Nu e vorba despre asezarile temporar locuite, acele statiuni de cercetare care exista si in sudul, si in nordul Pamantului si unde vin sa lucreze, pentru cateva luni, mii de cercetatori care, apoi, se retrag sa-si analizeze rezultatele in laboratoarele lor confortabile de la latitudini mai prietenoase; nici de bazele militare construite in regiunile polare si unde personalul se schimba periodic, nici de statiunile meteorlogice polare. E vorba despre asezari permanente - sate, catune sau chiar orasele - unde traiesc comunitati adevarate de oameni, (chiar daca foarte mici, uneori) nu cu gandul de a pleca dupa cateva luni, ci de a ramane toata viata.
Pe acest Pamant “aproape rotund”, asa cum am invatat la geografie, n-ar trebui sa existe capete – doar asa ne invata logica elementara. Si totusi, perceptia noastra, ca traitori pe aceasta planeta, ne face sa simtim ca exista un mijloc, acel Ecuator care incojoara planeta, si ca exista si doua capete – polii planetei. Pe masura ce mergi dinspre mijlocul bogat, cu diversitatea lui biologica uluitoare, cu viata lui luxurianta, si te indrepti spre poli, fie spre nord, fie spre sud, ai cu adevarat senzatia ca te indrepti spre “un capat”, spre un sfarsit de ceva, spre
finis mundi. Natura e tot mai aspra si mai zgarcita cu darurile ei, diversitatea formelor de viata se micsoreaza, oamenii devin si ei tot mai rari. Si atunci, ai senzatia ca ai ajuns, intr-adevar,
la capatul lumii cunoscute.
Nu intamplator,
bogatia de viata, incluzand oamenii, s-a concentrat in regiunile mai primitoare ale planetei. E vorba despre resurse si despre confort. Si totusi, exista si oameni pentru care nici conditiile de trai din apropierea polilor nu sunt destul de aspre pentru a-i descuraja:
exista, pana la distante destul de mici de polii planetei, asezari omenesti. In nord, ele trec chiar dincolo de
cercul polar arctic. In sud, ajung pana aproape de cercul polar corespunzator. Nimic nu i-a oprit pe acesti putini oameni sa stea acolo. Infruntand cumplitele ierni polare, au gasit in fiinta lor puterea de a rezista, de a duce viata si civilizatia umana pana acolo unde ai spune ca ele n-ar putea dainui. Si totusi dainuie.
La ora actuala,
multe dintre asezarile polare si subpolare sunt fie statiuni de cercetari stiintifice, fie statii meteorologice, fie baze militare, care nu au o populatie stabila pe termen lung. Alaturi de acestea – care sunt foarte multe, atat in nord, cat si in sud – exista si cateva asezari “civile” cu populatie permanenta. Nu intotdeauna e usor de trasat o granite intre categorii. Uneori, in foste baze stiintifice ori militare, tarile proprietare au inceput sa mentina o mica populatie permanenta, ceea ce face din ele niste localitati “hibride”, locuite tot timpul, dar dependente de institutiile care le-au creat – armata, institute de cercetare etc. Alteori e vorba despre foste asezari ale vanatorilor de balene sau ale vanatorilor de animale cu blana, de pe vremea cand acestea erau indeletniciri de pe urma carora traiau multi.
Unele au aparut ca extensii ale unor baze militare ori statiuni de cercetari sau ca urmase ale acestora, insa au ajuns sa se deosebeasca de baze & statiuni prin felul traditional in care sunt organizate – avand, mai mult sau mai putin,
facilitatile necesare pentru sederea permanenta – si prin felul in care se desfasoara viata oamenilor ce vietuiesc acolo. Sunt locuri unde traiesc familii, unde se nasc copii, unde oamenii isi castiga traiul fie cu indeletiniciri traditionale, fie ca salariati, unde copii merg la scoala – si pot face asta pentru ca un invatator sau doi au ales sa traiasca acolo ca sa-i invete –, unde oamenii sunt ingrijiti cand sunt bolnavi – pentru un medic a ales sa lucreze acolo ca sa-i ajute.
Asezarile de la capetele lumii noastre sunt dovada ca putem face, practic, orice.
Spre marginea de miazanoapte a lumii
(Canada are 10 provincii si doua teritorii). Si este, in acelasi timp, cea mai mare dintre diviziunile administrative canadiene, dar si cea mai saraca in locuitori: circa 30.000 de oameni traiesc imprastiati pe o suprafata de uscat de aprope 2 milioane de kmp. Asta pentru ca Nunavut se gaseste asezat mult inspre polul de miazanoapte al planetei, iar aici se afla cateva dintre cele mai nordice asezari ale lumii. Multe dintre ele sunt situate dincolo de cercul polar de nord, aflat la 66034′03″. Mai toate au un mic numar de locuitori, pentru ca – nu-i asa? – viata in preajma Cercului Polar nu-i pentru oricine.
Catunul Alert, pe insula Ellesmere (82°28' N), avea, dupa recensamantul din 2006, doar 5 locuitori permanenti, dar, practic, traiau acolo, temporar, cateva zeci de persoane, de vreme ce mica asezare slujeste ca baza militara si de cercetari asupra mediului. Este cea mai septentrionala asezare din America de Nord, desi nu o asezare “civila” in sensul corect si adevarat al expresiei. Titlul de
cea mai nordica asezare “adevarata” s-ar cuveni, mai degraba, satului (sau catunului, asa-i de mic) Grise Fiord, o asezare inuita (a eschimosilor, cum ne-am obisnuit noi sa-i numim pe inuiti) din Nunavut, unde traiesc cca. 140 locuitori. Cea mai joasa temperatura inregistrata aici a fost -62 grade C, cea mai inalta 22 grade C; timp de opt luni pe an, temperaturile sunt sub zero grade. De altfel, denumirea asezarii, in limba inuitilor, este
Aujuittuq, care inseamna “locul care nu se topeste nicodata”, ceea ce spune totul despre conditiile de trai de acolo.
Insula Baffin, din acelasi teritoriu Nunavut – care, e in mare parte, arhipelag – are si ea cateva asezari mici, dar pline de viata, cu atat mai interesante cu cat sunt locuite din vremuri vechi.; in regiunea Arctic Bay, de pilda, in jurul localitatii cu acelasi nume, inuitii traiesc de vreo cinci mii de ani. Azi, Arctic Bay (73°02' N) e o mica localitate (690 de locuitori in 2006) cu gradinita, scoala, aeroport si tot ce trebuie.
Groenlanda a avut candva surprinzator de multe asezari pentru un tinut atat de friguros. Foste tabere ale vanotorilor s-au transformat in mici asezari care, in ultimul secol, odata cu declinul indeleticirii de vanator de animale pentru blana, au fost abandonate. Cei care au rezistat, deloc surprinzator, sunt cei care traiau aici de sute de ani – tot
eschimosii (inuitii).
Cea mai nordica asezare groenlandeza actuala este un sat inuit, Siorapaluk, care avea, in 2005, 87 de locuitori. Multi dintre ei sunt descendenti directi ai inuitilor sositi aici in cursul ultimei migratii pornite din Canada, eveniment care a avut loc in secolul trecut. Inca se mai indeletnicesc cu vanatoarea, dar la Siorapaluk exista si o uzina electrica, o mica biblioteca puiblica, un magazin, telefonie, radio si televiziune prin satelit. Asa se traieste dincolo de Cercul Polar in secolul XXI!
Svalbard e un arhipelag de insule marunte, asezat in oceanul inghetat ce desparte Peninsula Scandina de Polul Nord. Apartine Norvegiei si este asezat intre 74 si 81 grade latitudine nordica. Trei dintre insulele lui sunt locuite:
Spitsbergen, Bear Island si Hopen. Cea mai mare asezare de aici este Longyearbyen, avand cca. 2000 de locuitori.
Norvegiei ii apartine si cel mai nordic oras din lume – oras “adevarat”, cu peste 50.000 de locuitori. Este
Tromso, asezat trei grade mai incolo de Cercul Arctic, la 69°40' N; are aproximativ 60.000 de locuitori.
Oricum,
in materie de orase asezate departe-departe, spre nord, campioana mondiala e Rusia, care are 6 orase de peste 50.000 de locuitori asezate dincolo de cercul polar; cel mai mare dintre ele e Murmansk (336.000 locuitori). In imensul teriotoriu rusesc de dincolo de Cercul Polar de Nord se gasesc numeroase asezari mai marunte, o multime de baze militare (cate anume, probabil stiu foarte putini oameni) si baze de cercetare (nici despre acestea nu se stie chiar tot cea ar fi interesant de stiut). Cele mai multe se gasesc in regiunea Krasnoiarsk Krai, din mijlocul Siberiei, in Republica Sakha (Iakutia), de asemenea in Siberia, si in arhipelagul Franz Joseph, un manunchi de 191 de insulite mititele, acoperite de gheata, din Oceanul Arctic, la numai 1.000 de km de Polul Nord.
Viata pe continentul inghetat
Daca ne mutam la celalalt capat al lumii, cel dinspre sud, cautand si acolo sate si orase, primul lucru interesant este ca
in emisfera sudica nu exista asezari civile permanente dincolo de Cercul Polar de Sud (Cercul Antarctic). In nord, chiar in jurul Cercului Arctic si dincolo de el, in insulele din Oceanul Inghetat de Nord, clima e totusi suportabila pentru om, gratie unui fenomen natural – existenta Curentului Golfului (Gulf Stream), un curent oceanic cald, datorita caruia chiar in Svalbard, de pilda, clima e mai putin rece decat ar fi de asteptat. In sud, nimic de acest gen; doar un enorm continent inghetat, Antarctica, pe care totusi, asa cum veti vedea, exista viata umana. Si nu doar activitate stiintifica ori militara, ci viata “normala”, de familie, cu activitati dintre cele mai obisnuite, asa cum se intalnesc in orice societate de tip occidental.
In general, sudul e slab populat, desi sunt multe statiuni de cercetari in Antarctica. Daca vreti o asezare obisnuita mai maricica, trebuie sa mergeti sa vedeti
Ushuaia, considerata
cel mai sudic oras al planetei. Se afla la 54º48' latitudine sudica, pe malul Canalului Beagle, in
partea argentiniana a Tarii de Foc (arhipelagul Tara de Foc, din coada Americii de Sud, este impartit intre Argentina si Chile). In imagini arata ca un fermecator orasel cu case colorate, inconjurat de inaltimi muntoase si de paduri; viata acolo este, totusi, mai putin idilica decat rezulta din fotografii, caci clima este una aspra, subpolara. Temperatura medie iarna e de 1grad C, vara de 9 grade C si se intampla adesea sa ninga chiar si in timpul scurtei veri australe. Ceea ce face frigul si mai greu de suportat sunt vanturile foarte puternice care bat tot timpul anului, deformand coroanele copacilor ce capata o infatisare caracteristica – numita “steag” –, cu crengile indreptate in directia opusa celei din care sufla vijeliile. Altminteri, un orasel plin de viata, cu confort modern, cu institutii in stil occidental; are doua canale de televiziune, ziare, scoli, are chiar si campus universitar! (acesta apartine de
Universidad Nacional de la Patagonia San Juan Bosco si are facultati de inginerie, economie si stiinte sociale).
E uimitor felul in care a evoluat acest oras care,
pana pe la jumatatea secolului XX, era o colonie penitenciara! Argentina trimitea in inchisoarea de aici, din care era, practic, imposibil sa evadeze cineva, infractorii vinovati de delicte grave. Treptat, fostii puscariasi au devenit colonisti si, exploatand lemnul din padurile invecinate, au cladit orasul, construind aici cea mai sudica dintre caile ferate ale lumii. Ushuaia e azi un oras important nu doar simbolic, in calitatea sa de cea mai sudica asezare urbana din lume, ci si practic: e poarta de acces catre regiunile mai sudice si, mai ales, catre continentul antarctic. Aeroportul International din Ushuaia este legat prin zboruri regulate de capitala argentiniana –
Buenos Aires – si de cea chileana –
Santiago de Chile. De aici pornesc multe expeditii, dar nu toata lumea vine la Ushuaia doar ca sa plece mai departe spre sud, caci orasul e o atractie in sine, un centru turistic interesant si exotic. In apropiere se afla parcul national
Tierra de Fuego, in care ajungi cu Trenul spre Capatul Lumii (
Tren del Fin del Mundo – denumire mult mai incitanta si sugestiva in original decat am redat-o eu in traducere).
Daca nu va multumiti cu Ushuaia si dorul de aventura va impinge mai departe spre sud, la latitudinea sudica de 54º48' se afla un sat (apartinand Republicii Chile) numit
Puerto Williams, cu cca. 2000 de locuitori; si mai la sud, un catun, tot chilean, zis
Puerto Toro, cu doar vreo 30 de locuitori. Si daca nici acum nu va potoliti, atunci mergeti si vedeti, ca sa va linistiti odata, asezarile de pe continentul antarctic, dintre care doua sunt considerate localitati permanente si chiar merita vazute, daca tot ati ajuns pana la acest capat de lume.
Permanenta – un act de sacrificiu
Sigur, daca e vorba despre cea mai mare comunitate umana din Antarctica, acesta e
statiunea stiintifica McMurdo, apartinand Statelor Unite ale Americii si unde lucreaza, de obicei, peste 1000 de persoane in timpul verii si vreo 200 iarna. Dar McMurdo e numai un centru de cercetari, un loc unde vin si lucreaza, pentru cateva saptamani sau luni, doar oameni « mari ». Pe langa McMurdo, mai functioneaza in Antarctica alte vreo 40 de statiuni de acest gen, desi mai mici. Mai interesante sunt, insa, cele doua marunte asezari permanente – una chileana si alta argentiniana – in care locuiesc si duc o viata obisnuita cateva familii care au ales traiul la marginea sudica a Pamantului, pentru ca membrii lor sa nu se desparta, ci sa ramana impreuna.
Base Esperanza este un satuc-statiune stiintifica locuit permanent, chiar si in timpul lungilor ierni antarctice, de cca. 55 de persoane, incluzand 10 familii. Asezat la 63º24' latitudine sudica, e un loc friguros, unde temperatura rareori depaseste 0 grade C chiar si in timpul verii, iarna invartindu-se in jurul valorii de - 10 grade C. Da, stiu ca nu vi se pare chiar foarte-foarte frig, dar cand nici vara nu e mai cald de 0 grade C… nu, sigur nu e usor sa traiesti acolo tot timpul. Dar iata ca oamenii traiesc, lucreaza, au o viata de familie, ba chiar fac copii:
Base Esperanza este localitatea unde a venit pe lume Emilio Marcos Palma, primul om nascut pe continentul antarctic (1978). Aici se gasesc laboratoare de cercetare, unde lucreaza multi dintre locuitori; exista o scoala cu doi invatatori si, ca sa mai insufleteasca locul, vin aici si turisti (aproximativ 1000 in fiecare an), Base Esperanza avand facilitati pentru gazduirea acestora. Din 1975, de cand a fost intemeiata asezarea, care apartine Argentinei, oamenii continua sa reziste si sa vietuiasca aici, in spiritul devizei lor:
“Permanenta – un act de sacrificiu”.
Cealalta localitate cu populatie permanenta este
Villa Las Estrellas, inaugurata in 1984, o extensie a statiunii meteorologice chiliene Eduardo Frei Montalva (instalata in 1969). Astazi, traiesc aici vreo 12 familii si un numar de cca 20 de copii frecventeaza scoala si gradinita; in total, locuiesc aici aproximativ 100 de oameni, multi dintre ei facand parte din personalul Fortelor Aeriene. Faptul ca detine un aerodrom care functioneaza tot timpul anului a transformat Villa Las Estrellas intr-un punct important de tranzit pentru cei care calatoresc spre statiunile antarctice de cercetari. Localitatea e atat de bine organizata si echipata, incat pare un minuscul oras: exista aici oficiu postal, banca, spital (cu numai doua paturi, dar cu un medic si cu o asistenta care locuiesc si ei permanent in localitate; in plus, aici se practica, de necesitate, dar in mod performant,
telemedicina, spitalul fiind legat prin linii de comunicatie cu spitale mari de pe continentul sudamerican). Nu lipsesc nici biserica, nici computerele conectate la Internet, nici sala de sport care, de fapt, slujeste nu doar pentru meciurile de fotbal si volei ale copiilor, ci si pentru sarbatorirea aniversarilor, pentru jocul de bingo si tot felul de activitati culturale. Exista chiar si un magazin de suveniruri, destinate turistilor care se aventureaza pana aici, desi nimic nu poate fi mai valoros, ca amintire, decat impresiile cu care se intorc acasa dupa ce au vizitat acest catun si
au vazut cat de intensa si bogata poate fi viata aici, la capatul lumii.
