LACURILE MAZURIENE, Polonia

In nordul Poloniei se întinde „Tărâmul celor o mie de lacuri”. Este cea mai mare concentrare de lacuri din ţara panilor - peste 15% din suprafaţă este acoperită de ape dulci. Lacurile sunt o rămăşită a perioadelor glaciare, când nordul Europei era acoperiţi de o calotă enormă de gheaţă.

Cele circa 4.000 de lacuri, legate între ele prin râuri şi canale, formează o reţea uriaşă de ape, de o frumuseţe ireală, plină de viaţă.

Scurt istoric

La faţa locului se află 45 de lacuri mai mari, ce comunica printr-un număr de 12 canale şi 8 râuri, întregul complex oferind condiţii ideale navigării şi explorării. Aici, aproape orice gen de turist se poate simţi împlinit, fie el pescar sportiv, fotograf, iubitor de păsări, amator de sporturi nautice, pelerin sau pasionat de istorie...

Regiunea Lacurilor Mazuriene se întinde pe o suprafaţă de 52.000 kilometri pătraţi, la est de fluviul Vistula, lângă graniţa statului polonez cu Lituania. Administraiv, complexul de lacuri este inclus în voievodatul Warmian-Mazurian.

Istoric vorbind, din secolul al XIII-lea până în prezent, lacurile au făcut parte, succesiv, din statul monahal al Cavalerilor-călugări Teutoni, al ducilor de Prusia, din provincia Prusia de Est şi din Imperiul German. Lacurile au revenit de drept statului polonez de abia în anul 1945.

Ce găsim

Principalele atracţii ale acestei superbe regiuni turistice constau, în principal, în pădurile, zonele umede şi rezervaţiile care au dus în întreaga lume faima Lacurilor Mazuriene.

În apropiere, tronează pădurea Augustow, una dintre cele mai mari suprafeţe forestiere din Polonia. Aici pot fi găsiti pini şi molizi seculari, iar desişurile sale mişună de activitatea zimbrilor, lupilor, urşilor, mistreţilor şi castorilor, ca să amintim mamiferele cele mai importante. Oraşul Augustow, din apropiere, nu a fost supranumit degeaba "Veneţia Nordului" - fiind foarte aproape de lacuri, are multe dintre caracteristicile unei aşezări a apelor. Astăzi, oraşul are statut de staţiune balneară, populaţia sa de aproximativ 30.000 locuitori dublându-se pe timpul verii.

Tot pe malurile Lacurilor Mazuriene se întinde pădurea Pisz, cel mai mare codru din voievodatul Mazuriei şi unul dintre cele mai mari corpuri de pădure din ţară. Este compusă din pini şi lacuri presărate cu mici insule, totul alcătuind un peisaj superb, de neuitat. Pădurea Pisz este un loc binecuvântat, perfect pentru drumeţii, ciclism şi chiar curse cu caiacul pe lacurile din interiorul său. În apropierea Parcului Peisagistic Naţional Mazuria, care protejează pădurea Pisz, se află Rezervaţia Lacul Luknajo, un loc de cuibărit pentru specia periclitatei lebede mute. Ambele zone protejate sunt incluse în lista UNESCO pentru Rezervaţiile Biosferei. Există în această pădure şi un parc privat, la Kadzidlowo, unde pot fi admiraţi elani, castori, capre miniaturale şi exemplare ale unor cai locali, foarte asemănători cu tarpanii - caii sălbatici europeni. Tot în pădurea Pisz curge râul Krytunia, cunoscut drept ruta cea mai pitoreasca de caiac din Polonia.

În Rezervaţia Lacului Olsztyn, merită să vizitaţi vechea capitală a voievodatului Warmia, cetatea Lidzbark. Tot aici se află şi un cochet Muzeu de Arhitectură şi Artă Populară, unde puteţi admira case tradiţionale şi gospodării ţărăneşti construite în stilurile locale din Warmia şi Mazuria. Aici se află o moară de apă, o biserică din lemn, trei mori de vânt şi o gospodărie, toate locuite şi funcţionale.

La sud de Lacul Olsztyn se întind celebrele câmpuri de la Grunwald, astăzi un important obiectiv turistic şi istoric. Aici, în anul 1410, cu un hotărâtor ajutor venit din partea voievodului moldovean Alexandru cel Bun, oştile aliate ale polonezilor şi lituanienilor au administrat o înfrângere de pomină trupelor teutone. În fiecare an, aniversarea faimoasei bătălii este marcată prin prezentarea armelor, armurilor şi culturii războinice a vechilor poloni şi a teutonilor. În anul 1960, aici a fost dezvelit un monument comemorativ în onoarea celor căzuţi aici pentru edificarea statului medieval polonez.

Pe partea vestică a Lacurilor Mazuriene se înalţă fortăreaţa Ketrzyn, în imediata apropierea a unui castel teutonic. Astăzi, ambele edificii au fost transformate în muzee, foarte bine amenajate. La doar 10 kilometri sud de Ketrzyn, găsim oraşul Gierloz, locaţie unde Adolf Hitler şi-a stabilit comadamentul de război pe perioada operaţiunii Barbarossa. Structura, cunoscută sub numele de "Bârlogul Lupului", acoperea o suprafaţă de 8 kilometri pătraţi şi era compusă dintr-un ansamblu de buncăre de mare adâncime, o staţie de cale ferată şi un aeroport. Comandamentul Fuhrer-ului era înconjurat de câmpuri minate, iar clădirie erau acoperite cu materiale de camuflaj diferite, în funcţie de cele 4 anotimpuri ale anului. Ce se poate admira astăzi sunt, de fapt, ruinele construcţiei, distruse de armata germană înainte de retragerea acesteia în anul 1945.

La sud-vest de Ketrzyn se află un locaş de pelerinaj celebru în lumea catolică, complexul monastic de la Swieta Lipka. Aici se poate admira o biserică în stil baroc, consacrată Biencuvântatei Fecioare Maria, biserică construită cândva la începutul secolului al XVII-lea. Biserica are un altar enorm, de înălţimea unei clădiri de 3 etaje, precum şi o orgă tot în stil baroc.

Canalul Elblag este o atracţie turistică unică în Europa. Are o lungime de 81 kilometri şi a fost construit între anii 1848-1860. Este situat între un lanţ de lacuri, fiecare lac fiind situat la niveluri diferite de teren. Punctul său maxim de atracţie constă în faptul că atunci când vaporaşul sau barca în csare eşti trebuie să intre pe alt lac, ambarcaţiunea este ridicată pe platforme speciale şi este transportată pe şine spre lacul următor.

Oraşele de lângă lacuri

Mikolajki - Perla Mazuriei

Acest orăşel, situat chiar la intrarea dinspre Lacul Sniardwy, găzduieşte faimosul Sat al Pescarilor, cu tavernele sale frecventate de toţi pescarii din Mazuria. Pe timpul verii Mikolajki devine o atracţie majoră pentru turiştii veniţi de pe toate meridianele. Cheiurile sale devin zona cea mai aglomerată de pe întreg complexul lacustru al Mazuriei.

Gizycko - capitala de vară a Poloniei

Gizyko ocupă bucata îngustă de pământ care leagă Lacul Mamry de Lacul Niegocin. Un centru popular de vacanţă şi sporturi nautice, Gizycko este un loc perfect de unde poţi să explorezi orice parte a complexului lacustru din Mazuria. Oraşul oferă cele mai bune locuri de distracţie din regiune, de la cluburi, discoteci şi pub-uri, la săli de teatre şi concerte.

Sztynort

Acest pitoresc şi tipic sătuc polonez este aşezat pe o mică peninsulă, fiind înconjurat de trei lacuri şi o pădure deasă. Punctul central de interes este reprezentat de un conac în stil baroc, încadrat de stejari şi tei seculari. Cheiurile sale rivalizeaza cu cele din Mikolajki. Taverna Zenza, construită într-o fermă veche, trebuie neapărat văzută şi fotografiată. Atmosfera generală de aici este una de sărbătoare şi veselie perpetuă, alimentată la greu cu bere locală şi cu o vodcă unică în lume, făcută cu adaos de plante aromatice.

MACHU PICCHU

Pe 24 iulie 2011 se împlinesc 100 de ani de la descoperirea cetăţii incase Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Anzilor. Hiram Bingham, cel care a descoperit citadela în anul 1911, i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată.

Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Cum a fost "descoperit" Machu Picchu

Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.

Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.

Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.

Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.

Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al Incaşilor".

Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte - printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică - pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.

Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.

În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a "descoperit" cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat "descoperitorul ştiinţific" al Machu Picchu.

Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: "Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu".

Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian "Indiana Jones", conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.

Ce reprezenta Machu Picchu

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.

Capitala imperiului Inca era Cusco (Q'osqo în Quechua), nume ce înseamnă "buricul pământului". Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.

Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.

Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.

De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.

Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.

Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.

Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.

Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.

Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.

Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.

Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.

Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.

Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.

Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.

Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.

Machu Picchu astăzi şi problemele de conservare

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. "Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt", spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.

Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.

În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. De aceea, anul trecut doar 700.000 de turişti au vizitat situl, însă pentru anul acesta se estimează un număr de un milion de vizitatori.

Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.

O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. "Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată", susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.

În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.

Cum se ajunge la Machu Picchu

Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Puteţi descoperi şi alte opţiuni pe Flaps.ro.

Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.

Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.

Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.

Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.

Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.

Când trebuie vizitat Machu Picchu

Intre lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.

Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. "În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland", avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.

ROMANIA - MONUMENTE DE PATRIMONIU UNESCO - Delta Dunării

Delta Dunarii este singurul „bun natural” (aceasta e denumirea oficiala) al Romaniei inscris pe lista UNESCO a Patrimoniului Umanitatii. Plecata din muntii Padurea Neagra, Dunarea ajunge, dupa mai bine de 2.800 de kilometri, sa se verse in Marea (tot) Neagra, in locul unde, de vreo 10.000 de ani, zamisleste cel mai tanar pamant al Europei – Delta.

Delta Dunării  are 3446 km² şi se află în cea mai mare parte în Dobrogea, România, și limitrof în Ucraina. Este cea mai mare și cea mai bine conservată dintre deltele europene.

Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, este clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUCN.

Geografie

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podișul Dobrogei, la nord formează granița cu Ucraina, iar în est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° latitudine N și de meridianul de 29°, longitudine E. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razelm - Sinoe 5050 km², din care 732 km² aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Datorită celor 67 milioane de tone aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării crește anual cu aprox. 40 m².

Dunărea ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă în două brațe, Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud, braț care mai apoi la Ceatal Sfantu Gheorghe, se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântul Gheorghe.

Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său de o lungime de 104 km², 60% din apele și aluviunile Dunării.

Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei, și spre deosebire de Chilia, are un curs rectiliniu, fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor maritime. Are o lungime de 71 km și transportă 18% din volumul de apă al Dunării.

Cursul Brațului Sfântul Gheorghe este orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu, litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, sunt geomorfologic false.

Geologie

Delta Dunării este plasată, din punct vedere geologic , într-o regiune mobilă a scoarței terestre numită Platforma Deltei Dunării (regiunea predobrogeană). Platforma Deltei Dunării vine în contact în partea de sud-vest cu Orogenul Nord Dobrogean, prin falia Oancea-Sf. Gheorghe, care este aproximativ paralelă cu Brațul Sfântu Gheorghe.

Structura geologică a acesteia este alcătuită dintr-un fundament cristalin peste care se dispune transgresiv o cuvertură sedimentară reprezentată printr-o succesiune de depozite paleozoice, triasice, jurasice, cretacice, neogene și cuaternare, derminate prin forajele de mare și mică adâncime efectuate în zonă. Depozitele de vârstă Paleozoică, ce aparțin etajelor Silurian-Permian (438-230 milioane de ani), sunt alcătuite din calcare, dolomite, siltite, gresii litice, cu intercalații de tufuri vitroclastice.

Depozitele de vârstă Triasică (248-213 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, din siltite feruginoase, argilite, gresii, microconglomerate, cu intercalații de porfire feldspatice, diabaze și melafire, iar transgresiv apar dolomite, gresii calcaroase, siltite, marne ș.a., ce conțin specii vegetale (Striatoabietites sp., Ovalipollis ovalis ș.a.), foraminifere (Glomospirella sp., Spirillina sp. ș.a.), conodonde (Gondolella navicula, Gladiogondolella tethydis ș.a.).

Depozitele de vârstă Jurasică (epocile Dogger-Malm – 176-142 milioane de ani) sunt alcătuite în principal din calcare (la bază), argile calcaroase, gresii, precum și calcare cenușii și gălbui (la partea superioară), cu fosile de foraminifere (Textularia jurassica, Spirillina orbicula ș.a.), dinofagelate (Nannoceceratopsis spicula, N. pellucida, Ctenidodinium panneum ș.a.) etc. Depozitele de vârstă Cretacică ce aparțin etajelor Apțian-Senonian (121-65 milioane de ani) sunt alcătuite, în principal, din argile și siltite feruginoase, cu intercalații de gresii fine sau dolomite gipsifere, ce conțin o fitocenoză săracă cu Trilobosporilites apiverucatus, Clavifera triplex etc.

Depozitele de vârstă Neogenă (etajele Sarmațian-Romanian – 13,5-1,8 milioane de ani) sunt alcătuite dintr-o succesiune de strate cu calcare lumașelice, nisipuri, siltite și argile, cu Mactra sp., nisipuri, siltite și argile roșcate, cu Dosinia maeotica, nisipuri fine cenușii (cu Dreissena rimestiensis, Limnocardium sp., nisipuri cu Stylodacna orientalis și nisipuri cu intercalații de argile, ce conțin specimene de Viviparus bifarcinatus, Dreissena polymorpha etc.

Depozitele de vârstă Cuaternară (depozite deltaice ce aparțin etajelor Pleistocen-Holocen – 1,8-0,01 milioane de ani) sunt alcătuite, la bază, dintr-un strat de argile roșii-carămizii urmate de o succesiune de strate de pietrișuri, nisipuri, siltite, argile și strate de loess, iar la partea superioară se dispun aluviuni de origine fluviatilă și fluvio-lacustră.

Geomorfologie

Delta Dunării, situată în partea de N-V a Mării Negre (între 44˚46’00” lat. N – platforma Bugeac, 45˚40’00” lat. N și 28˚40’24” long. E – Orogenul Nord Dobrogean, respectiv 29˚40’50” long. E – platforma Mării Neagre), reprezintă din punct de vedere geomorfologic un relief de acumulare dezvoltat la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră.

Conform clasificării FAO (SOTER – Procedure Manual, 1993), Delta Dunării este inclusă la categoria formelor de relief regionale de tip câmpie umedă pe depozite aluviale fluviatile cu un grad ridicat de fragmentare.

Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri și forme de relief negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub forma unei suprafețe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniș de ape: brațe de fluviu, canale și gârle, punctată de lacuri și japșe. Diferențele de altitudine, față de nivelul mării, sunt de 8-10 m în zona grindurilor și -2 - -4 m în zona depresiunile lacustre.

Teritoriul Deltei Dunării se împarte în două subregiuni geografice și anume: Delta propriu-zisă ce ocupă o suprafață de 4.250 km2, aflată între brațele fluviului,și zona complexului Razim, cu o suprafață de 990 km2. Din punct de vedere fizico-geografic Delta se împarte transversal pe brațele fluviului în două mari subregiuni naturale: delta fluvială și delta maritimă.

Delta fluvială ocupă peste 65% din suprafața totală a deltei și se întinde de la ceatalul Izmail, spre aval, până la grindurile Letea și Caraorman, pe linia Periprava (pe brațul Chilia) – Crișan (pe brațul Sulina) – Ivancea (pe brațul Sf. Gheorghe) – Crasnicol – Perișor. Această subregiune a Deltei Dunării este împărțită în mai multe unități naturale cum ar fi: Depresiunea Sireasa, Depresiunea Șontea-Furtuna, Depresiunea Pardina, Depresiunea Matița-Merhei, Grindul Chilia, Grindul Stipoc, Ostrovul Tătaru, Ostrovul Babina, Ostrovul Cernovca, Depresiunea Litcov, Depresiunea Erenciuc, Depresiunea Roșca-Buhaiova, Lunca Tulcea-Murighiol și Depresiunea Dranov-Dunavăț, etc.

Delta maritimă ocupă mai puțin de 35% din suprafața Deltei Dunării, la răsărit de linia Periprava-Crișan-Ivancea-Crasnicol-Perișor. În această subregiune, ca și în cazul deltei fluviale, întâlnim zone cu relief pozitiv și negativ dar, spre deosebire de prima subregiune, fundul depresiunilor este sub nivelul mării în cele mai multe cazuri.

Climă

Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice.

Aceasta suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația generală a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiația totală variază între un minim de 3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl./cmp, în luna iulie. În funcție de intesitatea activității centrilor barici principali se instalează condiții specifice de vreme: zile de iarnă blânde (când activeaza centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vânturi puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde și uscate (când acționează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacționează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).

Durata de strălucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusă. Temperatura se distribuie neuniform pe suprafața deltei. Mediile multianuale indică creșterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94 C, în delta fluvială (Gorgova), de 10,96 C, pe țărmul mării (Sulina), de 11,05 C, iar în largul Marii Negre (Platforma Gloria), de 11,86 C.

Amplitudinile medii zilnice reflectă diferențele mari datorate naturii suprafeței active : la Gorgova variază între un maxim de 9 C (în iulie) și un minim de 3,8 C (în decembrie), la Sulina între 2,8 C (în iulie) și 1,4 C (în noiembrie), iar la stația Gloria între 2,3 C (în iulie) si 1 C (în decembrie și februarie). Sumele anuale ale temperaurilor medii zilnice efective se apropie de 1600 C. Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul României. Umezeala relativă a aerului variază iarna între 88 - 84% la Gorgova și 89 85% la Sulina și Sfântu Gheorghe, iar vara, între 69 - 71% la Gorgova și 77 - 80%, la Sulina și Sfântu Gheorghe. Precipitațiile sunt reduse cantitativ și scad de la vest spre est datorită efectului suprafeței active specifice deltei, precum și al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării (Tulcea) se înregistrează o cantitate medie multianuală a precipitațiilor de 450 mm, iar la Sulina, de 360 mm. În cea mai mare parte a deltei cad între 350 si 400 mm ploaie, iar pe litoralul deltaic și cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm.

Stratul de zapadă este subțire și se menține perioade scurte de timp, numai în iernile mai aspre. Asemenea situații s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985, când apele mării lângă țărm au înghețat timp de 45 - 60 zile. Vânturile dominante bat din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerări de vânt înregistrându-se iarna și în sezoanele de tranziție. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spațiul Deltei Dunării. La intrarea în deltă, la Tulcea, mediile pe 90 ani relevă ca sunt 142 zile de vară și 60 zile de iarnă, iar primăverile au durata aproape egaăa cu toamnele. La Sulina aceleași medii multianuale indică 145 zile de vară și numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).

Floră şi Faună

Vegetația deltei este reprezentată în mare parte de o vegetație specifică mlaștinilor (stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică) și ocupă 78% din totalul suprafeței. Zăvoaiele ocupă 6% din suprafața deltei, fiind păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, fiind periodic inundate, , iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetație acvatică și plutitoare, ocupând 2% din suprafața deltei. De asemenea, există păduri pe câmpurile Letea și Caraorman și sunt alcătuite din stejar brumăriu, stejar pedunculat, frasin, plop tremurător, ulm, plante agățătoare.

 

Conține mai mult de 320 de specii de păsări ca și 45 de specii de pește de apă dulce în numeroasele sale lacuri și japșe. Acesta este locul unde milioane de păsări din diferite colțuri ale Pământului (Europa, Asia, Africa, Marea Mediterană) vin să cuibărească. Speciile majore de pești în cadrul Deltei Dunării sunt știuca și somnul.

Populaţia

Populația deltei a fost totdeauna răzleață, mediul semi-acvatic nepermițând densități importante (densitatea medie este de 5 locuitori/km2). Vara, afluxul de turiști triplează populația, care la recensământul din 2002 se menținea la 14.583 locuitori, dintre care 12.666 români (87%), 1438 lipoveni (10%), 299 ucraineni diverși alții (1%). Delta a fost dintotdeuna un mediu-refugiu pentru populațiile inițial grecești (grecii pontici erau încă 2059 în 1910, mai numeroși decât lipovenii), ulterior românești (dicienii, denumire care provine poate de la Vicina), apoi din (lipovenii). Aceste populații s-au amestecat, lucru dovedit de vocabularul limbilor vorbite în deltă, îndeosebi pescăresc.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Stadionul olimpic din Sydney

510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri electronice si ecrane video gigantice – Stadionul Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion olimpic construit vreodata. A fost terminat in anul 1999 si a gazduit Jocurile Olimpice din 2000. Astazi, capacitatea sa a fost redusa la 60.000 de locuri.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Blocurile gemene Patronas, Kuala Lumpur, Malaesia

Din 1998, anul inaugurarii, turnurile Petronas, cu o inaltime de 451,9 metri, sunt consemnate oficial in Cartea Recordurilor drept cel mai inalt ansamblu de cladiri din lume (1998). Ultimul etaj se află la înălţimea de 375 de metri, restul de înălţime fiind completat de antena modernă. Are 88 de etaje, din care 78 servite de lifturi. Ele au fost concepute de catre arhitectul argentinian Cesar Pelli, care a dispus pentru ridicarea colosilor de un buget de 1,6 miliarde USD. Lucrările au durat între anii 19095-1998, iar arhitectul a trebuit să depăşească priorităţile aflate în conflict, lipsa materiilor prime standard şi instabilitatea solului. La etajul 41 turnurile sunt legate printr-un pod suspendat. La parter se află Centrul de descoperiri Petrosains şi Orchestra Filarmonică malaesia.  Sunt cele mai înalte cladiri gemene din lume, iar în topul general, din 2011, ocupa locul 4 (după Burj Dubai - 818 m; Taipei 101, Taiwan - 509 m; Shanghai World Financial Center - 492 m) (în anul în care au fost construite, turnurile Petronas ocupau locul 1);

Construcţia seveşte pentru birouri şi reprezintă o părticică a competiţiei unor ţări emergente cu recordurile din SUA.

 

 

 

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Hotelul Luxor din Las Vegas

Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul 1993, cea mai faimoasa si mai scumpa cladire din Las Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari. Masoara 107 metri inaltime, are 4.400 de camere, o arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscina olimpică, o imitaţie a Sfinxului şi o imitaţie a fluviului Nil. Farul din varful cladirii, atintit spre cer, este atat de puternic, incat se vede din Cosmos.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Blocul piramidă din San Francisco

Din 1972, cea mai inalta cladire din San Francisco este sediul general al corporatiei Transamerica: 48 de etaje, dispuse pe o inaltime de 260 de metri. Constructia piramidei Transamerica a inceput in 1968, pe baza unei schite a arhitectului William Pereira. Pana la terminarea edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanta dintre cladire si restul orasului. Dupa finalizarea proiectului insa, piramida a devenit cea mai populara constructie din San Francisco si unul dintre simbolurile-cult ale Americii.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Statuia lui Iisus deasupra oraşului Rio de Janeiro

Construita de inginerul Heitor da Silva Costa si inaugurata la 12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenta a Braziliei, statuia lui Hristos Mantuitorul vegheaza asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui Corcovada – 710 metri deasupra nivelului marii. Intregul monument, construit din steatit si beton, masoara 38 de metri inaltime. Drept piedestal are o capela in care incap 150 de oameni.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Empire State Building, New York

40 de milioane de USD investiti in 331.122 tone de piatra, otel si aluminiu, 448 de metri inaltime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre, 5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – in trei cuvinte: Empire State Building. Opera a arhitectilor Lamb si Harmon Shreve, inaugurata, dupa 410 zile de constructie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40 de ani, pana la aparitia gemenilor World Trade Center, cea mai inalta cladire din lume. In zilele senine, de la ultimul sau etaj, poti vedea pana la 120 de km departare.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC.XX - Statuia libertăţii, New York

Statuia Libertatii a fost construita in anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorintei creatorului si a statului francez, statuia a fost daruita americanilor: descompusa in 350 de bucati, ea a fost reasamblata in New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat de Alexandre Gustav Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.

Notorietatea de care s-a bucurat, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, a transformat Statuia Libertatii intr-un simbol mondial al libertatii si al democratiei. Din 15 octombrie 1924, Statuia a devenit monument national al Americii.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE SEC. XX - Sagrada Familia, Barcelona

"Familia" este cea mai ciudata catedrala a lumii catolice. Constructia sa, inceputa in 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi, nu a fost terminata nici pana in ziua de astazi. Comandat de un burghez spaniol, proiectul initial al Sagradei prevedea un templu cu inaltimea de 85 de metri si cu trei turnuri. Pana la moartea sa, in 1926, Gaudi a schimbat insa, an de an, infatisarea catedralei: asemenea unei fiinte vii, aceasta a crescut in lungime, in latime si in splendoare.

Astazi, Sagrada are trei fatade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoara 112 metri) si este un conglomerat de simboluri si motive atipice constructiilor catolice. Se pare ca abia in 2015 constructia va fi, in sfarsit, finalizata.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Templul lui Shiva

Enormul complex care alcatuieste templul de la poalele orasului Madurai (India) este dedicat lui Shiva si sotiei sale Meenakshi. Constructia templului a fost inceputa de dinastia Pandya, dar forma si splendoarea pe care le are astazi se datoreaza in totalitate Nayakanilor, regii Maduraiului intre secolele XVI si XVIII. Complexul este format din 12 turnuri inalte, ornamentate cu statui.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Taj Mahal, mormantul lui Mumtaz 2

Aflat pe malul raului Jumna, mormantul lui Mumtaz Mahal, soţia imparatului mongol Shah Jehan, a fost construit in anul 1643, de catre 2.000 de muncitori. Monumentul este tributar arhitecturii islamice: cupola sa e asemanatoare cupolei unei moschei, cele patru minareturi circulare care inconjoara mormantul sunt identice acelora din care imamii cheama populatia la rugaciune, iar decoratiunile intregului edificiu abunda in motive florale.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Labirintul bucatarului Thynn

In anul 1540, fostul bucatar al regelui englez Henric al VII-lea, John Thynn, a cumparat ruinele unui vechi castel din tinutul Wiltshire, Marea Britanie. Thynn a refacut castelul, langa care a construit un labirint vegetal. De atunci, an dupa an, labirintul a fost marit de urmasii sai, iar in 1978, actualul proprietar, marchizul Alexander Thynn, a reamenajat domeniul, transformandu-l intr-un imens parc de distractii, deschis publicului.

Cu această ocazie, s-a constatat că labirintul de la Longleat este cel mai mare labirint natural din lume. Lungimea potecilor sale masoară 3 km, iar pentru a-l parcurge de la un capat la altul sunt necesare aproximativ doua ore – asta dacă urmezi constant drumul cel bun.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Ritualul eternei reintoarceri din insula Pastelui

Fara îndoiala, sunt cele mai bizare statui din lume: cercetate de mai bine de 50 de ani, nici in ziua de astazi nu exista o teorie asupra constructiei lor care sa fie general acceptata de catre comunitatea stiintifica si sa dea seama de toate misterele ce le invaluie.

Cert este ca in anul 1722, intr-o zi de Paste, spaniolii au ajuns pe o insula din Pacific, situata la 3.700 km de Chile, unde au descoperit o misterioasa armata de statui. Se pare ca acestea – botezate de bastinasi moai – au fost sculptate din roci vulcanice, in jurul anului 1000 d.Hr., de catre o populatie astazi disparuta, care, conform legendelor, urmarea sa reinvie niste zei necunoscuti, apusi de milenii.

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Razboinicii de teracota

Timp de aproape doua milenii, Xi’an, unul dintre cele mai stravechi orase din China, a fost capitala dinastiilor imperiale chinezesti. In 1974, un grup de muncitori care sapa o fundatie langa oras a descoperit o groapa enorma, in care se afla o adevarata armata de soldati din teracota.

Cei peste 6.000 de razboinici, sculptati in marime naturala, sunt considerati una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX, multi specialisti catalogand lucrarea drept a opta minune a lumii. Se pare ca soldatii aveau misiunea de a apara mormantul primului imparat chinez, Qin Shi Huangdi (259-210 i.Hr.).

GEOGRAFIA - MONUMENTE CELEBRE - Marele Buddha de pe munte

In sud-vestul Chinei, la confluența râurilor Minjiang, Dadu si Qingyi, într-o stâncă din muntele Lingyun, este sculptata cea mai mare statuie a lui Buddha: 71 de metri. Numai nasul este de trei ori cat statura unui om! Monumentul, a carui constructie a durat 90 de ani, a fost inceput de catre maestrul Haitong, un calugar de la manastirea Leshan, care – conform legendelor – dorea ca statuia lui Buddha sa infranga monstrul ce salasluia in cele trei rauri si provoca nenorociri pescarilor din regiune. Cei doi discipoli ai maestrului, Zang Chou si Wei Gao, au finalizat constructia în anul 623 i.Hr., iar de atunci se spune ca monstrul raurilor nu s-a mai aratat niciodata.

GEOGRAFIA - CASTELE SI PALATE FASCINANTE - Castelul Praga, Cehia

Unul dintre cele mai mari castele din lume ( are 570 de metri lungime si 130 de metri latime), si, conform Cartii Recordurilor, cel mai mare castel dintre cele vechi care au mai ramas in picioare, Castelul Praga adaposteste intre zidurile sale o istorie lunga de multe veacuri. Bijuteriile coroanei cehe sunt depozitate chiar in aceasta locatie si tot aici s-au tinut majoritatea ceremoniilor oficiale din istoria locului. De la imparatii romani, la regii cehi, toti au ales aceasta locatie grandioasa pentru desfasurarea evenimentelor majore.

Povestea castelului, desigur nu in forma sa actuala, a debutat undeva in secolul IX, in jurul anului 870. De-a lungul existentei sale, numerosii proprietari, dar si vremurile cu modele lor, si-au pus amprenta asupra “chipului” constructiei. Tocmao aceasta existenta indelungata a facut posibila intalnirea intr-un singur loc a mai multor stiluri arhitecturale. Mai exact, toate stilurile care au fost la moda in arhitectura in ultimul mileniu.

Castelul Praga nu reprezinta un complex in sine, ci include catedrala St. Vitus, Biserica Sf. Gheorghe, o manastire si alte cateva palate mai mici, gradini si turnuri de paza. Majoritatea castelelor din zona sunt deschise vizitelor turistice, iar multe dintre ele s-au transformat in muzee, gazduind periodic expozitii unice

GEOGRAFIA -CASTELE SI PALATE FASCINANTE - Castelul Lowenburg, Germania

In apropierea orasului Kassel se inalta semet unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intentionat ca noua constructie sa arate inca de la inceput ca o ruina romantica.

Pentru a reusi sa imprime praful timpului pe o constructie inca inexistenta, constructorul a trebuit sa faca un drum pana in Anglia pentru a studia ruinele englezesti in stil romantic si pentru a stabili un model al viitorei gradini. In prezent, "ruinele" castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele constructii semnificative in stilul neo-Gothic din Germania.

GEOGRAFIA - CASTELE SI PALATE FASCINANTE - Palacio da Pena, Portugalia

Una dintre cele mai vechi constructii inspirate de romantismul european, Palatul National Pena a fost ridicat pe varful unui deal aflat in apropierea orasului Sintra. In zilele senine poate fi vazut chiar si din Lisabona. Construit in secolul XV pentru a indeplini rolul unei resedinte, castelul a fost reconstruit mai tarziu si donat bisericii pentru a servi drept manastire.

Un cutremur puternic l-a devastat aproape total in 1755. Palatul avea sa isi redobandeasca grandoarea abia in 1838, dupa ce a intrat in posesia printului Fernando, sub a carui protectie au fost demarate lucrarile de renovare. Arhitectura este o imbinare ecletica intre un stil original si altele adiacente, cu influente ale romatismului, ale stilului bavarez, plus o gradina englezeasca.

GEOGRAFIA - CASTELE SI PALATE FASCINANTE - Castelul Malbork, Polonia

Castelul Malbork a fost construit in Prusia de catre Ordinul templierilor. Numele initial dat de Ordin a fost Marienburg, mai exact, Castelul Mariei. Orasul care s-a dezvoltat in jurul constructiei a primit aceeasi denumire, insa din anul 1945, revenind in posesia Poloniei, a primit denumirea de Malbork.

Castelul este un exemplu clasic al unei fortarete medievale, fiind in acelasi timp cel mai mare castel gotic din caramida din lume. In anul 1997 a fost adaugat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO.