PARIS

Am ajuns la Paris într-o dimineață veselă într-un cartier extrem de aglomerat și la distanță mare de ccentru, undeva la răsărit de Place de la Bastlie și de opera modernă cu același nume, operă cu plan circlar și pereți exteriori din aluminiu și sticlă. Cea mai apropiată stație a metroului care ne interesa, în legătură cu centrul, se afla la circa zece minute de mers, în partea opusă pieței Bastiliei..Pe caldarâmul pieței Bastiliei era trasat cu piatră cubică albă conturul trecutei cetăți ce servise ca închisoare cutremurătoare.

Hotelul nostru, angajat, desigur, de agenția din București, era probabil de una-două stele (sau mai puțin), îngust și înalt, strâns bine între clădirile vecine, toate mai mult decât venerabile. Autocarul nostru, parcat foarte strâns de trotuar, aproape că ștrangula circulația pe străduța laterală pe care se afla hotelul.

Noi eram pentru prima dată într-o metropolă cu adevărat apuseană, aa că nu am observat de la început, multele defecte ale locației pentru care optase doamna patroană de agenție de la București, o doamnă evreică respectabilă,

Repartizarea camerelor s-a făcut cu mare repeziciune, deoarece era vorba de o cameră cu trei paturi pentru familia noatră, de o cameră pentru doamna profesoară de la galați și de o cameră dublă pentru șoferi.

Abia când am pătruns în camera noastră, de la etajul trei, ne-am dat seama de marea înșelătorie care ne urmărise. Camera avea numai două paturi suprapuse pin lemn fasonat, dar destul de late. Ca organizare, Carmen și Irina au dormit sus, iar eu m-am lăfăit în patul de jos. Am avut în cameră o chiuvetă măruntă iar afară toaleta pentru puține camere, pentru că hotelul era îngust, așa cum am spus. Fereatra era mare și ne dădea o perspectivă largă peste un haos de ziduri și acoperișuri de cartier sărac.

Ajunsesem la Parisul mult dorit, ața că am acceptat fără scandal condițiile oferite de una dintre cele mai renumite capitale ale Europei. Banii economisiți pentru camerele neocupate de restul transfugilor au fost, probabil, împărțiți de partenerii de la București și Paris.

In programul zilnic de cazare era cuprins și micul dejun. In programul zilnic de cazare era cuprins și micul dejun. Mic dejun franțuzesc, adică servit cu zgârcenie și lipsit de variațe de la o zi la alta. Se servea o ceașcă de cafea cu late,sau de cafea din cești de aceeași mărime. La acest fel de lichid turistul mai avea dreptul la o treime din pâinea sucțire și lungă tipic franțuzească. Un cerber bătrân stătea la pândă ca nimeni să nu se mai servească încă odată dintr-unul de sortimente. Cu mine însă nu i-a mers. Eram un bărbat zdravăn care nu-i dădea nicio atenție. Mă duceam la tonomatul de cafea cu lapte de câte ori aveam poftă, iar bătrânului Harpagon îi ceream cu ton categoric încă o porție de pâine. S-a obișnuit repede că nu-i mergea cu mine. Se comporta fără nici un fel de curtoazie, fiind obișnuit cu tinerii săraci care căutau locurile de cazare cele mai ieftine și mizere, ușor de găsit la Paris.

Revoltat de modul de tratament la micul dejun am fost pe punctul de a face scandal, dar am fost oprit de Carmen. Eu aveam dreptate pentru că patronii stabilimentului aveau comportarea unor personaje ale lui Dikens și, pe deasupra, nu țineau cont de eonomiile făcute de lipsa celor ce părăsiseră autocarul pe traseu.

Acolo și cu alte ocazii, mi-am dat seama că scoțienii sunt socotiți pe nedrept ca cei mai zgârciți locuitori ai Europei. Sunt depășiți de departe de francezi.

Pe deasupra, atât cu acea ocazie, cât și în multe altele când am mai vizitat marea metropolă, am constat că este adevărată constatarea că acolo se găsesc cele mai proaste hoteluri din țările apusene, cu toate că noi nu le cutam pe cele ieftine și mărginașe. Odată am locuit la un hotel ultracentral pe Avenue de l'Opera, adică între somptuoasa Operă din Paris (Garnier) și Palatul muzeu Luvru (Louvre). Deși plasat în inima Parisului acel hotel avea ceva vetust. Era nu numai vechi dar și nerenovat de la al Doilea Război Mondial. Probabil că dacă am fi căutat bine prin unele cotloane am fi găsit încă efecte sau uniforme germane.
Ceea ce ni s-a părut halucinant era faptul că între camera noastră și clădirea alăturată nu exista un zid despărțitor. O latură a camerei o constituia calcanul (zidul) clădirii vecine, cu o tencuială mai nefinisată și mai aspră. N-am să uit niciodată rima cazare de la Paris, bine tratată de doama evreică din România.

Trecând peste acele nimicuri legate de cazare, trebuie să recunosc că bucuria aflării în Paris a umbrit toate neajunsurile, inclusiv relativa depărtare de cea mai convenabilă stație de metrou, oboseala inerentă și căldura lunii august. Acel hotel mi-a rămas adânc întipărit în memoria călătoriilor noastre în străinătate.

Nu îmi amintesc programul zilnic de vizitări, așa că voi trece rin toate locurile care m-au impresionat în mod aeatoriu, fără a căuta o ordine cât mai precisă. Oraul ne-a încântat și ne-a îndemnat la eforturi epuizante în cele opt zile pe care le-am avut la dispoziție și ne-au creat o fericire estetică neașteptată. Când am intrat în „Orașul luminilor ”, eu eram foarte bine documentat și cu harta întipărită bine în memorie, obicei bine întipărit și deosebit de folositor. Nu cunoșteam traseele metrourilor și denumirile stațiilor care mi-ar folosi. M-am adaptat, însă, repede, așa că zilele următoare sosirii m-au condos din ce în ce mai ușor.
Pentru început, trebuie spus că nu este treabă ușoară să te descurci într-un astfel de megalopolis trepidant, dacă nu ai memorizată, cel puțin, în mare, harta lui și plasarea marilor monumente pe care ți le dorești,. Și totuși noi ne-am descurcat impecabil de bine și am gustat din plin toate atracțiile  culturale și edilitare ale neasemuitului megaoraș, chiar și pe cele culinare,.renumite, mai ales, prin denumirile sofisticate. Și dacă am ajuns la acest subiect nu trebuie evitată groaznica friptură de vacă în sânge, foarte populară și apreciată de francezi, Să fi fost eu ghinionist de mai multe ori la rând ?

Parisul este orașul care nu doarme niciodată! Orașul despre care se spune, fără pic de exagerare, că este cel mai atrăgător din lume, o metropolă a tuturor; a celor care trăiesc zi de zi mareția și grandoarea uneia dintre cele mai mari și impresionante capitale europene, dar și a milioanelor de turiști, veniți din toate colțurile lumii, pentru a gusta din spectacolul extraordinar oferit de viața, trăită la extremis, în urbea franceză.

Scaldat de apele late ale Senei, în partea nordică a Franței, Parisul este, fără îndoială, orașul cel mai râvnit de turiștii din întreaga lume. Centru politic și cultural al unuia dintre cele mai fermecatoare ținuturi europene, Parisul reprezintă un conglomerat urban în care locuiesc nu mai putin de 12 milioane de oameni. Parisul istoric, delimitat de fosta incintă a fortăreței lui Theiss, actualmente înlocuită de Bulevardul Periferic, a fost sistematizat de catre Baronul Hausmann după mijlocul secal 19-lea. Arhitectura este una de-a dreptul impresionantă prin eleganță și diversitate. Bulevarde imense, cu trotuare largi, sunt împânzite de la un capăt la altul de cladiri uriașe în care măiestria arhitecților și a meșterilor pietrari oferă privirii un spectacol încântător. Un oraș cosmopolit prin excelență, Parisul este al tuturor celor care se lasă copleșiți de emoția unei plimbări pe Champs Elysee, de vizitarea unora dintre cele mai atrăgătoare clădiri din lume: Notre Dame de Paris, Sacre Couer, Turnul Eiffel, Domul Invalizilor, Palatul-muzeu Louvre, Musee d’Orsay, Versailles, Fontainbleau, Școala de la Barbizon, Muzeul Brâncusi, Centrul Pompidou și multe, multe altele chiar mai surprinzătoare. Poți aminti prea puține din atracțiile Parisului, atracții care pun pe drumuri, în fiecare an, milioane de turiști din toate colțurile lumii. Spre exemplu, pentru americani vizitarea Parisului este unul din marile evenimente alevieții. Dar în principiu ei apreciază la superlativ toată diversa și delicata Europă, atât de tradițională și bogată în artă și cultură. 
Orașul are o bogată viață culturală, adăpostind o mulțime de muzee, care mai de care mai impunător, respirând aerul a zeci de veacuri de existență și de istorie zbuciumată. O vizită la Luvru, spre exemplu, nu-l poate lăsa indiferent nici pe cel mai exigent și needucat turist. Aceeași impresie o lasă vizitatorului, dornic de peisaje uluitoare, Musee d'Orsay, Centrul Georges Pompidou, Muzeul Rodin, Muzeul Picasso sau lanțul de muzee cu un anume parfum de epocă: Muzeul Păpușii, Muzeul Vieții Romantice și, nu în ultimul rând, Muzeul Parfumului. Teatrele, librăriile și cinematografele sunt mai tot timpul anului pline. In zeci de biserici se țin concerte de muzică clasică ori ghospel, multe dintre ele gratuite. Alături de locurile amintite mai sus, bine cunoscute turistului de pretutindeni, există, între granițele Parisului, foarte multe alte ținuturi de vis, care-și așteaptă vizitatorii. Colțuri verzi retrase, scuaruri, magazine cochete, străduțe pline de magazine dichisite, părculețe. Cât despre biserici și catedrale, Parisul realmente nu duce lipsă. Cei care au trecut frontiera uriașei metropole pariziene s-au convins că pentru a cunoaște binișor orașul au nevoie de cel puțin o luna de zile. Noi am condensat cu obstinație în opt zile tot ce ni se părea cel mai atrăgător. Restul cunoștiințelor leam completat în diverse alte ocazii fericite.
Orasul Lumină al lumii, așa cum este supranumit Parisul, se află pe vatra unei stravechi așezări a tribului galic al parisilor, ocupată de romani în anul 52 era Antică. Numele de Paris a apărut pentru prima data între anii 305-310, după carea devenit capitala regilor franci din anul 508 (în vremea regelui Clovis), iar din anul 987 a devenit capitala Franței, statut de care se bucură și în prezent. Evoluția istorică a capitalei franceze a fost marcată încă din timpul domniei lui Filip August (1180-1223) când s-a realizat un sistem de fortificații, vestitele Hale și câteva poduri peste Sena. Fortificația de pe locul Luvrului s-a ridicat în 1190 pe o suprafață foarte restrânsă. Fundațiile ei solide, din piatră se pot vedea și astăzi în subsolul muzeului. 
Dar modernizarea efectivă a orașului s-a realizat în timpul domniei lui Napoleon (1799-1815) și mai ales al lui Napoleon al III-lea (1852-1870), care a încredințat arhitectului Haussmann modernizarea capitalei franceze. De metropola pariziană sunt indisolubil legate multe evenimente istorice: razboiul de 100 de ani, noaptea Sfantului Bartolomeu (24 august 1572), frondele (1648-1653), Revolutia franceza (1789), care a influențat istoria lumii moderne, mișcarea insurecțională din 1848 (cu influențe inclusiv asupra istoriei noastre naționale), Comuna din Paris (1871), ocupatia germană din cel de-al doilea razboi mondial. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, pentru a se evita extinderea metropolei, s-au creat mai multe orase satelit: Bobigny, Massy-Palaiseau, Sarcellas. O privire asupra planului metropolei pariziene evidentiaza o anumita zonare: zona culturala (cartierul Latin, Montparnasse), zona comercial-financiara și administrativă (Le Defense, Champs Elysees, L’Opera), zone rezidentiale și de lux (Neuilly, Arondismentul XVI), zone industriale, mai ales în zona Senei și în alte periferii (Le Bourget). Nucleul central al capitalei franceze se grupează însă în jurul încrucișării bulevardelor Saint Michel si Sebastopol. Numeroase piete (Place du General de Gaulle, Place de la Concorde, Place de la Bastille), bulevarde (Avenue Des Champs Elysees, Bulevardul Capucinilor, Bulevardul Montmartre, Bulevardul Madelaine, L’Avenue de l’Opera) si edificii celebre dau o nota specifică acestui important oraș.

Orașul Lumină are o rezonanță aparte și pentru spiritualitatea românească. Aici s-au format generații întregi de oameni politici și de cărturari români; aici au trait și au creat mari creatori români: Constantin Brancuși, George Enescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu și alții, care au intrat în pantheonul culturii universale. Metropola pariziană este în mod indiscutabil o mare atracție mondială (mai mult de jumatate din fluxul turistic din Franța se concentrează spre inegalabilul Paris). De altfel, Franța ocupă locul al doilea pe glob (după SUA), în privința turismului internațional.
Luvru

Mi-am dorit de mic copil să ajung la Paris ca să vă bogățiile din Luvru. Dorinta vizionarii acestui muzeu era în realitatea cenusie a acelor ani, una. nebunească, căci ce șanse erau sa i se întâmple asta unui copil din blocul comunist, pe care îl despărțeau de Luvru nu numai distanta celor peste două mii de kilometri, dar și tragicele interdicții de călătorie “în afară”…ale unui regim închistat.

Așa că m-au cuprins emoțiile de cum am trecut pe teritoriul francez la Ventimiglia-Menton. Imi imaginam cum va fi întâlnirea mea cu marele oraș romantic, plin de viață și foarte interesant, dar mai ales cu Luvrul. Aveam deja un plan cu ce anume trebuie să vizităm, dar au mai intervenit și alte lucruri pe parcurs. Dar Luvrul a rămas pe primul plan.

Luvrul însemnă și mușchetarii lui Dumas și Caterina De Medici…, și Ana de Austria…Dar în primul rând Luvrul este si va fi cea mai mare expozitie de obiecte de artă universală care poate fi vizitată în aceste timpuri. Se pune pe bună dreptate întrebarea care este raportul cu British Museum sau National Gallery ale Londrei, cu Metropolitan Museum din New York sau cu Galeriile Ufizzi ale Florenței.

Nu trebuie să se răspundă doar statistic, cifra record de 8,5 milioane de vizitatori înregistrată anul trecut, record absolut pentru bătrânul palat fiind cu mult mai mare decât cifrele muzeelor concurente. Dincolo de statisticile lipsite de suflet, supremația muzeului rezidă în starea cu totul și cu totul specială pe care acesta ți-o induce din clipa în care, cobori, uluit de ineditul peisajului subteran, cu scările rulante, sub controversata piramidă de sticlă.

Pe data de 24 septembrie 1981, preşedintele francez Francois Mitterrand a anunţat mai multe proiecte importante de urbanism cultural pentru celebrarea bicentenarului revoluţiei franceze din 1989. 

In iunie 1983 Ieoh Ming Pei, arhitectul american de origine chineză, supranumit şi arhitectul mandarin, a fost ales de către muzeul Luvru pentru realizarea proiectului fără concurs. Iniţial arhitectul a vrut să construiască o pagodă de aur. Pei a construit mai multe simboluri religioase pentru o sectă budistă din Japonia, pentru o comunitate savantă americană în munţii din Est. El a reuşit să combine în varianta cea mai fericită atât religia tradiţională cât şi arhitectura modernă în sticlă. În anii 1960 a proiectat o piramidă care trebuia să decoreze biblioteca Kennedy însă nu a fost aprobată. Arhitectul era fascinat de personalitatea lui Napoleon şi de Luvru. Cunoştea foarte bine expediţia împăratului la Piramide.

            Prin sticlă, lumina pătrunde şi luminează natural subteranul şi mai ales piramida inversată construită sub pământ care completează opera de la suprafaţă a lui Pei. Între cele două monumente la nivelul solului, vizitatorii nu observă decât o piaţă circulară având în centrul ei un careu de sticlă. Acolo este de fapt baza acestei construcţii ciudate. Construcţia modernă contrastează în mod evident cu vechiul palat şi curtea imperială.

          Numărul şi dispunerea plăcilor ne indică faptul că monumentul are semnificaţii ezoterice. Au existat multe polemici legate de numărul de plăci de sticlă necesare piramidei moderne din curtea palatului, numărul 666 fiind numărul Bestiei dar şi număr solar. Întreg monumentul este o esenţă de numere.

            Proporțiile piramidei franceze respectă proporţiile celei de la Giseh, cu unghiul de înclinaţie de 50,7 grade. Inălţimea ei este de 21,65 metri. Baza edificiului este de 35,5 metri pe laturi. Piramida este flancată de alte trei mici piramide înalte de 5 metri și cu latura de 8m. Acestea au rolul de ventilaţie şi iluminare a sălilor de expoziţie principale aflate sub curtea muzeului, în subteran.

            In locul Sfinxului de la Giseh avem aici statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, care este și un simbol alchimic şi anume acela al aurului, pentru că ştim că regele era supranumit şi Regele-Soare. Piramida a fost în cele din urmă gata pentru bicentenarul din 1989 când de fapt s-a încheiat şi restaurarea muzeului Luvru.

            Intreaga structură din cabluri de oţel pe picioare de sticlă este concepută ca o lustră care reflectă lumina zilei în spaţiile de expoziţie şi comerciale din subteran. Această constructie ultramodernă mult-hulită inițial a reprezentat cea mai potrivită soluție arhitectonică, caci, cum altfel s-ar fi putut asigura un flux zilnic mediu de 27.ooo de vizitatori, cifră imensă, de altfel, care reprezintă pentru orice curator de muzeu din lume, suprema provocare.

Piramida, asigura prin transparența sticlei si lumina naturala atât de necesară în holul imens, subteran, de unde pornesc cele trei intrări disticte către cele trei aripi imense: Richelieu, Sully și Denon.

Luvrul a fost inițial un castel fortificat de mici dimensiuni, ce ulterior a fost transformat și extins, până s-a ajuns la forma actuală. La dezvoltarea palatului au contribuit și regii Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea, înainte de Revoluție.  Lucrările de extindere din perioada renascentistă au fost întrerupte un timp de concurentul său Palatul Versailles, pe care Regele Soare l-a ales ca reședință, în defavoarea Luvrului, unde s-au oprit lucrările de amenajare. Lucrările s-au reluat, ulterior, dar Luvrul a așteaptat Revoluția pentru a deveni ceea ce este și astăzi, un muzeu ! Un muzeu.al Republicii, cum îi spunea și numele de atunci, dar care, în mod ciudat, restricționa accesul publicului la o singură zi pe săptămână. restul zilelor, muzeul aparținând artiștilor vremii. Când s-a deschis, in data de 10 August 1793, muzeul a prezentat o colectie de 537 de picturi, marea majoritate fiind opere confiscate de la biserica si de la monarhia franceza. 

Mai târziu, Napoleon I și-a pus amprenta asupra muzeului, o amprenta atât de apăsată, încât Muzeul Central al Artelor Republicii, a devenit Muzeul Napoleon I.

Dar un alt Napoleon, Napoleon al III-lea, a încearcat să extindă Luvrul inițiind proiectul “Le Grand Louvre” și construind, printre altele, o nouă aripă, spre grădinile Tuilleries, aripă vremelnică, însă, căci revoluționarii Comunei din Paris au distrus-o ireversibil.
In timpul lui Napoleon, muzeul si-a mărit foarte mult colecția, udată cu numele Pe timpul cât a avut toată Europa la picioare, Napoleon s-a dovedit foarte strângător. După înfrăngerea lui, multe dintre operele confiscate de el au fost returnate proprietarilor lor de drept. Colecția muzeului a continuat însă să se mărească. In timpul celui de-al doilea Imperiu a caâștigat peste 20.000 de piese. Numărul operelor de artă deținute de Muzeul Louvre a continuat sa crească constant din daruri și donații, cu excepția perioadei celor două războaie mondiale.

In present Luvrul deține peste 380.000 de exponate inestimabile, printre care Venus din Milo, Victoria înaripată de la Samotrace, Caii de la Marly (executați pentru castelul Marly), Pluta Meduzei, Dantelăreasa, Sclavii, Șanțuri cu apă medievale, Coloana lui Perault, etc. Se mai adaugă 35.000 de obiecte de artă. Peste 6.000 de metri pătrați sunt afectați exponatelor permanente. Dintre vizitatorii zilnici 65% sunt străini. Colecția de tablouri numără peste 6.000 de piese din sec.al 13-lea, până la 1848.
Gradinile Tuileries se găsesc in apropierea Palatului Louvre. Palatul Tuileries, atât de renumit istoric, a fost ars si nu a mai fost reconstruit dar grădinile sale au fost reamenajate. Când vremea este frumoasă sunt cu adevarat spectaculoase și merita vizitate.

Se înțelege de ce, după secole de adăugiri, demolări, completări, planul Luvrului este destul de complicat, căci, în afara de aripile (Richelieu, spre Rue de Rivoli, Denon, spre Sena și Sully spre Place de Louvre) și curțile principale (curtea Napoleon unde se află azi Piramida si Curtea Patrata -Le Cour Caree- locul fortăreței inițiale), Luvrul mai are trei aripi și șase curți mai mici. Harta pusă la dispoziție de muzeu, este foarte explicită și chiar indică, la fiecare etaj al fiecarei aripi, cele mai cunoscute exponate, cu fotografiile acestora.

Cele trei aripi au mai multe etaje, iar accesul la aceste etaje se face de cele mai multe ori pe scarile de marmura, rareori cu liftul și într-o măsură și mai mică cu scările rulante. Incercând să stabiești o ordine, constați cu necaz că ceeea ce te interesează e plasat unul la parterul unei aripi, altul la etajul II al aripei opuse și cel de-al n-lea în aripa perpendiculară pe primele și nu se resalizează prea bine unde. Destulă încurcătură pentru un vizitator nu prea talentat în orientare.

In față, in spate, în lateral, sus, pe scări nu vezi altceva decât o mare de turiști, cei mai multi asiatici cu aparate de fotografiat și de filmat ce te fac să te simți umilit de vechimea si simplitatea aparatului tău, ca un copil sărac de la țară care venit la școală la oraș se simte rușinat de încălțările lui demodate. Unele dintre asiatice sunt atât de scunde încât te temi să nu le strivești ca pe niște gâze. Pe deasupra au niște picioare neașteptat de strămbe.

Peste mulțimea pestriță, demnă de Turnul Babel se dezvoltă un murmur intens, mii de sunete amestecate într-o oală imensă, răsturnată apoi, fără milă, în urechile unor nepregătiți pentru un astfel de asalt. Aglomerația, mai ales la primele ore, este un adevarat blestem, amplificat desigur în zilele de gratuitate.

După disperarea din imensul hol supraaglomerat, va urma o porțiune de liniște, pe măsură ce se avansează. Mulțimea se diluează încet-încet, iar aglomerația se va înteți doar în câteva puncte cheie, La Mona Lisa, La Venus din Milo, în sala Rubens, în sala Delacroix și, eventual, în sălile cu pictorii romantici francezi. Mai puțin sunt vizitate sălile de vestigii antice. Puțini sunt cei ce la înțeleg, sau să stabilească de unde provin.
Foarte atras de sculptura din toate timpurile, am ajuns, după o atentă căutare la departamentul de sculpturi francezi deși nu aceștia erau cei ce mă interesau. Am intrat neinițiat pe coridorul care ducea către o zona luminată natural si din curiozitate și pentru că știam că voi avea timp destul de admirat minunatele Venus din Milo, Victoria înaripată de la Samotrace și Scribul butucănos, am avansat și am rămas încremenit într-o sală imensă, ce se se ridica pe înălțimea a trei etaje, în fața a două grupuri statuare immense: doi cai (caii de la Marly), de-o parte și de alta a sălii, ridicați năvalnic pe picioarele din spate, abia ținuți în frâu, la propriu, de către doi tineri la fel de puternici ca și ei.

Realismul scenei era incredibil, iar realizarea artistică, pe măsură, încremenirea în piatră a calului și a stăpânului său părând a fi doar o iluzie, și acestă lucrare a fost doar începutul. Am mers sală după sală, prin zona respectivă ,,căci, în fața ochilor mei uimiți s-au dezvăluit sculpturi de mare calibru, toate, absolute toate ancorate în trecutul tumultos al Franței.

Am mângâiat cu privirea, acolo, statuia care o reprezenta pe zeița Diana,de fapt un omagiu adus Dianei de Poitier, amanta regală timp de 25 de ani, atât de urâtă de soția înșelată, Caterina de Medici. Am admirat monumentul ce trebuia să păstreze inima lui Henric al II-lea, regele infidel, sotul acelei Caterina. Am privit, ca într-un vis, zeci de sculpturi însuflețite, unele,îmbrăcată doar în propriile plete, privește timidă veșnicia. Tot acolo existau și sculpturi de Michelangelo, care puteau fi recunoscute fără a fi cunoscute dinainte. Această aripă aproape pustie sper să convingă pe mulți nehotărâți să nu o ocolească și să o așeze în amintirile cele mai delicate.

Dar o statuie ieștă din comun a Luvrului, deși are unele trăsături puțin prea  mușchiuloase, rămâne pentu mine statuia Scribului egipten, pe care l-am găsit in cealaltă aripă, Sully. Așteptă, privind înainte, cu ochii lui incredibil de reali ,,din cristal de stancă," nemaivăzuți, expresivi și unici. Și te miri când te gândești că această statuie fascinantă a fost primită cadou de francezi, de la statul egiptean, în 1854. Inteligența privirii, ca de altfel întreaga sa atitudine de reținută nerăbdare și perfecțiunea detaliilor, fac din Scrib, una dintre cele mai importante sculpturi, in calcar, ale antichității egiptene. 
Trecând peste incontestabila valoare istorică a Scribului egiptean (2600-2500 e.A),cu alură statică și robustă, Venus din Milo și Victoria din Samotrace, sunt niște creații dumnezeiești ale unor oameni cu un inegalabil simț și respect pentru frumusețea trupului uman. Deși decapitate, de unele bestii din istorie, cele două opere magnifice din marmură depășesc orice realizare asemănătoare din muzeele europene. Obositor este că toate urâtele și stârpiturile Asiei doresc să se fotografieze alături de aceste minunății ale naturii umane văzute de om. Rămân întipărite strâns memoriei noastre:
- Venus din Milo – reprezintă pe zeița frumuseții își trage numele de la insula grecească Melos, unde a fost descoperită și datează din jurul anului 100 e.A.

- Psyche reînviată de sărutul lui Cupidon - nu este o sulptură cunoscută larg  după numele său dar, este cu siguranță foarte ușor de reperat. Este opera lui Antonio Canova si datează din anii 1700.
- Sclav murind - exista doua sculpturi ale lui Michelangelo pe aceasta temă, cealalta fiind "Sclavul Rebel", ambele menite sa decoreze mormântului unui papă.

- Nike din Samothrace – Nu se  poate trece pe langă fără a sti că este vorba de o mare minune în piatră. Nu poate fi ratată. Este poziționată în partea de sus a unei scări și o prezintă pe zeița greacă a victoriei, Nike. Datează de la trecerea dintre secolul 3 și 2 e. A. Nike sau Victoria înaripată de la Samothrace, opera lui Pythokritos din Rodos, a fost creată între 200 şi 190 I.H. şi este una dintre cele mai importante exponate din Luvru, alături de Venus din Milo şi Mona Lisa. Cel mai probabil simbolizează o victorie navală  a regelui macedonean Antigonus II Gonatas împotriva regelui egiptean Ptolemeu II. A fost descoperită în 1863 pe insula Samothrace din nordul Greciei, la vremea aceea unul dintre cele mai importante sanctuare pentru regii macedoneni ai Greciei.

Dacă se va trece de la sculpturi la picturi, aici ar trebui scrise câteva volume. Există în lume mult mai multă pictură decât sculptură, pentru că cea din urmă este o artă ce nu iartă greșelile și retușările ca picture. Trebuie lăsată plăcerea analizei și contemplării picturilor din muzeu celor sensibili și cunoscători în această artă. Ei trebuie să descopre farmecul pânzelor din mulțimea de săli, să  analizeze operele din orice unghi și să le descopere misterele de orice natură. In acest domeniu muzeul este covârșitor de bogat. Sunt săli cu pânze uriașe, respirând multă forță, ce ocupă un întreg perete, precum “Noces de Cana” a lui Veronese, dar și pânze mici ,,ce sugerează, până și prin dimensiuni, avariția sau alte tare umane ale personajelor, precum “Cămătarul și soția sa” de Metsys.

Se vor întâlni realizări artistice de exceptie, pe paliere artistice extrem de variate, de la realismul cutremurator al lui Theodor Gericault in “Pluta Meduzei”, povestea (reală) a supraviețuirii pe o plută a echipajului unui vas numit Meduza, la desăvârțșirea nudului “Maria Odalisca” a lui Ingres. Nu trebuie ratate nici bijuteriile pe panză ale lui Poussin și Watteau, dar nici cea mai romantică pictură a Luvrului, care poate smulge, cu siguanță o lacrimă…”la jeune martyre”, un tablou cu un mesaj extrem de intens. Nu trebuie nedreptățiți nici cu pictorii flamanzi, ale căror naturi moarte sunt mai vii decât orice alte reprezentări plastice statice.

Trebuie aruncată o privire și Artei Islamului, unde fenomenul artistic are cu totul și cu totul alte dimensiuni și forme decât cel creștin. Se vor putea admira, deopotrivă un minusculul filigran în fildeș, imense covoare de lână ce reprezintă apariția lumii, si, culmea paradoxului, un vas unic, folosit pe post de cristelniță în care erau botezați regii Frantei.

Dacă se dorește a se intra, macar o clipă, în lumea lui Napoleon al III-lea, trebuie să i se viziteze apartamentele, căci mobilerul, vesela, corpurile de iluminat, în general tot ce înseamnă arta decorațiunilor interioare, se manifestă aici în toată splendoarea sa, cu mult mai mult decât la Versaillles. Acolo nu domină bunul gust ci opulența. Doamnele trebuie să probeze măcar cu ochii minții bijuteriile coroanei din legendara Sală a lui Apollo, căci perlele împărătesei Eugenia și inelul cu diamantul de 140 de carate le vor lua, cu siguranță, toate visele.

Când vrea să-și amintească sau să povestească despre Luvru, orice vizitator nu poate să nu uite ceva, desigur ceva foarte important. Uită cu siguranță destule, dar cum să nu uite ceva când acolo sunt comori cu sutele de mii.

Nu poate fi uitată Mona Lisa pentru că tabloul acesta mult prea celebru, uluitor prin compoziție și culoare, nu poate fi “povestit” de oricine El poate fi doar respirat, adulmecat, gustat, de fiecare în parte, căci indescriptibilul, prin definitie, nu poate fi descries. Fiecare trebuie să meargă să se întâlnească personal cu Mona Lisa la ea acasa, la Luvru. Sigur va așteapta, dornică, ca orice femeie, din orice dimensiune a timpului si a spatiului, să fie admirată !

Muzeul Luvru expune și o serie de picturi extrordinare, organizate in funcție de identitatea artiștilor sau de curentele artistice reprezentative. Temporar, se organizează expozitii care prezintă opere din alte părți ale lumii. Dintre cele 35.000 de opere de artă picturală prezente in Muzeul Luvru, se poate aminti o listă selectivă și subiectivă extrem de restrânsă:

- Unele opere ale lui Da Vinci - Gioconda ne fiind singura pictură a faimosului Leonardo da Vinci prezentă aici. Muzeul dispune, de asemenea, de "Sfanta Ana, Fecioara si Pruncul cu mielul", "Ioan Botezatorul", sau "Fecioara între stanci". Ultima lucrare mentionată laolaltă cu Gioconda sunt prezente in romanul lui Dan Brown - "Codul lui da Vinci". "Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul" a fost realizată de Leonardo da Vinci în 1510, într-o perioadă în care acesta era sub influenţa ştiinţei. Pictura o prezintă pe Fecioara Maria ţinută în braţe de Sfânta Ana, mama acesteia, şi pruncul Isus. Dacă mergeţi acum la Luvru, veţi vedea această pictură plină de culoare şi lumină, pentru că  a fost restaurată în 2012.

- Moartea virginei - această pictură a lui Caravaggio a fost realizata in prima perioada a sec.al 17-lea

- Nunta în Cana - pictura enormă din sec.al 16-lea realizată de Veronese a fost dedicată momentului biblic în care Iisus transforma apa în vin.

- Frumoasa gradinăreasă - una din numeroasele picturi ale lui Rafael prezente in Luvru. O prezintă pe Sfanta Maria împreună cu Iisus copil și Sfântul Ioan Botezatorul copil

- Libertatea conducand poporul - nu doar artisti italieni expun in Luvru, aceasta lucrare a lui Eugene Delacroix a fost terminata în 1830 și comemorează Revolutia franceză

- Pluta Meduzei - alt pictor francez, Theodore Gerricault, a terminat aceasta operă în 1819

- Incoronarea lui Napoleon - aceasta pictură de Jacques-Louis David a fost comandată de către Napoleon și a fost realizată în 3 ani.

- Juramantul Horatiilor - alta pictură a aceluiasi Jacques-Louis David, terminată în 1784. Prezinta o poveste din istoria Romei.
- Codul lui Hammurabi - reprezintă una dintre cele mai vechi scrieri antice descifrate din lume. Este un cod de legi babiloniene din Mesopotamia antică şi datează din 1772 I.H. Regele babilonian Hammurabi este cel care a răspândit codul format din 282 legi şi care stabileşte reguli şi norme pentru diverse situaţii sociale, precum furtul, crimă, divorţul sau alte circumstanţe din zona juridică..

Asa cum toata lumea apreciază, Muzeul Luvru este masiv. Dacă cineva va gandi că va putea vedea absolut totul, se înșelă - doar dacă nu cumva va gandi să petreacă câteva săptămâni în interior. Majoritatea turistilor prezenti aici, doresc sa vadă doar exponatele cele mai importante, numai o mica parte din colectia impresionantă prezentă aici. Un vizitator pe cont propriu, are nevoie de o zi întreagă pentru a vedea mai multe opere de artă decât cele expuse ce pot fi comentate într-un astfel de superrezumat. această dorință nu ridică nici o problemă. Vizitatorul poate sta în Luvru o zi întreagă, pentru că se găsesc cateva restaurante și cafenele in interiorul muzeului, chiar si un Starbucks și nu va trebui să se iasă pentru a lua masa. Un astfel de procedeu de a parcurge numai un domeniu al muzeului este extreme de obositor și garantat că că va fi inefficient. Prea multe imagini și prea multe ore nu pot decât să diminueze percepția și înțelegerea operelor expuse. O mare greșeală și un efort fără rezultat.
Din anul 2008 colectia Muzeului Louvre este împarțită în opt categorii distincte: Egiptul Antic; Antichitati din Orientul Apropiat; Grecia, Etruscii si Imperiul Roman; Arta Islamica; Sculptura; Arta decorativa; Pictura; Printuri și Desene.
Pentru un iubitor de artă antică și arheologie zile întregi se pot perinda pritre exponatele cele mai venerabile din sălile dedicate Egiptului antic, Orientului Apropiat și sălilor apropiate civilizației noastre, compuse din mulțime de exponate greco-romane. Aceste săli sunt de o bogăție istorică greu de egalat și reprezintă o etapă superioară a spiritului creator, o bogăție a elementelor de bază ale civilizației. Sălile sunt dedicate iubitorilor și cunoscătorilor de istorie și arheologie, celor cărora timpul le-a întărit bazele cunoașterii. Acolo se găsesc bogății milenare, sub formă de sarcofage, mumii, statui, elemente ale vieții de fiecare zi, imagini de zeități, mici obiecte personale și funerare, sicrie pictate pe contur uman, frânturi de monumente și tot ce a salvat destinul din viața și creația strămoșilor.
Am vizitat Luvrul de trei ori cu o tenacitate demnă de un iubitor de istorie, dar niciodată nu a părăsit sălile antice cu adevărate satisfacții de a fi văzut cu atenție totul din trecutul păstrat la Luvru.
Palatul și grădinile Luxemburg

Palatul si Grădinile Luxembourg se află pe locul unei vechi tabere romane. In 1257 o mănăstire a fost construită aici. Palatul Luxembourg a fost construit intre anii 1615-1627. După ce Henric al IV-lea a fost asasinat, soția sa , Maria de Medici, a decis sa construiască un palat imens și luxos în districtul Luxembourg . Aceasta a cumpărat Hotel Flanco de Luxembourg, si cele 7 hectare ale acestuia, ajungând împreună cu alte câteva proprietăți învecinate la o suprafața de 8 hectare. După cumpărarea Hotelului, văduva i-a cerut lui Solomon de Brosse să-i construiască un palat , folosind drept model casa in care aceasta a copilărit, Palatul Pitti din Florența. Solomon de Brosse, însă, împreună cu arhitecții Alphonse de Gisors și Jacques Le Mercier, au proiectat palatul într-un stil francez și nu italian. Au prevăzut o curte interioară înconjurată de aripile palatului și o capelă în grădină.

In 1621, Maria de Medici, l-a chemat pe pictorul Peter Paul Rubens, originar din Antwerp, si la însărcinat pe acesta cu decorarea palatului cu 24 de lucrări cunoscute sub numele de „Ciclul Marie de Medici”. Aceste picturi, care acum se află in muzeul Louvre, zugrăvesc scene din viata reginei alături de soțul sau Henric al IV-lea.

Pentru gradina, regina i-a angajat pe arhitectul peisagist Boyceau de la Barnuderie pentru aranjamentele florale, si pe Thomas Francino pentru realizarea fântânilor și a teraselor.

Maria de Medici a locuit in acest palat pentru scurt timp, după care a fost exilată in anul 1631 de către propriul fiu, Ludovic al XIII-lea. A murit in anul 1642 in Cologne (Köln-ul de astazi), Germania.

In anul 1792 Palatul a fost ocupat de revolutionari si transformat intr-o inchisoarea. Printre cei întemnițați aici s-au aflat Josephine de Beauharnais și soțul acesteia Alexandre de Beauharnais, care a fost executat. Josephine nu a fost însă executată, și chiar s-a întors la acest palat ani mai târziu în calitate de împărăteasă alături de soțul său, Napoleon Bonaparte.

Printre alții, aici au mai fost prizonieri si Camille Desmoulins, o revoluționară, Georges Danton un lider al Revoluției Franceze, Thomas Paine, scriitor dar și Louis David un binecunoscut pictor neoclasic.

In anul 1797, Napoleon I a instalat Senatul, pentru o scurta perioada, in Palatul Luxembourg. Senatul avea sa se întoarcă în acest palat, unde se află și în ziua de azi , în anul 1879.

In timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, palatul a fost ocupat de trupele germane și transformat in cartier general al Luftwaffei germane.

In interiorul palatului pot fi admirate picturi si fresce ale artistului Eugene Delacroix, iar langa palat se afla Muzeul Luxembourg, unde este expusa o interesanta colectie de picturi si sculpturi din secolul XIX.

Grădinile Luxembourg, csare înconjoară palatul sunt o minunată oază verde care se intinde pe o suprafaţă de 23 ha (numai 21 ha accesibile publicului). Presărate cu statui, fântăni, sculpturi şi, mai ales, flori, grădinile sunt foarte atrăgătoare pentru toate vârstele. Indrăgostiţii, stundenţii sau cei interesaţi de anumite jocuri, ca tenisul sau şahul, animă grădinile în mod constant.

In partea de sud-est a grădinilor se găseşte o livadă unde căteva sute de meri şi peri înfloresc în fiecare primăvară. Aici se pot închiria bărci pentru o plimbare liniştitoare în bazinul amenajat. Acesta este împrejmuit de o grădină formală, care este mărginită de străzile Guynemer şi Auguste Comte. Amenajarea grădinii evocă mania horticolă engleză care a invadat Franţa la sfărşitul sec.al 19-lea.

In zona de vest există o parte deasă cu plante, unde din când în când se strâng grupuri de oameni care practică Thai Chi. Copacii şi plantele din această zonă au fost replantaţi după deterioarea lor din anul 1999 de către un uragan puternic. De atunci, locul este plin cu castani tineri, dominați din loc în loc de copaci originali.

Lăngă monumentul Delacroix se găseşte orangeria, o elegantă seră care inițial a fost folosită de către Muzeul Luxembourg ca loc de expoziţie. Din octombrie pănă în mai, serele adăpostesc peste 180 de tipuri de copaci care sunt transplantaţi in grădină primăvara.

Localizat in Grădinile Luxembourg, Palatul Luxembourg a fost construit in anul 1615, la cererea reginei Maria de Medicis, după modelul Palatului Pitti din oraşul său natal, Florenţa. Totuşi, arhitectul Solomon de Brosse a urmărit modelul tipic franţuzesc, de curte interioară inconjurată de aripile clădirii, cu o capelă in grădină. Palatul Luxembourg, primul exemplu al arhitecturii clasice franceze din secolul al XVII-lea, reprezintă punctul culminant al lungii tradiţii a castelelor ca şi tip de clădire. Pereţii din partea de est a castelului au fost pictaţi de către Peter Paul Rubens, picturile sale reprezentănd viaţa conducătorului.

De-a lungul secolului al XIX-lea, palatul a fost intens remodelat: faţada grădinii a fost imbunătăţită intre anii 1836-1841 de către Alphonse de Gisors şi o serie de picturi au fost adăugate in librărie. Palatul şi-a schimbat funcţionalitatea de-a lungul timpului, fiind pe rănd inchisoare, pe perioada Revoluţiei Franceze, şi clădire de conferinţe, in anul 1946. Astăzi, acest minunat şi impunător castel găzduieşte Senatul Francez.

Peste 200 de statui punctează pajiştile şi terasele Grădinilor Luxembourg. Aici este locul unde se găsesc statui de dimensiuni mici, care exprimă libertatea, impreună cu alte 200 de statui in care se pot distinge simboluri ale istoriei, artei şi literaturii franceze.

Statuia reginei Franţei este susţinută de un piedestal din piatră şi înconjurată de o făntănă care ii poartă numele: Făntăna Maria de Medicis.

In partea de vest, partea sălbatică a grădinilor, se găsesc stupi de albine, carusele, dar şi multe statui şi sculpturi.

Statuia Libertăţii, o replică din bronz la scară mică după original, care a fost făcută cadou de sculptorul Augusto Bartholdi oraşului Paris, se regăseşte tot in partea de vest. Pe lăngă această sculptură, aici sunt imprăştiate printre copaci statui cu animale.

Acest imens parc cu pajişti intinse îşi impresionează mereu vizitatorii cu locurile armonioase, frumuseţea şi mireasma florilor şi umbra copacilor.

Luxembourg reprezintă un ansamblu de grădini din care fac parte, impreună cu alte clădiri-monument, Palatul Luxembourg şi Muzeul Luxembourg. Acestea poartă amprenta trecutului, care este redat prin picturi, sculpturi, statui, dar şi prin arhitectura generală a clădirilor.

Aici poate vedea o pictură al lui Henri Matisse denumită Grădinile Luxemburg, care este găzduită în bibliotecă. Pictura a fost furată in timpul unui jaf armat de la Muzeul Chacara do Ceu, unde era găzduită, şi apoi a fost recuperată
Catedrala Notre Dame

In centrul Parisului, în Ile de la Cite, insulă înconjurată de apele Senei s-a ridicat cu aproape 850 de ani în urmă una dintre cele mai renumite catedrale ale lumii, catedrală cu care au început elementele constructive gotice. Catedrala cu referire la Fecioara Maria este considerată monumental arhitecturii gotice timpurii din Franța. Prin venerabilitate și prestigiu catedrala Notre Dame este sediul Arhiepiscopiei Parisului.

Catedrala renumită în toată lumea este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce înseamnă o medie zilnică de 30.000 de oameni. In zilele cu afluență ridicată, pricinuită de sărbători sau evenimente importante, se poate ajunge chiar și la 50.000 de oameni care-i trec pragul.

Construcția a început în anul 1163, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului diacon Ștefan. In 1182, episcopul Maurice de Sully a sfințit altarul, dar construcția catedralei a durat din 1163 până în 1345. Clădirea are cinci nave svelte și înalte. Primele lucrări s-au terminat pe fațada vestică, iar pe la mijlocul sec.al 13-lea, prima capodoperă a stilului gotic timpuriu era gata. Cu toate că desenele inițiale și strana evocau încă stilul romanic, aici s-au aplicat pentru prima oară soluții arhitecturale specifice stilului gotic. Printre elementele specifice stilului gotic relevante sunt arcadele și ornamentele ce provoacă imaginația. Cu trecerea timpului, catedralele Evului Mediu s-au remarcat față de alte monumente culturale. In centrul acestor moşteniri impunătoare se află Catedrala Notre-Dame de Paris, căreia ii poate fi cu uşurinţă atribuit titlul de "Ambasadorul catedralelor gotice ale lumii".

Fațada dantelată și cele două turnuri patrulatere de câte 69 de metri fiecare radiază echilibru. Intrarea în catedrală se face prin trei porți bogat ornamentate, care evocă simbolurile goticului târziu. Impresia spațială, în interiorul bisericii este copleșitoare, zidurile ei se înalță pe trei rânduri de coloane. Proporțiile monumentului sunt impozante. Are 130 de metri lungime, 45 de metri lățime și 35 de metri înălțime. Aceste dimensiuni ale ineriorului asigură să încapă până la 10.000 de persoane. Nava principală este împodobită cu statui și picturi.

In timpul iacobinilor (1793-1794), catedrala a fost profanată, devenind un așa zis Templu al Rațiunii și loc unde erau citite și dezbătute operele iluminiștilor în timp ce era venerată Ființa Supremă. Catedrala a redevenit catolică în urma concordatului lui Napoleon I cu Papa Pius al VII-lea, din 1801, Napoleon fiind încoronat aici împărat al Franței pe data de 2 decembrie 1804.

Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice. Pe bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele cu vitralii colorate conferă sentimente mistice în penumbra severă.

Vorbind despre vitralii, trebuie să se amintească cele trei rozete ale catedralei, rozete care reprezintă una din marile opere de artă ale creștinătății timpurii. Rozeta de sud, numită și La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Ludovic al IX-lea al Franței și este consacrată Noului Testament.

Distantele în Franța se calculează pornind de la kilometrul 0 din fața catedralei Notre-Dame.

Fațada de la Notre Dame este inconfundabilă, fiind ușor recunoscută pretutindeni în lume datorită armoniei cu care sunt îmbinate elementele gotice de arhitectură dar și măiestriei cu care au fost executate detaliile. Din Piața Notre Dame, se pot admira din față cele trei porți bogat ornamentate: cea din stânga dedicată Fecioarei Maria, cea din centru ilustrând Judecata de Apoi și cea din dreapta, închinată Sfintei Ana (are una dintre cele mai vechi statui ale catedralei, ce o înfățișează pe Fecioara Maria pe tron, ținând pruncul Iisus în brațe). Deasupra celor trei porți se poate vedea o galerie cu 28 de statui ale regilor Israelului. Acestea au fost decapitate pe timpul Revoluției, considerându-se că ar fi vorba de regii Franței. Statuile au fost refăcute după trecerea nebuniei populare  La următorul nivel se află minunata rozetă de vest, cu un diametru de 10 metri, iar deasupra acesteia se poate vedea “grande galerie” care unește cele două turnuri, aceasta fiind decorată cu păsări bizare și alte creaturi fioroase (acestea sunt mai puțin vizibile privite de jos în sus). Nu trebuie ratate nici celelalte laturi ale catedralei, pentru ca sunt și ele cel puțin la fel de minunat prelucrate.
Inchinată fecioarei Maria, catedrala a fost concepută să prezinte cât mai plastic scene biblice și mitologice pentru masele analfabete ale acelor timpuri. Așa se și pot explica reprezentările sculpturilor cu figuri apocaliptice înfricoșătoare aflate în nordul edificiului, în celebra galerie a Himerelor, sau Marea Galerie, cum i se mai spune, menite să sperie și cel mai convins ateu și să-l facă să se gândească cu groază la judecata de apoi’

Cele două turnuri de la fațadă sunt și ele inconfundabile, mai ales că nu au fost terminate cu vârfuri svelte și dantelate. In turnul de sud se poate vedea de aproape clopotul urias, ce cântărește 13 tone, numit și Emmanuel, clopot refăcut ultima dată în 1631 și celelalte ornamente cu demoni.

Elementele cu adevarat deosebite din interior sunt vitraliile colorate ale rozetelor. In timpul vizitelor pot fi admirate de asemenea colecțiile de bijuterii, sculpturi, mobila, literatura, medalii etc., unele datând încă din secolul 12. Obiectele de patrimoniu din catedrală sunt de o valoare si vechime considerabila: relicvarul contine, astfel, inelul sfintei coroane de spini a Mantuitorului și alte relicve ale Patimilor Domnului cumparate de sfantul rege Ludovic al IX-lea, cel sfânt, in 1238.
Bulevardul Champs Elysees

Champs-Élysées, în limba română Câmpiile Elizee este, probabil, bulevardul cel important din capitala franceză. Cu cinematografele, cafenelele, și magazinele sale de lux, Champs-Élysées este una dintre cele mai faimoase străzi din lume.

Bulevardul pornește din Place de la Concorde spre fostul Place de l'Étoile (acum Place Charles de Gaulle), locația Arcului de Triumf, formând o parte din linia așa-numitei Axe historique.

Champs-Élysées au fost la origine niște câmpuri, până în 1616 când regina Maria de Medici a decis să construiască o cărare în trei linii. In 1724, bulevardul a fost extins până la Place de l'Étoile.

La sfârșitul anilor 1700, a devenit un bulevard al modei, unde Regina Marie Antoinette se plimba împreună cu curtenii săi, și unde lua lecții de muzică la Hotel Crillon. Champs-Élysées au devenit un oraș în 1828, în care au apărut noi poteci, fântâni și iluminare cu gaz. Peste ani, bulevardul a trecut prin mai multe transformări, din care cea mai recentă este cea din 1993, când au fost lărgite trotuarele.

Palatul Élysée, sediul prezidențial este situat nu departe de bulevard.

Champs-Élysées este cunoscut în Franța sub numele de "La plus belle avenue du monde" (Cel mai frumos bulevard din lume) și se întinde în pantă lină urcătoare de la Piata Concorde până la Arcul de Triumf. A fost mereu renovat, a atras luxul din toate domeniile si s-au construit trotuare largi din granit. Astfel a devenit progresiv unul dintre cele mai importante obiective turistice ale Parisului.

Multe evenimente importante au loc pe acest bulevard bine-cunoscut, cum ar fi parada militară care celebrează Ziua Națională a Franței pe data de 14 Iulie, manifestările din noaptea Anului Nou și finalul celei mai prestigioase întreceri cicliste, Turul Franței. Sute de magazine ale unor firme cunoscute în toată lumea, cinematografe, teatre și restaurante animează zona zi și noapte.

Bulevardul a fost numit Champs-Élysées în 1709. In mitologia greaca Campiile Elizee, sau Elysium, eraju locul unde eroii se duceau după moarte. Artera are o lungime de doi kilometri și o lațime de 80 de metri. Marele bulevard se continuă dincolo de Arcul de Triumf cu bulevardul Grande Armée. Impreună oferă o perspectiva de peste șapte kilometri de la Piața Concorde până la cartierul futurist La Défense, cartierul nou de afaceri din vestul Parisului.

Animația de pe Champs-Élysées a cunoscut cote maxime la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, când era plin de magazine de lux și hoteluri. Tot în acea perioadă și-a căpătat și renumele international, devenind un adevarat simbol al Parisului.

După o perioada de declin, Champs-Élysées a fost renovat la sfârșitul anului 1980 redevenind apoi un loc in care toată lumea își dorea sa meargă. Champs-Élysées este una dintre cele mai cunoscute bulevarde din lume și din această cauză chiriile pentru spațiile comerciale de aici ajung la peste 1.5 milioane de dolari pentru 100 de metri pătrați.

Pentru a împiedica distrugerea farmecului sau specific, Primaria Parisului a interzis firmei suedeze H&M sa-și deschidă un magazin pe acest bulevard. Deja exista unul din 2009. In 2008 lantul american de magazine Abercrombie & Fitch a primit autorizația de a-și deschide un magazin pe celebrul bulevard parizian.

Bulevardul grandios și de lux excesiv este marcat și de prezența unor mari muzee: Grand și Petit Palais (spații expozișionale), Palais de la Découverte, spațiul cultural Louis Vuitton. Punctul culminant al turului acestui boulevard este ascensiunea pe Arcul de Triumf, cu vedere panoramică spectaculoasă ! Noi ne-am simțit luați de valul altei lumi, una ce, în orice caz nu ne era accesibilă material, ci numai virtual, Cu toate acestea, mie nu mi-a rămas prea adânc întipărită mai mult decât un bâlcl exagerat de dominat de un concurs de reclame.
Arcul de triumf
Arcul de Triumf  de la Paris este un monument ce simbolizează Gloria militară. El este situat în Place de l'Étoile (devenită acum Piața Charles de Gaulle), la extremitatea vestică abulevardului Champs-Élysées, extremitate ce se află pe cota cea mai înaltă și dominatoare. Se află pe o esplanadă circulară cu un diametru de 120 m, la intersecția a douăsprezece bulevarde, cum ar fi Kléber, Grande Armée, Wagram, Champs-Élysées, Victor Hugo, Foch, Iena, Marceau, Friedland,  Hoche, Mac-Mahon, Carnot. 

Construcția care era destinată să comemoreze gloria armatelor franceze a izvorât dntr-un discurs pronunțat de marele general Napoleon Bonaparte, pe atunci deja împărat, după neașteptata victorie din bătălia de la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805: „Va veți întoarce acasă sub arcuri de triumf.”. Se gândea, probabil, la arcurile de triumf ale imperiului roman.
De altfel, monumentul este inspirat de arhitectura romană și în special de Arcul de triumf lui Janus la Roma, cu formă tetrapil. În anumite aspecte se îndepărtează de modelul roman: nu includ nici o coloană și este de dimensiuni excepționale, cu 50 m înălțime, 45 m lățime și 22 adâncime. 

Un decret adoptat pe 18 februarie 1806 a lansat lucrările, finanțate prin contribuțiile primei Mari Armate. Piatra de temelie s-a pus pe 18 august 1806, ziua de naștere a lui Napoleon.

Lucrările s-au suspendat după căderea Primului Imperiu în 1815, apoi s-au reluat sub conducerea lui Jean-Nicolas Huyot în 1826, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Huyot a realizat antablamentul, bolta ogivală pentru a susține dalajul superior, și bolta cu casete a arcului principal. Ludovic-Filip și prim-ministrul său Adolphe Thiers au ales programul iconografic alalto-reliefurilor și sculptorii: Plecarea voluntarilor din 1792 (și cunoscut sub numele La Marseillaise) de către François Rude,Triumful din 1810 de către Jean-Pierre Cortot, Rezistența din 1814 și Pacea din 1815 de către Antoine Étex. Construirea s-a terminat în 1836 dub îndrumarea arhitectului Guillaume-Abel Blouet. Arcul a fost inaugurat pe 29 iulie 1836 pentru a sărbători cea de-a șasea aniversare a „Revoluției din iulie”, care a adus la putere Monarhia din Iulie.
Deasupra pereților se află șase basoreliefuri, care ilustrează episoade marcante ale războaiele revoluționare și napoleoniene. Partea inferioară a antablamentului este decorată cu o friză, ce reprezintă plecarea și întoarcerea ale armatelor în cadrul campaniei din Italia și al campaniei din Egipt. Pe zidurile interioare sunt înscriși cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au murit în luptă sunt subliniate. 
Pe atic se găsesc 30 de scuturi, fiecare purtând numele unei victorii a Revoluției sau a lui Napoleon: Valmy,Jemmapes, Fleurus, Montenotte, Lodi, Castiglione, Rivoli, Arcole, Pyramides, Aboukir, Alkmaer, Zurich, Heliopolis, Marengo, Hohenlinden, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland,Somosierra, Essling, Wagram, Moscova,Lützen, Bautzen, Dresda, Hanau, Montmirail, Montereau și Ligny.

Trupul Impăratului Napoleon, care a ridicat Franța pe cele mai înalte culmi de virtute militară, a fost trecut pe sub Arcul de Triumf în data de 15 decembrie 1840 în drumul spre al doilea și ultimul său loc de odihnă veșnică, Domul Invalizilor.

La începutul anilor 60, monumentul devenise foarte inchis la culoare din cauza funinginei de carbuni și a gazelor de eșapament. De aceea între anii 1965-1966 Arcul a fost curățat cu înălbitori.

Pentru cei ce se aventurează să intre cu mașina în inima Parisului este bine de știut ca autovehicolele care intră pe sub Arcul de Triumf au prioritate față de cele care-l inconjoară. Accesul pietonilor la Arc se face printr-un pasaj subteran. Monumentul este prevazut si cu un lift de la nivelul subteran până la nivelul de observație. Turișitii pot urca cele 284 de trepte, sau pot folosi liftul și apoi să urce încă 46 de trepte până sus. De pe Arcul de Triumf poate fi admirată panorama catre cele 12 artere majore care pleacă din Place de l'Etoile.
Frumusețea incredibilă a Parisului este evidentă atunci când o admiri de pe Arcul de Triumf. Trebuie privit spre Champs Elysees și Muzeul Luvru la 5 km est. Apoi trebuie privit spre districtul La Defense la 5 km vest. Cu o întoarcere de 360°. Parisul este magnific și face pe privitor să se simtă bine. Este gata să pătrundă tainele orașului. Arcul de Triumf este un bun început pentru a vizita Parisul, iar asocierea cu Napoleon si Primul Război Mondial îi dau o altă dimensiune monumentului.

Arcul de Triumf este unul dintre cele mai importante simboluri ale Franței și de aceea vizitarea sa nu trebuie ratată sub nici o formă. Priveliștea asupra orașului este deosebită și multi chiar susțin că este mai frumoasă decât cea din Turnul Eiffel.
La câțiva kilometri de Arcul de Triumf, din sec.al 19-lea, pe aceeași axă istorică, dar în modernul cartier La Defanse, Franța modernă a mai ridicat un arc de triumf impresionant prin dimensiuni, simplu și lucios prin materialul folosit. Numit Marele Arc (Grande Arche), el este edificiul central și emblematic al cartierului La Defanse. Numita Axă istorică pornește de la Luvru, trece prin arcul Carusel, Champs Elisee, prin Arcul de Triumf, până la Pont de Neuily și prin și Grande Arche din La Defanse.
Turnul Eiffel

Intre sfârșitul sec.al 19-lea și începutul sec.al 20-lea Turnul Eiffel a fost câteva decenii cea mai înaltă structură din lume. Probabil acum este cea mai celebră atracție turistică din Europa și cel mai cunoscut simbol al Parisului, silueta sa inconfundabilă putând fi recunoscută cu ușurință de orice turist.

Este de neconceput să se viziteze Parisul și să nu se vadă Turnul Eiffel. Aceasta deoarece vârful Turnului Eiffel se poate vedea aproape din orice punct al Parisului. El măsoară 300 de metri înălțime și atunci când a fost ridicat, la sfârșitul sec.al 19-lea, era de două ori mai înalt decât Monumentul Washington, care la acea vreme deținea titlul de cea mai înalta structură din lume.

Turnul Eiffel a fost ridicat cu ocazia Expoziției Universale din 1889, organizata la Paris pentru celebrarea centenarului Revoluției Franceze din 1789, eveniment ce a marcat istoria Europei in mod fundamental. Peste 100 de artiști au depus planuri pentru ridicarea unui monument in Champ-de-Mars, in centrul Parisului, care urma sa servească drept poarta de intrare in spațiul expozițional. Executarea acestui monument a fost încredințată firmei numite Eiffel et Compagnie, o firma de consultanta si construcții deținută de un recunoscut constructor de poduri, arhitect, inginer si expert in prelucrarea metalelor, Alexandre-Gustave Eiffel.

Deși Eiffel primește de cele mai multe ori întregul merit pentru monumentul care-i poarta si numele, unul dintre angajații săi, un inginer structurist pe nume Maurice Koechlin, este de fapt cel care a venit cu ideea si cu întregul concept pentru realizarea monumentului. Se spune ca prima varianta de proiect a fost respinsa de Eiffel, care a dorit ca monumentul sa fie mai bogat in ornamente și înflorituri. Proiectul final a necesitat peste 18.000 de piese din fier forjat și 2.5 milioane de nituri. Sute de muncitori au lucrat timp de doi ani la asamblarea monumentului care avea sa devina Turnul Eiffel, un monument ce a fost inaugurat in luna martie a anului 1889.  In seara inaugurării sale iluminația sa era compusă din 10.000 becuri cu gaz, pentru ca în anul 1900 iluminatul să devină electric.

Turnul Eiffel a mai avut o tentativă de a își recâștiga titulatura de cea mai înaltă structură din lume. In 1957 i-a fost adăugată în vârf, o antenă înaltă de aproape 20 de metri, care l-a ajutat să depășească în înălțime Chrysler Buidling. Intre timp însă apăruse în peisajul New York-ului o altă clădire remarcabilă, mai înaltă decât toate de până atunci - Empire State Building.

Aceiași echipă formată din Maurice Koechlin și Gustave Eiffel colaborase cu doar câțiva ani înainte la realizarea armăturii pentru Statuia Libertății din New York, un alt monument cu un statut emblematic pentru orașul și continental în care se afla.

Turnul Eiffel fusese initial înălțat doar pentru durata Expoziției Universale. In timpul expoziției și după aceea, milioane de vizitatori s-au extaziat văzând aceasta minune arhitectonica a Parisului. Nu toți au fost încântați însă de Turnul Eiffel. La acea vreme monumentul a fost un subiect foarte controversat și au existat o mulțime de voci ale unor artisti contemporani care si-au exprimat indignarea in legătura cu Turnul Eiffel și cu faptul ca acesta va promova structurile fără individualitate; structuri ce nu se încadrează deloc in arhitectura Parisului. Despre Guy de Maupassant spre exemplu se spune ca avea o aversiune atat de mare fata de Turnul Eiffel încât lua foarte des prânzul în restaurantul deschis la baza acestuia tocmai pentru ca acolo era singurul loc din Paris de unde nu era forțat să privească la silueta monumentului pe care îl disprețuia.

In zilele noastre aceasta aversiune a dispărut din rândul parizienilor si nici unul nu isi mai poate imagina Parisul fără Turnul Eiffel. Orașul Luminii și simbolul său, Turnul Eiffel, au devenit două lucruri inseparabile.

Unul dintre motivele pentru care Turnul Eiffel a scăpat de la demolare in primii ani ai existentei sale a fost faptul ca oficialitățile au fost nevoite sa recunoască valoarea sa ca stație de telegraf. Câțiva ani mai târziu, in Primul Război Mondial, Turnul Eiffel a fost folosit pentru a intercepta comunicațiile radio ale inamicului, pentru a coordona zepelinele și trupele trimise ca întăriri pe front. A supraviețuit și celui de-al Doilea Război Mondial atunci când se spune ca Hitler a ordonat demolarea celui mai prețuit simbol al Parisului. Din fericire ordinul sau nu a fost niciodată dus la bun sfârșit. De asemenea in timpul ocupației naziste, rezistenta franceza a tăiat cablurile de la lifturile turnului, obligându-i pe naziști să urce pe scări.

De-a lungul timpului, Turnul Eiffel a fost locul de desfășurare a numeroase cascadorii, diferite evenimente speciale si chiar experimente științifice. In 1911 spre exemplu, fizicianul german Theodor Wulf a folosit un dispozitiv de măsurare pentru a înregistra nivelul de radiații de la baza și din vârful turnului, observând astfel efectele a ceea ce astăzi numim raze cosmice. Turnul Eiffel a inspirat mai bine de 30 de replici și structuri similare în diferite orașe din întreaga lume. O astfel de replică a fost construită de un anume Ilie Alexandru, unul dintre primii miliardari de carton din România. Structura cu o înălțime de peste 50 de metri se găsește în ferma acestuia de la Slobozia - și ferma este o replică a fermei familiei Ewing din serialul de televiziune Dallas.

In zilele noastre Turnul Eiffel este una dintre cele mai ușor de recunoscut structuri de pe întreaga planetă și a trecut printr-o serie de lucrări majore de renovare în anul 1986. Turnul Eiffel este vopsit la fiecare șapte ani și primește mai mulți turiști decât orice alt obiectiv turistic pentru a cărui vizitare se plătește - se estimează că aproximativ 7 milioane de turiști vizitează Turnul Eiffel în fiecare an. Aproximativ 500 de salariați lucrează și sunt responsabili cu întreținerea, lucrează în restaurante, la lifturi, la pază și la ghidarea turiștilor care dau navală în fiecare zi pentru a se bucura de o panoramă a Parisului de la mare înălțime.
Pe 1 ianuarie 2001 , turnul a fost împodobit cu mii de beculețe în culoarea safirului pentru a sărbători Anul Nou. Incepând cu 21 iunie 2003, la fiecare oră fixă, turnul își regăsește strălucirea pentru 10 minute.
Palatul Wersailles
Palatul Versailles este unul dintre cele mai mari și opulente palate din întreaga lume. Cu 2513 de ferestre, 352 de șeminee, 483 de oglinzi, 67 de scări interioare, 35 de kilometri de canalizare, 42 de kilometri de alei, 372 de statui, palatul Versailles este una dintre cele mai vizitate atracții turistice din Franța, fiind un exemplu perfect de artă franceză a sec.al 18-lea.

 A fost reședința regilor Franței : Ludovic al XIV-lea , Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Acest castel se înscrie printre cele mai remarcabile monumente din Franța, nu numai prin frumusețe, ci și prin prisma evenimentelor :

A devenit reședință regală permanentă începând cu anul 1682, când regele Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris, până în 1789, când familia regală a fost forțată de populasția dezlănțuită să se întoarcă în capitală, cu excepția a câțiva ani din timpul Regenței, când Laudovic al XV-lea s-a stabilit la castelul  Vincennes.

Palatul Versailles reprezintă un simbol al monarhiei absolute adoptat de către Ludovic al XIV-lea..Aici, în Galeria Oglinzilor, a fost semnat Tratatul de la Versailles. In 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franței.

In copilărie și în tinerețe am trăit cu o dorință ascunsă de a colinda prin palate și castele fortăreață, fără a avea decât imagini idealizate din cărți cu diverse  povestiri Despre Wersailles am auzit târziu și foarte sumar. Deși înțelegeam că este vorba de un palat măreț, nu am sperat niciodată să-l văd, așa cum nu speram să văd chiar Parisul.

Soarta mi-a jucat, totuși, o surpriză cu totul nesperată. Granițele țării mele socialiste s-au deschis și am putut evada în lume cu un apetit nesățios. Tot soarta mi-a dat posibilitatea de a avea mijloacele financiare necesare, dar prin muncă.

Era normal ca să folosesc prima excursie la Paris pentru a călca și pe urmele regilor cu putere absolută, prin palatul lor ce reprezintă pentru majoritatea vizitatorilor un simbol al perfecțiunii, clasic și complex, prin palatul magnific, martor al grandorii regalității franceze. Palatul ar fi fost acum o regretată amintire dacă nu ar fi fost declarat primul muzeu istoric al Franței, la 10 mai 1837, sub denumirea de Muzeul Gloriilor Franței de către ultimul rege al Franței. Ludovic Philippe (1830-1848).

Astăzi faima lui atrage foarte mulți curioși care doresc să vadă cu trăia și se desfăta cel mai renumit și bogat rege al Franței. Prea pițini gustă rafinamentul artei înmagazinate în palat, ci analizează numai bogăția lui pur materială.

Satul de la Versailles de lângă Paris a fost remarcat mai întai de Henri al IV-lea, apoi de fiul său Ludovic al XIII-lea, datorită pădurilor sale bogate în vânat. In 1624, Ludovic al XIII-lea a ridicat un mic pavilion de vânătoare, care a fost înlocuit în 1631 de un mic castel, construit de Philibert Leroy. Astăzi vestigiile lui le regasim în clădirea care înconjoară actuala curte de marmură a mărețului palat.

Renumele palatului a fost dat de Ludovic al XIV-lea. In 1661, odată cu moartea cardinalului Mazarin, a început cu adevărat domnia sa a Regelui Soare, cât și activitățile de construcție visate. In doi ani, regele a cheltuit nu mai puțin de 500 mii de livre pentru mărirea parcului, reconstrucția clădirilor actualei aripi vechi și impodobirea apartamentelor, foarte simple până în acel moment. De atunci, așa cum arată picturile lui Pierre Patel (1668) și ale lui Pierre-Denis Martin (1722), Versailles a început să prindă cu încetul, înfățișarea pe care o putem admira acum.

Intre 1668-1710, data inaugurării capelei, ultimul edificiu datând din timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Versailles se afla în construcție. Le Notre s-a ocupat de grădini, Le Brun de programul iconografic, Le Vau, apoi Harduin-Mansart, de arhitectură, cu toții încercând din răsputeri să transforme fostul pavilion de vânătoare într-un palat celebru în lumea întreagă.
Cu cei 6700 metri pătrați și cu cele 700 de camere ale sale, Versailles deţine recordul ca cel mai mare palat din lume şi ocupă locul al doilea după monumentele culturale cele mai vizitate din Franţa, depăşind deja de câţiva ani Turnul Eiffel.

In grădini, boscheții decorativi au fost concepuți special pentru somptuoasele petreceri de la începutul domniei Regelui Soare.

Câteva dintre cele mai remarcabile realizări au dispărut. Printre ele se afla Scara Ambasadorilor, distrusă în 1752 și apartamentul băilor. A mai rămas însă faimoasa Galerie a Oglinzilor, realizată în 1680, care înlocuia o terasa ce separa apartamentele regelui de cele ale reginei.

Intre 1682-1789, Versailles a fost reședința și simbolul monarhiei, cu excepția unei perioade din primii ani ai Regenței, când Ludovic al XV-lea se stabilise la Vincennes. Succesorul lui Ludovic al XIV-lea nu a stricat aspectul general al Versailles-ului, în ciuda multiplelor modificări, atât ale grădinilor, cât și apartamentelor.
Ludovic al XV-lea s-a atașat în special de palatal Trianon, unde a creat între 1749-1753, o nouă menajerie, în 1750, pavilionul francez, în 1761, Micul Trianon, cât și o gradină botanică celebră în lume, care a fost distrusă de Maria-Antoaneta pentru a face loc unei grădini englezești și "cătunului Reginei". In 1770, după ridicarea operei regale în extremitatea aripii de nord, Ludovic al XV-lea a încercat să reconstruiască cladirile existente, dar a murit în 1774, rămânând în urma sa doar aripa Gabriel.

Dificultățile financiare și Revoluția nu i-au lăsat posibilitatea lui Ludovic al XVI-lea de a continua aceste acțiuni. Totusi, între 1774-1777 a replantat parcul sub indrumarea lui Hubert Robert care și-a imaginat boscheții din Bazinul lui Apolo și a înlocuit Labirintul cu gradina reginei.
Interiorul Operei Regale din cadrul opulentului Palat Versailles este o creaţie ingenioasă – deşi clădirea este construită în totalitate din lemn, este pictată astfel încât să pară din marmură, tehnică denumită „faux marble”. Concepută de faimosul arhitect Ange-Jacques Gabriel şi decorată la interior de sculptorul Augustin Pajou, clădirea Operei a fost ridicată şi inaugurată pentru a sărbători mariajul viitorului rege Ludovic al XVI-lea cu prinţesa Maria Antoaneta de Austria, la 16 mai 1770.

In 6 octombrie 1789, familia regală a părăsit palatul, mutându-se la Tuileries, în Paris. Revolutia a distrus vocația palatului, cât și mare parte din mobilierul și operele de artă, lăsând un domeniu cu grădini neîngrijite și cu clădiri utilizate în diverse feluri, cum ar fi pentru Muzeul Special al Școlii Franceze.

Intre 1806-1807 și mai ales după căsătoria cu Marie-Louise d'Autriche, în 1810, Napoleon și-a dorit să restaureze și să remobileze palatul, după ce a reamenajat Marele și Micul Trianon. A început prin a ridica un pavilon simetric cu aripa Gabriel, sub conducerea arhitectului Dufour, care nu a fost terminat decât în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Toate broderiile care urmau să decoreze apartamentele au fost comandate din Lyon. Pentru unele apartamente s-a discutat despre proiecte noi de amenajare.

Intre 1814-1824, Ludovic al XVIII-lea a reluat aceste proiecte, restaurând apartamentele regelui și ale reginei. Fratele si succesorul sau, Charles al X-lea, nu a continuat aceste restaurări, iar in timpul Revoluției din 1830 a avut loc abandonarea si distrugerea palatului.

Louis-Philippe a vrut sa salveze palatul si să il transforme in "muzeu dedicat tuturor victoriilor Frantei". Intre 1833-1837, acțiunile au fost executate din veniturile private ale suveranului, nu fără a distruge câteva decoruri interioare pentru a putea aranja în ordine cronologica sau tematica, portretele și scenele istorice. Inaugurarea a avut loc in 10 iunie 1837, in timpul petrecerilor date in cinstea căsătoriei prințului.

Aceasta a fost ultima mare transformare a palatului, După Al Doilea Război Mondial, s-au făcut eforturi pentru restaurarea și remobilarea celor 180 de camere din vechea resedință regală pentru a da posibilitatea publicului să înțeleagă mai bine două secole din istoria Franței. Oglinzile erau o mândrie a palatului, așa că “Sala Oglinzilor”, a suferit o renovare radicală după anul 2012. In urmă cu zece ani, când am făcut ultima vizită a palatului am avut un sentiment neplăcut ce viza nepăsarea față de monument, chiar o oarecare mizerie și un aer închis de locuință învechită.

Cu toate că nu toate porțiunile palatului au fost renovate, dincolo de poarta aurită se deschide un orizont către o epocă marcată de splendoarea monarhiei franceze. Aici, puzderia de oglinzi, de scări interioare colosale, de saloane căptuşite cu mătase, de draperii din damasc şi de candelabre imense din cristal; au asistat la procesiunile de curteni, prinţi, înalte feţe bisericeşti şi ambasadori veniţi să-şi aducă prinosul în faţa Regelui Soare. La fiecare pas, Versailles aminteşte de puterea nemărginită a regelui Ludovic al XIV-lea şi a succesorilor săi. Trebuie neapărat văzute Apartamentele Regale, decorate cu aur şi marmură. Apartamentul regelui, redecorat de câteva ori, a fost ultima oară redecorat intre 1671 și 1781 și reprezintă planete gravitând in jurul lui Apollo, Dumnezeu fiind reprezentat de soare (emblema regelui Ludovic al XIV-lea în mitologia greacă și romană. Apartamentul are 7 camere, fiecare având scopul său: buffet, jocuri, cameră de dans, cameră de billiard și altele pentru timpul petrecerilor date de rege. 
Apartamentul reginei are 4 camere și a fost ocupat de fiecare regină, ultima fiind Maria-Antoaneta. A suferit multe schimbări fapt ce explică multitudinea de stiluri în contrast cu apartamentul regelui. In acest apartament reginele au trăit în afara vieții publice. Toți copii regilor s-au născut în dormitorul cel mare.

Interioarele luxoase ale palatului au fost realizate de decoratorii aflaţi sub conducerea lui Charles Le Brun. La primul etaj al pavilionului principal, în jurul Curţii de Marmură, se află apartamentele private ale regelui şi reginei, cea mai mare atracţie turistică. Oficial, viaţa de curte se desfăşura în restul palatului. Patronii sălilor palatului erau zeii din Olimp. In cea mai cunoscută sală, Venus, se află chiar statuia lui Ludovic al XIV-lea. In salonul Apollo se află sala tronului. Şi, aşa cum am amintit mai sus, Sala Oglinzilor încununează palatul. Are 73 pe metri de perete, lată de 10,50 metri și înaltă de 12.30 metri. Vis a vis de 17 ferestre mari, au fost atârnate 17 oglinzi enorme. Are pe tavan pictate câteva scene din viața regelui Ludovic al XIV-lea din momentul în care a început domnia, în anul 1661, și până în anul 1678 când s-a încheiat pacea din Nijmegen. Regele trecea în fiecare zi prin această sală în drumul său spre capelă și spre apartament. Sala era folosită pentru a găzdui recepțiile regale, nunțile regale și întâlnirile între ambasadori.

Sala Oglinzilor a fost realizată de Mansart, în perioada 1678-1686, şi e împodobită cu tablouri de Le Brun. In prezent, siluetele vizitatorilor se reflectă în 17 panouri de oglinzi de mercur, luminate de tot atâtea ferestre. Are pe tavan pictate cateva scene din viața regelui Ludovic al XIV-lea din momentul în care a început domnia în anul 1661 și până în anul 1678 când a fost pacea din Nijmegen. Regele trecea în fiecare zi prin această sală în drumul său spre capelă și spre apartament.

După un lung drum prin mijlocul luxului şi al puterii trecute, vizitând fiecare colţişor din palat, vizitatorul se simte  puţin copleşit de toate cele văzute, Cu toate acestea privirea vizitatorului e atrasă inevitabil de o privelişte care îi taie respiraţia. Grădinile şi parcul castelului sunt devăluite pentru prima dată în toată splendoarea lor prin fereastra centrală a Sălii Oglinzilor. Marele Canal, Aleea Regilor, toate atrag ca un magnet şi îndeamnă să se treacă mai departe.  Se coboară aşadar din nou cu picioarele pe pământ şi se admiră grădinile uimitoare care se întind parcă dincolo de orizont.

Intinzându-se pe aproape 815 hectare de pământ, seria de grădini cuprinde grădini obişnuite cu statui şi fântâni, o livadă de portocali, grădini de legume, un imens lac artificial şi chiar o grădină zoologică. Grădinile au fost proiectate de Andre Le Notre, marele architect peisagist care a reuşit să “construiască” una dintre cele mai complexe grădini din lume.  De pe treptele palatului se vede pe toată lungimea sa Grand Canale, care împarte grădina în două.  Gondolele aurite îi tulburau odinioară apele, iar astăzi pot fi străbătute de bărci cu vâsle. De fiecare parte a aleii centrale care duce la punctual principal, Bazinul lui Apollo, pădurile sunt presărate cu statui încântătoare, grote secrete, heleşteie cu peşti aurii, fântâni şi straturi de flori. Cele mai impresionante 300 de statui de la Versailles înfrumuseţează Grădina Apelor, Grădina de Nord – Fântâna Piramidă -, iar la capătul Aleii Regale, unde începe Grand Canal, se află Fântâna lui Apollo, în Bazinul lui Apollo.

Fântâna arteziană a zeiţei Latona, sculptată de Balthasar Mars, este  amplasată vis a vis de Marele Canal construit între 1667-1680 de Andre Le Notre. Proiectând axa acestuia spre est, perspectiva grădinii pare infinită. Plopii care străjuiesc canalul cu apă se pierd în oglinda acesteia, aşa cum privirea ţi se pierde departe, spre orizont, când cobori treptele palatului, ce dau spre grădinile Versailles.Treptele duc spre Aleea regală care este flancată de 18 statui, câte 9 pe fiecare parte. Numită şi covorul verde datorită fâşiei de gazon din mijloc, aceasta are 335 m lungime şi 40 m laţime. La capatul aleii regale se afla bazinul lui Apollo. 

Statuia centrală o întruchipează pe Latona împreună cu ai săi copii,  iniţial era amplasată cu faţa spre palat, acum fiind orientată către Marele Canal. Bazinul este înconjurat de 6 broscoi ieşiţi pe jumatate din apă şi de încă 24 amplasaţi pe platformă.

Frumuseţea palatului poate fi apreciată cel mai bine de la baza parcului, la capătul îndepărtat al canalului. Grădinile Palatului Versailles, unice în întreaga Europă prin splendoarea lor, au fost realizate cu un efort considerabil, transformându-se un teren mlăştinos într-un peisaj încărcat de flori şi copaci. Parcul dispune de aproximativ 200 000 de arbori, câteva sute de statui şi grupuri statuare, 1 700 bazine şi fântâni încă active ( din cele 2000 iniţiale ), 620 jeturi de apă. Marele Canal are o suprafaţă de 23 ha şi un perimetru de 5,57 km. Alimentarea cu apă se face prin cei 35 km de ţevi subterane şi sunt necesari aproximativ 3 600 mc de apă în timpul “ Grand Eaux” ( Marile Jocuri de Apă ), când toate fântânile funcţionează la capacitate maximă. Anual aici se plantează circa 210 000 de flori.

Oranjeria a fost construită de Jules Hardouin-Mansart între 1684-1686 şi este formată dintr-o galerie centrală de 155 m încadrată de alte două. Oranjeria se întinde pe 3 ha şi cuprinde 4 porţiuni de gazon şi un bazin circular.

Bazinul lui Apollo are una dintre cele mai cunoscute fântâni ale Versailles-ului - Fântâna lui Apollo. Astazi au loc aici spectacole de lumini, apă şi sunet, numite Les Grandes Eaux Musicales şi Les Grandes Eaux Nocturnes.

Impreună cu grădinile, cu palatele mai mici şi dependinţele sale, Versailles este un domeniu imens care nu mi-a plăcut foarte mult , poate pentru că mi-a lăsat atmosfera de învechit. Gândind la trecut, mi-a lăsat o imagine de bogăție forțată. Grădinile îngrijite, ordonate şi aranjate în forme geometrice şi linii simetrice  m-au dezilozionat  cu adevărat. Probabil că trebuie vizitate în weekend, atunci când  miile de iazuri, eleştee şi cascade oferă un spectacol de excepţie, “ dansând” pe o muzică clasică care răsună în întreaga grădină dându-i viaţă. Fântânile funcţionează din aprilie până în septembrie, sâmbăta şi duminica şi în anumite zile de sărbătoare, între orele 11:00 și 12:00 şi 15:30 şi 17:30. Ele atrag până la 20 000 de vizitatori pe zi, veniţi să admire jocul desuet al sutelor de iazuri şi cascade. De asemenea, pe perioada verii, în aceste grădini plate se desfăşoară marile petreceri nocturne care evocă, la Bazinul lui Neptun, festivităţile spectaculoase din vremea Regelui Soare.
Cartierul Montmartre

Desemnat în mod oficial un cartier istoric, Montmartre este unul dintre cele mai pline de culoare cartiere din Paris, astfel încât nu surprinde pe nimeni faptul ca această zonă este extrem de populară în rândul turiștilor. Movila care domină Parisul de la nord, atât de mândră de Comunitatea ei liberă, a rămas locul cel mai contrastant al capitalei.

Un deal cu o înălțime de aproape 130 de metri situat in nordul Parisului, Montmartre este recunoscut de multă vreme drept cartierul artiștilor din Paris. Etimologia cuvântului Montmartre este puțin neclară. Unii istorici o pun pe seama denumirii Muntelui lui Mercur și Marte (Mons Mercurei și Mons Martis).Cu toate că numele poate fi tradus prin legături antice (vestigii galo-romane ale unor temple dedicate acestor zeități au fost descoperite aici), o tradiție născută pe timpul sec.al 8-lea l-a  numit “Muntele Martirilor”. Sfântul Denis (Dionisie), primul episcop al Parisului, arhipreotul Rusticus și arhidiaconul Eleuther (Elefterie) după ce au suferit supliciul grilajului încins jos în oraș, au fost decapitați aici pe înălțimea dealului în anul 250 e.N. Legenda medievală și transmisă de abatele Hilduin spunea că atunci Denis și-a adunat capul plin de sânge și s-a dus către nord până în locul care urma a deveni biserica Saint Denis. Abatele, prin povestea sa a dorit să pună în umbră cultele păgâne.
Strada des Abbesses perpetuează amintirea a patruzeci și trei de călugărițe superioare ale mănăstirii benedictine instalată pe movilă în sec.al 12-lea. Când regele Navarei, viitorul Henric al IV-lea, a asediat Prisul, în 1589, și-a stabilit cartierul general aici în punctul ce domina Parisul încins de ziduri. Dar a trebuit ca în anul următor să plece în campanie, nereușind să cucerească capitala. Dar se spune, că a cucerit numai pe frumoasa călugăriță Claude de Beauvilliers, de 17 ani.
Pe timpul lui Ludovic al XIV-lea, mănăstirea de sus, care ocupa vârful colinei, cu biserica Sfântul Petru drept capelă, a căzut în ruină. A fost abandonată pentru mănăstirea de jos de pe marginea colinei. In 1794, în timp ce colina a primit provizoiu numele de Mont-Marat, toate măicuțele, inclusiv cea superioară au fost ghilotinate de bestiile Revoluției franceze și edificiile rase. Puțin după aceea a trebuit să înceteze exploatările de gips, ale căror kilometri de galerii subterane puteau provoca prăbușirea colinei. Mai multe mori de sfărâmat rocă au fost oprite

Dealul de la marginea orașului a început să fie locuit din cauza că în timpul secolului al 19-lea, împăratul Napoleon al III-lea deja dăduse o mare parte a terenurilor din interiorul orașului, apropiaților săi cei mai bogați,. în  schimbul sarcinii de a contribui la dezvoltarea terenurilor donate. Locuitorii săraci au fost forțați să se mute la periferia Parisului, unde în scurt timp și-au format propriul oraș fără regulile și restricțiile din oraș.

Acesta este o parte a motivului pentru care Montmartre a devenit rapid o zona plină de baruri și tot felul de stabilimente cu o reputație oarecum îndoielnică cum ar fi Moulin Rouge (Moara Roșie) sau Le Chat Noir (Pisica Neagră).

Pe la mijlocul și sfârșitul anilor 1800, artiștii au început și ei să numească cartierul Montmartre drept casa lor. Pissarro și Jongkind au fost doi dintre primii artiști care au locuit aici, fiind urmați de alți mari artiști din trei generații , cum ar fi generația de până în 1871, cea dintre1871 și 1914 și cea de pe parcursul începutului de sec.al 20-lea. Se pot aminti Berlioz, Nerval, Murger și Heine, care au precedat marea generație dintre 1871 și 1914. apoi se pot aminti Edgar Degas, Henri Matisse, Toulouse-Lautrec, Pierre-Auguste, Renoir și Pablo Picasso, mai târziu, pentru a numi doar o parte dintr-o anumită generație. Unii compozitori precum Erik Satie au locuit și ei în acest cartier. Ucenicii pictori veneau aici pentru a căuta inspirație în piața de modele ieftine din Place Pigale. In lungul sec.al 19-lea o mulțime de artiști pictori și oameni de litere au fost atrași de viața pitorească și liberă de pe movilă. Renumitul stabiliment al distracțiilor libere, Moulin - Rouge, a fost fondat în 1889.
După Marele Război zona Montparnasse a preluat, cu încetul, atributele din Montmartre, acesta din urmă rămânând dedicat mai mult plăcerilor nocturne 

Fiind zonă istorică au fost permise foarte puține modernizări sau proiecte de dezvoltare în Montmartre, așa că din fericire și-a păstrat mult din farmecul și caracterul de sătuc. O simplă plimbare prin cartier poate fi de ajuns, dar dacă se dorește bucuria unei vizite culturale, se poate vizita Muzeul Montmartre, unde artistul Maurice Utrillo a trăit și a pictat cândva. In spatele muzeului se găsește o casa care a fost, tot cândva, ocupată de Renoir.

O simplă vizită la Cimitirul Montmartre poate fi revelatoare în ceea ce privește numărul mare de artiști care au trăit aici alături de alte personalități. Aici își dorm somnul de veci Stendhal, Hector Berlioz, Adolf Sax, Dalida, Degas, Dumas fiul, Offenbach, Zola, Ampere și alții pe care i-am uitat.

Montmartre încă are o viață de noapte bogată și de aceea mulți turiști aleg să vină la o cină și un spectacol la Moulin Rouge, sau la unul dintre celelalte cluburi de noapte din zonă.

Pentru a ajunge în vârful dealului Montmartre, vizitatorii se pot folosi de funicularul ce merge până la Basilica Sacre Coeur. Există și un autobuz special numit Autobuzul Montmartre și un trenuleț, care au stații în apropierea celor mai notabile atracții din această zonă. Desigur că nu am știut nici de telefericul cu cremalieră ce urcă cel mai comod în vârful colinei.

Desigur cel mai de seamă obiectiv turistic din Montmartre este Basilica Sacre Coeur, construită în stil ortodox, care a fost înălțată între anii 1876 și 1912. Domul alb bizantin al basilicii bizantin se găseste pe cel mai înalt punct din oraș, în vârful dealului Montmartre, iar biserica este vizitată de milioane de turiști în fiecare an fiind unul dintre simbolurile Parisului în ultimul secol și jumătate..

Place du Tertre, o piață ce este situata la doar câteva străduțe distanță de Sacre Coeur, este locul unde artiștii de astăzi își expun operele și încearcă să convingă turiștii să le cumpere. Multi dintre ei se oferă să picteze portrete pe loc ceea ce poate constitui un suvenir ideal din Paris. O vizită în Place du Tertre poate oferi o imagine a trecutului acestui loc, când cei mai mari artiști ai lumii trăiau și mureau în Montmartre reușind, sau nu, să-și făurească un nume în lumea artei.

Carmen și cu mine am urcat pentru prima dată, în acel 1992, pe renumita colină într-o după amiază destul de călduroasă. Nu cunoșteam secretele locului, așa că am urcat voinicește pe o încrengătură de străduțe obositoare. Pe unele porțiuni de drum am luat în piept străduțele abrupte cu trepte și mânere metalice pe lături și pe centru, străduțe și mânere ce apar de multe ori în filmele franțuzești.

Am găsit multe străduţe în pantă, clădiri joase, cafenele, pieţe şi statui ce evocă personalităţi, un parc, biserici, un cimitir celebru, restaurante, piaţa Tertre, un vizitat târg de artă unde se pictează sau se desenează în aer liber, Ici colo pârâiaşe de ape reziduale provenite de la restaurante se varsă în canalizare. Cântăreţi din acordeon, vioară, violoncel, chitară, comerţ nebun pe strada care urcă spre Sacre-Coeur. Bazilica albă, uriaşă, situată la capătul unor numeroase scări, pe care le-m descoperit abia de sus, priveşte impunătoare Parisul, de la înălţime. Esplanada era plină de turiști dornici să-și treacă în palmares și acest apendice al marelui Paris, dar și de excesiv de mulți de pierde-vară, de borfași și de reprezentanți ai treptei a cincea a societății alături de statui umane ce apărau câte o strachină pentru pomeni bănești mărunte. Aceste statui umane complet immobile, care își propun să reprezinte câte o personalitate antică, sau câte o operă de artă celrbră, pot fi întâlnite astăzi și la Monaco, Barcelona, Florența, sau aiurea, dar, mai de curând, și în București și în orașele mari ale României. Ambianța umană ne-a amăgit profound și chiar ne-a scârbit prin mizeria morală și fizică pe care o reprezenta.

Pe parcursul nostru am întâlnit și câteva băncuțe ocupate, dar majoritatea celor veniți stăteau pe jos, pe bordure de piatră și, mai ales pe scările ce coborau larg din fața măreței biserici albe. Urmele de pe pavaj dovedeau grotesc că în jur se consumaseră de ale gurii. O oarecare curățenie o făceau niște vrăbiuțe sărăcuțe, gureșe și ciufulite.

Pentru a avea o perspectivă mai clară și mai de aproape a fațadei bisericii, am coborât cteva zeci de trepte pe scara largă din fața ei. A fost o idee foarte bună pentru că am scăpat de furnicarul de oameni deșențați și cu asect murdar, loviți de băutură sau droguri. 

Trebuie de ocolit zona de la baza scărilor Sacre-Coeur cu mulți cerșetori și „magicieni” Zona este, mai nou, înţesată de tot felul de mici afacerişti, care încearcă să te momească cu tot felul de trucuri şi nebunii, cât să te scoată din minţi. Şi-aşa urmează să urci 237 de trepte, cu nervii obosiți de prostiile și insistențele lor țigănești. Trebuie să fii destul de radical în a-i refuza (a fi politicos nu prea-şi are rostul aici, oamenii sunt destul de agresivi şi înfometaţi). Atitudinea celor care urmează să urce treptele din fața bazilicii este să incerce să ocolească personajele în cauză şi să fie radicali, altfel nu scapă de ei până sus. Noi am avut parte de numai doi-trei.
Montmartre este un cartier întortochiat în care știu sigur că nu voi reveni la alte vizite la Paris, după ce l-am cercetat de două ori, în 1992 și 1996. Are un aer special, un pitoresc aparte, fiind sus pe deal, cu biserica Sacre Coeur în plin plan. Pe unii turiști îi așteaptă cu urmele trecătoare ale pictorilor neînțeleși de alta dată, pictori pe care numai snobismul unora i-a afirmat, cu toate că per total talentul real i-a ocolit. Același Montmartre așteaptă cu multe mici bistro-uri, restaurante și cafenele care au aceelasi design sărăcăcios și agresiv ca odinioară, cu podele din lemn ce trosnesc sub talpă și șansonete celebre precum "La vie en Rose" sau "Je ne le regrete rien" ale lui Edith Piaf. Montmartre este cartierul culorilor, al zâmbetelor triste, al pictorilor ce încearcă să se afirme cu lucrări minore, al prostului gust, sau gustului pentru atmosfera de bâlci și moravuri ușoare și nu în ultimul rănd al turiștilor cu gusturi scăzute pe plan cultural și de apreciere a artei construcțiilor. Celor mai putin informați turiști, cum am fost și noi la început, la o simplă intrebare  li se recomandă vizita în Montmartre, fosta suburbie cu trăsături de mahala viciată profund. Este adevărat că zona merită atinsă pentru priveliștea superbă si gratuită asupra Parisului elitist și pentru Piata Tetre care e un atelier de pictură in aer liber, sau pentru pravalioarele încărcate cu picturi ilustrând la nesfârșit Notre Dame, Arcul de Triumf, sacre Coeur, sau Turnul Eiffel.

Montmartre este mereu aglomerat pentru că există un segment mare de turiști care nu se sensibilizează la vederea catedralei Notre Dame, a Turnului Eiffel, a Domului Invalizilor, a Luvrului, a Operei Garnier, a Petit Palais, etc.ci se simt mai bine în magazine sau în atmosfera de iarmaroc vetust dintr-o parte de Montmartre.
Montmartre este un cartier greu de văzut în intregime fiindcă se intinde pe curbura dealului și este necesară o hartă foarte detailată. Spun asta fiindcă am ajuns de două ori în acea mică junglă a promiscuității și de fiecare dataă am ales alta rută. Este adevărat că mă interesează nici casele memoriale și nici pictura dezordonată și țipătoare a sec.al 19-lea ș de la începutul sec.al 20-lea, dar ar mai fi destule de vazut (Morile de vânt, cafenele ce au apărut în filme, strazile localnicilor cu case acoperite de verdeață și micile cafenele cu mese liliputane și  prețuri normale, terasele cu viță-de-vie, cimitirul Montmartre, etc). Prima data am văzut puțin din partea normală a vieții cartierului, dar am remarcat casele pentru localnici care coborau în cascade armonioase, multe acoperite de iederă.

A doua oară am vrut să mă conving că prima impresie fusese conjuncturală, dar am eșuat. Nici Carmen care este interesată de pictura impresionistă a rămas cu un gust amar privind locul unde s-au adunat aproape toți cei neînțeleși pentru mâzgălelile pe care unii le consideră pictură.

Am intrat iarăși în biserica Sacre Coeur, dar era și de această dată prea aglomerată așa că după un tur fără ținte am preferat să ne așezăm pe scări și să așteptăm apusul renumit. Am așteptat, am așteptat, am așteptat și tot ce am primit a fost o pătura groasă de nori cenușii. Un al doilea eșec ne-a liniștit pentru viitor. La această așteptare de apus de soare am recurs numai după ce am purces la încă unui raid printre mulțimea curioșilor și a țesăturii întortocheate de stăduțe.

Montmartre este plin de terase și cafenele, majoritatea cu istorie. Pe majoritatea pereților din aceste localuri am descoperit, cu Carmen și Irina, placi memoriale cu numele artistilor care au fost clienti fideli.

Le Consulat a fost locul în care pauperul Van Gogh lua masa, dar și restaurantul in care s-a turnat un film. Les Coulisses a fost localul preferat atât de Suzanne Valadon, mama lui Maurice Utrillo, dar și de acesta.

Tot aici se găsește cel mai vechi cabaret din Paris, Au Lapin Agile. Numele provine de la o pictura umoristica a lui André Gill cu un iepure care sare peste o cratiță ce fierbe, intitulată Lapin a Gill. Interiorul a fost pictat de Utrillo. Cu timpul numele s-a transformat. Acest cabaret a fost frecventat de Picasso, Renoir si de poeții Apollinaire și Paul Verlaine.

La începutul sec.al 19-lea, pe dealul Montmarte se cultiva vița-de-vie. Cu timpul, viile au lăsat locul clădirilor, dar lângă Au Lapin Agile mai există ultima vie ramasă pe deal. Este foarte mică, doar 400 de mp, dar vinul produs aici este foarte apreciat.

Maurice Utrillo (1883-1955) a fost un pictor francez peisagist, ale cărui lucrări au fost cel mai des falsificate).

Nu departe de aceasta ultimă redută a vinului parizian se află Moulin de la Galette. Au existat, în Paris, peste 30 de mori de vânt folosite la zdrobirea strugurilor și la măcinarea făinii. Aceasta este una dintre ultimele doua ramase. In timpul sec.al 19-lea, a devenit salon de dans, inspirandu-i pe Renoir si pe Van Gogh în picturile lor.

După ce am vizitat Sacré Coeur, am lăsat timp pentru a ne plimba, încă odată, pur si simplu și agale, pe straduțele inguste pline de farmecul de mahala din Montmartre. Am ajuns în piata Tertre, cea mai veche piață artistică a cartierului și cel mai înalt punct al orașului. Era vorba de o a doua vizită, la interval de patru ani. Nimic nou, dar atmosfera de odinioară a boemilor se pierduse din cauza localurilor mult prea costisitoare. si a pictorilor portretiști ale căror lucrări sunt de o valoare îndoielnică. Doar iluminarea nocturnă mai amintea de secolul trecut și jumătate..

La venire ne-am oprit în renumita Piață Tetre, locul preferat de turiști în Montmartre, datorită spectacolului oferit de pictorii actuali. Aici în fiecare zi din săptămână (mai puțin când plouă) zeci de pictori își dau întâlnire într-o demonstrație la vedere de pictură și talent. Barbați și femei, tineri și oameni în vârstă, oricine își poate deschide șevalelul și vopselele în fața tuturor. Nimeni nu se supară dacă te apropii prea tare, dacă urmărești cu atenție mișcările pensulei pe blocul de desen, dacă analizezi trăsăturile pictorilor, dacă faci poze la cele mai mici detalii. Am luat loc la o terasa sub umbrelele roșii, am analizat turiștii ce plătesc 30-4-50 de euro pentru a primi un suvenir instant din partea pictorilor, am ascultat valsurile unui acordeon.... Nu e greu sa îți imaginezi de ce au ales Montmartre ca surse de inspirație, imensa catedrala Sacre Coeur, panoramele superbe asupra Parisului și a Turnului Eiffel, peisaje grandioase urbane si Montmartre cu străzile pavate, cu casele strangulate, împinse una in alta, cu atmosfera rurală, departe de Marele Paris, mai ales la lasarea intunericului când lumea se ascunde în mansarde și străzile rămân goale, luminate de felinare.

Deși cu o oarecare lehamite a trebuit să trec și prin unele mici muzee ale artiștilor sărăntoci cu talentul care și-au petrecut o parte din zile prin acest Montmartre. Aceasta, mai ales pentru a satisface o curiozitate a lui Carmen. Alături de piața Tertre se află Espace Montmartre Salvador Dali. Muzeul începe încă din stradă unde vizitatorul este întâmpinat de o lucrare a lui Dali, un manechin îmbrăcat într-un costum pe care sunt lipite pahare. Dali ar fi vrut ca fiecare pahar să fie umplut cu lichior de menta pentru calitațile afrodiziace ale băuturii și costumul să fie purtat atunci când ieși "la agățat". Apoi se urmează covorul roșu care te ghidează spre intrarea muzeului. Poate ca lucrările de aici nu sunt nici cele mai izbutite, nici cele mai cunoscute, dar iubitorul de artă barbară suprarealistă nu trebuie sa rateze acest muzeu. Din dorința de a crea o atmosferă în concordanță cu lucrările expuse, s-a recurs la efecte de lumini și sunet printre care si vocea lui Dali. Era muzeul Dali pe care Carmen dorea să-l vadă după ce la Figueras, în nordul Spaniei, Catalonia mai bine zis, luase contact cu o mare parte din vasta şi neliniştitoarea sa operă. Real şi imaginar, poezie şi ingeniozitate, bravadă şi dorinţa de a şoca, grotesc şi sublim, definitorii pentru Dali erau prezente şi în Montmartre. Un stupid și declasat specimen uman.

Ceea ce vedeam şi simţeam a devenit insufficient pentru mâzgălitorii moderniști. S-au căutat căi moderne de explorare a subconştientului, ca și cele ale ereziilor religioase, şi de a-l transforma cu ajutorul reflexiei în operă de artă. Suprarealismul şi-a întins aripile punând-ne inteligența la lucru distorsionat. Salvador Dali, strălucit reprezentant şi, într-o mare măsură, unul dintre fondatorii acestui curent acru a scormonit în divinul şi infernul vieţii, a construit un alt univers și a încercat să defrişeze păduri de realism civilizat pentru multe generaţii. 

Muzeul Montmartre se află în casa cu cel mai frumos turn din cartier, cunoscută sub numele de Conacul Trandafirului lui Rosimond, dupa numele actorului din sec.al 17-lea a cărui proprietate a fost. Din 1875 în această casă au locuit mulți artiști. Folosind desene, fotografii si obiecte personale, muzeul prezinta istoria zonei Montmartre.

Mai exista Muzeul vietii romantice, un muzeu dedicat scriitoarei George Sand, Muzeul Gustave Moreu si cel mai mic muzeu din Montmartre, Le Placard da Erik Satie. In traducere "placard" înseamnă dulap. Folosind acest termen, compozitorul ironiza dimensiunile reduse ale studioului său.

A doua oară când am plecat din Montmartre am luat-o în jos pe scările centrale, fiind atenți la detaliile caracteristice acestui cartier, iedera peste tot, străzile, casele, pantele amețitoare, sculpturile ce ies din zid, morile de vânt, lampadarele altui secol, reliefarea anului inaugurării pe mai multe restaurante sau hoteluri etc, micile gherete cu clătite din care n-am apucat să gust, terasele înghesuite cu scaune tapițate cu roșu atât de caracteristice pentru Paris. Ultima oprire am facut-o in parcul Abbeses, acolo unde pe un zid imens se găsește scris in zeci de limbi "Te Iubesc". Oricât a-și încerca să conturez o imagine atrăgătoare a acestui colț de Paris, cele văzute și subcoștientul nu mă lasă. Nu mi-a plăcut această părticică de Paris. M-a deziluzionat și m-a scârbit cu mizeria lui morală. Acolo am putut vedea real cum pictura a tins să urâțească lumea prin curentele sale mai noi, cele impresioniste și mai ales prin cele suprarealiste.

Biserica Sacre Coeur

Fiind construită pe punctual cel mai înalt al colinei Montmartre, biserica Sacré Coeur poate fi vazută din aproape orice colț al Parisului, de la depărtare, iar lucrul ăsta functioneaza si în sens invers. Mai exact, dacă se vrea să se vadă Parisul și împrejurimile sale până la o distanță de peste 50 de kilometri, priveliștea pe care o oferă colina Montmartre, este cea pe care o caută toți vizitatorii. Biserica Sacré-Coeur este situată în Piața St. Pierre, pe colina Montmartre.

Colina Montmartre din partea nordică a Parisului se ridică 129 de metri altitudine și este locul în care Sf. Dionisius, primul episcop al Parisului, a fost martirizat.O mare mănăstire benedictină a ocupat Intreaga colină până la revoluția din 1789. Revoluționarii francezi au distrus mănăstirea și ghilotinat toate măicuțele. 
Ca răspuns la înfrângerea suferită în războiul franco-german, Alexandre Legentil și Hubert Rohault de Fleury au hotărât să dea un răspuns spiritual dezastrului politico-militar în care se afla Franța și să construiască o catedrală dedicată Cultului Inimii lui Isus, în semn de pocăință pentru păcatele comise.

Cartierul Montmartre este dominat de impunatoarea Biserică Sacré Coeur. Cultul Sacré Coeur, venerând inima lui Iisus, era larg raspândit printre călugării iezuiţi. În 1870, la începutul Războiului Franco-Prusac, doi oameni de afaceri, Alexandre Legentil şi Hubert Rohault de Fleury, influenţaţi de concepţiile iezuite au făcut un legamânt prin care au promis că dacă Franţa va ieşi învingătoare vor ridica o biserică închinată Sfintei Inimi a lui Hristos. Papa Pius al IX-lea a aprobat imediat proiectul, iar Adunarea Naţională a declarat construcţia de utilitate publică în 1873.

Concursul lansat în acest scop în 1874 a fost câştigat de un grup de arhitecţi, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Paul Abadie şi Lucien Magne. Piatra de temelie este pusă la 16 iunie 1875, construcţia fiind finanţată prin subscripţie publică. Din cauza evenimentelor însă sfinţirea bisericii se face abia în 1919. Conform planurilor lui Abadie, fundaţia s-a turnat în iunie 1875, an în care au fost construiţi stâlpi subterani de rezistenţă de 33 m. Aceştia au devenit picioarele pe care edificiul este susţinut. În 1878 au început lucrările pentru construcţia criptei, iar în anul 1881, pentru bazilică. 

Ca și cartierul său, Biserica Sacre Coeur atrage milioane de vizitatori în fiecare an. Se recomandă să se urce colina Montmartre cu privirea în sus, spre bazilică, pentru a o putea analiza din cât mai multe unghiuri și de la diferite distanțe, admirând, astfel, în toată splendoarea ei, una dintre cele mai impresionante constructii romano-bizantine de pe teritoriul Franței.

Constructia bisericii deosebite Sacré Coeur a început pe 16 Iunie 1875 sub îndrumarea arhitectului Paul Abadie, cel care s-a clasat primul dintr-un număr de 78 de arhitecți care au participat la competiția pentru proiectarea acesteia.

In 1884. Abadie a murit, construcția fiind continuată pe mai departe de Honoré Daumet, timp de doi ani, apoi de Jean-Charles Laisné, în perioada 1886-1891, de Henri-Pierre-Marie Rauline, între 1891 și 1904, de Lucien Magne, între 1904-1916, și de Jean-Louis Hulot, în perioada 1916-1924. Incepută în 1876 (1875), basilica nu a fost terminată decât în 1914, grație a 40 de milioane strânse printr-o subscripție națională și consacrată în 1 martie 1919.

Biserica este construită în stil romano-bizantin şi prezintă o cupolă mare albă şi alte patru mai mici în colţuri, aşezate pe arhitambururi poligonale, toate fiind opera arhitectului Rauline. Stilul bizantin reiese din construcţia celor patru cupole mici şi a cupolei mari, restul clădirii fiind proiectat într-un evident stil roman. Domul are o înălţime de 83 de metri și dintre coloanele lui se poate admira Parisul până departe.

Biserica are plan de cruce greacă, cu patru domuri. In complex, pelerinii se pot reculege într-o grădină de meditaţie, ce este înfrumuseţată cu o fântână.

Biserica a fost construită din travertin, rocă poroasă de calcar, care se păstrează albă chiar și în atmosfera poluată a unui oraș mare cum este Parisul. Atunci cand plouă, această rocă secretă calcit, albindu-se și mai mult. Travertinul a provenit din cariera Château-Landon din Seine et Marne.Construcția și-a găsit inspirația în Biserica Notre-Dame de Fourviere din Lyon.

Lucien Magne a proiectat clopotniţa înaltă de 80 de metri, adăpostind un clopot de 19 tone. Acest clopot, numit Savoyarde, este printre cele mai mari din lume și cel mai mare din Franța, fiind oferit bisericii de dioceza din Savoia. Pentru a ajunge la cele trei arcade ale intrării în biserică, se urcă pe o scară monumentală. Deasupra intrării pe colțurile platformei ce acoperă porticul cu trei arcade se află două statui ecvestre de bronz ce reprezintă unele dintre cele mai iubite personalităţi din istoria Franţei. Este vorba de regele Ludovic cel Sfânt (în stânga) si de Ioana d’Arc (în dreapta).

Interiorul este decorat cu statui şi mozaicuri, celebru fiind cel reprezentând cultul Sacré Coeur, înfăţisându-l pe Iisus cu inima strălucind şi braţele întinse în semn de binecuvântare. Mozaicul se află în semicupola absidei și are 480 de metri pătraţi, fiind cel mai mare din Franţa. A fost realizat de Luc Olivier Menson.

Din biserică se poate vizita cripta cu mai multe altare, împodobită cu statui ale sfinţilor. Din cupolă se poate admira splendida panoramă de până la 50 kilometri distanţă, punctul cel mai înalt al Parisului după Turnul Eiffel. Pentru a ajunge la panorama din turn se urcă scările mărunte, dispuse într-o spirală capricioasă. Cele 300 de trepte constituie o provocare din cauza spaţiului extrem de îngust. Nu este plăcut pentru cei ce suferă de claustrofobie, sau nu dispun de resurse fizice suficiente. Se iese pe acoperiș și mai urmează câteva scări mici până la vârful domului.

Vechile vitralii ale bazilicii au fost sparte în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior înlocuite.

De cum se intră în lăcașul de un alb atrăgător, vizitatorul se simte copleşit de măreţia construcţiei, de simbioza mistică dintre paradoxul simplităţii şi fineţea plină de rafinament a mozaicurilor, statuilor şi a vitraliilor.

Vitraliile cern lumina atenuându-i puterea, cufundând pe credincioși într-o semiobscuritate în care flăcăruile candelelor devin preludiul rugăciunii șoptite în adâncul inimii.

Iisus din marele mosaic de pe bolta absidei întâmpină pe oricine cu braţele deschise ca pe un prieten.

Biserica se poate „lăuda” cu o mare orgă ce era destinată inițial unei case particulare din Biarritz.

La sfânta biserică, ca și la cartierul Montmartre se poate ajunge și cu un oarecare efort pe diverse străduțe cu trepte și mânere metalice de țeavă. Monumentul strălucește ca o stea deasupra Parisului și-ți atrage insistent privirile.

Arenele Luteției
Urme ale vechii moșteniri romane a Parisului se pot găsi în câteva locuri din oraș și unul dintre aceste locuri este Arena din Luteția, construită în primul secol al erei noastre. Arenele erau pe timpul romanilor un loc de adunare pentru spectacole și evenimente sportive.
Orașul galo-roman din Paris (atunci cunoscut sub numele de Luteția) era destul de mare și prosper, întinzându-se de la Ile de la Cite până pe malul stâng al Senei. Pe la sfârșitul primului secol, romanii au construit pe pantele Muntelui Sainte Genevieve, în afara orașului Lutece, un loc unde sa poată urmări diferite spectacole de circ, teatru sau evenimente sportive. Acest amfiteatru spațios este cunoscut astăzi sub numele de Arenele Luteția (Arenes de Lutece).
Amfiteatrul a fost cândva una dintre cele mai mari structuri de acest gen construite vreodată de romani. Amfiteatrul era înconjurat de un zid înalt de 2.5 metri și avea o scenă impresionanta de 41 de metri lungime. Prezența unor nișe par să fi asigurat o acustică deosebita acestei arene. Sub scenă existau cinci spații ce se presupune că erau cuști pentru animale. Cuștile se deschideau direct în arenă. Spectacolele de circ și luptele cu gladiatori se bucurau de un mare succes pe această arenă ca pe toate arenele din vastul Imperiu Roman.
Scaunele arenei puteau găzdui 15.000 de oameni. Oficialitățile romane aveau o lojă confortabilă la cel mai de jos nivel al arenei, în timp ce femeile, copiii, sclavii și cei cu un status social mai scăzut ocupau rândurile de sus are arenei.
Deși arena a supraviețuit câteva sute de ani, servind drept amfiteatru, a fost distrusă la sfârșitul secolului al 3-lea e.N și în cele din urmă a devenit cimitir. O parte din amfiteatru a fost folosită ca material de construcție în alte zone ale Parisului de mai târziu, iar prin anul 1210 era deja complet acoperit.
Arena din Luteția a fost re-descoperită în anul 1860, în timpul constructiei unei stații de tramvai. Victor Hugo a susținut o campanie în favoarea salvării a ceea ce a mai rămas din aceasta comoară romană. O treime din arenă a fost dezgropată în anii 1880 și alte părți au fost scoase la iveală imediat după Primul Război Mondial. Acum fiind parte dintr-un parc public, vizitatorii Arenelor Lutetiei vor putea admira multe componente ale acestei gradioase structuri romane, inclusiv părți ale scenei, cele nouă nișe și cuștile cu gratii în care erau ținute animalele. Municipalitatea a adăugat și niște tribune, astfel ca Arena din Luteția a devenit un loc popular pentru picnic și pentru meciuri de fotbal ad-hoc între pariezenii din zonă.
Piața Bastiliei
Piata Bastiliei, este locul unde se gasea celebra fortareata care a fost luata cu asalt pe 14 iulie 1789, dând naștere Revoluției Franceze.
După înfrângerea francezilor la Poitiers, în 1356, în timpul războiului de 100 de ani contra Angliei, era nevoie de o fortăreață pentru a proteja Parisul de o eventuală invazie. Construcția acestei fortărețe a fost începută în anul 1370 și a luat sfârșit in anul 1382. Cunoscuta sub numele de Bastilia, cladirea masivă avea ziduri de patru metri lațime și opt turnuri înalte de 22 de metri.

Fortăreața a fost transformată într-o închisoare de către cardinalul Richelieu. Marea majoritate a prizonierilor erau inamici ai regelui și fuseseră trimiși aici printr-un simplu ordin. Printre prizonierii cei mai celebri s-au numărat Voltaire, Fouquet și Sade. Bastilia avea o reputație teribilă, dar în realitate erau puțini prizonieri și tratamentul de care beneficiau era mai bun decât in alte închisori. Cu toate acestea Bastilia a devenit un simbol al nedreptăților săvârșite de monarhia acelor vremuri.
Pe 14 iulie 1789, Bastilia a fost luată cu asalt de rebeli și de un detașament răsculat al Gărzii Naționale. Puținii paznici s-au predat imediat și cei șapte prizonieri au fost eliberați. Căderea Bastiliei a marcat începutul Revoluției Franceze. In fiecare an este sărbatorită Ziua Bastiliei, care a fost declarată ziua națională a Franței în anul 1860. La doua zile după ce mulțimea a capturat Bastilia s-a dat și ordinul ca aceasta sa fie dărâmata. Un semn de pe Bulevardul Henri al IV-lea marchează locul fostei clădiri și câteva pietre ale fundației sunt vizibile in stația de metrou Bastille.
Piața Bastiliei a fost creata mai târziu, în anul 1803. Aceasta includea o fântână în formă de elefant, care este menționată de Victor Hugo in romanul sau “Mizerabilii”. Fântâna cu o înalțime de 24 de metri a fost înlăturată din piață în (1846)1847. Singurul monument care se află încă in picioare este Colonne de Juillet, o columnă ce comemorează o altă revoluție din anul 1830 în timpul căreia regele Carol al X-lea a fost înlocuit din demnitate de regele Ludovic-Filip. Columna înaltă de 52 de metri onorează cele 504 victime ce și-au pierdut viața în cele 3 zile de revoluție. Alte 196 de victime ale altei revolte au fost adăugate în aceeași criptă în anul 1848. Columna are în vârf o statuie numita Spiritul Libertății.
Impozanta clădire a Operei Bastiliei a fost inaugurată în 14 iulie 1989 în timpul sărbătoririi bicentenarului Revoluției Franceze. Aceasta a fost parte a marilor proiecte inițiate de fostul președinte francez Francois Mitterrand. Clădirea masivă a fost menită sa servească drept o clădire de opera în spirit democratic, în opoziție cu stilul aristocratic al operei găzduite de Opera Granier. Opera Bastiliei are o capacitate mult mai mare comparativ cu Opera Garnier, auditoriumul său putând primi 2700 de persoane. Proiectul lui Carlos Ott a fost ales din 750 de alte proiecte depuse în cadrul unei competiții internaționale și contrastează puternic cu mediul înconjurător, fapt supărător privirii vizitatorilor. O stație de metrou dar și magazine sunt integrate în clădire, reiterând ideea de operă a poporului.
Elefantul Bastiliei

Inițial, în 1806, Napoleon Bonaparte a dorit ca în locul Bastiliei demolate să ridice un mare arc de triumf, dar în final a optat pentru poziția sa actuală a grandiosului monument în centrul Place de l'Etoile .

La 2 decembrie 1808, ministrul de interne Cretet a dispus realizarea unei fundații pentru o fântână în Place de la Bastille, care avea un aspect deplorabil. Impăratul și-a exprimat apoi, într-o scrisoare către Cretet, la 21 decembrie 1808, ideea privind ridicarea pe acel loc a unei statui monumentale a unui elefant, care trebuia să fie în centrul unei suprafețe de apă. Prin Decretul din 09 februarie 1810, împăratul a ordonat să se toarne pe o bază pătrată o fântână monumentală sub forma unui elefant de bronz. Ca arhitect a fost desemnat Jean-Antoine Alavoin (1777-1834). Metalul trebuia să provină din tunurile cucerite de armata franceză de la insurgenții spanioli. Elefantul gigantic trebuia să reverse un jet puternic de apă din șaua turn amplasată pe spatele său. La cererea personală a Impăratului, elefantul trebuia să fie amplasat în mijlocul unei suprafețe mari de apă de formă circulară. In trecut, un proiect similar a fost gândit, în 1758, de regele Ludovic al XV-lea. pentru un eventual alt amplasament.

Deși era prevăzută dezvelirea statuii elefantului pentru sfârșitul anului 1811, acest  plan nu s-a realizat. Sculptorul Pierre-Charles Bridan a plănuit și a realizat mai întâi un model al elefantului din lemn și ipsos. Modelul avea 50 de picioare lungime și 45 înălțime. Acest model a fost plasat pe o bază pătrată și a rezistat între 1814-1846 în locul elefantului real, în Piata Bastiliei.

După căderea lui Napoleon, ministrul de Interne a dispus, la 4 iulie 1815, suspendarea lucrărilor la monument. După Restaurarea Burbonilor s-au făcut alte planuri pentru Place de la Bastille, declarată mai nou Place Saint-Antoine. Printre altele, s-a propus o statuie care să reprezinte răpiriea a fost Europei de către Jupiter, sau o statuie a lui Ludovic al XVIII-lea. Chiar și statuia elefantului a fost reconsiderată. 

Intre timp, elefantul de ipsos a dominat în zona de astăzi a Opérei Bastille . El a fost menționat în ghiduri, în Franz Grillparzer în jurnale de călătorie, de către Honoré de Balzac și de Heinrich Heine de două ori. Indiferent de vocile individuale care au susținut pentru păstrarea proiectului, în locul elefantului a fost ridicată Coloana iulie, care a comemorat revoluția din iulie 1830.

Elefantul de ipsos, plasat în piața Bastiliei, în 1814, a supraviețuit peste trei decenii. Vecinii pieței s-au plâns mult timp că monumentul devenise adăpost pentru mere colectivitate de șobolani. 

La 19 iunie 1846 prefectul Parisului a ordonat demolarea elefantului deteriorat și locuit de șobolani. Până în luna septembrie 1846 a dispărut acel simbol al Parisului. Victor Hugo, în 1862 a amintit de monument în literara sa drept ascunzătoarea micului erou Gavroche și , apoi, într-o scenă a romanului Mizerabilii.

Place des Vosges
Place des Vosges (Piața Vosgilor), cea mai veche piață din Paris este și una dintre cele mai frumoase piețe din lume, după părerea francezilor, dar nu și a străinilor.
Istoria acestei piețe datează din 1604 când Regele Henric al IV-lea a construit un pavilion regal în partea sudică a pieței. Clădirea a fost proiectată de Baptiste du Cerceau. Regele a poruncit ca toate cele 35 de clădiri din jurul pieței să urmeze aceleași caracteristici. Rezultatul, un exemplu timpuriu de plan de urbanism, este o piață simetrică, înconjurată de clădiri din cărămidă roșie, fațade din piatră albă, arcade și acoperișuri abrupte din ardezie.
Pavilionul Regal din centrul părții sudice, a fost construit peste o poarta. In partea nordică, opusă Pavilionului Regal se află Pavilionul Reginei. Inainte de secolul al 17-lea, o altă clădire importantă a existat în partea nordică a pieței: Hôtel de Tournelles. Această clădire a fost ridicată în 1388 și a fost reședință a familiei Regale până în 1559, când Regele Henric al II-lea a fost rănit grav in timpul unui turnir organizat în apropiere. Acesta a murit zece zile mai târziu în Hôtel de Tournelles, iar soția sa, Caterina de Medici, a poruncit demolarea clădirii si s-a mutat la Louvre.
Piața a fost inaugurată oficial în 1612 sub numele de "Place Royale". In acele vremuri nu era mai mult decât o peluză de gazon dar era un loc preferat pentru dueluri. In 1639, cardinalul Richelieu a poruncit ridicarea unei statui ecvestre a Regelui Ludovic al XIII-lea în mijlocul pieței. Statuia a fost distrusă în timpul Revoluției Franceze dar o nouă statuie a lui Ludovic al XIII-lea a fost reașezată aici în 1825.
In 1800, Napoleon a schimbat numele pieței din Place Royale în Place des Vosges pentru a își arata recunoștința față de diviziunea administrativă Vosges, primul departament din Franța care și-a plătit taxele. A fost din nou numita Place Royale, în 1815, pentru ca în 1870 să revină la numele de Place des Vosges.
Mulți oameni de seamă ai Franței au locuit aici. Printre ei se numară Richelieu și Victor Hugo. Cardinalul Richelieu, care a devenit prim ministru al Frantei, în 1624, a locuit la numărul 21, din 1615 pana in 1627. Victor Hugo, autorul romanului "Cocoșatul de la Notre Dame" a locuit la etajul al doilea al casei de la numărul 6, "Hôtel de Rohan-Guéménée", din 1832 până in 1848. Cladirea, numită în prezent "Maison de Victor Hugo" este acum muzeu. Se pot vizita camerele unde Victor Hugo a scris mare parte din "Les Miserables" - Mizerabilii - una din cartile sale de căpătâi. Aici pot fi văzute suveniruri, desene și cărti, în ordine cronologică, din copilărie până la exilul dintre anii 1852-1870.
Centrul Pompidou
Centrul Georges Pompidou este un edificiu bizar și desgustător pentru un oraș elegant ca Parisul. S-a dorit să fie un complex cultural construit într-un stil arhitectural high-tech, în total contrast cu cartierul înconjurător, în zona numită Beaubourg. După ce a fost gata, italienii au spus: "că francezii după ce au construit în Paris o sondă (Turnul Eiffel)), au construit și o rafinărie (Centrul Pompidou)"

Schelăria metalică numită Centrul Pompidou găzduiește o vastă bibliotecă publică - Bibliotheque publique d'information (BPI) -, Muzeul Național de Artă Modernă și IRCAM, un centru de muzică și cercetare acustică. Numele centrului este dat după Georges Pompidou, cel care a fost președinte al Franței între 1969 și 1974.
Centrul este creația arhitectului italian Renzo Piano, a cuplului de arhitecti britanici Richard și Sue Rogers și a inginerilor de rezistență Edmund Happold si Peter Rice. Proiectul de construcție a Centrului Pompidou a fost încredințat spre execuție acestei echipe în urma unui concurs de arhitectură ale cărui rezultate au fost anunțate în 1971. 

Revistele de specialitate au spus că design-ul centrului Pompidou "a întors arhitectura cu fundul in sus" iar echipa ce l-a realizat și-a câstigat o reputație de netăgăduit prin stilul îndrăzneț abordat. Toate elementele funcționale și structurale ale clădirii sunt vopsite după diferite coduri de culoare: verde - țevile instalațiilor sanitare, albastru cele pentru instalațiile de climatizare, instalațiile electrice sunt galbene, iar instalațiile pentru siguranță sunt roșii.
Suprafața pe care se întinde centrul acoperă peste două hectare, suprafața utilă este 103,305 m². Structura are șapte etaje și o înălțime de 42 de metri, lungime de 166 metri, lățime de 60 metri. Pentru construirea clădirii s-au folosit peste 15.000 tone de oțel 11.000 m² geamuri și 50.000 m³ de fier beton. Construcția clădirii a fost terminată în timpul stabilit și sub costurile estimate inițial pentru realizarea sa. Centrul Pompidou a costat aproximativ 100 de milioane de dolari.
In cadrul complexului de la Centrul Pompidou se află și Atelierul Brâncuși, locul unde se poate vedea o mică parte din cadrul în care marele artist român și-a desăvârșit opera fără egal și  grotescă.
Place Vendome
Place Vendome, o piață celebră situată în centrul Parisului, a fost creată pentru un monument închinat gloriei armatelor lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Ea a fost delimitată în anul 1702 pentru a fi prevăzută cu un monument dedicat gloriei armatelor lui Ludovic al XIV-lea. 
Gloria armatelor a fost reprezentată însă prin figura regelui lor. O statuie ecvestră a regelui a fost înălțată în centrul pieței, donată de către autoritățile orașului. Monumentul a fost realizat de François Girardon  (1699) și se presupune că a fost prima mare statuie ecvestră modernă turnată dintr-o singură bucată. A fost distrusă de Revoluția franceză, dar s-a păstrat o versiune mai mică în Luvru. Acest lucru a condus la populara glumă că în timp ce Henri IV a locuit printre oameni pe lângă viitorul Pont Neuf , iar Ludovic al XIII- lea - printre aristocrații din Place des Vosges , Ludovic al XIV - lea a preferat compania agricultorilor fiscali în Place Vendôme; fiecare reflectând grupul care le-au favorizat în viață. 
Arhitectul Jules Hardouin-Mansard, cel care a construit în mare parte Palatul Versailles, a achiziționat terenul actual al pieței în speranța de a obține un eventual profit dintr-o afacere imobiliară, însă atunci când toată ideea se îndrepta spre un eșec, terenul a ajuns pe mâinile ministrului de finanțe al Regelui, care a propus crearea unei piețe publice. Cu o forma octogonală, piața a fost construită în apropierea locului ocupat înainte de palatul Primului Duce de Vendome.
Mai târziu, când terenul a trecut în proprietatea Regelui Ludovic al XIV-lea, Mansard a reapărut în istoria locului fiind ales să creeze design-ul pentru o piață ce trebuia să rivalizeze cu Place des Vosges, cea care avea in centru o statuie a predecesorului Regelui Soare, Ludovic al XIII-lea. In mod similar cu Places des Vosges, Mansard a conceput toate clădirile din piață identice, cu arcade la parter și ferestre foarte înalte la etaj. Intre fiecare set de ferestre au fost amplasate coloane și piloni ornamentali.
Place Vendome a fost inițial cunoscută sub numele de Place des Conquetes si mai apoi a fost rebotezată sub numele de Place Louis le Grand (Piata Ludovic cel Mare) într-o perioadă când lucrurile nu mergeau tocmai grozav pentru armatele lui Ludovic al XIV-lea. In această perioadă statuia regelui a fost înălțată în piață și a rămas acolo pentru aproximativ o suta de ani, până când a fost dărâmată, în anul 1792, în timpul Revoluției Franceze.
Columna ce poate fi văzută acum în centrul pieței și care caracterizează piața, a fost înălțată de Napoleon sub numele de Colonne d’Austerlitz. Columna de 44 de metri înălțime a fost concepută după Columna lui Traian din Roma și a fost ridicată pentru a comemora victoria de la Austerlitz, din 1805, una dintre cele mai strălucitoare victorii ale generalului Napoleon. Spirala continuă de basoreliefuri formată din 425 plăci de bronz este opera sculptorului Pierre-Nolasque Bergeret și a fost realizată din 180 de tunuri capturate de la armata combinată a Rusiei și Austriei în timpul bătăliei. Basoreliefurile prezintă scene din războaiele Napoleoniene dintre anii 1805 și 1807 Coloana a fost începută în 1806 și finalizată în 1810.
Cele 425 de plăci proiectate de către sculptorul Pierre-Nolasque Bergeret au fost executate de către o echipă de sculptori, printre care Jean-Joseph Foucou , Louis-Simon Boizot , François Joseph Bosio , Lorenzo Bartolini , Claude Ramey , François Rude , Corbet, Clodion și Henri-Joseph Ruxthiel .
Columna a fost prima dată cunoscută sub numele de Colonne d’Austerlitz pentru ca mai apoi să fie cunoscută sub numele de Colonne de la Victoire și Colonne de la Grande Armee. In zilele noastre este cunoscută mai mult sub numele de Colonne Vendome.
O statuie a lui Napoleon a fost instalată în vârful columnei în anul 1810. Statuia realizată în stil de împărat roman cu capul gol și cu cunună de lauri, purta în mâna stângă o spadă, iar în dreapta o sferă cu statuia zeiței Victoria (Nike) deasupra. 
Mai târziu, pe timpul Restaurației, statuia împăratului a fost înlăturată și bronzul a fost topit pentru a fi refolosit la crearea statuii ecvestre a lui Henric al IV-lea de pe Pont Neuf, în Ile de la Cite. 
In 1816, profitând de forța armatelor de ocupație ale aliaților, o mulțime de oameni și cai au atașat un cablu de la gâtul statuii lui Napoleon deasupra coloanei, dar statuia a refuzat să se miște. O femeie glumea: "Dacă împăratul este la fel de solid pe tronul lui ca această statuie pe coloana sa, el este departe de a fi coborât de pe tron ". După Restaurarea Bourbonilor statuia a fost coborâtă, în final, dar fără a se deteriora coloana. Materialul a fost topit pentru a furniza bronz pentru statuia ecvestră a lui Henric al IV-lea pe Pont Neuf. Statueta zeiței Victoria de pe globul purtat de Napoleon în mâna dreaptă se află încă în salonul Napoleonian din Hôtel des Monnaies (care mai adăpostește și un model al coloanei și o asemănare cu chipului lui Napoleon copiat de pe masca sa mortuară ). O statuie a lui Napoléon în ținută modernă (o pălărie tricorn, cizme și redingotă ), a fost ridicată de regele Louis-Philippe. O alta mai reușită, clasicizantă ca Augustus a fost ridicată mai târziu de Napoleon al III-lea.
In timpul Comunei din Paris, în 1871, pictorul Gustave Courbet, președinte al Federației Artiștilor și membru ales al Comunei, care își exprimase anterior disperarea că acest monument de război a fost situat pe Rue de la Paix, a propus demontarea coloanei și păstrarea ei la Hôtel des Invalides . Courbet a susținut că:

”…. coloana Vendôme este un monument lipsit de orice valoare artistică, care tinde să perpetueze exprimarea ideilor de război și cucerire a dinastiei imperiale din trecut, fapt care lezează sentimentul unei națiuni republicane”. 

Cetățeanul Courbet exprimă dorința ca guvernul de apărare națională să autorizeze demontarea aceastei coloane. Proiectul său nu a fost adoptat, deși, mai târziu, la 12 aprilie anul 1871, a fost adoptată totuși legislația care autoriza dezmembrarea simbolului imperial. Coloana a fost demolată la data de 16 mai 1871, dar au fost păstrate plăcile sale de bronz. După suprimarea Comunei din Paris de Adolphe Thiers , s-a luat decizia de a reconstrui coloana cu statuia lui Napoléon restaurată în vârful său. Pentru rolul său în Comună, Courbet a fost condamnat la plata cheltuielilor de reconstrucție a monumentului, estimat la 323.000 franci, în rate anuale de 10.000 de franci. Fiind în imposibilitate de a plăti, Courbet a plecat în exil auto - impus în Elveția. Guvernul francez a confiscat și vândut picturile artistului pentru o sumă mică, iar Courbet a murit în exil în decembrie 1877. In 1874, coloana a fost ridicată din nou în centrul Pieței Vendôme, cu o copie a statuii originale pe partea de sus. O scară interioară duce la partea de sus, dar nu este deschisă publicului.

Deși statuia ilustrului Napoleon a fost dată jos din nou la 16 mai 1871, prin decret al Comunei din Paris.  O nouă statuie a fost instalată în 1833, care mai târziu a fost înlocuită de statuia ce poate fi văzută și astăzi, cu reprezentare de împărat roman.
Clădirile din Place Vendome servesc astăzi drept reședințe de oameni foarte bogași, sau de firme cu renume internațional, dar și ca magazine ale unor cunoscuți bijutieri și a unui mare număr de designeri celebri. Doamnele admiră giuvaerurile de zeci de mii de euro din vitrinele Cartier, unde eu m-am întrebat dacă nu cumva sunt numai copii de mare artă.

Hotelul Ritz și Hotelul Vendome, două dintre cele mai scumpe și exclusiviste hoteluri din Paris, sunt localizate și ele în Place Vendome. Hôtel Ritz este un hotel palat grandios în inima Parisului. Hotelul, care astăzi dispune de 159 camere, a fost fondat de hotelierului elvețian, César Ritz , în colaborare cu bucătarul Auguste Escoffier în 1898. Acest hotel nou a fost construit în spatele fațadei unei case de oraș din secolul 18, cu vedere spre centrul octogonului pieței.. Acesta a fost remarcat drept primul hotel din Europa, care oferea o baie proprie, un telefon și energie electrică pentru fiecare cameră.
Restaurantul de renume mondial, a atras bucătari aspiranți din întreaga lume care au venit și vin să învețe la școala adiacentă de artă culinară School Ritz-Escoffier. Suita de cea mai grandioasă hotel, numit Imperial, a fost inclus de guvernul francez ca un monument național în sine.

O serie de oameni celebri au locuit de-a lungul timpului în Place Vendome, respectiv în Hotel Ritz. Printre aceștia se numără compozitorul Frederic Chopin (care a murit în camera nr. 12), scriitoarea George Sand, sau Scott și Zelda Fitzgerald care au locuit la Ritz pentru o perioada de timp, Marcel Proust, Frédéric Chopin, Coco Chanel și Ducele și Ducesa de Windsor.
Regina Maria a României a locuit în Hotel Ritz, în 1919, împreună cu ficele sale mai mari, Elisabeta, devenită Regină a Greciei și Maria, devenită Regină a Yugoslaviei. Regina Maria a sosit la Paris pentru a apăra drepturile teritoriale ale României Mari după Primul Război Mondial, la Conferința de Pace de la Paris. Numele lui Ernest Hemingway este și el legat de Place Vendome, acesta susținând ca a ajutat la eliberarea hotelului Ritz în anul 1944, iar un spațiu al hotelului a primit numele de Bar Hemingway..
Proprietarul și sufletul hotelului Ritz, Charles Ritz au murit în anul 1918, după ce realizase o mare extindere în 1910 în localuri adiacente. In vara anului 1940 hotelul a fost ocupat de Comandamentul Luftwaffe până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.
In perioada următoare pentru hotel Ritz a urmat un declin prelung, până în 1979. Hotelul a fost salvat, pentru o sumă de 20 de milioane de dolari de către magnatul oriental egiptean Mohamed al Fayed. O renovare efectuată de acesta între 1980-1987 a costat circa 250 de milioane de dolari. La 31 august 1997 Diana, Prințesa de Wales și fiul Al-Fayed numit Dodi Al-Fayed, cu șoferul lor Henri Paul, a luat cina în Imperial Suite a hotelului înainte de a părăsi hotelul cu bodyguardul Trevor Rees-Jones. A urmat un fatal accident de mașină la Pont de l'Alma, pasajul subteran. Prințesa adulteră a avut parte, totuși, de multe regrete, dar a produs o grea rușine coroanei Marii Britanii..Pe timpul unei excursii ulterioare la Paris, în fiecare seară treceam cu Carmen prin Place Vendome în drumul nostru spre hotelul din Avenue de l'Opera. Ne atrăgea forfota și circulația din preajma palatelor și, mai ales, de la peroanele hotelurilor de lux. uneori intram cu morgă pe culoarul ce duce la sala de restaurant al hotelului Ritz și ne simțeam cuprinși de lumea "bună". Pașii ne erau atrași în fiecare seară din Rue  de Rivoli spre spațiul plin de istorie și lux din Piața Vendome. Marele octogon cuprins între palate tricentenare era luminat generos, dar nu ne lăsa să admirăm cu claritate statuia marelui general și împărat. A trebuit să ne cuprindem în program o plimbare pe timp de zi prin piață pentru a saluta pe marele om din vârful coloanei și pentru a ne reaminti cu pișenie de minunata regină româncă Maria. Ziua prindeam ocazia de a cuprinde cu privirea cât mai multe din plăcile de bronz  care înconjoară.coloana In acele clipe gândul ne-a dus și la dacii noștri de pe Columna lui Traian de la Roma, monument mult mai apropiat de sufletele noastre.
Fiecare palat din Place Vendome are o poveste densă în amănunte și de cele mai multe ori extrem de interesantă...
Opera din Paris, sau Opera Garnier
Opera din Paris, numită la început Salles des Cappucines, numită mai târziu Opera Garnier. Palatul Garnier, este o clădire impunătoare în peisajul capitalei franceze. Faţada principală a clădirii este cu adevărat impresionantă, chiar şi pentru Paris, un oraş plin de minuni arhitecturale.

Se află în Place de l'Opera, la capătul nordic al arterei largi Avenue de l'Opera și la intersecția multor altor rute. Cladirea se impune ca un monument deosebit de reprezentativ al arhitecturii eclectice șia stilului istoric din a doua jumătate a sec.al 19 - lea. Pe un design realizat de arhitectul Charles Garnier remarcat în urma unui concurs la care au participat 78 de arhitecți, construcția, a fost decisă de Napoleon al III-lea ca parte a transformării a Parisului efectuată de către prefectul Haussmann și întreruptă de războiul din 1870. Construcția a fost reluată la începutul anului 1873 pe timpul celei de a Treia Republici și după distrugerea prin foc a operei Le Peletier în 1873. Clădirea noii opere a fost inaugurată la 5 ianuarie 1875de Mac Mahon. .
Această operă a fost mult timp numită " Opera din Paris ", dar după deschiderea Operei Bastille , în 1989 , ea a fost desemnată prin numele arhitectului: "Opera Garnier" sau "Palatul Garnier". Ambele opere sunt acum grupate în societatea comercială " Opera din Paris ".
Opera Garnier face obiectul unei clasificări între monumentele istorice franceze, începând cu 16 octombrie 1923
Intoarcerea dintr-o serie de vizite de studiu în Grecia, în Turcia și înapoi la Roma (unde a fost rezident la Académie de France în 1849), Charles Garnier va câștiga un succes neașteptat.
Napoleon al III-lea a avut în vedere în afara învechirii Operei Peletier, un atentat ucigaș din 14 ianuarie anul 1858, pe strada Le Peletier, la intrarea sa în Opera Peletier, sala de operă a momentului. Un anarhist italian, Felice Orsini, a aruncat mai multe "mașini infernale" (arme explosive) în procesiunea și mulțimea ce conducea. Cuplul imperial la intrarea în operă. In mod miraculos cuplul imperial a fost salvat , dar atentatul a produs opt morți și aproape o sută patruzeci și doi răniți de răniți.
Construirea unei camere noi pe un drum principal mai puțin predispuse la atacuri este decisă de către Impăratul a decis construirea unei noi opere grandioase al înaltei societăți parizieneîntr-un spațiu mai larg și mai puțin propice pentru atentate. Pentru această construcșie s-a emis un decret imperial pe 29 septembrie 1860. S-a decis organizarea unui concurs de proiecte într-o atmosferă de contradicții pe lângă împărat și împărăteasă.
Pentru unii istorici , Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc pare să se fi aflat în spatele ideii unui concurs, temându-se de o eventuală atribuire a proiectului și a managementului sitului lui Charles Rohault de Fleury, arhitectul ordinar al Operei. In opinia altor specialiști, Napoleon al III-lea și mai ales pe soția sa, împărăteasa Eugenie , au dorit să se îndepărteze de la Rohault Fleury. .
Competiția pentru construirea unei "Academiei Imperiale de Muzică și Dans", larg deschisă și internațională, a fost organizată și anunțată într - un al doilea decret din 29 decembrie din aceluiași an, 1860. Haussmann a optat, cu această ocazie, pentru un loc incomod și destul de puțin potrivit pentru acest tip de proiect..
Juriul concursului a fost prezidat de prințul Walewski, fiul nelegitim al lui Napoleon I și al contesei Walewska . Numeroasele propuneri depuse. Viollet-le-Duc și Rohault Fleury au fost eliminate în primul tur. La 30 mai, anul 1861 , Charles Garnier, arhitect necunoscut de numai treizeci și cinci de ani, a fost proclamat câștigător în unanimitate. Un buget inițial de douăzeci și nouă de milioane de franci de aur a fost aprobat. Acesta a redus cu aproximativ treizeci de procente din suma aprobată de ministrul Finanțelor.
Principalele critici au fost mai degraba de uzură pentru exterior și succesiunea brutală a volume separate care exprimă în mod clar funcțiile interne ale clădirii. Astfel, locațiile succesive ale holului mare, marea scară, sala de spectacole, scena și cușca, casa de dans și clădirile administrative pot fi ușor și cu totul de ghicit împreunată într - o compoziție ca și științifică evident. Planurile, secțiunile și fațadele au fost foarte clare și raportul de magnitudine neobișnuită a volumului camerei și cea a scenei și caracteristicile scenice surprize.
Alegerea locației a fost propusă, pentru concurs, de către prefectul Haussmann. Era un teren destinat să fie înconjurat de locuințe înalte, destul de aglomerat.
Dificultatea arhitectului creștea de a concepe o construcție de un mare calibru pe o suprafață de ingrată îngustă și asimetrică , Garnier a propus soluții diferite și s-a orientat de mai multe ori, dar Haussmann rămas greu de convins. Arhitectul însă a mai păstrat speranța că edificiile din jur vor fi ulterior demolate și înlocuite cu grădini , astfel încât parizienii să se poată bucura de o lucrare reprezentativă și unică în sine.
Clădirile învecinate se abăteau de la regulamentele pe care baronul Haussmann însuși le stabilise și depășeau înălțimea admisă. Prin urmare , fațada viitoarei Opere putea apărea mai mică decât clădirile din preajmă . Ca urmare, contractantul a trebuit să schimbe desenele sale în ultimul moment și să ridice podeaua din proiect, astfel ca eventualele creșteri să păstreze aspectul de prestigiu esențial pentru un palat dedicat artei.
Mai mult decât atât, au intervenit și considerente de securitate. Atentatul anterior de la opera Le Peletier a impus a se găsi o soluție de acces rapid pentru împărat, care locuia în aripa Richelieu de la Luvru . Pătrunderea împăratului în noul local de Operă, care urma a veni de pe Avenue de l'Opera trebuia securizată.
Garnier a decis să se înconjoare de prietenii întâlniți în timpul studiilor sale, inclusiv cu un alt arhitect ce obținuse un premiu important de la Roma, cel care va fi al doilea în elaborarea desenelor proiectului final (planuri, secțiuni, elevații, detalii de construcție și decorațiuni) și în inspecția periodică a șantierului. Astfel, Victor Louvet, cel care obținuse primul Mare Premiu al Romei în 1850, a devenit asistentul și brațul său drept. Asistat de Louvet, câștigătorul Garnier a avut timp să supravegheze selectarea companiilor constructoare și a decoratorilor.

Pe timpul lucrărilor, Garnier a construit o încăpere rudimentară și provizorie de unde să poată ajunge în orice punct de lucru și unde să analizeze cu colaboratorii planurile de ucru, soluțiile constructive și chiar materialele folosite. Acea colibă era mobilată tot rudimentar, cu mese și scaune grosiere. O serie de fotografii rare prezintă pe arhitect înconjurat de personalul său înconjurat cu mese rudimentare de desen, rame sau scânduri unice stabilite plat. Pe pereți sunt agățate teuri , pătrate , busole și alte instrumente necesare pentru realizarea planurilor - cheie și detalii de construcție sau legate de decor. In fundal și plasate pe rafturi, se văd modele de ipsos sau din piatră și mostre de materiale din diferite surse. Incălzirea era asigurată de sobe cu lemne sau cărbune. Astfel se poate aprecia gradul de disconfort în care echipa era forțată să lucreze atât vara cât și iarna.

Cu toate că începerea lucrărilor a avut loc în 1861, compania este marcat în mod official evenimentul prin punerea primei pietre în anul următor, în 1862 .
In timpul săpăturilor și săpăturile pentru realizarea masive fundații , lucrarea trebuie să se oprească brusc. Nivelul pânzei de apă se ajunge rapid și situația necesită introducerea pompelor de abur care rulează zi și noapte.
O carcasă (sau grevă ) în beton este creat mare. În curând umplut cu apă, ea permite infrastructurii să reziste la presiunea apelor de infiltrare și de a îmbunătăți sarcina unora dintre clădiri într - un subsol de proastă calitate. Este folosit chiar și astăzi un rezervor pentru dezastru incendiu.
Constructia a durat aproape cincisprezece ani, De la 1861 pentru a 1875 . Este ascunsă cu grijă în spatele schele acoperite cu panouri și ferestre care masca special frontul principal pentru efectul de surpriză este totală.
Opera Garnier este prototipul și sinteza " celui de al doilea Imperiu " (sau "stilul Napoleon al III-lea"), care a devenit arhitectura preferată a burgheziei de la sfârșitul sec.al 19- lea, până în 1920 .
Planul operei preia și dezvoltă un tip al construcțiilor de același gen foarte răspândit în Franța, întâlnit pentru prima oară la teatrul din Bordeaux (1773-1880), conceput de Victor Louis. Cu ajutorul secțiunii longitudinale, care a fost publicată cu ocazia Expoziției Mondiale din 1878, se poate demonstra intenția arhitectului de a concepe o clădire de proporții armonioase: vestibulele, casa principală a scărilor și foaierul alcătuiesc două cincimi ale complexului arhitectonic, casa scenei și garderobele alte două cincimi (aproximativ, de fapt spațiul rezervat lor va depăși cu puțin această proporție). Sala de spectacol va ocupa deci doar o cincime din întregul ansamblu, o proporție neobișnuit de mică. Spațiul reprezentativ nu este limitat doar la porțiunea frontală a clădirii, ci cuprinde și o sală circulară aflată sub sala de spectacol. Aceasta se deschide spre casa scării, ca și cele două pavilioane laterale, dintre care unul era rezervat împăratului. În spatele casei scenei se afla un foaier destinat numai abonaților.
Exteriorul casei scenice reflectă structura ei interioară, concepută astfel încât să asigure reprezentarea operelor moderne la vremea aceea, ca de pildă ‘’Hughenoții’’ de Meyerbeer sau ‘’Faust’’ de Gounod, care necesitau decoruri uriașe și schimbări frecvente de scenă. Frontonul acestui corp arhitectural masiv și cupola sălii de spectacol sunt elementele care predomină vederea de ansamblu, deoarece fațada principală a trebuit să fie concepută respectând dimensiunile reduse ale Pieței Operei. Această fațadă relativ scundă este decorată în catul de jos cu grupuri sculpturale în al căror program iconografic se înscriu manifestări artistice în legătură cu drama muzicală: Dansul, Armonia, Muzica și Opera. Cel mai celebru grup alegoric din acest program este Dansul postclasicistului Jean-Baptiste Carpeaux, care împodobește flancul stâng al portalului din dreapta și o înfățișează în figura centrală pe Helene Racoviță (1845–1891). Nivelul superior al fațadei este structurat prin perechi de coloane înalte. Arhitrava se află în spatele acestei colonade și este purtată de coloane mai mici, aflate în intercolumniile colonadei exterioare. Porțiunile intercolumnice ale arhitravei sunt ornate cu busturi de compozitori celebri. Colonada interioară formează latura deschisă a unei loggii spre care dau ușile foaierului principal.

Sala scării cuprinde întreaga înălțime a edificiului. Acest spațiu este considerat a fi capodopera lui Garnier, drept cea mai îndrăzneață inovație în domeniu din secolul al XIX-lea, deoarece realizează integrarea unor nivele de înălțimi diferite într-un ansamblu unitar. Pictura de tavan a operei a fost adeseori criticată și în 1964 a sfârșit prin a fi înlocuită de picturile executate de Chagall, care au un efect oarecum straniu în contextul arhitecturii și decorurilor concepute altminteri ca un tot, la finele sec.al 19-lea.

Pavilionul împăratului, adică partea de construcție menită să asigure intrarea în siguranță a împăratului, a fost conceput a se afla în partea vestică a Operei. Din cauza evenimentelor din 1870, această parte a operei nu a fost niciodată finalizată și este marcată de doi vulturi imperiali de bronz și mai păstrează până azi mai multe pietre prelucrate care reflectă întreruperea bruscă a șantierului acelei părți de clădire. Programat pentru Napoleon al III-lea și anturajul său prin pavilion se poate pătrunde direct în clădire și să se limiteze riscurile de agresiune: Pavilionul împăratului comunică direct cu un spațiu de gradină. In cele din urmă președinții Republicii au fost cei care au utilizat această parte de construcție ingeniosă pentru asigurarea siguranței și discreției. Acest element al compoziției este , de asemenea , numit "pavilion al șefului statului." 
Celelalte spații ale Pavilionului împăratului sunt folosite acum ca Bibliotecă-Muzeu a Operei.
Partea de bibliotecă deține aproape 600 000 de documente , inclusiv: 100.000 de cărți , 1.680 de titluri de publicații periodice și alte imprimate, 16.000 de note , 30.000 de carti , 10.000 de programe, 10.000 de fișiere de documentare, 250.000 de scrisori autografe, 11000 piese orchestrale, 100 000 de fotografii , 30.000 printuri cu aproximativ 25.000 de schițe de costume și decoruri , șaptezeci de metri de desene , o sută de metri liniari de afise si 3000 de arhive cu 2378 înregistrări administrative create în timpul numeroaselor spectacole montate , opere și balete, și achiziții în timp Se pot descoperi, printre cele mai prestigioase manuscrise conservate cu autograf: surprizele iubirii (Prologue:" întoarcerea Astrea ") de Rameau , Armide de Gluck , Ermione de Rossini , Tannhäuser (piese pentru autografe "versiunea de la Paris") de Wagner , Cenusareasa lui Massenet , Louise de Charpentier , Merchant din Veneția pentru Hahn , Dialoguri des Carmelitelor de Poulenc .
Pentru muzeu se deține: 8500 diverse obiecte , inclusiv: 2500 modele de seturi, 3000 de lucrări diferite , inclusiv 500 de picturi, 3000 bijuterii pentru scenă.
Bogata colecție deține cele mai vechi documente de la crearea Academiei Regale de Muzică de Ludovic al XIV- lea în 1669. Face parte din Departamentul de Muzică al Bibliotecii Naționale a Franței..

Pavilionul abonaților este o secțiune aparte a Operei. Formând o contrapartidă exactă la Pavilionul împăratului, pavilionul este deschis abonaților de șapte arcade semicirculare care dau acces la marea rotondă acoperită de o cupolă de 13,5 metri în diametru. Două perechi de obeliscuri marchează intrările în Rotunda de Nord și de Sud. Acest volum a fost inițial conceput pentru a permite unui public privilegiat să se bucure de acces direct.

Palatul Garnier este al treisprezecelea teatru ce adaposteste Opera din Paris de cand aceasta a fost fondata de Ludovic al XIV-lea in anul 1669. Palatul Garnier a fost construit la ordinul lui Napoleon al III-lea si a facut parte din marele proiect de reconstructie al Parisului realizat sub conducerea Baronului Haussmann. Constructia Palatului Garnier a fost efectuata cu ajutorul arhitectului Charles Garnier si a durat 15 ani, din 1860 pana in 1875, așa cum s-a mai amintit.

Scara principală este una din cele mai frumoase trăsături ale Palatului Garnier. Construită din marmură de diferite culori, aceasta scară dublă duce către foaiere și diferite nivele ale sălii de spectacol unde se prezintă operele lirice. Cele patru secțiuni ale tavanului pictat infățișează diferite alegorii ale muzicii.
Foaierele vaste și bogat decorate ale Palatului Garnier conferă publicului locuri unde se poate plimba în timpul pauzelor operelor lirice. Arcada foaierului principal este acoperită cu mozaicuri încântătoare de culori sclipitoare aflate pe un fundal aurit.
Marele Foaier al Palatului Garnier a fost restaurant în anul 2004. Inițial acesta fusese construit de Charles Garnier să semene cu coridorul unui castel. Oglinzile si geamurile accentuează dimensiunile sale vaste. Tavanul deosebit pictat de Paul Baudry înfățișeazaă teme din istoria muzicii. Lira, elementul decorativ dominant, se regăsește pe capiteluri, pe grilele de încălzire si pe mânerele de la uși. Un bust al lui Charles Garnier realizat de sculptorul Carpeaux stă în mijlocul foaierului, lânga una din ferestrele de unde se poate privi bulevardul ce duce de la Palatul Garnier la Muzeul Luvru.
După cum s-a spus, Garnier a avut ca model Grand Théatre din Bordeaux, construit de Victor Louis. De aceea, si în noua cladire din Paris exista o sală de intrare spațioasă din care pornește o scară de marmură albă. Scara Operei din Paris, spre deosebire de modelul inițial, este mult mai mare, cu arcuri bogate și decorațiuni mai abundente, făcând din drumul spectatorilor spre locurile lor un fel de legatură cu o lume de basm. Balustradele, cariatidele, coloanele creează prin ele însăși un spectacol emoționant. Plafonul pictat de Isidore Pils prezintă diferite alegorii ale muzicii. La capetele scării se află două lampioane, de fapt două statui de bronz reprezentând femei susținând luminile.Sala de spectacol – Auditorium - din Palatul Garnier are forma unei potcoave și conține 1900 scaune învelite în catifea roșie. Tavanul intens colorat , pictat de Marc Chagall în 1964, ilustrează scene din opere lirice scrise de 14 compozitori precum Wagner, Berlioz, Debussy, Ravel, Ceaikovski, etc. Unii autori apreciază că picturta lui Chagall a stricat ambientul aprobat de Garnier.  Remarcabilă este de asemenea cortina pictată, împodobită cu ciucuri auriți.
Fațada clădirii Operrei Garnier, dominată de scara largă, care conduce spre un prim nivel, respectiv spre parter, este impodobită cu arcade și stalpi masivi, între care sunt plasate statui de compozitori sau grupuri alegorice printre care vestita compozitie "Dansul" a lui Jean-Baptiste Carpeaux. Originalul se află acum la Muzeul Orsay. Primul etaj se remarcă prin coloane înalte, perechi, încadrând ferestre largi. Deasupra acestuia este un atic (etaj scund, situat imediat sub acoperiș) acoperit de o cupolă ușor aplatizată. In punctul cel mai înalt al fațadei este plasată statuia lui Apollo, ținand lira, flancat la un nivel inferior de două statui reprezentand cai înaripați. Cele trei opere aurite sunt toate creatii ale lui Millet. Construcția, de la bază până la lira lui Apollo are o înalțime de 73,6 metri.
Inălțimea de candelabrului ( 8 m ) , este cât a unei case cu două etaje. Este realizat din bronz aurit și crystal. El cuprinde cinci coroane cu 340 lămpi cu gaz, apoi becuri devin din 1881. Un pandantiv ghirlandă se prelinge în jurul lui, ridicat din loc în loc pe motive în formă de liră. Desenul lui Charles Garnier și de topire a fost realizat în atelierele Lacarrière Delatour și a fost restaurat în 1989.
Acest element este esențial pentru armonia și corecta iluminare a spațiului, care aproape niciodată nu vede ziua. Pe parcursul perioadei lungi necesară pentru dezvoltarea sa - forma, dimensiunea, detalii tehnice si decorative – de către Garnier, multe voci se aud spunând că acest candelabru este un element fără interes și poate ruina acustica și pentru a degrada vederea pentru prea multe locuri și spații. Supervizorul a trebuit să folosească toate puterile sale de convingere și chiar și apăre integritatea proiectului său cu un anumit lirism care a prevalat în cele din urmă.

Chiar dacă sala de operă nu este iluminată doar de această uriaș pom de cristal și lumină , cu o greutate de aproximativ șapte până la opt tone, el participă, totuși într-un mod incontestabil la atmosfera și magia locului. Echipat, inițial o multitudine de flăcări și globuri cu gaz, candelabrul a fost alimentat parțial sau integral pe energie electrică din 1881. Utilizarea acestuia a fost făcută mai sigură și necesită mai puțină întreținere și, prin urmare, mai puțină manipulare. O "restaurare", realizată în 1930, a redus semnificativ numărul de surse de lumină, dar nu a schimbăt cu adevărat aspectul general. Un accident cu căderea candelabrului s-a produs în timpul unui spectacol când și-a pierdut viața un singur spectator.
In timpul primelor decenii de funcționare a Operei Garnier, întreținerea candelabrului se făcea prin ridicare într-o zonă special desemnată, deasupra domului Lenepveu. Este mai convenabil și mai puțin periculoas pentru a merge în jos cu această sursă grea de iluminat la nivelul solului și al orchestrei. Mansarda, astfel eliberată, poate fi procesată și transformată în săli de repetiție pe două etaje.
Opera Garnier a avut o influență puternică asupra Operelor și Teatrelor construite în următorii treizeci de ani în lume, precum:
- Teatrul Amazon din Manaus, construit din 1884 pentru a 1896 , al cărui aspect general este foarte aproape, deși decorul este simplu.
- In Polonia, teatrul Juliusz Slowacki construit în Cracovia în 1893 .
- De asemenea , în Polonia, Filarmonica din Varșovia construită între 1900 - 1901 . Acesta din urmă a fost distrusă în timpul bombardamentelor asupra Varșoviei , în septembrie anul 1939 și reconstruită în stilul realismului socialist .
- In Ucraina, Opera Lviv , construită între 1897 și 1900.
- In Ucraina, De asemenea, Kiev Opera, reconstruită în 1901.
- Thomas Jefferson, Clădirea Bibliotecii Congresului din Washington, în special în partea sa centrală și Sala Mare.
- Teatrul Municipal din Rio de Janeiro ( 1909 ), in special scara și Sala Mare.
- Opera Hanoi din Vietnam .
- Opéra din Reims , fostă Grand Theatre.
Dimensiuni:
- întregul complex: lărgime max. 125 m, lungime 173 m, înălțime în total 73,6 m
- treptele principale: înălțime 30 m
- sala: lărgime max. 31 m, înălțime 20 m, adâncime 32 m
- greutatea candelabrului: 8 t
- scena: lărgime 48,5 m, înălțime 60 m, adâncime 27 m, lărgimea deschiderii 16 m
- foaierul principal: lărgime max. 31 m, înălțime 18 m, lungime 54 m

Palatul Regal (Palais Royal)

A nord de Palatul Luvru se află Palatul Cardinal, devenit foarte curând după construcție Palatul Regal. Palatul a fost reședința personală a cardinalului Richelieu până la sfârșitul vieții. Richelieu a cumpărat în 1624 stabilimentul de Rambouillet, la nord de Luvru care îi oferea, dublul avantaj de a fi aproape de Luvru și că avea terenul mărginit de un fragment al peretelui lui Charles al V-lea, care printr-o eventuală demolare, îi putea oferi un spațiu amplu în oraș în spatele palatului. Acestă eventualitate nu a mai fost actuală foarte curând, deoarece în 1633, un brevet regal i-a dat dreptul de proprietate asupra terenului râvnit.

El a încredințat lucrarea arhitectului Jacques Lemercier, care a început proiectul în 1628-1629. Acesta a transformat stabilimentul într-un adevarat palat, cu apartamente generoase și un teatru, care vor rămâne mult timp cele mai frumoase din Paris. Sauval, a lăsat unele mărturii specifice cu privire la galeria Bărbațiilor Iluștri din Palais-Cardinal, care includea patru statui și treizeci și opt de busturi de marmură vechi, douăzeci și cinci de portrete (inclusiv cea a lui Ludovic al XIII-lea și a lui) pictate de Philippe de Champaigne și Simon Vouet.

La moartea lui Richelieu, în 1642, palatul a devenit proprietatea regelui, prin moștenirea lăsată de cardinal și a dobândit noul nume de Palais-Royal (Palatul Regal). In viitor palatul a devenit un centru al istoriei Franței și al vieții la Paris.

Complexul arhitectural al Palatului Regal este limitat de rue Saint-Honoré și locul Colette la sud, de rue de Richelieu și rue de Montpensier la vest, de rue de Beaujolais la nord, și de rue de Valois la est. 

După ce Ludovic al XIII-lea a murit în anul următor, castelul a devenit căminul reginei mame Ana de Austria și a tinerilor ei fii, viitorul rege Ludovic al XIV-lea și Filip, Duce de Anjou, împreună cu sfătuitorul ei cardinalul Mazarin.Din 1649, palatul a fost reședința Henriettei Maria și a Prințesei Anne Henrietta Stuart, soția și fiica regelui detronat Carol I al Angliei. Cele două au părăsit Anglia în mijlocul războiului civil și au fost adăpostite de nepotul Henrietei Maria, regele Ludovic al XIV-lea.Mai târziu, la 31 martie 1661, Anne Henrietta s-a căsătorit cu fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea, Filip al Franței, duce d'Orléans, la capela regală a palatului. In anul următor, noua ducesă d'Orléans a născut la palat o fiică, Marie Louise d'Orléans. Palaul a devenit reședința principală a Casei de Orléans.
Ducesa a creat grădini ornamentale, despre care se spunea că sunt cele mai frumoase din Paris. Sub noul cuplul ducal, Palais-Royal a devenit centrul social al capitalei.
Palatul a fost redecorat și au fost adăugate noi apartamente pentru cameristele și personalul Ducesei. Câteva din femeile, care mai târziu au ajuns favorite ale regelui Ludovic al XIV-lea, au fost doamne de onoare la Palais-Royal: Louise de La Vallière, care a născut aici doi fii ai regelui, în 1663 și 1665; Françoise-Athénaïs, marchiză de Montespan, care a înlocuit-o pe Louise; și Angélique de Fontanges, care a fost în serviciul cele de-a doua Ducese de Orléans.
După ce Anne Henrietta a murit, în 1670, Ducele s-a recăsătorit cu Prințesa Palatină, care a preferat să locuiască la Castelul Saint-Cloud. Saint-Cloud a devenit reședința principală a fiului ei cel mare și moștenitorul Casei de Orléans, Filip Charles d'Orléans, cunoscut sub numele de ducele de Chartres.
In 1692, cu ocazia căsătoriei dintre Ducele de Chartres și Françoise Marie de Bourbon, Mademoiselle de Blois, una dintre fiicele recunoscute ale lui Ludovic al XIV-lea și a metresei acestuia, Madame de Montespan, regele a dăruit Palais-Royal fratelui său.
Pentru comoditatea miresei, s-au construit noi apartamente și a fost amenajată aripa de est din strada Richelieu. Acesta a fost momentul când Filip a comandat faimoasa sa galerie de picturi "Colecția Orleans". Costul total al reconstrucției a fost de 400.000 de livre.
După ce Madame de Montespan a căzut în dizgrație și a fost înlocuită de Madame de Maintenon, care a interzis orice divertisment generos la Versailles, Palais-Royal a redevenit punctul culminant al înaltei societăți.
Când Ducele de Orléans a murit, în 1701, fiul său a devenit șeful Casei de Orléans. Noul Duce și noua Ducesă de Orléans au ales ca reședință Palais-Royal. Două dintre fiicele lor, Charlotte Aglaé d'Orléans, mai târziu Ducesă de Modena și Louise Diane d'Orléans, mai târziu Prințesă Conti, s-au născut aici.
După moartea lui Ludovic al XIV-lea, în 1715, strănepotul său în vârstă de numai cinci ani l-a succedat la tron. Ducele de Orléans a devenit regent pentru tânărul Ludovic al XV-lea și a stabilit guvernul țării la Palais-Royal în timp ce micul rege locuia la Palatul Tuileries.
După sfârșitul regenței, viața socială la palat s-a atenuat mult. Ludovic al XV-lea a mutat înapoi curtea la Versailles și Parisul a fost din nou ignorat. Același lucru s-a întâmplat cu Palais-Royal. Louis d'Orléans, care l-a succedat pe tatăl său ca noul Duce de Orléans și fiul său Ludovic Filip au locuit la reședința familiei din Saint-Cloud, care era goală de la moartea prințesei Palatine, în 1722.

Ludovic Filip s-a căsătorit la Palais-Royal cu Louise Henriette de Bourbon, în 1743. Ea a murit foarte tânără, la vârsta de 32 de ani, în 1759 și a fost mama lui Louis Philippe II d'Orléans, mai târziu cunoscut drept Philippe Égalité.

La câțiva ani după moartea Louisei Henriette, soțul ei s-a căsătorit în secret cu amanta sa, marchiza de Montesson, și cuplul a locuit la Castelul Sainte-Assise, unde el a murit în 1785. Chiar înainte să moară el a vândut Castelul Saint-Cloud reginei Maria Antoaneta.
In 1785, Louis Philippe II d'Orléans i-a succedat tatălui său ca șef al Casei de Orléans. El s-a născut la Saint-Cloud și s-a mutat la Palais-Royal unde a locuit cu soția sa Louise Marie Adélaïde de Bourbon cu care s-a căsătorit în 1769. Fiul cel mare al cuplului, Louis-Philippe III d'Orléans s-a născut aici în 1773.
Louis Philippe II, care a condus Palais-Royal începând cu 1780, a extins și a reproiectat clădirile și grădina platului între 1781 și 1784, sub conducerea arhitectului Victor Louis. Grădina a fost încadrată de clădiri uniforme și galerii , care vor deveni pentru o jumătate de secol, cafenele, restaurante, saloane de joc și alte divertisment, devenind la modă pentru o societate pariziană elegantă și de multe ori libertină. Inchiderea caselor de jocuri de noroc s-a încheiat târziu, în 1836.

In 1784, grădina și structurile din jurul palatului au fost deschise publicului. Palatul reproiectat a devenit unul dintre cele mai importante locuri comerciale din Paris. Era frecventat de aristocrație, clasa de mijloc și clasa de jos. A căpătat reputația unui loc unde aveau loc conversații sofisticate (în saloane, cafenele și librării), dezmăț (era bântuit de prostituate locale) precum și un focar de activitate francmasonică. De asemnea, Palais-Royal conținea unul dintre cele mai importante teatre publice din Paris,Teatrul Palatului Regal.
Teatrul Palais-Royal este situat în Palais Royal dintre rue de Montpensier și Jardin du Palais Royal .
Clădirea a fost construită între 1786 și 1790 de către Victor Louis, cu facilitățile galeriei din Palais Royal, și a fost reconstruită în 1830 de către Louis Regnier Guerchy.
In 1880, teatrul a fost transformat de arhitectul Paul Sédille, Spațiul a fost redecorat în stil neo-Louis al XV- lea, un stil extrem de bogat ornamentat și aurit, cu sculpturi de Dalou .
S-a amenajat o evacuare de incendiu în fațadă sub formă de alei metalice căptușite cu mozaic.

A revenit la Casa de Orleans în 1814, prin Ducele Louis-Philippe (cunoscut drept Louis-Philoppe al III-lea, viitor rege al Franței între 1830-1848) și apoi pus la dispoziția regelui Jerome (fratele cel mai mic al lui Napoleon) sub al doilea Imperiu. După 1814 Ducele Louis-Philippe a comandat arhitectului Fontaine să continue lucrările lui Victor Louis. Asistat de Percier, alter ego-ul marilor proiecte ale Imperiului, s-au construit terase ce inconjoară curtea, s-a renovat sala de teatru franceză, s-a construit pavilionul de Valois și s-a completat închiderea curții dreptunghiulare cu pavilioane si s-a finalizat aripa Montpensier, în 1830-1831. Galeria Orleans, care a închis patrulaterul a fost finalizată în același timp. Ea va dispărea în 1935, lăsând doar cele două plimbări în lungime.

Deși a suferit mult pe timpul Revoluției declanșată în 1789, Palatul Regal a fost jefuit și în timpul revoluției din 1848 și apoi în 1871

După căderea celui de al doilea Imperiu, aripa Montpensier a găzduit diverse administrații: Curtea de Conturi a funcționat aici între 1875-1910. Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală, precursor al UNESCO, s-a mutat aici între 1933 și 1939. După cel de al Doilea Război Mondial, Consiliul economic. în prezent Consiliul economic, social și de mediu – a ocupat spațiile în lunile iulie și august 1958 și Comitetul consultativ constituțional în care generalul de Gaulle și-a prezentat proiectul de Constituție. Prin urmare, este firesc ca acel Consiliu constituțional să se mute acolo de la începuturile sale, la sfârșitul anului 1958.

Tot în Palatul Regal se găsește Biblioteca Națională a Franței care cuprinde peste 30 de milioane de lucrări.
Hotelul și Domul Invalizilor
Parisul este, fără îndoială, singurul loc din lume care poate satisface concomitent toate aşteptările posibile, indiferent care ar fi exigenţele celor care îl vizitează. S-ar putea spune că pentru fiecare vizitator există câte un paris, şi că Parisul este compus din toate aceste mici parisuri suprapuse, la care se adaugă Parisul parizienilor. Parisul este complex şi uriaş, şi fiecare detaliu al lui are ceva special, atât pentru parizieni, cât şi pentru vizitatorii acestuia.

Poate că nici una dintre edificiile Parisului nu poartă o încărcătură emoţională atât de mare, atât pentru francezi cât şi pentru vizitatorii acestuia, ca Hotelul Invalizilor.
Hotelul (în sensul de palat) se află la capătul unei esplanade enorme lungă de jumătate de km şi lată de 250 m care se întinde până la Sena unde întâlneşte cel mai frumos şi ornamentat pod din Paris, Pont Alexandre III (construit în cinstea ţarului Rusiei). Pe esplanada din faţa clădirii sunt expuse tunuri de bronz din sec. XVII încă funcţionale şi care formează bateria triumfală.

Până în epoca lui Louis al XIV-lea,nu exista nici o fundație care să adăpostească sau să se îngrijască de soldatii invalidzi. In anul 1670, Ludovic al XIV-lea a decis să construiască un Stabiliment (Hotel) al invalizilor în care să locuiască și să fie îngrijiți veteranii din războaiele sale. Directia lucrărilor a fost încredințată arhitectului Liberal Bruant.
A stabilit şi numele instituţiei: Hôpital des Invalides. Curând după finalizarea construcţiei a ordonat completarea acesteia prin construirea unei capele, “Eglise Saint Louis des Invalides” şi a uneia pentru uzul său personal “Eglise du Dôme”, a cărei cupolă aurită cu peste 12 kg de aur este copia domului proiectat de Michelangelo pentru basilica Sf. Petru din Roma.
Hotelul Invalizilor a găzduit şi tratat în prima sută de ani de la înfiinţare 115000 veterani răniţi. Este o clădire sobră, cazonă, lungă de 200 m., cu patru rânduri de ferestre suprapuse şi în care se intră printr-un portal central maiestuos deasupra căruia un basorelief îl reprezintă pe Ludovic al XIV-lea.

De aici au fost luate în dimineaţa zilei de 14 iulie 1789 tunurile cu care revoluţionarii au asediat şi cucerit Bastilia, aici a avut loc la 15 iulie 1804 prima ceremonie de decernare a Ordinului Legiunii de Onoare şi tot aici, în martie 1814, când armatele coaliţiei erau la porţile Parisului, au fost distruse prin incendiere toate stindardele şi trofeele capturate de-a lungul campaniilor napoleoniene, pentru ca acestea să nu fie recuperate de inamicii Franţei.In anul 1674 primii pensionari s-au instalat în această cladire care urma să aibă dimensiuni uriașe. In anul 1677 a început ridicarea bisericii stabilimentului, biserică împărțită ulterior în două, biserica soldaților și biserica Domului. Costrucția se va termina în anul 1706, iar direcția lucrarilor a aparținut luiJules Hardouin Mansart. Hotelul era o adevarată cetate (ospiciu, cazarmă, mănăstire, spital, manufactură) reglementată numai după legi militare și religioase. El a adăpostit de la sfârșitul sec.al 18-lea până la 4000 de pensionari. Aceștia au fost încadrați de ofițerii lor în companii care să asigure un serviciu de rezervă și coordonarea atelierelor de cismărie, tapiserie, arme și alte furnituri pentru armată. In perioada Consulatului și apoi a Imperiului lui Napoleon Bonaparte, protectorul Hotelului, s-a reorganizat instituția și s-a inițiat transformarea bisericii St.Louis în pantheon militar național. Aceasta evoluție s-a consacrat începând cu anul 1840, prin ridicarea sub Dom a mormântului lui Napoleon I. Astăzi Instituția Națională a Invalizilor este spital militar și fundație. Spitalul funcţionează în continuare, iar spaţiile ocupate odinioară de veterani adăpostesc azi un vast complex muzeal, care constituie Muzeul Armatei.
Muzeele care se pot vizita sunt dispuse în jurul unei curţi interioare paralepipedice adoima unei cazărmi numită Curtea de Onoare. Deasupra unei porţi în această curte este statuia lui Napoleon numită Micul Caporal, cum era alintat de soldaţi. Anual Hotel des Invalides este vizitat de peste patru milioane de turişti.

Biserica Soldaților
In anul 1676, ministrul de razboi ,Lauvais, a încredințat tânărului architect Jules Hardouin Mansart constructia unei biserici în care regale și soldatii să poată asculta simultan slujba, dar fiecare sa aibă căi diferite de intrare cum cerea eticheta. Arhitectul va crea o biserica regală, care se va numi”Domul invalizilor”și o biserică a soldaților care va fi terminată în anul 1679. Această biserică se deschide în Curtea de onoare și oferă privirii o frumoasă arhitecrură clasică. Locația orgii a fost realizată intre anii 1679-1687 de Germain Pilon,dulgherul caselor regale. Bolta bisericii este ornată cu drapele și insemne de război capturate de la inamic, mărturie a unei tradiții seculare. Cele capturate până la Revoluția franceza, sunt arborate sub bolta catedralei Notre Dame. Incepând din 1793, cele care au fost salvate de la distrugere au fost transferate în Domul Invalizilor. Hotelul a primit misiunea de a păstra emblemele și trofeele Franței. Cornișa bisericii prezintă o sută de trofee care marchează istoria armatelor franceze din 1805 până în sec.al 20-lea. Sub naosul bisericii, vechiul cavou al guvernatorilor adaposteste osemintele a numeroși mari sefi militari. Dedicată St.Louis și consacrată Sfintei Treimi, biserica este atașata din punct de vedere administrativ Muzeului Armatei, creat in anul 1905. Ea este astazi catedrala armatelor franceze.
Domul și mormântul lui Napoleon
Biserica Domului, mai întâi a servit drept capelă regală. A fost construită între anii 1677-1708 sub conducerea lui Jules Hardouin Mansart. Domul Invalizilor face parte din biserica Saint Louis al Invalizilor dar a fost destinat familei regale în timp ce în prima capelă, cea a soldaţilor, se oficiau slujbe obişnuite.

Construcţia Domului a durat 30 de ani, terminându-se în 1708 iar a mormântului lui Napoleon, peste 150 de ani, alți 20. Domul este o construcţie de secțiune pătrată cu două etaje în mijlocul căreia se găseşte o încăpere rotundă. Intrarea se face direct la etajul unu urcând o scară largă de marmură. Central, deasupra celor două etaje se înalţă o cupolă aurită sprijinită pe coloane dorice solide. Cupola, operă a arhitectului Mansard este decorată cu ghirlande şi motive florale aurite care strălucesc în depărtare sub lumina soarelui.

Decorurile interioare preamăresc gloria lui Ludovic al XIV-lea, monarhia și armatele sale. Templul lui Marte, în timpul Revoluției, a devenit Pantheon militar prin instalarea aici a mormintelor lui Turenne și Vauban. Astăzi, Domul mai adăpostește mormintele lui Napoleon și al fiului său, ale fraților săi Jerome și Joseph, ale generalilor Bertrand și Duroc, ale mareșalilor Foch și Lyautey. Domul este aurit și atinge 101 metri înălțime în vârful boltei cupolei. In anul 1989, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la revoluție Domul a fost restaurat și reaurit cu 12 kg de aur, la fel si frescele interioare. S-au folosit 550.000 de foițe de aur. Domul se termină cu o săgeată aurie care străpunge cerul Parisului până la înălţimea de 107 m. In panaşurile cupolei, Charles de la Fosse a pictat cei patru evanghelişti în timp ce cupola îl figurează pe Sf. Ludovic prezentându-şi sabia lui Hristos. Din încăperea rotundă se desprind patru capele formând o cruce greacă. La etajul 1 al clădirii se află un balcon rotund din care, aplecându-ţi capul cu respect privești în jos sarcofagul lui Napoleon Bonaparte.
Acesta este de porfir roşu de lângă Finlanda (au fost necesare 15 blocuri a 200 t şi aprobare specială de la ţar). Sarcofagul se sprijină pe un soclu de granit verde din munţii Vosges. Rămăşiţele împăratului sunt aşezate asemenea unui faraon egiptean în şase sicrie unul în interiorul celuilalt din materiale diferite.

In anul 1840, regale Louis-Philippe a ordonat aducerea corpului neînsuflețit al lui Napoleon din Insula St.Elena, la Paris, după ce a primit aprobarea englezilor. Biserica Domului a fost aleasă pentru a-i adăposti mormântul  împăratului, lucrare comandată arhitectului Visconti. Monumentul funerar a fost terminat in anul 1861, dată la care corpul lui Napoleon a fost înhumat aici. Impăratul se ohihnește în cinci sicrie successive (unul din staniu, unul din acaju, două din plumb, unul din abanos), dispuse in interiorul unui sarcofag monumental din porfir rosu de Finlanda (care aparținea atunci Rusiei), așezat pe un soclu de granit verde din munții Vosges. Mormântul este înconjuart de statui care reprezintă Campaniile militare, “Victoriile”, lui Napoleon, opere ale sculptorului Pradier. Pe podeaua din marmură policromă sunt înscrise cele opt celebre victorii repurtate de împărat. Cripta este dominată de o statuie care-l înfăţişează pe Napoleon ca împărat roman, în veșmintele de la încoronare.

Opera civilă a lui Napoleon figurează în zece basoreliefuri sculptate de Simart, lucrări care ornează pereții criptei:
-Pacea națiunii;-Centralizarea administrativă;-Consiliul de Stat;-Codul civil;-Concordatul;-Universitatea imperială;-Curtea de conturi;-Codul comerțului;-Grands travaux(camera de muncă);-Legiunea de onoare;
In apropierea sarcofagului lui Bonaparte se găsesc rămăşiţele fiului său Napoleon al II-lea, regele Romei, numit L´Aiglon, a cărui mamă a fost cea de a doua soţie a lui Bonaparte, Maria Luiza de Austria. El a murit la Viena, la vârsta de numai 20 de ani secerat de tuberculoză. Rămăşiţele sale au fost depuse în 1940 în Dom, din ordinul lui Hitler care voia să îmbuneze francezii în vederea colaboraţionismului.
Curtea de onoare
Curtea de onoare a Hotelului invalizilor prezintă o excepțională baterie de 60 de tunuri clasice franceze din bronz, bijuteria colecției de artilerie a muzeului Armatei. Această mare baterie amintește de 200 de ani de istorie a artileriei pe pamantul francez. In acest areal descoperim istoria lor, rolul lor, fabricantul lor și epopeea marilor artileriști francezi. Dacă facem turul Curții de onoare parcursul său începe cu primele modele de tunuri clasice franceze, realizate de frații Keller în anul 1666, tunuri care au permis succesul în luptă al generalului Vauban. Acestea sunt piese de mare calibru, care au avut rolul lor forte în războaiele lui Ludovic al XIV-lea, urmează 30 de tunuri decorate cu ornamente heraldice și mitologice .După acestea urmează sistemele Gribauval și Valee, mortiere și obuze.
Muzeul militar
Cu timpul, spre vremurile moderne, marele stabiliment s-a golit de cei protejați, aceștia fiind mutați în alte locații mult mai moderne din apropierea Parisului. In spațiile mari rămase goale s-a trecut la amenajarea unui muzeu militar despre care se susține că ar fi cel mai mare din lume. Datorită volumului imens de exponate adunate în timp, muzeul fost divizat în mai multe departamente și secțiuni mai limitate ca subiect istoric.
In 1794, un inspector francez a inceput sa colecteze arme, uniforme si echipamente si, odata cu acumularea acestor materiale de razboi, muzeul a devenit un documentar al auto-distrugerii omenesti. Sabii vikinge, topoare de lupta burgunde, muschete din secolul 14, mitraliere americane Browning, furci de razboi, un griffon din 1528, grenade – orice poate ucide este expus aici. Intalnim aici pana si piciorul de lemn al generalului Daumesnil, guvernatorul Vincennes, care si-a pierdut piciorul in batalia de la Wagram. Nepăsători față de rușinea de a comite o infracțiune într-un loc care documentează natura rea a omului, naziștii au jefuit muzeul în 1940.

Aici poate vedea masca mortuară a lui Napoleon facută de către Antommarchi, precum și o pictura în ulei a lui Delaroche, executată în timpul primului exil a lui Napoleon (apr 1814).

Expozitia Primul Imperiu conține patul de teren și cortul lui Napoleon. In camera dedicată Restaurării celor 100 de zile și Waterloo, se poate vedea dormitorul său așa cum arăta la momentul morții sale pe insula Sf. Elena. Salonul Turenne contine alte suveniruri, precum palaria purtată de Napoleon la Eylau, sabia purtată la Austerlitz și “Drapelul de Adio” pe care l-a sărutat inainte de a pleca de spre Elba.

Prin aripa de vest se poate ajunge și la Musee des Plans-Reliefs (Muzeul de Planuri-Reliefuri). Această colecție prezintă modele la scară ale unor monumente și orașe franțuzești (modelul Strasbourg-ului ocupă o cameră întreagă), precum și modele ale fortificațiilor militare de pe vremea marelui Vauban.

Departamentul vechilor armuri

Muzeul Armatei Franceze conservă a treia mare colecție de armuri și arme vechi din lume. Ele sunt prezentate în manieră cronologică, de la Ludovic al IX-lea (Saijant Louis) la Ludovic al XIII-lea, cavalerii armatei permanente și tematică.
Sala regală (sala tematică)-adapostește colecțiile coroanei franceze, colecții compuse din piese prestigioase provenite din colecții regale și armuri princiare franceze și străine. Pereții sunt pictați cu scene de război, opera pictorului Joseph Parrocel (1646-1706).
Parcursul cronologic urmează sala medievală, sala Ludovic al XIII-lea, Galeria Arsenalului, Sala cu arme de întreceri și turniruri, vânătoare și jocuri (întreceri) cavalerești,Sala armurilor și armelor din toată lumea cu cabinetul oriental, cabinetul marilor arme(arhebuze), Sala Europa cu secțiunile; franceză, germană și italiană.
Printre achizițiile remarcabile se numară armuri purtate de regi și demnitari din Franța, inclusiv Ludovic al XIV-lea. Cele mai bune se află în noul Arsenal. Cea mai faimoasă armură, “armura leului”, a fost facută pentru Francois I. Henri al II și-a comandat costumul său gravat cu monograma amantei sale Diane de Poitiers și (probabil fără multă tragere de inimă) a soției sale Catherine de Medici. Deosebit de interesante sunt si vitrinele cu sabii.

Sala Orientală din aripa de vest conține arme din țările din Orient, inclusiv din Asia și țările musulmane din Orientul Mijlociu, dintre secolele 16 și 19. Se găsesc expuse foarte interesante armuri și arme turcești precum și săbii și armuri chinezești și japoneze.

Departamentul celor două războaie mondiale (1871-1945)

Etajele aripii occidentale ale Curții de onoare adăpostesc Departamentul celor Doua Razboaie Mondiale (1871-1945), întins pe o suprafață de 3500 metri pătrati repartizata pe trei nivele. Prezentarea razboiului de 30 de ani este realizată după scenariul generalului de Gaulle, scenariu care este organizat pe 7 secvențe:
-Sala Alsacia-Lorena
Primul Razboi Mondial ,1914-1916
-Sala Joffre;
-Sala des Poilus (Părosilor);
-Sala Foch;
Al doilea Razboi Mondial,1939-1945
-Sala Leclerc;
-Sala Juin
-Sala de Lattre
Foarte valoroase sunt și memoriile din Primul Război Mondial, inclusiv ale unor soldați americani și canadieni. Mare valoare simbolică are și Goarna de Armistitiu, care a anunțat oprirea focului pe 7 noiembrie 1918, înainte de încetarea generală a focului de pe 11 noiembrie 1918. 
Memorialul Charles de Gaulle
Memorialul Charles de Gaulle este un spațiu audiovizual al itinerariului parcurs de Charles de Gaulle de-a lungul vieții sale, care induce vizitatorului imagini și evenimente din istoria sec.al 20- lea, secol pe care generalul l-a marcat cu amprenta sa.
Acest spatiu nu contine nici un obiect, ci numai imagini sub diferite forme: arhivate, fixe și animate, actualități, afișe, fotografii, interviuri filmate, cărti interactive, pereți dinamici, hărți, cronici, spectacole, etc. Fiind vizitator echipat cu ochelari speciali îți alegi singur parcursul pe care vrei să-l urmezi.
Spațiul are 3 zone: sala multi-ecran, inelul-figuri patrimoniale și “marșul secolului”, expozitia permanentă.

Hotelul Invalizilor a fost gândit ca o instituţie dedicată eroilor Franţei, şi şi-a păstrat această destinaţie: Domul Invalizilor este azi un Panteon al marilor comandanţi militari ai Franţei, este omagiul unei ţări care ştie să arate că nu îşi uită eroii. În centrul domului se află mormântul lui Napoleon I realizat din porfir finlandez roşu aşezat o bază din granit verde, şi acesta constituie principala atracţie, pentru că Napoleon nu mai aparţine de mult timp doar francezilor. Domul Invalizilor a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi cei care doresc să păstreze un moment de reculegere la mormântul celui care a semnat certificatul de naştere al Europei moderne.
Indiferent de părerea personală privind pe Napoleon nimeni nu îi contestă însă destinul de a fi eroul celei mai captivante epopei a istoriei moderne.
In liniștea și sub lumina calmă a Domului, Napoleon îşi primeşte toţi vizitatorii, partizani şi detractori, cu aceeaşi bunăvoinţă imperială ca odinioară la Fontainebleu, înconjurat de o parte mică din elita armatei franceze.

Unii membri ai familiei lui Napoleon, câțiva ofițeri care au servit sub el, și alți eroi militari francezi sunt îngropați la Les Invalides:
- Henri Gratien, conte Bertrand (1773-1844), armata generală în timpul Primului Imperiu Francez , care a însoțit Napoleon în Elba și apoi St Helena. El a adus trupul lui Napoleon înapoi în Franța, în 1840.
- Joseph Bonaparte (1768-1844), al lui Napoleon frate mai mare.
- Jérôme Bonaparte (1784-1860), Napoleon cel mai tânăr frate.
- Napoleon al II - lea (1811-1832) , fiul lui Napoleon . inima si intestinele au ramas la Viena
- Thomas Bugeaud (1784-1849), mareșalul Franței și cuceritor al Algeriei .
- François Canrobert (1809-1895), mareșalul Franței .
- Geraud Duroc (1774-1813), general , care a luptat cu Napoleon .
- Rouget de Lisle (1760-1836), căpitan armată, autor al Franței imnul național s, La Marseillaise .
- Ferdinand Foch (1851-1929), mareșalul Franței , Comandant suprem aliat în primul război mondial .
- Henri de la Tour d'Auvergne, viconte de Turenne (1611-1675), mai bine cunoscut sub numele de Turenne, mareșalul General al Franței sub Ludovic al XIV-lea și unul dintre cei mai mari lideri militari francezi.
- Sébastien Le Prestre de Vauban inimii (1633-1707), designerul de fortificații militare Ludovic al XIV-lea.
- Pierre Auguste Roques (1856-1920), fondator al forțelor aeriene franceze și ministru de război în 1916.
- Philippe Leclerc (1902-1947), mareșalul Franței , erou al doilea război mondial , comandant al celebrului Divizia 2 blindate .
- Jean de Lattre de Tassigny (1889-1952), mareșalul Franței , comandant al Armatei Franceze în timpul al doilea război mondial și comandant mai târziu , în Primul Război Indochinez .
- Mareșalul Lyautey (1854-1934), mareșal al Franței și administrator colonial.


Alte personalități înmormântate în criptele de la Les Invalides:
- Generalul Robert Nivelle
- Generalul Charles Mangin
- Mareșalul de Mac-Mahon
- Mareșalul Leclerc de Hauteclocque
- 14 victime ale atacului de Fieschi din 28 iulie 1835
- Mareșalul General Turenne (1800)
- Generale Lasalle (1809)
- Generale Lariboisiere (1812)
- Marshal Bessières (1813)
- Mareșalul Jourdan (1833)
- Mareșalul Lobau (1839)
- Generalul Bertrand (1844)
- Mareșalul valee (1846)
- Amiral Duperre (1847)
- Generală Duroc (1847)
- Mareșalul Sérurier (1847)
- Generale Duvivier 1848
- Mareșalul Bugeaud (1849)
- Mareșalul Sebastiani (1851)
- Mareșalul Exelmans (1852)
- Mareșalul Saint-Arnaud 1854
- Amiral Hamelin (1864)
- Mareșalul Pélissier, ducele de Malakoff (1864)
- Mareșalul Regnaud de Saint-Jean d'Angely (1870)
- Marshal Baraguay d'Hilliers 1878
- Mareșalul Canrobert 1895
- General Paul Edouard Arnoux, Commandant des Invalides (1891-1902)
- Generalul Lasalle (1897)
- Rouget de Lisle , compozitor de La Marseillaise (1915)
- Generale Roques (1920)
- Generalul Louis de Maud'huy 1921
- Generalul Humbert 1921
- Generală Maistre 1922
- Mareșalul Maunoury (1923)
- General Malleterre 1923
- Generale de Mitry 1924
- Contraamiral Boué de Lapeyrère (1852-1924)
- General Lanrezac (1925)
- General Putz 1925
- Generalul Baucheron de Boissoudy (1926)
- General Gerard (1926)
- General Ruffey 1926
- Generale de Langle de Cary 1927
- Mareșalul Fayolle (1928)
- Generalul Sarrail (1929)
- Vice-amiral Gauchet (1931)
- General Pau 1932
- Viceamiralul Fournier 1934
- General Cordonnier 1936
- Amiral Guépratte 1939
- Amiral Ronarc'h 1940
- General Guillaumat 1940
- Generale d'Amad 1941
- Generale d'Urbal 1943
- Mareșalul Franchet d 'Esperey (1942)
- General Henrys 1944
- Mareșalul Leclerc de Hauteclocque 1947
- Generalul Henri Giraud 1949
- General Duchêne 1950
- General Houdémon 1959
- General Kientz 1962
- General Monclar (1964)
- Mareșalul Juin (1967)

Inimile următoarelor personalități înmormântate în tezaurul de la Les Invalides în timp ce corpurile lor se odihnesc în altă parte:
- Jean Beryrand, lord al Senneric 1691
- Generalul Jean Baptiste Kléber
- Generalul Jean-Joseph Ange d'Hautpoul 1807
- General maior de Bisson 1811
- General maior Jean Baptiste Eble (1813)
- General - locotenent Baraguey d'Hilliers (1813)
- Marie Maurille de Sombreuil, Contesă de Villelume (1823)
- General-locotenent Deconchy (1823)

- Generalul - maior Negrier 1848 
Metroul din Paris

Reșeaua de metrou parizian este impresionantă. Dintre toate mijloacele de transport puse la dispoziție de primăria Parisului, acesta este, fără îndoială, cel mai eficient. Rețeaua formată din 16 linii și 302 de stații leagă toate zonele orașului, oferind posibilitatea unei deplasări facile pe distante relativ lungi, iar turiștii, odată ce au înțeles cum se citește harta metroului și care sunt alegerile pe care trebuie sa le facă, renunță ușor la alte variante de transport.

Metroul parizian a fost inaugurat pe 19 iulie 1900, prima sa linie fiind cea care lega Porte de Vincennes de Porte Maillot. Astăzi, această linie poartă numărul 1, așa cum era de așteptat, iar traseul ei este ceva mai lung decât la început.

Cele mai importante nume legate de construcția metroului sunt Fulgence Bienvenue, inginerul care a proiectat rețeaua, și Hector Guimard, arhitectul responsabil pentru intrările Art Nouveau care pot fi admirate și astăzi în Paris.

Rețeaua de metrou pariziană are 16 linii, 302 de stații și 384 de opriri – anumite stații servind mai multe linii. Cu o lungime totală de 214 km, se situează în topul celor mai lungi metrouri din Europa, venind însă în urma celui din Londra (aproximativ 400 km), celui din Moscova (300 km) și a celui din Madrid (283 km). Este cel mai rapid mijloc de transport din Paris, intervalul de succedare nedepășind 2-3 minute la orele de vârf, fiind extrem de util turiștilor care nu au prea mult timp la dispoziție pentru a vizita orașul.

Metroul parizian are in jur de 15,000 de angajați, 3,500 de garnituri de tren, roți de cauciuc la unele trasee și, în ceea ce privește numărul de călători transportați, se situează după cel din Moscova, cu aproximativ 4.5 milioane de pasageri pe zi și cca. 1.5 miliarde anual.

Cele 16 linii de metrou pot fi identificate prin numere de la 1 la 14, două fiind numite 3 bis și 7 bis, și prin culori diferite. Direcția trenului este determinată de ultima stație a liniei respective. Linia nr.14 a fost complet automatizată, fiind dirijată de la comandă centrală. In întreaga lume, 30 de linii de metrou functionează automat, fără obișnuitul mecanic. Există totuși personal de supraveghere, care poate interveni după caz, la nevoie.

De duminică până joi, metroul circulă intre orele 05:00 și 01:00, iar in zilele de weekend, vineri și sâmbăta, acesta își prelungește programul până la ora 02:15.

Un bilet T+ costa 1,6 €, fiind valabil o oră și jumătate de la validare, fără a părăsi însă rețeaua de metrou din subteran. Pentru turiști, cea mai convenabilă variantă este cea a achiziționării unui permis Paris Visite care, pe langă anumite bonusuri tarifare la călătorii, oferă și o serie de reduceri tarifare la anumite obiective turistice.
La un moment dat, în sec.al 20-lea edilii au decis să boteze stațiile cu nume care să aibă rexonanță istorică. Faptul a trezit multe obiecții vocale sau murmure înăbuțite. pentru că parizienii erau de acod și obișnuiți ca o stradă, sau, un bulevaed să evoce personalități sau momente din trecutul Franței sau al Europei. dar acele nume plasate la stațiile de metro li se părea prea mult. 
Asrăzi metroul orașului de pe Sena este un adevărat compendiu de istorie a Franței, dar cu multe lacune. Denumirile celor 302 stații sunt date de victorii de la Tolbiac. la Bir-Hkeim, trecând prin Jena, Wagram, Crimeea, Alma sau Solferino (dar lipsesc, pildă, Valmy sau Marna); sfinți cu trimitere la trecutul crești al locului (Saint Denis. Saint Augustin); mari scriitori (Voltaire, Hugo, Zola, Segur, Anatol France, Dunas, Didero (nu se știe de ce, dar Corneille, Racine, Moliere, Lamartine, Balzac n-au fost preferați ;oameni de stiință (Pasteur, Pierre și Marie Curie); monarhi, cei drept numai unul, Philippe Auguste dintre cei 40; o stație Npoleon nu există;generali ai primei republici (Kleber, Durac, Daumesnil, Cambronne, etc); eroi ai Rezistenței (Colonel Fabien, Guy Moquet, Colonel Rol-Tanguy); oameni politici (Jaures, Clemenceau, Ganbetta, Gallieni, Bolivar, Felix Faure, Richelieu, Leon Blum, Robespierre, Gabriel Peri, etc.)
Războaiele mondiale au adus și ele modficări în toponimia metroului parizian. In 1914 stația Germania a devenir Jean Jaures, iar Viena s-a transformat în Liege, orașul care a rezistat eroic primelor asalturiale trupelor lui Wilhelm al II-lea; după al doilea război mondial, stația Abervillieers a fost rebotezată Stalingrad, alături de multe altele care imortalizau figuri eroice al Rezistenței..
La sfârșitulsec.al 19-lea, numărul celr care locuiau, sau vizitau orașul, crescuse vertiginos, Practic se dublase la fiecare 30 de ani, în urma nașterilor dar și a afuxului de turiști din lumea întreagă, căzuți pradă orașului de pe Sena, mai ales după Expoziția Universală din 1889, care a coincis cu bicentenarul Revoluției Franceze și a atras 33 de milioane de vizitatori. Capitala Franței urma ca 11 ani mai târziui să fie din nou sediul acestei expozișii grandioase. De fapt în sec.al 19-lea Parisul a găzduit cinci expoziții univesale: din 1855, 1867, 1878, 1889.i 1900. In veacul următor a găzduit numai una, în anul 1937.
Incă înainte de 1900 marele oraș suferea  de mari ambuteiaje și blocări de circulație a trăsurilor, căruțelor și mașinilor aflate la începuturi.
Lucrările de reconstrucție și urbanizare modernă a Parisului realizate sub al doilea Imperiu, operă grandioasă a baronului Georges-Eugene Haussmann, prefectul Senei din 1853 până în 1870, au degajat orașul: cu apă la domiciliu, extinderea canalelor de scurgere, tăierea de străzi largi, de grădini și scuaruri, construcția de biserici, primării, teatre, cazărmi, etc. Toate acestea chimbaseră contextura urbană, aerisind-o și facilitând circulația. Dar se căuta urgent o soluție pentru a face față milioanelor de vizitatori așteptați la Expoziția din 1900. In plus trebuia legat Parisul de periferii, pentru a înlesni aprovizionarea Halelor (terminate în 1874 și demolate în 1971.
După 40 de ani de planuri abandonate, tregiversări și comflicte, a venit momentul de grație, în 1897, când proiectul metroului a primit girul autorităților. Era vorba de o cale ferată subcu tracțiune electrică. Șantierul a fost încredințat lui Fulgence Bienvenue, inginer șef al orașului. In ciuda multor dificultăți întâmpinate la săpăturile din subsolul capitalei, lucrările au fost realizate la timp, în vara anului 1900 având loc deschiderea oficială a traseului de zece kilometri ce despățeau poarta Maillot de poarta Vincennes. Erau mecesare numai 30 de minute pentru a parcurge distanța prin șase stații.
Metroul a reprezentat o mare atracție a orașului pe timpul Expoziției Universale dim 1900, care a adus în capitală  milioane de oameni uluiți de a se putea deplasa pe sub pământ. Bine înțeles că părintele metroului, poreclit curând "Domnul Cârtiță", a deschis repede și alte linii, dând Parisului aspectul unui șantier perpetuu. In 1914, rețeaua de metrou a orașului a transportat 467 milioane de călători în 12 luni, în vreme ce cu 13 ani mai în urmă ea nu transportase decât 55 de milioane. Astăzi metroul Parisului are 16 linii.
Fulgence Bienvenue a lucrat la începutul carierei la căile ferate externe, timp în care și-a pierdut brațul stâng într-un accident de muncă, moment depășit cu mult stoicism. Câteva zile mai târziu a primit Legiunea de Onoare.Linia ferată Paris-Strasbourg, până la Epernay, alte sute de kilometri de cale ferată care brăzdează Franța, tramvaiul-funicular din Pris, inaugurat în septembrie 1890, l-au avut ca inginer constructor tot pe Fulgence Bienvenue.
Proiectul unui metrou în capitală nu îi dădea pace. Mai ales că primul fusese înaintat Consilului Municipal încă din 1851, când el încă nu se născuse. Au urmat altele în 1871, 1877 și 1883. Destinul a vrut ca realizatorul să fie chiar Fulgence Bienvenue, care a inaugurat prima lucrare a sa subterană la 19 iulie 1900. In același timp supraveghea construcția următorilor 42 de kilometri ai liniilor subterane 2 și 3 și, ca provocare maximă, traseul sub-fluvial de sub Sena al liniei 4 (la Londra se realizase deja trecerea pe sub Tamisa). In 1929 i s-a decernat Marea Cruce a Legiunii de Onoare, iar în 1833 una din stațiile metroului a primit numele său.
In 1909, la 57 de ani, marele inginer constructor a găsit puțin timp să se căsătorească, iar la 3 august 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a oferit voluntar pentru front. Numai după trei săptămâni a fost rechemat urgent, la intervenția Prefectului Parisului, pentru construcșia metropolitanului parizian. Până la retragerea din activitate, la 80 de ani el a rămas inginer consilier al orașului. S-a stins din viață a doua zi după moartea unui alt personaj de rezonanță al Franței, aviatorul Louis Bleriot, la 3 august 1936.
Impreună cu Carmen și Irina am folosit din plin, zi de zi serviciile metroului, care ne-a dus cu prietenie în toate colțișoarele pe care doream să le vedem. Metroul ne-a ajutat să facem un mare tur al Parisului în numai opt zile. De la acea primă excursie la Paris ne-au rămas cele mai profunde amintiri, inclusiv a stațiilor de metrou, placate în majoritate cu plăcuțe albe de faianță de mărime medie. Tot atunci am văzut și primele vagoane de metrou cu cauciucuri în afara șinelor.
Turnul Montparnasse
Turnul Montparnasse,construit în 1973 a fost unul dintre primii zgârie-nori in Paris. O vizită pe puntea de observație a turnului îi răsplătește pe toți șI cu toate că nu este tocmai aproape de sufletul parizienilor, panorama peste toate orizonturile pe care o oferă este un motiv suficient pentru a îi face o vizită. Unul dintre motivele pentru care Parisul este considerat unul dintre cele mai frumoase orașe din lume este continuitatea arhitecturii sale și a modului în care s-a făcut planificarea urbană. De la primele semne de dezvoltare din timpul lui Henric al IV-lea din sec.al 16-lea și până în sec.al 19-lea la marile proiecte urbane desfășurate sub conducerea Prefectului Senei Haussmann, arhitectura internatională a avut un cuvânt extrem de mic de spus. 

Chiar și stiluri arhitectonice majore: baroc, rococo, art nouveau sau modernist - au avut l efecte minore în Paris unde clasicismul a fost privit ca adevarat stil francez. Această abordare a început să se schimbe după al Doilea Război Mondial când noul regim al lui Charles de Gaulle a început să sprijine și chiar să încurajeze construcția de blocuri-turn în centrul orașului. Unul dintre primele astfel de turnuri ce au fost construite în Paris a fost Tour Maine Montparnasse.

Proiectul a început în 1958 din dorința de a renova stațiile de tren Montparnasse si Maine și a beneficiat de un sprijin important din partea noului guvern. Turnul în sine a fost construit intre anii 1969 și 1973. Conform planurilor inițiale turnul ar fi urmat sa aibă maxim 154 de metri înalțime. După ce a fost aprobat de o comisie urbanistică, dezvoltatorii au mărit înalțimea la peste 200 de metri, deși aceasta modificare nu a fost niciodată aprobată.

In timpul construcției, turnul a fost foarte popular întrucat devenise un simbol al unui Paris nou și modern. Aceasta popularitate a scăzut însă dramatic atunci când Turnul Montparnasse a fost finalizat și a ajuns la o înălțime de 213 metri. Opinia publică s-a întors împotriva acestei cladiri, in principal din cauza faptului că Turnul devenise o intruziune in orizontul Parisului. Mai aproape de zilele noastre, zgarie-norii din Paris sunt construiți mai la marginea orașului, în principal în cartierul de afaceri Defense.

Dacă turnul în sine poate nu merită vizitat, platforma de observație de la etajul 56 al Turnului Montparnasse merită cu siguranță. De aici turiștii pot admira panorama întregului oraș și pot vedea de la înălțime toate obiectivele turistice importante.

In zilele senine se poate vedea până la 40 de kilometri distanță. Priveliștea este foarte frumoasă și noaptea când se pot vedea luminate obiective ca Turnul Eiffel și Domul Invalizilor. Se poate de asemenea urca de la etajul 56 pana pe acoperisul cladrii, pentru vederi și mai cuprinzătoare.
Al doilea ca înălțime din Europa, Turnul Montparnasse, este o clădire imensă și rece, în comparație cu cartierele înconjurătoare. In turn se poate urca până la ultimul etaj cu un lift ultra-rapid, în doar 60 de secunde. Desigur, variația de presiune este uriașă, astfel că toti ajung la plafonul maxim cu urechile foarte înfundate.
Arhitectura simplă a turnului, proporțiile mari și aspectul monolitic au fost deseori și mult criticate pentru că nu se armonizau cu peisajul urban al Parisului Ca rezultat, la doi ani de la finalizarea acestuia construirea de clădiri peste șapte etaje în centrul orașului a fost interzisă.
Design-ul turnului a precedat tendințele arhitecturale ale mai multor zgârie-nori astăzi moderni, care sunt adesea concepuți pentru a oferi o fereastră pentru fiecare birou. La Tour Montparnasse au ferestre doar birourile din jurul perimetrului fiecărui etaj au ferestre.
Se spune în glumă că punctul de privire din partea de sus este cel mai frumos din Paris, pentru că acesta este singurul loc din care nu poate fi văzut turnul.

Sus, la ultimul nivel există o sală în care se poate mânca ceva, sau bea o cafea ori un suc.

În 2005, studiile au arătat că turnul conținea azbest materiale. Atunci când este inhalat, de exemplu , în timpul reparațiilor, azbest este un agent cancerigen . Ca și în cazul Campus Jussieu , problema de îndepărtare a materialului de azbest dintr - o clădire mare , folosit de mii de oameni este acută. ori de finalizare sunt proiectate pentru îndepărtarea de trei ani, în cazul în care clădirea este golit pe durata lucrărilor și de zece ani, în cazul în care clădirea nu este golit. Îndepărtarea azbestului a început în iulie 2007.

Turnul este foarte aproape de gara Montparnasse si de stația de metrou. Zona Montparnasse a devenit faimoasă prin anii ’20-’30 când mulți artiști și intelectuali au migrat din Montmartre către acest cartier. De altfel, multi dintre ei, printre care Charles Baudelaire, Constantin Brancusi, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Emil Cioran, doctorul Recamier (cel care a inventat chiureta ginecologică), Eugen Ionesco, Pierre Larousse, Honore Champion, Henri Flamarion, Tristan Tzara, Auguste Bartholdi (sculptorul Statuii Libertății), Andre Citroen (marele industriaș - auto), general Jacques Aupick, Guy de Maupassant, Edgar Quinet, Charles Garnier (creatorul Operei din Paris), pot fi găsiți în cimitirul Montparnasse, aflat in apropierea turnului.
Pantheon
Prin situarea sa, prin domul său și prin destinația sa glorioasă Pantheonul a devenit o atracție a vizitatorilor.

Regele Ludovic al XV-lea a căzut grav bolnav la Metz, în 1744, a jurat că dacă se va însănătoși să înlocuiască abația Sainte Genevieve din Paris, aflată în semi-ruină, cu un alt edificiu care să fie magnific. Restabilit, el a conferit sarcina realizării jurământului său marchizului de Marigny, fratele doamnei de Pompadour. Arhitectul Soufflot, protejatul lui Marigny, a fost desemnat să întocmească planurile. Acela a desenat un edificiu gigantic de 110 metri lungime, cu 84 de metri lățime și cu 83 de metri înălțime și cu plan de cruce greacă  Sub enorma cupolă a corului urma a fi plasată racla sfintei. Biserica se spijinea pe o criptă imensă destinată păstrării rămășițelor pământești ale călugărilor. Piatra de temelie a fost pusă de regele Ludovic al XV-lea în anul 1774
Fundațiile au început în 1758, dar dificultățile financiare (Marigny a trebuit să organizeze trei loterii pentru a strânge fondurile necesare) au încetinit lucrările. In 1778, un cutremur a provocat lucrării unele fisuri fără gravitate, dar incidentul a fost exploatat de rivalii lui Soufflot. Arhitectul a murit în 1780, iar unul din elevii săi a terminat grosul lucrărilor în 1789.
In 1791, Constituanta a decis ca biserica, închisă cultului, să primească pentru viitor „rămășițele marilor oameni ai epocii libertății franceze”, Templu al Gloriei.  Edificiul urma a fi Pantheon, un echivalent al locuinței tuturor zeilor antichității. Mirabeau, Voltaire, Rousseau, au fost îngropați aici. Marat nu a rămas aici decât până la Thermidor.
Biserică sub Imperiu, necropolă sub regale Louis Philippe, redat cultului de către Napoleon al III-lea, cartier general al Comunei, edificiul a devenit templu laic în 1885, pentru a primi rămășițele lui Victor Hugo.
Pe timpul Constituantei s-au astupat cele douăzeci și patru de ferestre pe care le amenajase Soufflot. Ele ușurau zidurile, astăzi severe, în pofida frizei și a ghirlandei care înconjoară edificiul.Două etaje au fost răpite clopotelor care flancau absida.
Domul impresionant nu poate fi admirat în adevărata sa amploare decât de la distanță. Pentru a-i asigura soliditatea Soufflot a folosit o armătură de fier. Peristiluleste așezat deasupra a unsprezece trepte, el fiind făcut din coloana canelate care susțin un fronton triunghiular, primul de acest fel din Paris. Pe el se poate citi: Marilor oameni, patria recunoscătoare. Pe acest fronton David d’Angers a reprezentat, în 1831, Patria distribuind marilor oameni coroanele oferite ei de Libertate. La stânga sunt prezentați civilii, iar la dreapta, precedați de Bonaparte, militarii (printre aceștia micul toboșar de la Arcole). De fiecare parte a porții centrale, grupuri din marmură evocă botezul lui Clovis, apoi pe Sfânta Genevieve și Attila.
La interior, în locul bolților în leagăn, Soufflot a substituit cupole aplatizate și în loc de folosi arcade pentru a separa nava de părțile laterale joase el a trasat o linie de coloane care suportă o friză, o cornișă și o balustradă. Marea cupolă centrală este așezată pe coloane înglobate într-o zidărie ceea ce elimină efectul de legeritate. Greutatea cupolei este apreciată la 10.000 de tone.
Cea de a doua calotă a cupolei deține o frescă comandată lui Gros, în 1811, de către Napoleon. Ea reprezintă apoteoza Sfintei Genevieve. In 1849, în acest loc Foucault, folosind marea înălțime a domului, a executat cu ajutorul unei pendule, exercițiile sale ce probau rotația pământului.
Pereții Pantheonului sunt decorați cu picture executate începând cu anul 1877. Cele mai celebre, cele ale lui Puvis de Chavannes, retrsează istoria Sfintei Genevieve. Acestea sunt singurele care se adaptează cel mai bine cu piatra. In profunzimea edificiului și în unghiurile transeptului sunt așezate grupuri monumentale de proveniențămodernă. Acestea sunt:
- Predica Sfântului Denis (Galand)
- Scene din viața Sfintei Genevieve (Puvis de Chavannes)
- Carol cel Mare încoronat împărat (H. Levy)
- Miracolul Ardenților și procesiunea raclei Sfintei Genevieve (Th. Maillot)
- Bătălia de la Tolbiac și botezul lui Clovis (J. Blanc)
- Moartea și funeraliile Sfintei Genevieve (J.P. Laurens)
- Spre glorie (Ed. Detaille)
- Sfânta Genevieve păzind Parisul și aprovizionând orașul (Puvis de Chavannes)
- Histoire de Jeanne d’Arc (J.E. Lenepveu)
- Ideea de Patrie, Abundența, Coliba, Pesta (Humbert). Mnumentul morților necunoscuți    (Landowski)
- Viața Sfântului Ludovic (Cabanel)
- Sfânta Genevieve liniștind pe parizienii speriați de apropierea lui Attila (Delaunay)
- Martiriul Sfântului Denis (Bonnat)

Cripta destinată mormintelor se întinde sub tot edificiul. La intrare o urnă conține inima lui Gambeta, de la 11 noiembrie 1920, ziua înhumării Soldatului Necunoscut sub Arcul de Triumf. In fața mormântului lui Rousseau se ridică monumentul sufletului lui Voltaire, prtecedat de o statuie atribuită lui Houdon, lângă mormântul lui Soufflot.
In galeriile următoare se află mormintele mareșalului Lannes, Lazare și Sadi-Carnot, Marceau (Pantheonul își împarte rămășițele celor meritoși cu Les Invalides și cu orașul Chartres), Jean Moulin, La Tour d’Auvergne (inima sa se află la Les invalides), deputatul Baudin, Victor Hugo, Emile Zola, Marcelin Berthelot și soția sa, Louis Braille (inventatorul scrierii pentru orbi), Paul Painleve, ale fizicienilor Jean Perrin și Paul Langevin, victor Schoelcher (cel care a abolit sclavia în coloniile franceze, în 1848) și fiul său, Jean Jaures, Felix Eboue, Rene Cassin, părintele Declarației universale a drepturilor omului și Jean Monnet. In 1989, Pantheonul a primit rămășițele matematicianului Gaspard Monge, ale filozofului Condorcet și ale monahului Gregoire.
Ultima galerie păstrează resturile a 41 de demnitari ai Primului Imperiu, oameni de stat, generali, cardinali, savanți. Se poate cita în particular matematicianul Lagrange, exploratorul Bougainville (a cărui inimă se află în cimitirul Sf. Pierre), financiarul Parregaux (primul regent al Banque de France), legistul Ttrochet.

O scară permite accesul spre dom de unde se cuprinde o priveliște frumoasă asupra Parisului.
Până în 2015 în Pantheon erau înmormântate 73 de personalități, printre care 24 de politicieni, circa douăzeci de militari, câțiva clerici și cinci scriitori. Foarte mulți din cei îngropați în Pantheon nu pot interesa pe vizitatorii străini. Mulți dintre cei îngropați au fost aduși aici după mulți ani, mai ales la aniversarea bicentenarului Revoluției.
In continuare se prezintă o listă mai completă a celor ce au avut onoarea de a fi îngropați în Pantheon.

1791 Honoré Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau Nobil, membru al Adunării Constituante în perioada Revoluției franceze. Primul om înmormântat în Panthéon.
1791 Voltaire, Scriitor și filozof al Iluminismului francez.
1792 Nicolas-Joseph Beaurepaire 1740-1792 militar-colonel
1793 Louis-Michel Le Peletier de Saint-Fargeau Trupul său a fost retras de familie în 1795
1793 Augustin-Marie Picot General din timpul Revoluției
1794 Jean-Paul Marat, Politician și teoretician politic în perioada Revoluției franceze.
1794 Jean-Jacques Rousseau, Scriitor și filozof al Iluminismului francez. Corpul a fost retras din Panthéon în 1795.
1806 Francois-Denis Tronchet  Avocat și om politic
1806 Claude Louis Petiet Militar sub Napoleon, cu numele înscris pe Arcul de Triumf
1807 Jean-Etienne-Marie Portalis Jurist dintre cei care au redactat Codul Civil
1807 Louis-Pierre-Pantaleon Resnier Dramaturg, critic literar și om politic
1807 Louis-Joseph-Charles-Amable-d'Albert duce de Luynes  Militar și om politic
1807 Jean-Baptiste-Pierre Beviere Politician în timpul Revoluției         
1810 Jean Lannes, General al lui Napoleon I, mareșal al Franței.
1811 Louis Antoine de Bougainville, Navigator, explorator și scriitor.
1813 Jean Rousseau Compte Om politic
1813 Francois-Marie-Jeseph- Justin Conte de Viry  Diplomat și politician
1814 Jean-Nicolas Demeunier Politician și eseist
1814 Jean Reyner General în timpul revoluției și sub Napoleon
1814 Claude-Ambroise Régnier, ducele de Massa di Carrara Militar
1815 Antoine-Jean-Marie Thévenard Ofițer naval și politician. Vice-amiral
1815 Claude Juste Alexandre Legrand  Militar francez-general, remarcat la Austerlitz
1829 Jacques-Germain Soufflot, Arhitectul care a proiectat Panthéonul.
1885 Victor Hugo, Scriitor.
1889 Lazare Carnot, Politician, inginer și matematician.
1889 Théophile-Malo Corret de la Tour d'Auvergne Militar - grenadier
1889 Francois Severin Marceau-Desgraviers  General al Revoluției
1894 Sadi Carnot, Președinte al Franței, depus la Panthéon imediat după asasinarea sa.
1907 Marcellin Berthelot, Chimist și om politic francez, înmormântat cu soția sa Sophie Berthelot, prima femeie înmormântată la Panthéon.
1907 Sophie Berthelot  A murit cu câteva ore înaintea soțului său, la 18 ani
1908 Émile Zola, Romancier și jurnalist.
1920 Léon Gambetta, Om politic. Urnă cu inimă.
1924 Jean Jaurès, Om politic.Inmormântat la 10 ani după asasinarea sa
1933 Paul Painlevé Matematician și om politic 
1948 Paul Langevin, Fizician și inventator francez.
1948 Jean Perrin  Fizician, chimist, om politic. Câștigător al premiului Nobel
1949 Victor Schœlcher, Om politic care a abolit sclavia în coloniile franțeze.
1952 Louis Braille Pedagog, inventatorul al alfabetului Braille. Transferat în Panthéon la centenarul morții sale.
1964 Jean Moulin, Figură proeminentă a Rezistenței franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
1967 Antoine de Saint-Exupéry, Romancier, eseist și reporter
1987 Rene Cassin  Avocat, diplomat și om politic. Câștigător al Premiului Nobel
1988 Jean Monnet  Arhitect al Unității Europene
1989 Abbé Baptiste-Henri Grégoire  Episcop și politician
1989 Gaspard Monge Matematician și revoluționar, creator al geometriei descriptive
1989 Marchizul de Condorcet  Filozof, pedagog, matematician, politolog, om politic
1995 Pierre Curie Fizician, laureat al Premiului Nobel.
1995 Marie Curie, Fiziciană, laureată al Premiului Nobel. Prima femeie care a fost înmormântată la Panthéonul pe baza meritelor proprii.
1996 André Malraux, Scriitor, ziarist și om politic.
1998 Toussaint L'Ouverture, Conducătorul revoluției din 1783 din Haiti.
1998 Louis Delgres  Anti-sclavagist din Antilele franceze
2002 Alexandre Dumas-Pere, Romancier.
2011 Aimé Césaire, Poet și om politic.
2015 Jean Zay Avocat și om politic
2015 Pierre Brossolette Jurnalist, politician socialist. Prin cipal lider și erou al Rezistenței
2015 Germaine Tillion  Antropoloagă, afirmată în anii 50 în Algeria pentru guvernul francez
2015 Geneviève de Gaulle-Anthonioz Nepoata lui Charles de Gaulle, activist drepturile omului.
Acest stabiliment, ce cuprinde o parte a mândriei parizienilor, este grandios, dar fiind o necropolă îți lasă o trăire deprimantă, o tritețe nedefinită. Mult timp m-a însoțit un sentiment al deșertăciunii vieții. Pe deasupra, foarte multe personalități adunate acolo în cripte sunt necunoscute străinilor, ele având semnificații numai pentru lumea franceză.
Castelul Vincennes
Castelul Vincennes este o fostă reședință regală situată în orașul Vincennes, la sud-est de Paris. Pe lângă Luvru și Palatul Versailles este unul din cele mai faimoase castele din istoria Franței. Donjonul castelului are 52 m înălțime și este una dintre cele mai înalte fortărețe de câmpie din Europa, împreună cu donjonul castelului de la Crest din departamentul Drôme. Adăpostește începând din anul 1948 serviciul istoric al apărării și este în prezent deschis publicului.

La început o proprietate publică, Bois de Vincennes a intrat progresiv în posesiunea a regilor Franței în cursul sec.al 16-lea. Prima cabană de vânătoare a fost creată de Ludovic cel al VII-lea (1120–1180). Locul prezintă mai mult avantaje: pădurea pentru vânătoare, proximitatea Parisului, a răului Sena și a două drumuri romane. Conacul capețian (în franceză manoir capétien) poartă denumirea a dinastiei Capețienilor, referitor la regele care l-au construit. Conacul a devenit repede un loc favorit pentru recreere și sărbători. L-a găzduit de mai multe ori, printre altele, pe Sfântul Ludovic (1120–1180) (Ludovic al IX-lea), descris de Jean de Joinville distribuind dreptate sub stejarul de la Vincennes. Conacul fost demolat în anul 1684 și în prezent se remarcă numai unele ruine.
Donjonul a fost proiectat de Filip al VI-lea al Franței, în 1361, la începutul al Războiului de 100 de ani. Lucrările de fundații s-au lansat în perioada 1336–1340. Ioan al II-lea le-a reluat după ce s-a întors din captivitate. In timp ce era prizonier al englezilor, starostele neguțătorilor din Paris, Étienne Marcel, s-a revoltat împotriva regentului, viitorul rege Carol al V-lea, iar în aceeași perioadă s-a declanșat marea răzvrătire a țăranilor, Jacqueria. Astfel Ioan al II-lea s-a convins de necesitatea unei rezidente regale fortificate în apropierea Parisului. Prima parte a lucrărilor s-a lansat în 1361. Inalt de 52 de metri, pe cinci etaje, donjonul a fost terminat în jurul anului 1369 sub domnia lui Carol al V-lea, sub conducerea arhitectului Raymond du Temple. Donjonul a fost înconjurat ulterior de ziduri mari cu nouă turnuri. In jurul anului 1390 au fost lansate lucrările pentru o capelă similară cu Sainte-Chapelle de la Paris. Terminată doar sub domnia lui Henric al II-lea (1547–1559), a fost una dintre primele capodoperele ale stilului gotic flamboaiant. La începutul al sec.al 15-lea, Castelul Vincennes se întindea pe mai mult de zece hectare; includea clădiri rezidențiale, religioase și militare, pe scurt toate elementele necesare pentru viața cotidiană a curții regale și administrarea regatului.
In sec.al 16-lea, după Fronda (1648–1653), o mișcare de revoltă a burgheziei Parisului și a nobilimii, Cardinalul Mazarin a identificat Castelul Vincennes ca o locație securizată pentru familia regală, care a trebuit să fugă de la Palatul Luvru. In 1652, a fost încredințat arhitectului Louis Le Vau un vast program de construcții, pentru a transforma vechiul castel într-o rezidență modernă, Le Vau a construit două pavilioane gemene, unul pentru regina mamă, Ana de Austria, și Cardinalul Mazarin, și cealaltă pentru tânărul rege Ludovic al XIV-lea și soția sa, Maria Tereza, infantă a Spaniei. Totuși, castelul și-a pierdut statutul de reședință regală în anul 1682, când Ludovic al XIV-lea s-a mutat definitiv la Palatul Versailles.

Incepând cu sec.al 16-lea castelul a inclus o închisoare regală, care a găzduit deținuții obișnuiți, dar mai ales prizonieri de stat. Aceștia au fost mai întâi mari aristocrați acuzați de sedițiune. Henric de Navara, viitorul rege Henric al IV-lea, a fost deținut în Vincennes în anul 1574, în cursul al Războaielor religioase. Ducele de Vendôme, liderul unei conspirații împotriva cardinalului Mazarin, a fost întemnițat în 1643, dar a evadat în 1648 prin drumul de strajă. Cardinalul de Retz (1652–1664) și prințul de Condé au fost și ei închiși pentru rolul lor de lideri în Frondă. In 1661, supraveghetorul de finanțe, Nicolas Fouquet, a fost deținut în donjon în timpul procesului său pentru însușirea ilegală de fonduri ale statului și lezmajestate, înainte de a fi transferat la donjonul de la Moret-sur-Loing. In perioada respectivă, la fiecare etaj se afla o cameră centrală, la care conduceau patru celule în cele patru colțuri. Condițiile de detenție erau destul de blânde: prințul de Condé era autorizat să vâneze și să locuiască cu soția sa, cu care a avut trei copii în cursul detenției sale. Inchisoarea adăpostea numai câțiva prizonieri la un moment dat.
In Epoca Luminilor au fost închiși oameni de litere, cum ar fi Denis Diderot (1749). La fel ca și la Bastille, prizonierii erau deținuți pe baza unei simple lettre de cachet din partea regelui, adică printr-o justișie exercitată direct de rege. Activitatea de închisoare s-a dezvoltat în cea de-a doua parte a secolului. Marchizul de Sade a fost întemnițat în perioada 1777–1784, la cererea a familiei sale, pentru viața sa scandaloasă. Condamnarea la moarte pentru răpire și seducere a Contelui de Mirabeau a fost înlocuită cu pedeapsa cu închisoarea și acesta a fost deținut la Vincennes în perioada 1777–1780. In donjon a scris Essai sur les lettres de cachet (Eseu asupra lettres de cachet).
In timpul Revoluției franceze închisoarea, care nu găzduise niciun prizonier din 1784, a fost deschisă din nou în 1790. Sub Primul Imperiu, în 1804, închisoarea a găzduit prizonieri condamnați în conspirația lui Cadoudal împotriva lui Napoleon Bonaparte. S-a folosit în 1811 pentru câțiva înalți demnitari ai Bisericii Romano-catolice, care se opuneau încălcării prerogativelor Papei: Monseniorul Hirn, episcopul din Tournai, Monseniorul de Broglie, episcopul din Ghent, și Monseniorul de Boulogne, episcopul din Troyes. Acesta a fost ținut în detenție încă o dată în 1813. Cu această ocazie, a realizat în celula sa fresce păstrate până în prezent.
In urma căderii Monarhiei, din iulie în 1848, liderii republicani Armand Barbès, François Raspail și Auguste Blanqui au fost arestați de Adunarea constitutivă conservatoare și deținuți în donjon. In cursul Comunei din Paris, mai mult de 400 de comunarzi au fost închiși în celulele de la Vincennes, unde au lăsat multe graffiti.
Mai târziu a fost destinat diverselor utilizări: a adăpostit temporar o companie a elevilor subofițeri după crearea Școalii militare, în 1751, o manufactură de porțelan (viitoarea Manufactură regală de la Sèvres), în perioada 1740–1756, o manufactură de faianță în perioada 1767–1786 și o brutărie în perioada 1784–1790.
In timpul Revoluției franceze când era încă închisoare, castelul a fost aproape de a fi demolat în 1791, ca fiind un simbol regal. A fost salvat prin intervenția trupelor și a marchizului de Lafayette. Apoi a găzduit un depozit de praf de pușcă, un parc de artilerie și mai multe unități de trupe. In timpul Consulatului, în 1804, a fost martorul execuției ducelui de Enghien, ultimul moștenitor din Casa de Condé. In 1808 Napoleon I a dat definitiv castelului o destinație militară. Crenelurile turnurilor a fost tăiate pentru tirul circular al tunurilor
In 1841 Fortul Nou a fost construit în apropiere pentru a răspunde nevoilor războiului modern, ca parte a „incintei Thiers”. A fost detașat din domeniul castelului în 1931 după construirea unei străzi, Cours des Maréchaux, între ambele clădiri. In cursul Războiului franco-german din 1870, castelul a fost folosit ca tabără de antrenament de Guvernul de Apărare Națională, iar Regimentului de linie 137 a fost cazarmat tot în Fortul Nou. Un observator militar a fost amenajat pe vârful donjonului. A fost folosit efectiv din cadrul bătăliei de la Champigny pentru a rupe asediul Parisului.
In timpul Primului Război Mondial, castelul s-a transformat într-un depozit de armament și de alimente pentru reaprovizionarea a Parisului. Cuptoare noi de pâine au fost construite lângă cazemate, în timp ce turme de oi și cirezi de vaci pășteau aproape de pădure. Castelul a fost și martorul unei noi execuții în anul 1917: condamnată la moarte pentru înaltă trădare și spionaj de Consiliul de Război, fosta dansatoare exotică Mata Hari a fost împușcată de către plutonul de execuție la poligonul de tir.
In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trei divizii ale Waffen-SS (Totenkopf, Leibstandarte Adolf Hitler și Das Reich) au ocupat Fortul Nou. Când au abandonat cazarma, la eliberarea Parisului, au aruncat în aer depozitele de muniții de la castel și au dat foc pavilioanelor regale, provocând daune majore. Incepând cu 1948 castelul a găzduit serviciul istoric al armatei, cel al forțelor navale și cel al forțelor aeriene, care s-au întrunit în 2005 în calitate de serviciul istoric al apărării. In paralel au început lucrări mari de renovare, care continuă până în prezent.
Donjonul și fațadele pavilioanelor clasice au fost clasate drept monumente istorice în 1913. La scurt timp după aceasta, Ministerul de Război le-a concesionat administrației Artelor Frumoase și a autorizat deschiderea către public, sub rezerva apariției unor nevoi ale apărării naționale. Clasarea castelului a fost extinsă la împrejurimi în 1993 și în 1999.

Donjonul este un turn pătrat cu latura de 16.20 m și cu o înălțime de 52 m – cel mai înalt din Europa în momentul respective. Zidurile au o grosime de 3.2 metri. Este înconjurat de șanțuri umplute cu apă. Intrarea principală se face printr-un pod fix, protejat de o barbacană, care conduce la un casteluț (châtelet), în acest caz o poartă încadrată de o pereche de turnuri. Poarta însăși este apărată de o hersă și de găuri în tavan (assommoirs sau murder-holes), prin care se puteau lansa proiectile asupra atacatorilor. Casteluțul era decorat cu statui în nișe și cu steme sculptate, care au fost mutilate în timpul Revoluției. In interior se află cabinetul regelui, însoțit de birouri pentru notarii-secretari regali în turnulețele laterale. 

Cămașa donjonului a fost construită după casteluț. Include drumuri de strajă protejate de creneluri cu console – primele exemple de acest gen. A fost și folosită ca un loc de plimbare, cu vedere spre Paris și spre pădure. Drumul era initial descoperit, ceea ce explică prezența găurilor pentru evacuare a apelor de ploaie. Acoperișul din lemn datează din sec.al 17-lea. In cele patru colțuri ale incintei se află o gheretă. Terasa vastă poate să adăpostească mașini de război. Cazematele de lângă ziduri au fost construite în sec.al 19-lea.
Fiecare etaj donjonului urmează același model: constând într-o singură cameră cu un stâlp central, care susține bolta pe ogive. In Evul mediu, parterul adăpostea bucătăriile și locuințele servitorilor. La primul etaj se afla Sala Consiliului, care era folosită și pentru recepțiile oficiale. Este conectată cu cabinetul regelui printr-o pasarelă. Zidurile sălii erau initial acoperite cu lambriuri de lemn decorate cu tapiserii. Acelea asigurau și izolația termică. Cele patru colțuri ale sălii sunt încă decorate cu basoreliefuri care reprezintă cele patru simboluri ale Evangheliștilor. In centrul zidurilor sunt reprezentări ale profeților Isaia, Ieremia, Daniel și Ezechiel. La etajul al doilea se afla camera regelui și un oratoriu. La etajul al treilea se afla camera familiei regale, o sală de lenjerie și tezaurul. Etajul al patrulea era o mansardă. Etajul al cincilea era destinat apărării donjonului. Incepând cu sec.al 16-lea, primele trei etaje ale donjonului au fost transformate într-o închisoare. Prin urmare, ferestrele au fost zidite. In prezent celula așa-zisă a lui Mirabeau este reconstituită pentru public la etajul întâi.
Denumirea „Sainte-Chapelle” (sfânta capelă) de la Vincennes se raportează la o capelă inclusă într-o reședința regală, construită de Sfântul Ludovic, cu același plan ca Sainte-Chapelle din Paris, la care se bat clopotele la orele fixate pentru rugăciune în același timp a acesteia și care găzduiește niște relicve ale Patimilor.
Capela de la Vincennes a fost fondată de Carol al V-lea, în 1379, pentru a găzdui un spin a Sfintei Coroane de spini. A fost pusă sub dublul patronaj al Fecioarei Maria și al Sfintei Treimi și deservită de un colegiu de cincisprezece canonici. Totuși, lucrările au devenit efectiv operaționale numai în 1390, sub domnia lui Carol al VI-lea, dar s-au suspendat prin 1410. Timp de un secol, slujbele religioase au avut loc într-o capelă fără acoperiș și fără boltă. Lucrările s-au reluat în 1520 sub domnia lui Francisc I. Capela a fost terminată abia în 1548, sub domnia lui Henric al II-lea și sub conducerea arhitectului Philibert Delorme.
Capela are 40 m lungime, 12 m lățime și 20 m înălțime. Contrar cu Sainte-Chapelle din Paris, nu are niciun etaj. Fațada vestică, construită ultima în sec.al 15-lea, este lucrată în stil gotic flamboaiant. Pe vârful contraforților se află salamandre și litere „F”, simboluri ale lui Francisc I. Timpanul și stâlpul central sculptat al portalului au fost eliminate în timpul unei reamenajări în sec.al 18-lea. Decorul sculptat exterior datează din perioada 1390–1410. Arhivolta, realizată de sculptori necunoscuți, reprezintă Sfânta Treime cu ierarhia angelică.
Interiorul este compus dintr-o singură navă cu cinci travee, o absidă cu cinci laturi și două oratorii laterale. Oratoriul sudic, rezervat reginei, poartă stema lui Isabeau de Bavaria, soția lui Carol al VI-lea, iar cel nordic, rezervat regelui, poartă stema Ioanei de Bourbon. Spre nord se află o ușă decorată cu Incoronarea Fecioarei, care conduce la sacristie. Aceasta ține și loc de tezaur, destinat pentru păstrarea relicvelor. Bolta navei poartă literele „H” și „K”, inițialele lui Henric al II-lea și a soției sale Caterina de' Medici, precum și o semilună, referitoare a devizei lui Henric al II-lea: „Cum plena est, emula Solis” („când este (Luna) plină, egalează Soarele”). Realizate în perioada 1556–1559 de pictorul pe sticlă Nicolas Beaurain, vitraliile ilustrează Apocalipsa lui Ioan.
Pavilionul Regelui și cel al Reginei prezintă o fațadă de stil clasic pe trei niveluri, cu pilaștri colosali. Decorul interior, realizat sub îndrumarea lui Philippe de Champaigne, ilustrează teme din viața lui Ludovic al XIV-lea: căsătoria cu Maria Tereza, pacea de la Pirinei, etc. Turnul Grădinei (Tour du Bois) a fost transformat într-un arc de triumf și cortina sudică a fost amenajată cu arcade și nișe pentru a găsi copii după celebre statui antice. Un alt zid, și el perforat de arcade si decorat de statui, a fost ridicat pentru a separa partea de stil clasic de partea medievală. O cale, care prefigură actuala Avenue de Paris, s-a deschis între Piața Tronului (acum Place de la Nation) și Turnulețul de la Saint-Mandé, la extremitatea nord-vestică a domeniului. In momentul respectiv, terasa vestică era acoperită de grădini în stil francez desenate de André Le Nôtre, cu o seră de portocali, chioșcuri și o ghețărie. Acum au dispărut.
Opera Bastille
Opera Bastille este un local de operă modern situată în Place de la Bastille din Paris . Acesta a fost proiectată de Carlos Ott și inaugurată în 1989 cu ocazia celebrării bicentenarului Revoluției în contextual unor proiecte majore la Paris . Impreună cu mai bogata, venerabila și mai luxoasa Operă Garnier, noua Operă Bastille constituie Opera Națională din Paris.
Presedintele Francois Mitterrand a decis, în 1982, să construiască o nouă operă la Paris pentru a descărca Opera Garnier . El a dorit o operă "modernă și populară", pentru nevoile timpului și plasată într-un cartier popular.
A fost aleasă locația stației Paris-Bastille, amplasat între Rue de Lyon și Rue de Charenton și la Place de la Bastille. Un concurs pentru a selecta arhitectul acestei noi opere a fost lansat în 1983 și s-au primit 756 de proiecte. Concursul a adus la conducerea proiectului pe Carlos Ott, un arhitect uruguayan trăitor în Canada. Concursul a fost atribuit la 17 noiembrie anul 1983. Lucrările au început în 1984 cu demolarea stației feroviare de la Paris-Bastille, deschisă în 1859 și închisă în 1969. Aceasta a fost folosită până la demolarea ei pentru diferite expoziții.
Opera Bastille a fost inaugurată pe 13 iulie 1989 de Francois Mitterrand, în ajunul a 200 de ani de la asaltul Bastiliei. Aceasta în programul de festivități privind bicentenarul asaltului Bastiliei. Inaugurarea s-a făcut în prezența a 33 de șefi de stat și de guvern cu un spectacol în regia lui Bob Wilson, la nuit avant le jour ( o noapte înainte de ziuă). La concert au participat soliștii Teresa Berganza și Placido Domingo. A doua zi s-a dat un concert gratuit.
Edificiul, care era neterminat la momentul inaugurării oficiale, nu a văzut primul spectacol de operă până la 17 martie 1990, cu Troienii de Hector Berlioz, în regia lui Pier Luigi Pizzi .

Opera Bastille trebuia să aibă o capacitate de 3309 de locuri în total, însumând teatrul principal, sala de concerte și teatrul studio (care nu s-a mai construit). Luând în calcul numai sala principală cu 2703 locuri,Operă Bastille este una dintre cele mai mari din lume, în ceea ce privește capacitatea. In comparație, Sala de concerte a Sydney Opera House poate găzdui 2.679 de persoane în poziția așezat, iar Teatrul Balșoi, din Moscova, 1720 de persoane. Acest lucru nu este nimic de altă parte cu care se confruntă In schimb, Opera Metropolitan din New York are o capacitate de 3.800 de spectatori.

S-au produs deteriorări rapide ale fațadei edificiului și după o expertiză au mai apărut și alte defecte. Constructorul a fost dat în judecată și a trebuit să remedieze totul pe cheltuiala sa începând cu 2007 pentru o durată a lucrărilor de doi ani.
Munca desfășurată între timp, fără a închide teatrul, a ajutat la a realiza o funcționare satisfăcătoare a tuturor echipamentelor.
In 1986, noul guvern de dreapta, condus de Jaques Chirac a luat în consuderare anularea proiectului, dar lucrările fiind prea avansate s-a decis continuarea lor. Președintele Mitterrand a rămas implicat personal pe tot parcursul procesului de construcție, până la punctul în care echipa de planificare i s-a adresat lui pentru a decide cu privire la culoarea scaunelor în urma neînțelegerilor interne. (El a ales negru.). Costul total al construcției s-a ridicat la 2,8 miliarde de franci francezi.
Opera Bastille este situată, în principiu pe locul fostei fortărețe Bastilia . Pentru a face aceasta "amestec" de modernism și vechi în peisaj, piața nu a fost remodelat să fie aliniată cu opera într-un plan paralel general, dar partea stângă a fațadei a fost lăsat parțial ascunsă în spatele unei clădiri mai vechi și mai mici, care a fost de așteptat să dea impresia că edificiul de operă a fost o parte a zonei de foarte mult timp. Cladirea se alungește apoi în spatele fațadei următoare în general cu o formă triunghiulară, ascunsă de alte clădiri în jur. Teatrul este "surmontat de cub opac al clădirii de scenă și învelit în pereți caroiași din sticlă ... Opera este deschisă către lumea exterioară, dar foaierele au aspectul impersonal ale unui aeroport. Aceste foaiere se rotesc în jurul auditoriului teatrului pe mai multe nivele și dau spre exterior o fațadă de sticlă de formă rotundă.
Accesul la holul de la intrare se face direct dintr-un pătrat de la nivelul străzii. S-a prevăzut o scară exterioară monumentală care duce la foaier la primul nivel și un acces subteran direct de la stația de metrou Bastille. Acestea au fost amenajate în holul de la intrare, dar au fost în cele din urmă închise.
Sala de spectacole a teatrului a fost proiectată pentru 2723 de locuri, dar mai târziu s-a redus la 2703. Este organizată într-o arenă formată cu două mari balcoane în partea din spate și cu câteva balcoane înguste de pe părțile laterale. Palatul Garnier are mai multe zeci de tipuri de scaune și nu oferă o vizibilitate bună spre scenă din toate acestea. In schimb fiecare scaun de la Opéra Bastille oferă o vedere fără restricții a scenei, dar are același tip de scaune cu același nivel de confort, și nu există loje . Subtitrările sunt vizibile de la fiecare scaun , cu excepția celor foarte depărtate în spatele arenei și a primului balcon. In 2005, au fost create două zone mici de locuri în picioare. Au fost create la partea din spate a arenei. Biletele sunt vândute pentru 5 €, numai în seara spectacolului. Nu există nici un "regal" sau "lojă prezidențială", în schimb, unul dintre scaunele obișnuite în arenă, pe " rândul VIP" (rândul 15), imediat după culoarul central, este considerat fotoliul prezidențial, cu toate că nu toți președinții din 1989 au fost avizi de operă.
Datorită dimensiunilor sale, auditoriul este în mod frecvent și în sens defavorabil-numit "navă", și, în comparație cu alte edificii de operă, acustica a fost descrisă ca fiind dezamăgitoare, în cel mai bun caz. O caracteristică tehnică destinată să facă un bine spectacolelor, este faptul că podeaua orchestrei este de fapt un mic lift, ceea ce face posibilă adaptarea groapii la cerințele de performanță, ridicând-o pentru o orchestră mai mică și coborând-o pentru una mai mare. Groapa orchestrei are spațiu pentru 130 de muzicieni.
Sala este in general de culoare rece din cauza predominanței gri granit, negru sau alb de piatră și negru pentru țesătură și transmite un fulger gigant din plafonul de sticlă albă, S-au utilizat rame pentru scaune și bare de susținere și de stejar pentru podea, fapt ce aduce o atingere maro deschis mai cald. Acest design modern a fost controversat încă de la deschiderea edificiului, o parte din public preferând decorarea abundent ornată și luminoasă a mai tradiționalului Palais Garnier.
Culisele ocupă un volum imens (5.000 m²), de șase ori mai mare decât singura punte : zona de punte este flancată la stânga și la dreapta cu zone de aceeași mărime, iar aceste trei domenii sunt reproduse spre partea din spate a teatrului. Un sistem de șine și o stație de andocare rotativă face posibilă să se rostogolească seturi întregi on și off pe platforme motorizate gigant în câteva minute și pentru a stoca aceste platforme pe punctele de culise disponibile. Schimbările rapide ale decorului permit artiștilor să repete un spectacol după-amiaza și un altul seara, ceva imposibil la Opéra Garnier. Utilizarea unor astfel de platforme, de asemenea, face mult mai ușor de utilizat decoruri tridimensionale, mai degrabă decat traditionalele imagini plane. Sub punte este un gigant ascensor, care este folosit pentru a duce platformele fixe neutilizate la un depozit subteran la fel de mare ca și culisele în sine. Imobilul include, de asemenea, o sală de repetiții.
Place de la Concorde
Place de la Concorde este una dintre cele mai importante și circulate piețe publice din Paris. Are o suprafață de 8,64 hectare și este una din cele mai mari piațe centrale din capitala franceză, situată la capătul estic al renumitei artere Champs Elysees. (Prima ca suprafață este Piața Quinconces de Bordeaux).

Piața a fost proiectată la început de Ange-Jacques Gabriel, în 1755, ca o suprafață înconjurată de un șanț cu apă sub formă de octogon, între Champs-Elysees, la vest și Grădina Tuileries la est. Decorată cu statui și fântâni, zona a fost numită Place Louis al XV-lea, pentru a onora pe regele aflat pe tron în acel moment. În centru  statuia ecvestră a regelui, Statuia fusese comandată în 1748 de orașul Paris, și sculptată de Edmé Bouchardon, si completată de Jean-Baptiste Pigalle după moartea lui Bouchardon. Statuia a fost inaugurată la 20 iunie 1763. Aceasta a fost orientată cu fața la răsărit, la intersecția a două axe urbane principale, cea de nord-sud ce pornea de la Madelaine spre sud, în lungul străzii Royale spre Sena și Palatul Burbon, dincolo de podul cu același nume și axa est - vest , ce pornea de la Grădinile Tuileries, la est și urma Champs Elysees.la vest.

Pe statuie, regele era reprezentat în stil roman, purtând coadă de cal și încununat de lauri.  Piedestalul, datorat lui Jean-François-Thérèse Chalgrin, era decorat cu basoreliefuri, având la fiecare colț o statuie de bronz care evoca una din virtuțile regelui: Forța, Justiția, Prudența și Pacea. După momentul inaugurării statuii monarhului nepopular au apărut imediat unele cântecele satirice în acești termeni:

Ah! frumoasa statuie, ah! frumos piedestal

Virtuțile sunt pe jos și viciile călare.

Data de 30 mai 1770, a fost scena unui eveniment dramatic: atunci când un foc de artificii a fost lansat în onoarea căsătoriei  Dauphin-ului cu Arhiducesa Maria Antoaneta din Austria , 133 de persoane au murit călcate în picioare și sufocate într-o panică cauzată de un incendiu provocat de o rachetă eșuată.

In 1772 piața a fost finalizată în princiu. O incintă octogonală, prevăzută cu o balustradă, înconjurată de un șanț de 20 de metri lățime și limitată cu cabine căptușite, a fost creat să încingă acest spațiu vast. Numai în partea de nord s-a pătrat ce era construit, fapt  care elibera vederea spre Sena,  adică spre sud și spre Palatul Bourbon de pe celălalt  mal al Senei. Cu toate acestea, o parte a programului nu a fost niciodată realizată. Astfel, Gabriel a planificat să depășească grupurile de cabine reprezentând trofee sculptate, și să creeze două fântâni pe fiecare parte a statuii. Piața a fost numită Place Louis al XV - lea. In 1776, spațiul interior a fost împărțit în patru compartimente de iarbă, înconjurate de bariere vopsite în verde.

In mare, suprafața pieței se prezenta sub forma unui dreptunghi cu laturi lungi, dreptunghi cu colțurile tăiate de patru laturi mici, care i-au dat, în final, aspectul de octagon alungit.

La capătul de nord, au fost construite două clădiri impunătoare și identice. Separate de Rue Royale, aceste palate au rămas printre cele mai bune exemple ale arhitecturii stil Louis Quinze. Inițial, cladirea de est a servit drept Ministerul Naval Francez . La scurt timp după construcția sa, clădirea de vest a devenit casa opulentă a ducelui d'Aumont. Acesta a fost ulterior achiziționată de către contele de Crillon, a cărui familie a locuit acolo până în 1907. Celebrul Hôtel de Crillon, hotel de lux care ocupă în prezent clădirea, a luat numele de la ultimii proprietari.

In hotelul Crillon obișnuia să vină regina Maria-Antoaneta pentru după-amieze de relaxare și lecții de pian. Deasemeni, hotelul a servit și ca sediu al armatei germane de ocupație pe timpul celui de al Doilea Război Mondial.

In timpul Revolutiei Franceze statuia lui Ludovic al XV-lea al Franței a fost distrusă și zona redenumită Place de la Révolution. Noul guvern revoluționar a ridicat ghilotina în piață, ghilotină cu care a fost executat regele Ludovic al XVI-lea la 21 ianuarie anul 1793.  (inițial a fost instalată provizoriu pentru decapitarea celor care au furat bijuteriile coroanei, apoi a fost readusă pe 21 ianuarie 1793 pentru regele Ludovic al XVI-lea si instalată defintiv în 1793 pentru mai bine de un an intreg, dupa care a fost transferată in actuala Piață a Națiunii și adusă înapoi o singură dată pentru executarea lui Robespierre și a acoliților săi). 

Alte personalități importante ghilotinate în același loc, de cele mai multe ori în fața aplauze- lor mulțimilor, au fost Regina Maria Antoaneta , Principesa Elisabeta a Franței, Charlotte Corday, Madame du Barry, Georges Danton, Camille Desmoulins, Antoine Lavoisier, Maximilien Robespierre, Louis de Saint-Just și Olympe de Gouges. Peste 1.000 de persoane și-au găsit sfârșitul în Piața Revoluției și aproape 2.500 au fost ghilotinate în timpul Revoluției Franceze.
In 1795 au fost instalati la intrarea in Champs-Elysees Caii de Marly , operă a lui Guillaume Coustou. Astăzi o copie a acestei opere se află tot in același loc, iar originalul se poate admira la Luvru. In același an , piața a fost rebotezata Place de la Concorde , pentru a uita Regimul Terorii. 

Rebotezarea a avut loc sub Directorat, piața a fost redenumită Place de la Concorde, ca un gest de reconciliere după tumultul și atrocitățile Revoluției Franceze. După Restaurarea Bourbonilor în 1814, numele pieței a fost schimbat din nou la Place Louis XV, iar în 1826 piața a fost redenumită Place de Louis al-XVI-lea. După revoluția din iulie 1830 numele a fost schimbat din nou în Place de la Concorde și așa a rămas de atunci.

Piața de la Concorde a fost decorată mai târziu cu două fântâni monumentale situate astfel, în centrul Parisului . Acestea au fost proiectate de Jacques Ignace Hittorff și finalizate în 1840 în timpul domniei regelui Ludovic-Filip . Fântâna de Sud comemorează comerțul maritim și industria din Franța, iar fântâna de nord comemorează navigație și comerț, pe râurile din Franța. Înainte de Revoluția franceză , în perioada 1753-1772, când piața s-a numit Place Louis al XV-lea , arhitectul Jacques-Ange Gabriel a conceput un plan prin care statuia monumentală a lui Ludovic al XV-lea să fie încadrată de două fântâni publice ornamentale, dar planul nu s-a realizat din cauza lipsei de apă suficientă. Gabriel a completat clădirea Ministerului Marinei, cu vederea la octagon. Prezența sa a influențat, mai târziu alegerea temelor pentru Fântânile de la Concorde.

Finalizarea Canalului de l'Ourcq, în 1824, aducând apă din afara orașului în centrul lui, a făcut posibilă construirea fântânilor dorite în Place de la Concorde. In 1829, în timpul domniei regelui Carol al X-lea , orașul a sponsorizat un concurs pentru un nou plan de piață, care trebuia să includă nu mai puțin de patru fântâni. Unul dintre cei intrați în competiție a fost Jacques Ignace Hittorff, un german prin naștere, care primise decorații la festivaluri anterioare  și înmormântări, iar în 1825 la incoronarea lui Charles al X-lea. Planul de Hittorff cu patru fântâni care înconjurau o statuie ecvestra a lui Louis al XVI-lea. nu a fost selectat.

După Revoluția din iulie 1830 , noul rege, Louis-Philippe, a redenumit Piața drept Place de la Concorde și a respins proiectul anterior de amenajare. În 1831, când viceregele Egiptului, Mohammed Ali, a dat regelui francez, în dar, un obelisc datând din timpul lui Ramses al II-lea și al III-lea din vestigiile de la Luxor. De fapt au fost donate trei obeliscuri, dar numai unul a fost transportat la Paris. Obeliscul este executat din granit roz de Syena și poartă hieroglifele celor doi faraoni din urmă cu 3300 de ani. Au fost donate ca recunoștință pentru munca de descifrare a hieroglifelor de Champollion. Obeliscul a fost adus în Paris în anul 1836 și la ridicarea lui au asistat 200.000 de oameni. Obeliscul are o greutate de 227 de tone și o înălțime de 22,86 metri. Se află plasat pe o platformă cu diametrul de 9 metri. Partea de vârf a obeliscului poartă un pyramidion de peste 3,50 metri, plasat în anul 1998. Obeliscul se află pe linia axei istorice a Parisului, care merge de la Carrousel, Arcul de Triumf, până la arcul din Defance, prin Grădinile Tuileries și în lungul căii Champes Elysees. Obeliscul servește de asemenea ca gnomon pentru un cadran cu cifre romane și cu liniile desenate pe teren cu încrustații de metal în centrul pieței.
Louis-Philippe l-a selectat pe Hittorff pentru a proiecta un plan pentru plasarea obeliscului în vederea festivalului din iulie 1833, destinat pentru a comemora aniversarea domniei sale. La scurt timp după aceea Louis-Philippe i-a dat și o comisie pentru a restructura întrega piață.

Hittorff a lucrat la proiectarea pentru octogon și pentru patru fântâni, între 1833-1840, consultând îndeaproape pe Claude Philibert Barthelot Rambuteau, prefectul Senei. Influența principală asupra desenelor și modelelor sale de fântână a fost dată de fântânile gemene din Piazza San Pietro din Roma, care sunt de asemenea plasate pe fiecare parte a unui mare obelisc, și pe care Hittdorff le-a văzut într-o vizită la Roma, în 1820. O altă influență a preluat-o din  Piazza Navona din Roma, alte două fântâni au fost plasate pe fiecare parte a unui obelisc. La fel ca și în exemplele din Roma, Fântânile de la Concorde au fost plasate pe o axă care lega Biserica Madeleine și Rue Royale la nord și podul de la Palais Bourbon la sud.

Doisprezece sculptori diferiți au lucrat la structura fântânilor, supravegheați îndeaproape de Hittorff, care s-a asigurat că întregul ansamblu va fi armonios și echilibrat. O caracteristică importantă a designului ambelor fântâni a fost un capac în formă de ciupercă deasupra vasului central. Apa pornea printr-un jet din partea de sus a capacului și apoi curgea în cascadă în jos într-un vas circular, apoi mai jos într-un bazin mare circular.  Structurile majore ale fântânilor au fost realizate din fontă înflorită sau vopsite cu bronz și vopsea de aur. Compozițiile mai mici cu tritoni și nereide au fost realizate din bronz.

Intre 1833 și 1840, Hittdorff a modificat planurile de mai multe ori. In 1835, atunci când un comitet guvernamental a raportat că alimentarea cu apă nu ar fi suficientă pentru patru noi fântâni, el a redus numărul la două din cele patru gândite. Obeliscul a fost ridicat în piață la 25 octombrie, 1836. Ambele fântâni au fost finalizate în luna mai, 1840.

In anii 1862-1863, fântânile au fost restaurate, iar vopseaua de bronz și aur a fost înlocuită cu un strat de bronz.

Fântâna maritimă, la sud, mai aproape de fluviul Sena, reprezintă spiritul maritim al Franței. 

Ornamentele mari semi-nud care susțin vasul, reprezintă Marea Mediterană și Oceanul Atlantic . 

Alte ornamente de sub vas reprezintă industriile marine; corali, pești, coji de și perle .

Ornamentele sunt așezate în prora unei nave, simbol al orașului Paris și ele sunt înconjurate de delfini ce stropesc apă prin nări.

Deasupra vasului, sprijinind capacul în formă de ciupercă, sunt figuri care reprezintă spiritele navigației maritime, Astronomie și Comerț. Pe lângă acestea sunt lebede prin a căror gură se scurge apa în bazinul de mai jos.

In bazinul, cu tritoni și nereide se găsesc pești de bronz cu buza în sus de la marginea vasului.

Fântâna râurilor, aflată spre nord, mai aproape de biserica Madeleine, are ornamente mari, care susțin vasul și reprezintă râul Ron și râul Rhin . Celelalte statuete importante reprezintă principalele recolte din Franța; grâu și struguri, flori și fructe.

Ornamentele de mai sus de vas care susțin capacul reprezintă spiritele râului de navigație, agricultură și industrie.

La fiecare colț al octogonului pieței se află o statuie a unui mare oraș francez:  spre exemplu

- Brest si Rouen de Jean-Pierre Cortot . Potrivit tradiției populare, Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat la locul statuii orașului Rouen. Unii monarhiști încă se adună în fiecare zi de 21 ianuarie pentru comemorare.

- Lyon și Marsilia de către Louis Petitot ;

- Bordeaux și Nantes de Louis-Denis Caillouette ;

- Lille și Strasbourg de către James Pradier . Se spune că artistul a luat, pentru modelul orașului Strasbourg pe Juliette Drouet, femeie care fusese amanta lui înainte de a deveni cea a lui Victor Hugo . Statuia de la Strasbourg a fost învăluită mult timp în crep negru de doliu drept memento că Alsacia-Lorena, fuseseră anexate de către Imperiul German, în 1871. Aceasta până după cel de al Doilea Război Mondial.
Monumentele orașelor au fost amplsate de Hittdorff în 1836.
Apa pentru fântâni a fost furnizată, după cum s-a amintit, de Canalul de l'Ourcq, canal început de Napoleon la începutul domniei sale. Fântanile originale nu au avut pompe și operau prin gravitate. Apa curgea din bazinul de la La Villette , unde apa sosea la Paris, la o înălțime mai mare decât Place de la Concorde. Apa de preaplin a intrat în Sena. La început, în 1840, 6.000 de metri cubi de apă pe zi se preluau din La Villette. Ele erau retrase din circuitul agricol pentru Fontaines de la Concorde.
Fântâni au fost proiectate cu grijă, astfel încât o foaie de apă curgea uniform de marginea vasurilor, chiar dacă vântul era puternic, iar alimentarea cu apă era neuniformă. Câte un mic canal ascuns doar în interiorul fântânilor, la marginea vaselor, modera curgerea apei.
In secolul 20, sistemul de gravitație a fost înlocuit cu pompe, care reciclează apa.
In partea de sud (sud-est) piața se unește cu malul sudic al Senei prin Podul Burbon unde se află Adunarea Națională.
Toată piața este înconjurată de coloane rostrale cu felinare, acestea fiind toate mici opere de artă.
Grădinile Tuileries

Grădinile Tuileries (Jardin des Tuileries) reprezintă cea mai importantă și cea mai veche grădină franceză.

Grădina se întinde în centrul Parisului, de la vest la est, de la Place de la Concorde până la Palatul Luvru, și de la sud la nord, de la Sena până la strada Rivoli. Aceasta a fost creată în 1564, când a început și construcția Palatului Tuileries, din dorința Caterinei de Medici. Grădinile Tuileries sunt realizate în stil italian,: șase alei pe longitudine și opt pe transversală, delimitând compartimentele rectangulare ce includ diferite plantații (arbori masivi, peluze, rânduri de flori, etc.). O fântână, o menajerie și o grotă împodobesc grădina. La începutul sec.al 17-lea s-a mai amenajat o seră de portocali și o crescătorie de viermi de mătase.

In 1664, Jean-Baptiste Colbert a ordonat ca aceasta să fie refăcută în întregime sub conducerea arhitectului André Le Nôtre, care era deja vestit pentru grădinile castelului Vaux-le-Vicomte. Acesta a dat grădinii un nou aspect, care în linii mari a fost conservat până în zilele noastre: In axa palatului a amenat o alee centrală, delimitată la est de un bazin rotund iar la vest de un bazin octogonal. A construit terasa Feuillants în lungul viitoarei străzi Rivoli; In cele din urmă, el a ridicat două terase în lungul viitoarei pieți Concorde.

Numeroase statui de marmură se pot întâlni pe aleile grădinii. Din 1719, intrarea principală este străjuită de două statui de Antoine Coysevox, reprezentându-i pe zeul Mercur și „Faima călărind un cal înaripat”.

In 1783, pentru prima oară un om a zburat cu un balon cu gaz. Astăzi, la intrarea în grădină, în dreapta, se găsește amplasată o plăcuță ce amintește de acest eveniment.

In timpul Revoluției, grădina a fost martorul marilor evenimente în care însuși palatul a jucat rolul teatrului. Bazinul rotund a fost locul în care s-a desfășurat ceremonia Ființei Supreme (8 iunie 1794). Aici se găsesc efigii ce reprezintă Ateismul înconjurat de Ambiție, Egoism, Discordie și Falsa-Simplitate. In Grădinile Tuileries, Maximilien de Robespierre a provocat un incendiu într-o apoteoză de aplauze. Apoi, cortegiul s-a îndreptat spre Champ-de-Mars. Pe 10 octombrie, același bazin primea sicriul lui Jean-Jacques Rousseau (exhumat de Ermenonville pentru a fi dus la Panthéon).

In unghiurile vestice ale grădinii, Napoleon al III-lea al Franței a construit două clădiri identice ce adăposteau:o seră de portocali, construită în 1853 în partea de sud-vest, clădire care adăpostește în prezent un muzeu de artă modernă, Musée de l'Orangerie, atașat Muzeului Orsay. Aici este expus celebrul ciclu de picturi Nymphéas (Nuferii) de Claude Monet.o sală pentru jocul sportiv cu mingea numit jeu de paume (strămoșul tenisului) construită în 1861 în partea de nord-vest, clădire care adăpostește în prezent muzeul Galerie Nationale du Jeu de Paume în care acum sunt organizate expoziții temporare de artă contemporană.

In perioada anilor 1870-1871 se fabricau baloane cu gaz și unele chiar decolau. După bombardarea de către Prusia, fabrica a fost mutată la Gara de Est.

La Jocurile Olimpice de vară din 1900, grădina a găzduit probele de scrimă.
Gradinile Tuileries se numară printre cele mai vizitate atracții ale Parisului datorită locației centrale de care se bucură. Grădinile Tuileries au alcătuit unul dintre primele parcuri deschise publicului larg și a devenit imediat un loc de promenadă pentru parizieni. Inca din sec.al 18-lea parcul avea cafenele, chioscuri, băncuțe și toalete publice. 
Arcul de triumf - Carrousel

Arcul de Triumf du Carrousel este un monument atrăgător și impunător din Paris , situat în Place du Carrousel, piață care îi poartă numele . A fost construit între  anii 1806 și 1808 pentru a comemora victoriile militare ale lui Napoleon din anul precedent, respective victoria de la Austerlitz. Mai faimos a devenit curând Arcul de Triumf de l'Etoile , plasat la capătul de vest al marii artere Champs Elysees.  Acela a fost proiectat în același an și are de două ori mărimea celui de la Carrousel. Acel mare Arc de triumph nu a fost finalizat până în anul 1836.

Carrousel, este un exemplu de arhitectură în stil corintic. Monumentul are19 metri înălțime, 23 de metri lățime și 7,3 metri adâncime (grosime). Arcul central  are o deschidere de 6,40 metri și este flancat de doua arcuri mai mici, de 4,3 m înălțime și 2,7 metri lățime. Pe cele două fețe ale Arcului Carrousel sunt plasate echilibrat opt coloane corintice din marmură și de statuile a opt soldați renumiți ai Imperiului. Pe frontonul arcului, între soldați, sunt lucrate bazoreliefuri care reprezintă:

Stema Regatului Italiei , cu cifre care reprezintă istoria și arte

Stema Imperiului Francez cu Victory, faima, istorie, si Abundenta

Ințelepciunea și puterea care susțin brațele Regatului Italiei, însoțit de Prudență și Victorie.

Victorii diplomatice și militare ale lui Napoleon sunt pomenite de reliefuri executate în marmură de trandafir. Ele descriu:

- Pacea de la Pressburg

- Intrarea lui Napoleon în Munchen

- Intrarea lui Napoleon în Viena , sculptor Louis-Pierre Deseine

- Bătălia de la Austerlitz , sculptorul Jean-Joseph Espercieux

- Conferința Tilsit

- predarea Ulm-ului , sculptor Pierre Cartellier

Arcul este, desigur, o copie prelucrată a arcelor triumfale ale Imperiului Roman, în special al arcului lui Septimius Severus din Roma. Subiectele din basoreliefurile dedicate luptelor au fost selectate de către directorul Muzeului Napoleon (Paris) (situat la momentul de față în Luvru), Vivant Denon , și proiectat de Charles Meynier .

Friza cea mai de sus, de pe antablament, poartă sculpturi de soldați celebr din timpul lui Napoleoni: Auguste Marie Taunay - cuirasier (stânga), Charles-Louis Corbet – Dragoon,

Joseph Chinard - grenadier călare și Jacques-Edme Dumont - genist.

Quadriga deasupra antablamentului cuprinde o copie prelucrată a anticilor cai de pe biserica San Marco de la Veneția. Este vorba de celebrii cai de bronz jefuiți de venețieni în 1204 de la Constantinopol, cai ale căror copii împodobesc partea de sus a ușii principale a Bazilicii San Marco din Veneția.  Caii au fost aduși de două ori la Paris, pentru ocazii speciale, pe timpul ambelor imperii franceze.

Inițial, acesta a fost surmontat de faimoșii cai de Catedrala San Marco din Veneția , care au fost capturați în 1798 de către Napoleon. In 1815, în urma bătăliei de la Waterloo și restaurarea dinastiei Bourbon, Franța a cedat Quadriga imperiului austriac care a anexat Veneția în conformitate cu termenii Congresului de la Viena . Austriecii au retrimis imediat statuarul cu cai de bronz la Veneția. Caii Sfântului Marcu au fost înlocuiți pe Carrousel, în 1828, de o quadrigă sculptată de către baronul François Joseph Bosio , ilustrând Pacea într-un car triumfal condus de două Victorii aurite, așezate pe ambele părți. Compoziția avea menirea de a comemora restaurarea Bourbonilor în urma căderii lui Napoleon.

Arc du Carrousel a inspirat designul Marble Arch, construit în Londra, între  anii 1826 și 1833.

Arcul de Triumf du Carrousel se află la capătul estic al Axe historique ( "axa istorică") a Parisului, un traseu de nouă kilometri lungime lineară , care domină o mare parte din cadranul de nord - vest al orașului. Este, de fapt, o coloana vertebrală a părții din dreapta Senei.

Arcul este perfect aliniat cu obeliscul în Place de la Concorde , linia de centru a marelui bulevard Champs-Elysees , cu Arcul de Triumf  din  Place de'Etoile , și, deși nu este direct vizibil din Place du Carrousel, cu Grande Arche de la Défense . Astfel, axa începe și se termină cu câte un arc. Când a fost construit Arcul Carrousel, era împiedicată orice vedere de la el spre vest. Partea centrală a Palais des Tuileries  intervenea pentru a bloca linia de vedere spre vest. Atunci când Palatul Tuileries a fost ars, în timpul Comunei din Paris, în 1871, iar ruinele sale au fost spulberate (prin 1973), axa mare, așa cum există în prezent, a fost deschisă pe tot prcursul dinspre Place du Carrousel și Luvru spre apus, până la Place d'Etoile.

Numele pieţei şi al arcului de triumf se datorează giganticei parade teatrale numiteCarrousel, care a fost organizată în 1662 când s-a născut moştenitorul tronului,Le Grand Dauphin , fiul lui Ludovic al XIV-lea și al reginei Maria-Tereza de Austria
Sorbona
Sorbona (Sorbonne) este cea mai celebră universitate franceză și una dintre cele mai cunoscute universități din lume. Situată în centrul istoric al capitalei Franței, Sorbona poartă numele colegiului fondat în 1257 de către Robert de Sorbon în cadrul Universității din Paris.
Renumita instituție este situată în Cartierul latin, pe partea stângă Senei, în apropiere de Collège de France, fiind delimitată de străzile Victor Cousin și Saint Jacques, aproape de intersecția bulevardelor Saint Michel și Saint Germain des Près.

In sec.al XII-lea cartierul latin adăpostea cele mai celebre școli de retorică, gramatică și filosofie. Alte asemenea școli erau situate în Ile de la Cité, pe colina Sainte-Genviève, la mănăstirea Saint-Victor și pe podurile Senei. Dintre toate, excela școala catedralei Notre-Dame. După modelul ghildelor și al breslelor medievale, aceste școli s-au reunit în breasla profesorilor, sau a magiștrilor, organizație care va purta numele generic de universitas magistrorum, care acorda dreptul de practică al profesiunii de dascăl (licentia docendi). Statutele universitare sînt atestate din 1209. Universitatea din Paris este, în ordine cronologică, a șaptea universitate din lume după cele din Salerno, Bologna, Reggio Emilia, Vicenza, Palencia (Spania) și Oxford (Anglia). Sediul Universității din Paris se află pe celebra rue du Fouarre.

Pentru a răspunde nevoilor studenților săraci, diverși binefăcători au avut inițiativa fondării colegiilor universitare. Un astfel de colegiu este fondat în 1257 de către Robert de Sorbon (1201-1274), magistru-regent în teologie și confident al regelui Ludovic al IX-lea. Scopul așezămîntului era acela de a oferi cazare și resurse materiale pentru studenții sosiți la Paris din toată lumea creștină. Regele a dăruit cîteva case pe care le-a pus la dispoziția studenților săraci. Actul regal de înființare a colegiului a fost confirmat de papa Clement al IV-lea în anul 1268. Cu timpul, numele acestui colegiu a ajuns să fie folosit drept sinonim pentru întreaga Universitate din Paris, până la desființarea acesteia în contextul revoluției franceze.

In sec.al 14-lea colegiul Sorbonei a intrat într-un declin relativ, care a continuat de-a lungul Renașterii. Incepînd din 1530 primatul cultural a fost deținut de Colegiul Regal (Collège Royal), înființat în 1530 de Guillaume Budé, actualul Collège de France. Profesorii Sorbonei s-au opus ideilor moderne, în special ideilor lui Descartes și Leibniz.

Intre 1635 și 1642 s-a construit Capela Sorbonei, care va adăposti mormîntul celebrului prim-ministru al Franței sub Ludovic al XIII-lea, cardinalul Richelieu. Capela este una dintre cele mai frumoase piese arhitecturale ale complexului Sorbonei. Sorbona a intrat din nou în declin în timpul Revoluției Franceze. Din 1791, Sorbona nu a mai primit studenți, lăsînd Școlii Normale Superioare (École Normale Supérieure) locul de frunte între așezămintele academice pariziene. A revenit în prim plan abia în 1821.

Sorbona a cunoscut un avânt deosebit după cel de-al Doilea Război Mondial.
Astazi, clădirea Sorbona găzduiește mai multe instituții de învățământ superior și cercetare, cum ar fi Universitatea Pantheon-Sorbonne, Universitatea Sorbonne Nouvelle, Universitatea Paris-Sorbonne, Universitatea Paris Descartes, Ecole Nationale des Chartes și Ecole pratique des hautes etudes.

In prezent, Sorbona este cel mai mare complex din Franța, dedicat literaturii, limbilor, civilizațiilor, artelor, științelor umaniste și sociale.
Universitatea din Paris, cunoscută pe timpuri sub numele de Sorbona, a fost una dintre cele mai vechi şi mai prestigioase din Europa, datând, după cum s-a spus, de la începutul sec.al 12-lea, numele provenind de la colegiul înfiinţat în 1257 de Robert de Sorbon. Universitatea nu mai există astăzi, locul ei fiind luat de 13 instituţii de învăţământ superior distincte, autonome, unite totuşi sub conducerea aceluiaşi rector. Universităţile Paris 1-13 concentrează în prezent o treime din studenţimea franceză.

Organizarea actuală datează din 1970 şi a fost provocată de revolta studenţească din 1968, care a dus la închiderea Sorbonei, pentru a treia oară în istorie. Instituţia are o istorie zbuciumată, marcată de mai multe conflicte între studenţi şi poliţie. Sorbona a fost închisă prima dată în 1229, timp de doi ani, după ce mai mulţi studenţi au fost ucişi de către poliţie, în urma unui scandal izbucnit între tineri şi proprietarii unor taverne. Ca urmare, restul studenţilor au decretat grevă generală, iar universitatea s-a închis pentru doi ani, fiind redeschisă în 1231, prin decret al Papei Grigore IX, absolvent el însuşi al universităţii. Sorbona a fost închisă din nou în 1940, de data aceasta din cauza invaziei armatei germane. Revoltele studenţeşti din 1968, împotriva administraţiei Charles de Gaulle, au dus la acţiuni dure ale poliţiei, care a închis din nou Sorbona, timp de doi ani. Din 1970, universitatea a fost împărţită în cele 13 universităţi actuale, din care patru sunt situate în clădirea istorică a Sorbonei, iar trei au păstrat denumirea de Sorbona în titulatură. În acest an a fost ales un nou rector, în persoana profesorului Maurice Quénet. De universitate şi-au legat numele mai mulţi savanţi, între care Marie şi Pierre Curie, câştigători ai Premiului Nobel pentru fizică în 1903. Marie Curie a fost laureată a Premiului Nobel pentru a doua oară, în 1911, pentru chimie. Un alt laureat al Premiului Nobel de la Sorbona a fost fizicianul francez Frederic Joliot. Scriitorul francez Victor Hugo a fost şi el absolvent al Sorbonei.

Cele 13 universităţi sunt diferite ca număr de studenţi şi domenii de studiu. Universitatea Paris 1 (Panthéon-Sorbonne) şcolarizează circa 35.000 de studenţi şi este avangarda cercetării şi predării în Studii Europene, Relaţii Internaţionale, Management şi Comunicare. Universitatea Paris 2 (Panthéon-Assas) este una din universităţile de elită ale Franţei, vestită pentru licenţele şi masteratele în drept şi business. Assas este numită şi "Harvardul Franţei" şi este o pepinieră pentru politicienii francezi. Între absolvenţi se numără François Mitterand, fost preşedinte al Franţei, Jean-Pierre Raffarin, fost premier, Dominique de Villepin, actualul premier, şi Jean-Marie Le Pen, preşedintele Partidului Frontul Naţional. Universitatea Paris 3, "Nouvelle Sorbonne" are circa 18.000 de studenţi la licenţă, masterat şi doctorat şi şase şcoli doctorale, axate mai ales pe ştiinţe umaniste şi stiinţele comunicării, în timp ce Paris IV (Paris-Sorbonne) are 13.900 de studenţi la licenţă şi  6.916 la master. Universitatea Paris V (René Descartes) are cele mai importante şcoli de medicină, matematică şi drept. 

Universitatea Paris 6, denumită "Pierre et Marie Curie", este una dintre cele mai cunoscute din lume, mai ales pentru şcoala de ştiinţe şi medicină. Potrivit clasamentului realizat de Universitatea Jiao Tong din Shanghai în 2006, este prima instituţie de învăţământ superior a Franţei, a şaptea din Europa şi a 45-a la nivel mondial. Are peste 180 de laboratoare, multe dintre ele fiind asociate cu Centrul Naţional de Cercetare ştiinţifică al Franţei. Are 30.000 de studenţi, dintre care 10.000 la medicină şi 4.000 de profesori şi cercetători. Universitatea Paris 7, "Denis Diderot", şcolarizează 27.000 de studenţi, în ştiinţe umaniste, medicină şi ştiinţe exacte, în timp ce Paris 8, "Vincennes Saint Dennis" este renumită prin şcoala de filosofie. Universitatea Dauphine sau Paris 9 este axată pe economie şi management şi este cea mai selectivă dintre universităţile franţuzeşti, în privinţa admiterii studenţilor. 

Paris 10 sau Nanterre are cel mai mare campus, un bazin olimpic propriu şi un teren de sport. Are o cifră de şcolarizare anuală de 35.000 de studenţi în diferite domenii: ştiinţele educaţiei, ştiinţe sociale, filosofie, limbi străine, istorie, actorie, economie, drept, ştiinţe politice, educaţie fizică şi sport. Paris 11 sau Paris-Sud este a doua universitate din Franţa, după Paris 6, care a intrat în acest an în top 100, realizat de Universitatea Jiao Tong. Este specializată în ştiinţe. Universităţile Paris 12 – Val de Marne şi Paris 13 – Paris Nord au fiecare circa 30.000 de studenţi şi importante segmente de cercetare.
Madeleine

Templul grecesc este Puțin mai la nord de Place de la Concorde, în zona centrală a Parisului, se află un edificiu ce copiază cu exactitate un templu antic octostil. Edificiul este magnific și cunoscut sub numele de "La Madeleine", sau "L'église de St-Marie-Madeleine". Clădirea impunatoare este de fapt o biserică, închinată Mariei Magdalena.

Când a început construcția bisericii, în 1764, planurile arhitectului Pierre Constant d'Ivry aduceau cu cele ale Domului Invalizilor. Când a murit d'Ivy, în 1777, planurile sale, care încă pot fi văzute în Muzeul Carnavalet, au fost revizuite de succesorul său, Guillome-Martin Couture. Acesta a decis să dărâme clădirea neterminată și să înceapă cu un nou proiect, bazat de această dată pe design-ul Pantheonului.
După execuția sa, la 21 ianuarie 1793, regele Ludovic al XVI-lea a fost îngropat repede la cimitirul de lângă vechea biserică Madeleine, demolată în 1799. In sicriu, capul i-a fost așezat la picioare. La 21 ianuarie 1815 rămășițele sale și ale reginei au fost reîngropate la Basilica saint Denis, unde în 1816 fratele său, regele Ludovic al XVIII-lea, a ridicat un monument executat de Edme Gaulle.
In biserică a fost îngropat Chopin în 1849. A transmis dorința ca la înmormântarea sa să se cânte Requiem-ul de Mozart, care are o parte din cor cu voci feminine. Inmormântarea a fost amânată cu două săptămâni, până la 30 octombrie 1849, deoarece biserica nu accepta femei în corul său. In final biserica a acceptat vocile corului feminin, dar ascuns după o pânză neagră.

Construcția a fost din nou întreruptă în timpul Revoluției Franceze până în 1806 când Napoleon a decis ridicarea unui templu în onoarea armatei sale. L-a desemnat pe Pierre-Alexandre Vignon cu realizarea construcției, iar aceasta a fost dărâmată încă o dată din temelii și s-a început construcția unui templu inspirat de un templu mare asemănător Partenonului atenian. Vignon a murit în 1828, așa că edificiul a fost terminat de  Jacques-Marie HUVE. Biserica are 108 metri lungime și 43 de metri lățime.

Construcția templului s-a întins pe parcursul a 85 de ani, mai ales din cauza turbulențelor politice de la sfârșitul veacului al 18-lea și începutul veacului următor. In decursul timpului edificiul a avut mai multe destinații, fiind pe rând templu pentru glorificarea Marii Armate a lui Napoleon, după 1806 și mai apoi gară din 1837 (prima din Paris). Abia în 1842 a primit destinația actuală de biserică romano-catolică.

După ce s-a ridicat Arcul de Triumf, care cinstea și el Armata Franceză, noul templu a avut nevoie de o nouă utilitate. Unele sugestii includeau folosirea templului ca sediu al Parlamentului, ca bancă, sau chiar ca stație de tren. In cele din urmă a devenit gară pentru puțin timp, iar în 1842, clădirea a fost sfințită ca biserică.

Templul este înconjurat de 52 de coloane corintice cu o înălțime de 20 de metri. Basoreliefurile din bronz de pe uși sunt opera lui Henri de Triqueti și reprezintă cele 10 porunci. Fațada templului are rolul arhitectonic de a contrabalansa fațada cu coloane a Palatului Bourbon de peste Sena, dincolo de Place de la Concorde.

Pe frontonul fațadei vestice este reprezentată scena biblică cu "Judecata de Apoi", având pe Iisus în centru, iar sub fronton se găsește inscripția: 

         D.O.M.SVB.INVOC.S.M.MAGDALENAE (Deo Optimo Maximo sub invocatione Sanctae Mariae Magdalenae).

In interior, în spatele altarului se găsește o statuie reprezentând înălțarea la cer a Mariei Magdalena, ce a fost realizată de Charles Marochetti în 1837. 
Biserica are o singură navă cu trei cupole peste goluri largi arcuite, bogat aurite, într-un decor inspirat la fel de mult de băile romane, dar și de artiști renascentiști. Nava a fost boltită în 1831. Cupola de deasupra altarului este decorată cu frescă de Jules-Claude Ziegler, subiectul fiind intitulat Istoria creștinismului. Napoleon ocupă centrul scenei.
Orga bisericii a fost executată de Cavaillé-Coll în anul 1846 și este folosită pentru concerte și astăzi.

In fața bisericii se deschide Place de la Madeleine, nu prea întinsă. In apropiere se află luxoasa Operă Garnier și, desigur Place Vendome.
Serviciile religioase sunt celebrate de zi cu zi, inclusiv mormântări și nunți. In subsolul Bisericii este foaierul de la Madeleine. Tipic diferitelor foaiere conduse de grupuri religioase și civice în întreaga Franță, Madeleine este sediul unui restaurant deschis de luni până vineri între orele 11:30-2:00, cu excepția sărbătorilor, a vacanțelor școlare și în luna august. Pentru o taxă de abonament anual de 5 euro se poate lua masa sub plafoanele boltite pe o masă franceză cu trei feluri servite de voluntari pentru prețul de 8.50 euro. Dupa mese se poate lua o cafea Espreso  la un preț foarte ieftin.  Zidurile foaierului sunt adesea decorate de artiști locali.
Pont Neuf

In mod paradoxal, Pont Neuf (Podul Nou) este cel mai vechi pod din Paris. El se află spre capătul de vest al Ile de la Cite, inima străveche a Parisului. Numele său, de Pont Neuf, a fost dat pentru a-l distinge de cele două poduri mai vechi, care erau aliniate pe ambele fețe cu case.

Pont Neuf este de asemenea si cel mai cunoscut pod din Paris, iar impreună cu cu Pont Alexandre al III-lea, unul dintre cele mai frumoase. 

Podul este compus din două deschideri separate, una cu cinci arcuri care unește malul stâng al Senei cu Île de la Cité și o alta cu șapte arcuri care unește insula cu malul drept. Vechi hărți gravate ale Parisului arată că atunci când a fost construit podul vârful insulei (în aval) de Île de la Cité; era folosit ca pășune. In apropiere de vârful insulei se mai aflau altele foarte mici insulițe din prundiș, peste care, mai târziu s-a extins insula cea mare, odată cu construirea podului cel nou. Astăzi vârful insulei este locația Piaței du Vert-Galant, un parc public mic supranumit în onoarea lui Henric al IV-lea, "Vert galantul".

La jumatatea sec.al 16-lea, numai două poduri traversau Sena. Din cauză că erau într-o stare foarte proastă și în mod frecvent foarte aglomerate a apărut necesitatea de a se construi încă un pod.

Incă din 1550, regale Henric al II-lea a fost rugat să construiască un pod pe insulă, pentru că existente Pont Notre-Dame care era supraîncărcat, dar cheltuiala nu a putut fi suportată în momentul respective.

In luna februarie 1578, decizia de a construi podul a fost decisă de către regale Henric al III-lea, care a pus prima piatră chiar în 1578.  Pierre des Isles, unul dintre constructori, a convins comisia de supraveghere că podul, care a fost inițial proiectat drept, cu o axă continuă dela un mal la altul peste insulă, ar trebui ca să aibă între cele două secțiuni, de nord și de sud, un unghi mic între axe. In acest fel cele două porțiuni ale podului ar deveni mai rezistente la curenții râului. în cazul în care cele două secțiuni ale sale au fost construite la un unghi mic, o Schimbarea de proiect s-a adoptat imediat, în mai 1578.

Modificări de proiectare suplimentare au fost realizate și în timpul verii lui 1579. In primul rând, numărul de arcade a fost schimbat de la opt (pe nord) și patru (pe sud) la șapte și cinci. Modificare nu a constituit o problemă pe partea de nord, unde nu s-a construit nimic suplimentar. Dar pe partea de sud, deoarece cele patru pile și reazemul de pe malul stâng erau deja stabilite, adăugarea celui de al cincea arc a necesitat reducerea lungimii platformei de pe insulă, ca teren ferm, de la 28,5 unități de lungime până la aproximativ 19. In al doilea rând, s-a decis să se permită construirea de case pe pod (deși niciodată nu au fost). Acest lucru a necesitat lărgirea podului. Pontoanele rămase au fost construite în următorii nouă ani. După o lungă întârziere, care a început în 1588, din cauza tulburărilor politice și a războaielor religioase , construcția a fost reluată în 1599 sub domnia lui Henric al IV-lea.  Podul a fost deschis traficului în 1604 și finalizat în iulie 1606. A fost inaugurat de regale Henri al IV-lea în 1607.

La fel ca la cele mai multe poduri din timpul său, Pont Neuf a fost construit ca o serie de mai multe poduri scurte arcuite , după precedentele poduri romane . Acesta a fost primul pod de piatră din Paris, nu pentru a sprijini case în plus. A fost dotat cu trotuare de protecție a pietonilor de noroi și cai; pietonii putând să se dea la o parte în niște bastioane pentru a lăsa trecerea unor transporturi voluminoase. Decizia de a nu include case pe pod a luat-o Henric al IV-lea, pe motiv că eventuale case ar împiedica o imagine clară spre  Luvru, a cărui galerie nou construită la mal de apă era legată de Palatul Tuileries .

Podul a avut un trafic intens încă de la început și a fost pentru o lungă perioadă de timp cel mai mare pod din Paris. El a suferit multe reparații și lucrări de renovare, inclusiv reconstruirea a șapte deschideri în brațul lung și de coborâre a carosabilului prin schimbarea arcurilor de la conturul semi-circular la contur eliptic (1848-1855), coborârea trotuarelor și a fețelor digurilor , pereților exteriori , a cornișelor și înlocuirea ornamentelor prăbușite cu unele  cât mai aproape cu originalele. In 1885, unul dintre stâlpii brațului scurt al podului a fost subminat, astfel că a fost necesară îndepărtarea celor două arce adiacente. A fost necesar să fie reconstruite și toate bazele consolidate. Cu ocazia lucrărilor de renovare din 1851-1854 latura de sud a podului a fost aliniată cu cea de nord.

O restaurare majoră a Pont Neuf a fost începută în 1994 și a fost finalizată în 2007, anul aniversării a 400 de ani de la inaugurarea lui.

Podul a fost decorat în sec.al 16-lea cu măști de piatră, cu rol de ornamente. Au fost în număr de 381 și decorau laturile podului. Ele erau total diferite și reprezentau spiritele pădurii și  divinitățile câmpului din mitologia antică, adică  satiri și silvani . Ele erau copii ale originalelor atribuite sculptorului renascentist francez Germain Pilon (1525-1590), care a sculptat și mormântul regelui Henric al II-lea al Franței și al reginei Catherina de Medici în Bazilica St Denis , la cinci kilometri nord de Paris.

Măștile de piatră au rămas în pe pozițiile lor până în anii 1851-1854, când podul a fost complet reconstruit. In acel moment șase dintre măștile originale din sec.al 16-lea au fost plasate în Muzeul Carnavalet , împreună cu opt tipare ale altor originale. Opt alte originale au fost plasate pentru prima dată în Muzeul National al Evului Mediu (fost, Muzeul Cluny), și se află acum în Muzeul Național Francez al Renașterii în Château d'Écouen . In momentul reconstrucției, măștile Renasterii au fost înlocuite cu copii realizate de sculptori remarcanți din sec.al 19 -lea, inclusiv Hippolyte Maindron, Hubert Lavigne, Antoine-Louis Barye și Fontenelle. Fontenelle a realizat șaizeci și unu de măști care se găsesc pe partea din amonte a podului între malul drept și Île de la Cité.

Pe tot parcursul sec.al 17–lea și al 18-lea, Pont Neuf a fost centrul Parisului, plin de viață, unde a înflorit criminalitatea, șarlatania și micul comerț:

Țarul Petru cel Mare, care a venit să studieze civilizația franceză sub regența ducelui d'Orleans, a declarat că nu a găsit nimic mai curios în Paris decât Pont Neuf, iar șaizeci de ani mai târziu, filosoful Franklin a scris prietenilor săi dinn America că nu a înțeles caracterul parizian, cu excepția momentului trecerii peste Pont Neuf.

In 1862, Édouard Fournier trasat istoria podului în lucrarea sa plină de viață din două volume Histoire du Pont-Neuf. El a descris modul în care, chiar înainte de a fi fost finalizat (în 1607), bandele ascunse în și în jurul lui, se ocupau cu jefuirea și uciderea oamenilor. A rămas un loc periculos chiar când a devenit o zonă mai ocupată. Pentru o lungă perioadă de timp, podul avea chiar și propriile sale spânzurători.

Acest lucru nu a împiedicat oamenii să se înghesuie pe acolo, atrași de diverse standuri și de artiști de stradă (acrobații, mâncatori de foc, muzicieni etc.). Șarlatani de diverse tipuri au populat podul permanent, precum și escroci și hoți de buzunare, dar și de prostituție

 Execuția lui Jaques de Molay

Ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri , Jacques de Molay , a fost ars pe rug  pe 18 martie 1314, pe Île aux Juifs (insula evreilor), o mică insulă în Sena aflată aproape și la vest de Île de la Cité .Execuția a fost comandată de către regale Philippe Le Bel (Filip cel Frumos), după ce Jacques a retras toate confesiunile sale anterioare, fapt care a scandalizat Filip. Île aux Juifs și încă două mici insulițe au fost unite cu insula mai mare atunci când s-a construit Pont Neuf (așa cu s-a mai amintit).
Statuia lui Henric al IV-lea

La punctul în care Pont Neuf traversează Île de la Cité , se află o statuie ecvestră de bronz a regelui Henric al IV-lea, comandată inițial să o execute italianul Giambologna la cererea reginei Maria de Médicis , văduva lui Henri și Regentă a Franței, în 1614. După moartea lui Gianbologna, asistentul lui, Pietro Tacca a finalizat statuia, care a fost ridicată pe piedestal de Pietro Francavilla , în 1618. Statuia a fost distrusă, în 1792, în timpul Revoluției Franceze, dar a fost refăcută în 1818, ca urmare a restaurării dinastiei Bourbon. Bronzul pentru noua statuie a fost obținut dintr-o statuie a lui Louis Charles Antoine Desaix , precum și din statuia lui Napoleon în Place Vendôme , care s-a topit. Noua statuie a fost turnată cu ajutorul unei matrițe rezultată dintr-un mulaj salvat al originalului. Pe soclul statuii, noul sculptor François-Frédéric Lemot a pus patru casete în basorelief, care conțin o istorie a vieții lui Henric al IV-lea, un pergament din sec.al 17-lea care atestă realizarea statuii originale, un document care descrie modul în care a fost comandată noua statuie, și o listă de persoane care au contribuit la subscripția publică.
Chatelet

 "Châtelet"  însemnă, în franceza vorbită prin sec.al 12 lea, dar și în cea de astăzi "mic castel". Aceasta este dovada că acest cartier parizian are un bogat trecut isoric, cartier înghesuit dintotdeauna între Sena și foarte comerciala stradă Rivoli, stradă ce urmează la nord o latură a palatului Luvru. 

     Chatelet este un cartier deosebit, al Parisului. Din ori ce parte am venit spre inima orașului, am trecut obligatoriu prin acestă piață. De cele mai multe ori am folosit serviciile metroului. Deși în afară de stația de metrou, mai multe stații de autobuze și o stație de RER absorb și redau, zilnic, mii si mii de trecători și plimbăreți. Dar nu întotdeauna toți se si opresc în aceasta piață Châtelet.     

Deși este o zonă foarte puțin locuită, majoritatea clădirilor adăpostind birouri și magazine de comerț, cafenele, sau teatre, fiind însă străbătută de mici străduțe (unele datând încă din Evul Mediu), piața este un loc privilegiat de întâlnire al parizienilor și a meritat să ne oprim puțin. Si tocmai în această idee, patronul braseriei « Le Vieux Châtelet » (Vechiul Châtelet ) ce se afla chiar pe un colț al pieții, a creat o asociație a negustorilor din jur, asociație care își propune ca prin diverse manifestații, îndeobste culinare sau de animație, să atragă cât mai multi trecători, nu numai turiști dar și parizieni din alte cartiere.
     Ceea ce sare în ochi imediat este o coloană centrală, pornind dintr-o fântâna si terminându-se cu o statuie care parcă reglează circulația frenetică de pe Pont des Échanges (podul Schimburilor). Intorcând parcă spatele cladirii Camerei Notarilor statuia lui Bizot, cocoțată în vârful fântânii Palmierului, privește spre Notre Dame.

Construită în 1806 pentru gloria lui Napoleon, coloana centrală este așezată pe un soclu cu sfincși sculptați de Jacquemart. De o parte și de alta se află, față în față, teatrul Châtelet (actualul teatru muzical al Parisului) si teatrul Orașului (adică Orășenesc), cumpărat în 1899 de catre Sarah Bernhardt. O particularitate a acestui teatru este pasarela exterioaraă – a "umerașelor" - pasarelă care permite trecerea tehnicienilor dintr-o parte în alta a sălii, prin exterior.
     Intr-o latură, avenue Victoria, trasată în sec.al 19-lea pentru a descongestiona zona din jurul Primariei Parisului, este plină de mici restaurante, ocupate până la refuz în timpul prânzului de catre funcționarii din marile birouri și magazine din jur.
     La doi pași se află biserica Saint Germain l’Auxerrois, fosta parohie regală (ea se află drept în fața uneia din numeroasele intrări ale palatului Luvru). Dar între aceste două obiective, navighează silueta magazinului Samaritaine, ca un fals pachebord comercial. Legatura între aceste puncte este facută de cheiul "de la Megisserie" pe care, pe un trotuar, trecători nepăsători trec pe lângă cuști cu animale și păsări de tot felul, de vânzare. Pe celalalt trotuar însă, ca o sfidare, se află înșirați anticarii, neobosiți, răsfoind și discutând cu clienți pasionați până la căderea înserării. Istoria spune ca vânzarea de animale și păsări a încput foarte timid, prin anii ’50, când o mica cafenea din cartier a început să vândă, pentru prima data, câțiva canari, într-o colivie. Afacerea a mers mai bine decât cafeneaua încât aceasta a fost transformată în primul magazin de vânzari de animale. Azi se aude cântec de cocoși sau cotcodăcit în diverse cuști, cântec de canari sau alte pasari, iar galagioșii papagali îsi fac numărul. Doar pestii exotici evolueaza liniștit în acvariile lor. Mirosul de menajerie este destul de puternic dar animalele sunt selecționate cu grijă si au certificate de sănătate și de origine. In camera noastră de la hotel, destul de ridicată ca înălțime, a intrat într-o dimineață un papagal micuț, scăpat dintr-o colivie din împrejurimi. Pentru el am vrut ca într-un magazin specializat să luăm un pumnișor de bobițe din hrana unui papagal mare și alb care se plimba cu o cătușă în lungul unei țevi întinse în lungul magazinului. Dar cum ne apropiam de cutiuța lui cu bobițe, se înfoia agresiv din pene și venea să ne lovescă cu ciocul său gros. Nu am reușit să-l păcălim  

     Și dacă acest comert cu animăluțe datează din anii ’50, la cel de peste drum, anticarii se pot mândri cu ștate mai vechi: existența lor datează din epoca lui Voltaire. Prin sec.al 18-lea negustorii de carte veche puneau direct pe parapetul de piatră de pe malul Senei cărțile lor. Mai târziu, sub domnia lui Napoleon I, au fost instalate celebrele cutii de lemn, toate vopsite în verde-vagon, pentru a proteja aceleași cărți pe timpul cât negustorul lipsea. Se pare ca această ocupație se transmite, în cele mai multe situații, din tată în fiu, sau în familie. Primaria Parisului acordă gratuit aceste locuri cu condiția ca meseria de anticar să fie practicată cel puțin 4 zile pe săptămână. Dar azi, nimeni nu mai poate trăi doar din vânzarea cărților, fie ele și vechi. De aceea azi se văd din ce în ce ai mult cărți poștale, timbre, gravuri și de multe ori anticarii fac vizite particularilor în scopul de a gasi « comoara rara ». 

Stând lângă soclul coloanei din mijlocul pieței, silueta Teatrului Châtelet poleită de soare lumineza la rândul ei piața nu numai cu soare ci si cu lumina culturii. După ce a fost închis o perioadă de aproape doi ani, pentru o transformare totală a scenei, azi el este capabil să ofere spațiu pentru spectacole foarte variate ca gen: de operă, de balet, recitaluri sau festivaluri. Intr-un sezon el poate oferi până la 230 la manifestări pentru un total de 290.000 de specatatori.
     In spatele statuii, se află cladirea Companiei de Notari din Paris. Nimic extarordinar doar ca ea are ca data de nastere cândva în Evul Mediu când, Sfântul Louis, o persoana cunoscută pentru simțul de justitie, a instalat pe aceste locuri primii notari , în numar de 60. Clădirea în sine este construită în 1856 cu piatra recuperată de la închisoarea « Grand Chatelet ». Astăzi, aceasta Companie are ca misiune să controleze notarii și de informație pe lângă presă și publicul larg. In același timp, și aici este partea interesantă, în fiecare saptamână se desfășoară vânzari imobiliere la licitație, dupa metoda straveche: la începerea vânzării se aprinde o lumânare, în momentul în care nimeni nu mai licitează, stingerea uneia din alte două lumânări, mai scurte, marchează câstigarea bunului licitat, care revine ultimului licitator! Este cam ciudată ca metodă, este foarte adevarat, dar se pare că este apreciată și astazi din punct de vedere al corectitudinii. Așa o fi... De unde, probabil, a apărut și zicala « licitatie la lumina lumânarii ».

Am pomenit mai sus de biserica Saint Germain l’Auxerrois, parohie regală. Dar înainte de a junge la ea, ne-am oprit puțin la un alt templu, terestru si material, la magazinul "Samaritaine". Ne-am putea gândi ca numele acestui magazin vine de la cuvântul biblic, de bun samaritean. Dar nu este așa. Numele de "Samar" vine de la o uriașa pompă hidraulică care fusese instalată, la ordinul Regelui Henri al IV-lea, la capătul podului Neuf, pod din fața magazinului. La ce folosea acea pompă, nimeni nu mai știe dar se știe că istoria marelui magazin a început în 1869, când Ernest Cognaqc a deschis o mică prăvălie pe colțul străzii de la Monnaie (nume predestinat parcă marilor afaceri). Mai târziu, în urma casatoriei sale cu Louise Jay – prima vânzătoare la « Bon Marche », afacerile au prins amploare, astfel ca în 1900 s-a  construit primul magazin. Era un monument de arhitectura avantgardistaă și futuristă pentru aceea epocă, un schelet metalic sta la baza marilor volume de desfacere, volume luminate de mari ferestre. De atunci, suprafata lui a continuat să crească, ca și cifra lui de afaceri de altfel. Mare amploare a luat în perioada 1905-1932, când au fost construite alte trei imobile. Astăzi, suprafața lui totală este evaluată la 48000 metri pătrați, devenind unul dintre marile magazine ale Parisului.    

Apropiindu-ne de piața Luvru și de palatul cu acelas nume, s-ar  crede că dintr-o dată am văzut dublu; într-o perfectă simetrie doua siluete de clădiri în stil gothic încadrează un turn din același stil, în care se află unul din cele mai vechi clopote ale Parisului. Ne-am aflat în fața bisericii Saint Germain l’Auxerrois. Foarte multă lume se înșeală confundând cladirea Primariei arondismentului 1 cu cea a bisericii. Explicația este simplă: în cursul sec.al 19-lea, când imobilele ce separau, biserica de la Palatul Luru a fost darâmată. Ca urmare a fost necesar ca acest spațiu să fie ocupat de un volum unitar. Și atunci, în anul 1860, a început constructia primăriei. Asa se explica mirajul imginii duble.
     O parte din sanctuarul bisericii Saint Germain l’Auxerrois datează din epoca carolingiană. De o parte și de alta a stâlpului ce marchează locul de unde începe altarul se pot vedea doua statui sculptate în lemn, cea a patronului bisericii și cea a Sfântului  Vincent, sculpturi ce vin tocmai din Evul Mediu adânc. Am putut intra, ca în orice bisrică demnă de acest nume, ea fiind deschisă toata ziua. Departe de zgomutul străzii, aici este un loc de reculegere pentru toata lumea, enoriași, sau trecători ocazionali. De-a lungul timpului, a fost parohia Regilor Frantei, locatarii de fapt ai Palatului Luvru. Am mai putut vedea încă, perpendicular pe axul bisericii, banca regală, banca de pe care Regele Ludovic al XIV-lea participa, împreună cu curtea Sa, la diversele ceremonii religioase. Cu toata vechimea ei, această bancaă a supravietuit istoriei tumultoase a Franței si a Parisului în mod special ca, de exemplu, de marea rascoală din 1831.
Aici a luat sfârșit plimbarea noastră prin cartierul acesta, numit pe drept, "Vechiul Chatelet". 
Pont Notre Dame

Pont Notre-Dame traversează Sena în inima Parisului și leagă Quai de Gesvres de pe malul drept cu Quai de la Corse pe Île de la Cité . Este podul " cel mai vechi" din Paris și plasat în a monte de Pont Neuf. Un pod străvechi a existat pe amplasamentul acestui pod, un pod din antichitatea romană. De-a lungul timpului acel pod a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, pe timpul evului mediu, un fapt menționat în latină într-o inscripție plasată pe el și menită să onoreze pe arhitectul italian, călugărul Fra Giovanni Giocondo, care l-a reconstruit pe timpul evului mediu, între 1500 și 1507. Intr-o anumită perioadă a evului mediu, podul de lemn care a rezistat între 1406 și 1499 a fost încărcat cu aproximativ șaizeci de case tot din materiale ușoare, plasate pe ambele laturi. Greutatea caselor a contribuit la distrugerea sa din anul 1499.

Podul galo-roman a urmat axa arterei principale, de la nord la sud a orașului antic, arteră numită Cardo Maximus. Deși obișnuiau să realizeze construții de poduri foarte solide, din piartră, acel pod antic de la Lutetia a fost realizat din lemn.

Acesta a fost primul pod din Paris. Mai târziu a fost numit Grand-Pont și a traversat Sena în continuare pe timpul antichității timpurii. In 886, în timpul asediului Parisului și a atacurilor normanzilor, acea structură a fost distrusă și înlocuită cu alt pod de scândură , numit Pont des Planches de Milbray (Milbray scândură pod). Acest pod a fost distrus de inundațiile din 1406. la 31 mai 1412. Imediat, în 1413, regele Carol al al VI-lea al Franței a ordonat construirea altei versiuni a podului și să fie numit "Notre-Dame". Această nouă structură, terminată în anul 1421, a fost compusă din elemente de lemn masiv și a unit Île de la Cité cu rue Saint-Martin de azi, de pe malul drept. Podul s-a  construit în șapte ani și a fost ocupat de șaizeci de case pe laturi, câte treizeci pe fiecare parte, cu magazine la parter (buticuri diverse, librării, armurării și chiar mori, etc.). Casele au fost remarcate de Robert Gauguin ca fiind "remarcabile pentru înălțimea lor, și uniformitatea construcției". Un timp, podul a fost considerat cel " mai frumos în Franța."și a devenit zona cea mai elegantă a capitalei. Podul de lemn al regelui Carol al VI-lea s-a prăbușit la 25 octombrie 1499 aproape de ora 9 dimineața, probabil din cauza instabilități structurale cauzate de lipsa de reparații. Acela a fost considerat cel de al treilea pod din această locație, deși, cu siguranță, au mai fost variante în evul mediu timpuriu cu ocazia unor renovări.
Fundații de piatră au fost stabilite pentru un nou pod în același an (în primăvara anului 1500). Traficul între malul drept și Ile de la Cite pe perioada construcției noului pod a fos asigurat un pod plutitor. De data aceasta, podul a fost construit din piatră, ca o punte de arc , sub conducerea unui architect italian, Călugărul franciscan Fra Giovanni Giocondo , care a supravegheat , de asemenea, construirea Petit Pont, cel ce unea insula de malul stâng al Senei. Construcţia podului Notre Dame a fost finalizată în 1507 și a constituit a patra variantă a podului. Peste el s-au construit 60 de clădiri din piatră și cărămidă toate construite cu fațade cu fronton înalt. Ca urmare, podul devenit un loc foarte intens de comerț. Aici a fost localizat micul butic al Marchand-Mercier Edme-François Gersaint, magazin care a fost pictat de Antoine Watteau. Casele de deasupra podului au fost primele din Paris care au primit numere numere pare pe o parte și impare pe partea opusă. S-a consemnat că acele case aveau până la șase etaje. Podul nu a cedat, dar în 1659-1660 a fost renovat pentru a onora sosirea la Paris a fiicei regelui Filip al IV-lea al Spaniei , Maria Tereza a Spaniei , care a devenit regină a Franței prin căsătoria cu Ludovic al XIV-lea. In acea epocă podul era aproape exclusive ocupat de comercianți de artă și a redevenit, ca și altă dată locul cel mai elegant al orașului.  Intre 1786 și 1788 casele din lungul podului au fost demolate în scopuri sanitare și din cauza pericolului pe care ele îl constituiau pentru structura și stabilitatea podului.

In 1853, pe timpul urbanizării lui Haussmann, s-a creat o nouă structură de piatră deasupra fundației de piatră existente. Cu toate că acest nou pod  a fost compus doar din cinci arcade, el a fost ulterior cauza nu mai puțin de treizeci și cinci de accidente de circulație de apă între 1891 și 1910 și a primit numele neoficial Pont du Diable (Podul Diavolului). Din această cauză, pentru a facilita trecerea bărcilor pe fluxul de Senei, s-a luat decizia de a reconstrui alt pod, de data aceasta din metal. Noua lucrare a fost regizată de Jean Résal , care a lucrat și la Pont Mirabeau și Pont Alexandre III. Noul pod a fost inaugurat în 1919 de Raymond Poincaré , Președintele Republicii Franceze. Structura a rămas aceeași până în zilel noastre. Acest pod are o porțiune centrală metalică lungă de 60 de metri. O mică parte a podului de lângă Ile de la Cite este un rest a lucrării din 1853.

Axa podului trece destul de aproape de de fațada bisericii Notre Dame și continuă cu Pont Petit de pe Ile de la Cite spre malul stâng al Senei. Strămoșul lui își are rădăcinile în epoca galo-romană și a fost distrus de cel puțin treisprezece ori din anul 885 până în 1658. Prima lui distrugere de apele umflate este cunoscută în anul 885, când, desigur, avea structură de lemn. In 185 a fost construită de municipalitate ultima lui structură. Podul are un sigur arc peste apa Senei, fiind un pod scurt.

Pe timp ce admiram fațada bătrânei biserici am fost mult deranjați de circulația auto ce străbătea insula pe cele două poduri surori.
Muzeul Cluny
In cartierul Marais, Palatul de Cluny este tot ce a rămas din arhitectura medievală a Parisului și se află în inima cartierului latin, în imediata apropiere a Sorbonei. Are o curte pavată cu pietre, Cour d'Honneur (Curtea de onoare). De acolo se poate admira bogat împodobita clădire gotică cu zidurile sale cu turnuri, statuile gargui si ferestrele cu decorațiuni în formă de scoici. Inițial palatul Cluny a fost reședință religioasă. Călugării benedictini ai ordinului de Cluny au deținut clădirea pentru aproximativ 100 de ani, după care a ajuns in posesia lui Jacques d’Amboise, Episcop de Clermont, care a folosit-o drept resedință personală și a extins-o.

Clădirea era construită lângă ruinele unei vechi băi romane, pe malul stâng al Senei, la distanță de apele curgătoare, lângă Sorbona. Incepând cu 1515 a fost reședința Mariei Tudor, văduva lui Ludovic al XII-lea și fiica regelui Henric al VII-lea si a reginei Elisabeta de York. Confiscat in timpul Revolutiei Franceze, palatul a fost închiriat, în 1833, lui Alexandre du Sommerard, care l-a decorat cu opere de artă medievală. După moartea acestuia, în 1842, guvernul a cumpărat clădirea și întreaga colecție. Este astăzi Muzeul Evului Mediu, sau Muzeul Cluny.
Colecția de artă și meșteșuguri medievale este deosebit de atractivă și diversă. Majoritatea vizitatorilor vin să admire tapiseria din sec.al 15-lea „Doamna și unicornii”, cea mai apreciată tapiserie de acest gen. Intreg romantismul dintr-o eră a cavalerilor – o frumoasă prințesă și supușii acesteia, animale de pradă cât și de casă - este parcă reprezentat în aceste remarcabile tapiserii descoperite abia acum 100 de ani în Château de Boussac. Cinci dintre scene par a întruchipa cele 5 simțuri (de exemplu una dintre ele prezintă un unicorn care se uita într-o oglinda ținută de o fecioara tristă). In cea de-a șasea, o femeie și câinele său,aflat pe o pernă frumos brodată, stau la intrarea într-un cort bogat împodobit cu pietre prețioase. In stânga și în dreapta femeii se află un unicorn și un leu, fiecare ținând câte un stindard. Pe fundal se pot vedea flori, pomi fructiferi si o multitudine de animale de la iepuri până la maimuțe.
Restul exponatelor sunt extrem de variate: o sculptură din sec.al 14-lea cu chipul lui Ioan Botezatorul, statui din Sainte-Chapelle (1243-1248), cruci din secolele 12 si 13, precum si părți din statuile de la Notre-Dame. Pe arcadele în formă de evantai ale capelei medievale se află tapiserii ce întruchipează scene din viața Sfântului Ștefan.

Pe lângă tapiserii, muzeul deține o mulțime de artefacte medievale, statui, picturi, miniaturi și lucrări în aur, dar și nimicuri precum pieptene, jocuri de cărți, pantofi, sau cutii de pantofi, centură de castitate, etc.
Coborând scările, se ajunge la ruinele băii romane construită în jurul anului 200. Cea mai bine păstrată secțiune este frigidarium-ul (unde se facea baie în apa rece).. Acesta avea o suprafață de peste 200 de metrii pătrați si o înălțime de aproape 15 metri, cu ziduri de piatră groase de 1,5 metri. Din timpul domniei împăratului Tiberius, a fost descoperit un pilastru inchinat lui Jupiter sub altarul catedralei Notre Dame. A fost adus pentru a fi expus in curtea muzeului. Numit „Columna luntrasilor”, este considerat cea mai veche sculptură creată în Paris (Lutetia).
Podul Alexandru al III-lea

Podul a fost proiectat pentru a simboliza prietenia franco-rusă, stabilită prin semnarea tratatului de alianță încheiat în 1891 între țarul Alexandru al III-lea (anul 1845 - anul 1894) și Președinte a Republicii Franceze Sadi Carnot . Prima piatră a fost pusă de țarul Nicolae al II-lea al Rusiei, urmașul lui Alexandru al III-lea, împărăteasa Alexandra Fedorovna și Președinte Felix Faure, la 7 octombrie1896 . Construcția acestui pod, care se dorea a fi o operă de artă a fost încredințată inginerilor Jean Résal și Amedeu Alby, și arhitecților Cassian Bernard și Gaston Cousin .

Podul urma să aibă o singură deschidere largă și a fost poziționat în continuarea și pe centrul esplanadei largi dintre Des Invalides și Sena, Pintre Grand Palais și Prtit Palais s-a creat o stradă largă care unea axa podului cu Champs Elysee,  Podul a fost construit pentru Expoziția Universală de la Paris din anul 1900.

Pe coloana din aval de pe malul drept, a fost gravată inscripția: "Pe 14 aprilie 1900, Émile Loubet Președintele Republicii Franceze a deschis Expoziția Universală și a fost inaugurat Podul Alexandre al III-lea"..

In 1824, Navier a început realizarea unui pod suspendat pe aceeași locație. Dar complicații tehnice l-au forțat să-l distrugă, în 1828, înainte de finalizarea lucrărilor.

Pentru organizarea Expoziției Mondiale din 1900, sa decis să se distrugă Palatul industriei construit în 1855 pe Champs Elysee pentru Exoziția Universală și să o înlocuiască cu două palate, de fiecare parte a unui străzi late, care urma a prelungi Place des Invalides. De asemenea, podul Treime sau Troitsky, (un alt pod similar cu podul Alexandre al III-lea) a fost construit peste Neva în St. Petersburg, în Rusia, tot pentru a omagia Expoziția Universală de la Paris.

Caietul de sarcini punea condiția ca podul să fie suficient de plat, astfel încât să se poată vedea pe deplin Hotel des Invalides dinspre Champs Elysées. Deasemeni el nu trebuia să împiedice navigația pe Sena, asigurând o înălțime suficientă care să-l claseze printre cele mai moderne poduri. Lățimea acestuia trebuia să fie proporțională cu extinderea bulevardului ce conducea la Champs Elyzee printre cele două viitoare palate, Grand Palais și Petit Palais. O primă propunere s-a referit la 50 de metri, dar a fost redusă la 40 metri, pentru a nu perturba de transportul naval. Podul a trebuit să fie simetric și decorativ (fapt care a impus o lățime între docuri de 22.50 metri ).

Podul a fost realizat din oțel turnat. Pentru a rezista la forța de tracțiune orizontală enormă, a fost echipat cu baze de beton foarte massive pe maluri.

Fundatiile au fost săpate sub vas sub presiune.. Au existat 29 cazuri de afecțiuni de decompresie mai mult sau mai puțin grave, dar nu decese. Un muncitor a fost ucis în urma unui accident.

Podul este clasificat drept monument istoric începând cu 29 aprilie 1975 Este , de asemenea etichetat drept "Patrimoniu al secolului 20" și situat în perimetrul unei arii protejate.

Este un pod de oțel cu o lățime de 45  de metri, compus dintr-un singur arc de 107,50 de metri deschidere principală și 160 de metri lungime totală, fără punct de sprijin intermediar. La capetele sale sunt pătrunse două tuneluri piatră.

Culorile podului s-au schimbat de mai multe ori. Acestea au variat de la gri la maro, la verde și gri perlă. Și- a recăpătat culorile sale originale în singura sa restaurare din 1998. La cele două capete sunt înălțate patru coloane ornamentale cu secțiune pătrată înalte de 17 metri, ce poartă diverse sculpturi deasupra. Aceste mari coloane de capăt sunt înconjurate de câte patru cu coloane circulare încastrate la cele patru colțuri și de câte o sculptură mare la bază, sculptură orientată spre exterior.  

Fundațiile celor patru coloane de la capătul podului sunt independente de cele ale podului, rolul lor fiind doar estetic.

Podul este luminat de 32 de bronz lampadare, realizate de către unitatea Lacarrière, cea care a executat și candelabrul monumental al Operei Garnier .

Pe vârful turnurilor de la capătul podului reprezintă:

- malul drept, în amonte: Faima artelor , de către Emmanuel Frémiet  ;

- malul drept, în aval: Reputația științei de către Emmanuel Frémiet;-

- malul stâng, în amonte: Renumitul în luptă , de către Pierre Granet  ;

- mal stâng, în aval: Pegasus deținut de Fame de război, de Leopold Steiner (din cauza morții sale în 1899, grupul este completat de Eugène Gantzlin).

Decorațiile la baza celor patru turnuri au următoarele teme:

- malul drept, în amonte: Franța din Evul Mediu ( Alfred-Charles Lenoir);

- malul stâng, în amonte: Franța Renașterii ( Jules Coutan );

- mal stâng, în aval: Franța sub Ludovic al XIV-lea ( Laurent Marqueste);

- malul drept, în aval: Franța modernă ( Gustave Michel).

Lei conduși de grupuri de copii la intrări au avut ca autori:

- Banca stânga: Jules Dalou  ;

- Banca dreapta: Georges Gardet .

Diferitele grupuri de bronz sau cupru, care se extind peste pod sunt:

- Iubirile de sprijin patru lampadare , de Henri Désiré Gauquié  ;

- Patru spirite cu pește și crustacee , de Léopold Morice și Andre Massoulle  ;

In aval pe centrul podului: Nimfele Neva cu arme din Rusia , de Georges Récipon  ;

In amonte pe centrul podului: Nimfelor de Sena cu brațele Parisului , de Georges Récipon.

Pe ambele laturi ale podului se întind ghilande de frunziș în onduleuri strânse ritmic, executate din metal.

Podul este cunoscut acum ca fiind cel mai bogat ornamentat și extravagant pod din Paris fiind clasificat ca monument istoric. In acelaș timp cu el s-au ridicat în apropiere, pe malul drept al Senei cele două palate amintite, Grand Palais și Petit Palais.

In trei din cele opt seri petrecute la Paris în acel an 1992 am așteptat cu carmen asfințitul și aprinderea luminilor marilor monumente de acel pod plin de artă sculpturală de lux.

Hotel de Ville (Primăria din Paris)

Primaria Parisului ( Hôtel de Ville de Paris ) a fost centrul vietii politice din Paris timp de cateva secole bune, începând din 1357, când Etienne Marcel, rector al negustorilor(adică primar) a cumpărat locul în numele municipalității. Locul era în pantă spre malul Senei, acoperit de pietriș și nisip și a folosit drept primul port fluvial al orașului. Locul a devenit curând Place de Greve, azi numită Place de Hotel de Ville. In această deschidere centrală s-au adunat de multe ori parizienii, nai ales pentru unele execuții. Inainte de 1357 administrația orașului avea o altă locație oarecum apropiată în apropiere de Chatelet

Marele Châtelet a fost o fortareață din vechiul Paris , pe malul drept al Senei , pe locul de care este acum Place du Châtelet.  Aici se găsea un sediu de instanță și de poliție și un număr de închisori.

In 1533, regele Francisc I a decis să doteze orașul cu o primărie care să fie demnă de Paris, atunci cel mai mare oraș al Europei și al creștinătății . El a numit doi arhitecți:, pe italianul Dominique de Cortone , poreclit Boccador din cauză că avea barba roșie, și pe francezul Pierre Chambiges . După unele demolări Boccador, atașat spiritului Renașterii, a elaborat planurile unei clădiri care a fost în același timp înaltă, spațioasă, plină de lumină și rafinată. Lucrările de construcție nu s-au terminat până în 1628, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea.
Pe parcursul următoarelor două secole, s-au efectuat modificări ale edificiului, care a fost scena unor numeroase evenimente de renume în timpul Revoluției Franceze (în special uciderea ultimului rector al negustorilor Jacques de Flesselles de o mulțime furioasă, la 14 iulie 1789, sau lovitura de stat din 9 Thermidor Anul al II-lea, când Robespierre a fost împușcat în falcă și arestat în Hôtel de Ville cu adepții săi apropiați). In cele din urmă, în 1835, la inițiativa lui Rambuteau, prefectul depertamentului de Sena, s-au adăugat două aripi la clădirea principală și au fost legate de fațadă printr-o galerie, pentru a oferi mai mult spațiu pentru guvernul orașului extins. Arhitecții au fost Étienne-Hippolyte Godde și Jean-Baptiste Lesueur.

In timpul războiului franco-prusac, clădirea a jucat un rol cheie în mai multe evenimente politice. La 30 octombrie 1870 revoluționarii au pătruns în clădire și au capturat guvernului apărării naționale, în urma unor cereri repetate pentru stabilirea unui govern Communard. Guvernul existent a fost "salvat" de către soldați care au pătruns în Hôtel de Ville printr-un tunel subteran construit, în 1807, care face legătura între Hôtel de Ville, cu o cazarmă din apropiere. La 18 ianuarie 1871 mulțimile s-au adunat în fața clădirii pentru a protesta împotriva practicilor prusace și au fost dispersată de soldați cu unele incendii prin clădire, care au provocat mai multe victime. Comuna din Paris a ales Hôtel de Ville ca sediul central, iar în timp ce trupele anti-Comună se apropiau de clădire, comunarzii au dat foc la Hôtel de Ville distrugând aproape toate registrele publice existente din perioada revoluționară franceză. Incendiul a înghițit clădirea din interior, lăsând doar o coajă de piatră goală. Aceea era clădirea primăriei ce data din sec.al 16-lea. Ea a fost reconstruită după ce a fost incendiată în timpul Comunei din Paris, în anul 1871.

Reconstrucția Primăriei a durat din 1873 până în 1892 (19 ani) si a fost realizată de către arhitecții Théodore Ballu și Édouard Deperthes, care au câștigat competiția publică pentru reconstrucția clădirii. Arhitectul Ballu a proiectat și  Biserica La Trinite din arondismentul 9 și clopotnița primăriei din arondismentului 1, vizavi de Luvru fațada de est. De asemenea, el a restaurat Turnul Saint-Jacques, un turn gotic de biserică aflat într-un pătrat de 150 de metri la vest de Hôtel de Ville.

Arhitecții au reconstruit exteriorul la  Hôtel de Ville folosind zidurile de piatră, care au supraviețuit incendiului din, folosind stilul francez renascentist după o copie a edificiului din sec.al 16 – lea. Noul interior sa bazat pe un design cu totul nou, cu camere ceremoniale bogat decorate în stilul din anii 1880.

Ușile ceremoniale centrale de sub ceas sunt flancate de figuri alegorice de artă, executate de către Laurent Marqueste, și de știință, de Jules Blanchard. Circa 230 de alți sculptori au primit comenzi pentru a produce 338 figuri individuale ale parizienilor celebri pe fiecare fațadă, împreună cu lei și alte figuri sculpturale. Sculptorii au inclus academicieni proeminenți, cum ar fi Ernest-Eugène Hiolle și Henri Chapu, Cel mai faimos sculptor a fost Auguste Rodin . Rodin a produs figura matematicianului din sec.al 18-lea, Jean le Rond d'Alembert, lucrare terminată în 1882.

Statuia de pe zidul grădinii de pe latura de sud este Étienne Marcel, cel mai cunoscut deținător al postului rector al comercianților parizieni, poziție care a precedat funcția de primar. Marcel a fost linșat în 1358 de către o mulțime furioasă după ce a încercat să-și afirme puterile prea energic în oraș.

Decorul interior cu picturi murale a fost executat de cei mai importanti pictori ai zilei, printre care Raphaël Collin, Jean-Paul Laurens, Puvis de Chavannes,Henri Gervex și Aimé Morot. Cele mai multe pot fi încă văzute printr-un tur ghidat al clădirii.
Clădirea a fost scena unui mare număr de evenimente istorice pariziene, în special proclamarea celei de a treia Republicii franceze, în 1870. Memorabil a fost discursul lui Charles de Gaulle, la 25 august 1944 în zilele eliberării Parisului, când a salutat mulțimea de o fereastră frontală.

Partea laterală de nord (stânga) a clădirii este situată pe Rue de Rivoli . In apropiere se află, Bazarul de l'Hôtel de Ville care este un magazin universal numit după Hôtel de Ville. Cea mai apropiată biserică de Hôtel de Ville este Biserica St-Gervais-et-St-Protais.
Grand Palais

In anul 1900, Parisul urma să fie gazda Expoziției Mondiale. Datorită importanței evenimentului, au fost finanțate mai multe proiecte de construcție printre care și Podul Alexandru al III-lea, Grand Palais și Petit Palais, o cladire similară, dar mai mică și separată prin rue Wiston Churchill. Strada Wiston Churchill este o stradă scurtă care leagă Podul Alexandru al III-lea de marea arteră Champs Elysee. Cu cei 77.000 de metri patrați Grand Palais a adăpostit regulat mari saloane și expoziții de prestigiu.

Grand Palais des Champs-Elysées, cunoscut în mod prescurtat și simplu, Grand Palais. Este un edificiu istoric de mare întindere, o sală enormă de expoziții și un complex muzeal localizat pe Champs-Élysées, colț cu rue Wiston Churchill, în imediata apropiere a Podului Alexandru al III-lea. Construcția palatului a început în 1897, începând cu demolarea mai vechiului Palat al Industriei (Palais de l'Industrie), ca parte a lucrării de pregătire pentru Expoziția Universală din 1900. Grand Palais este unul dintre obiectivele turistice cele mai cunoscute din Paris, ieșind în evidență cu acoperișul său de sticlă impresionant. A fost opera a patru arhitecti diferiti, dar proiectul a fost pus in aplicare de celebrul arhitect francez Charles Girault, caruia i s-a dat apoi mână liberă să proiecteze Petit Palais (Micul Palat). Cladirea este o combinatie între fațada din piatră in stil clasic, a lucrărilor de fier in stil art-nouveau și de sticlă.

Unul dintre frontoanele sale numește edificiul impresionant drept "monument dedicat de Republică pentru gloria artei franceze", reflectând scopul său inițial, cel al locațiilor pentru marile evenimente artistice ale Parisului. Concursul pentru a alegerea arhitectului a fost acerb și controversat. In cele din urmă contractul a fost atribuit unui grup de patru arhitecți, Henri Deglane , Albert Louvet , Albert Thomas si Charles Girault , fiecare cu o zonă separată de responsabilitate.

Spațiul principal, de aproape 240 de metri lungime, a fost acoperit din fier, oțel și sticlă, sub formă de acoperiș boltit-baril. El a devenit ultima dintre marile structuri transparente inspirate de Crystal Palace din Londra, care erau necesare pentru adunări mari de oameni înainte de epoca energiei electrice. Spațiul principal a fost conectat inițial la alte părți ale palatului de-a lungul unei axe est-vest, printr-o scară mare într-un stil care combină clasicul cu Art Nouveau. Aspectul interior, a fost modificat cu timpul într-o oarecare măsură.

Exteriorul acestui palat masiv combină o fațadă impunătoare din piatră clasică cu o aplicație de Art Nouveau din fierărie și sticlă, precum și un număr de grupuri de statui alegorice, datorate sculptorilor Paul Gasq, Camille Lefèvre, Alfred Boucher, Alphonse-Amedeu cordonnier și Raoul Verlet. Exteriorul este executat din piatră și este decorat cu mozaic colorat și diferite sculpturi. Cvadrigile monumentale realizate de Georges Récipon sunt plasate pe fiecare aripă a fațadei principale. Cea de pe partea dinspre Champs-Élysées descrie Nemurirea predominantă de-a lungul timpului, iar cea de pe Sena reprezintă Armonia triumfând peste discordie.

Grand Palais este și în momentul de față cea mai mare clădire cu acoperiș din fier și sticlă din lume, un titlu ce a aparținut initial cladirii Crystal Palace din Londra, care a fost distrusă de un incendiu. Marele Palat din Paris cu stilul de Belle Epoque conține 9047 de tone de fier și oțel (față de 12.000 de tone la Gare d'Orsay și 7300 Turnul Eiffel), are 15000 de metri patrati de sticlă si aproximativ 5000 de metri pătrati de acoperiș din fier și zinc. Inălțimea edificiului atinge 45 de metri.

După ce o parte a acoperișului de sticlă a căzut în 1993, clădirea a fost închisă pentru aproape 10 ani, pentru renovări. Prima parte a fost redeschisă în 2004, iar restul abia in anul 2007. Renovările s-au axat pe repararea cadrelor din metal, inlocuirea sticlei și repararea acoperișului.Unele dintre decorațiunile exterioare de la Grand Palais au beneficiat si ele de renovari, inclusiv statuile ce reprezintă cai în galop de pe colțurile acoperisului. La rândul lui, mozaicul a fost reparat si restaurat.

Pentru mai mult de 100 de ani, Grand Palais a fost o sală publică de expoziții și a găzduit o mulțime de evenimente importante. Deși galeria principală este destinată expozițiilor de artă contemporană, aici se organizează diferite expoziții și manifestări, de la expoziții de mașini de epocă până la prezentări de modă. In Grand Palais există de fapt trei zone diferite, fiecare cu o intrare separată: Palais de la Decouverte (un muzeu de știință) se află pe Avenue Franklin Roosevelt, Galeries National du Grand Palais (o sală de expoziții) ce are intrarea la Piața Clemenceau și Nef du Grand Palais (o sala de evenimente) ce are intrarea prin Avenue Winston Churchill (chiar peste drum de Petit Palais).

Inaugurarea palatului a avut loc în mai 1900 și chiar de la bun început, el a fost locul unor  diferite tipuri de spectacole în plus, față de expozițiile de artă pentru care fusese destinat. Acestea au inclus un concurs de echitatie, care a avut loc în fiecare an între 1901-1957, dar și expoziții de inovare și modernitate, precum saloane de automobile, aviație, aparate de uz casnic, și așa mai departe. Epoca de aur a expozițiilor de artă , ca atare , a durat timp de aproximativ treizeci de ani, ultima având loc în 1947. Retrospectiva de după moartea kui Henri Matisse a avut loc la Grand Palais.

Structura palatului a avut probleme care au început chiar înainte de a fi fost finalizată, în principal, ca urmare a unor infiltrări de apă. Constructorii au încercat să compenseze tendința de lăsare prin subzidiri până la sol mai ferm, plecând de la cerința că data terminării construcției nu ar putea fi amânată. Aceste măsuri au fost doar un succes parțial. Deteriorarea în continuare a avut loc odată ce clădirea a intrat în uz. Forța excesivă aplicată elementelor structurale în timpul instalării unor expoziții de amploare, cum ar fi Expozitia Internatională de Locomoție aériană a provocat pagube, așa cum au făcut și scurgerile acide de la spectacolele cu cai.

Probleme suplimentare s-au datorat viciilor de construcție a clădirii în sine de-a lungul timpului. Ratele diferențiate de expansiune și contracție între elementele din fontă și oțel, de exemplu, au permis ca apa să se infiltreze, ceea ce dus la coroziune și în continuare la  slăbirea structurii. Atunci când, în cele din urmă, unul dintre panourile de tavan de sticlă a scăzut, în 1993, spațiul principal a trebuit să fie închis pentru lucrări de restaurare, și nu a fost pe deplin redeschis publicului până în 2007.

Palatul a servit ca spital militar în timpul primului război mondial, timp în care au fost angajați artiști locali pentru a decora camerele de spital, sau de a face matrițe pentru membrele protetice.

Naziștii au folosi și ei Palatul în timpul ocupației Franței, în al doilea război mondial . Marele edificiu a fost folosit în primul rând ca un depozit de camioane. Palatul a găzduit apoi două expoziții de propagandă nazistă.

Rezistența pariziană a folosit Grand Palais ca sediu în timpul eliberării Parisului. La 23 august anul 1944 s-a tras asupra unei coloane germane dintr-o fereastră de pe Avenue de Selves, iar germanii au răspuns cu un atac de tanc asupra Palatului. Atacul a aprins un fân adunat pentru un spectacol de circ. In următoarele 48 de ore, focul și fumul negru gros au provocat daune grave clădirii. Până la 26 august, jeep-urile americane au fost parcate în zonă, urmate de tancuri din Diviziei a 2 blindate franceză, terminând eliberarea clădirii.
Petit Palais

Petit Palais a fost clădit ca o clădire reprezentativă în vederea Expoziției Universale ce urma a fi găzduită la Paris în 1900. A făcut parte dintr-*un grup de edificii care să dea grandoare zonei unde urma să se desfășoare Expoziția, alătui de Grand Palais și de Podul Alezandru al III-lea. Acum adapostește Muzeul de Arte Frumoase(Musée des Beaux-Arts de la ville de Paris). El este situat vizavi de Grand Palais pe fosta Avenue Nicolas al II - lea, astăzi Avenue Winston-Churchill. Celelalte fațade ale palatului se îndreaptă spre Sena și Avenue des Champs-Elysees. Petit Palais este unul dintre cele 14 muzee din Paris, care au fost încorporate începând cu 1 ianuarie 2013, în corporația publică Paris Musées.

In 1894 a avut loc un concurs de proiecte pentru această lucrare. Pentru a face loc noii clădiri și a Grand Palais trebuia să se demoleze fostul Palat al Industriilor, construit cu ocazia Targului Mondial din 1855 considerat necorespunzător după cele cinci decenii scurse. Arhitectii au avut libertatea de a concepe soarta Palatului Industriilor (de a-l altera, de a-l distruge, sau să-l păstreze cu unele adăogiri). In cele din urmă, Charles Girault (cel ce condusese alți arhitecți la lucrările de la Grand Palais)  a câștigat concursul și a construit Petit Palais ca fiind una dintre clădirile care au înlocuit Palais de l'Industrie. Construcția Petit Palais a început la 10 octombrie, 1897 și a fost finalizată în aprilie 1900. Costul total al Petit Palais, în momentul construcției a fost de 400.000 de lire engleze.

In conceperea lucrării, Charles Girault s-a bazat în mare măsură pe stilul francez de la sfârșitul sec.al 17 și  începutul sec.al 18-lea. In plus, proiectul său privind porticul central și arcadele bombate triplu ale edificiului, are multe referiri la grajdurile de la Chantilly.

La planul său inițial Girault a aplicat modificări minime de proiectare pe timpul execuției.  Planul inițial s-a potrivit perfect cu locația dată. Palatul are o formă trapezoidală, cu latura mai mare spre fațada principală a Grand Palais. Forma clădirii cuprinde o curte semi-circulară (octogonală) la centru. Are o grădină, coloane ionice pe fațadă, între ferestrele mari și un mare pridvor cu dom, care salută pe cel de la les Invalides de peste Sena. Timpanul ilustrând Parisul, înconjurat de muze, este opera sculptorului Jean Antoine Injalbert. 

Petit Palais a fost construit pentru a fi o clădire de durată, care să devină un muzeu permanent de artă plastică după Expoziția Universală. Materialele de construcție din piatră, oțel și beton precum și decorurile au darul de a demonstra că Petit Palais a fost construit pentru a fi de durată. Fațada principală a clădirii se confruntă vis-à-vis cu Grand Palais. Punctul focal al fațadei este intrarea centrală, un arhivolt acoperit de o cupolă și atins printr-un set larg de etape". Două pavilioane flanchează intrarea principală. Aceste aripi lungi sunt decorate cu coloane de sine stătătoare care încadrează ferestrele înalte. Exteriorul pavilioanelor este impodobit cu ferestre arcuite în partea superioară, ferestre mari care asigură iluminare bună pentru spațiul interior.

Exteriorul complexului Petit Palais a fost decorat cu multe sculpturi contemporane. La decorarea exterioară au lucrat mai mulți sculptori celebri la momentul respectiv, cum ar fi Convers, Desvergens, Fagel, Ferrary, Hugues, Injalbert și Peynot.

Forma trapezoidală a Palatului formează o zonă deschisă în centrul clădirii, zonă care creează o curte semicirculară, peristil. Arhitectura curții include numeroase elemente arhitecturale diferite. Curtea elegantă este proprie stilului Beaux Arts din cauza "compoziției simetrice" și a "decorului bogat în reliefuri mari". Coloane din granit roz granit asemănător cu cel de la Vosges încercuiesc curtea cu ieșirea prin galeria acoperită. Deși curtea se află în partea centrală a Petit Palais, una dintre principalele structuri ale expoziției, scopul său a fost de a oferi vizitatorilor un spațiu relaxant în afara de Expozitiei.

Muzeul este împărțit pe două nivele, cu două serii de camere de parcurs paralele și juxtapose. Interiorul a fost proiectat pentru a crea spații de expunere "potrivite pentru fiecare aspect al unei colecții, galerii exterioare pentru obiecte, și interioare. galeriile inferioare pentru rezerve și Rotunda de intrare si galeria principală pentru sculpturi " Rotonda de intrare și galeria principală a fost concepută deosebit de mare. Podelele erau realizate cu gresie mozaicuri, iar pereții erau căptușiți cu marmură. Cupola și bolțile s-au umplut cu picturi alegorice.

Exponatele adăpostite în Petit Palais în timpul Expoziției au afișat istoria artei de la începuturi până în epoca prezentă. Istoria artei franceze dintre 1800-1900 a arătat etapele de evoluție.  Galeria de interior a Petit Palais a prezentat "comori neprețuite în fildeș, tapiserie, metal, bijuterii, și porțelan care s-au adunat din cele mai importante colecții ale Franței. Galeria exterioară a cuprins o colecție de mobilier francez regal.

Exponatele sunt împărțite în secțiuni: 

Colecția Dutuit cu exponate medievale si renascentiste, cu picturi, desene și obiecte de artă; Colecția Tuck de mobilier din sec.al 18-lea și colecție de picturi din Paris. Muzeul prezintă picturi semnate de pictori precum Rembrandt , Rubens , Nicolas Poussin , Claude Gellée , Fragonard , Hubert Robert , Greuze si o remarcabila colectie de pictură din sec.al 19-lea.  

Deasemeni picturi de Ingres , Géricault , Delacroix , Courbet , Monet , Sisley , Pissarro , Cézanne , Modigliani , Carpeaux , Maillol , Rodin etc.

Există, de asemenea, o colecție relativ mică, dar importantă a artei grecești și romane antice.
In ansamblu arhitectura de la 1900 a  Expoziției nu a fost bine primită , dar cu toate acestea, reacțiile privind Petit Palais au fost în general pozitive. Unii oameni chiar au susținut că Petit Palais a avut "puterea de a educa mintea în timp ce mângâie simțurile ". Regele Leopold al II-lea al Belgiei a fost foarte impresionat de executarea Petit Palais al lui  Girault. .Această admirație a fost începutul unei "colaborări fructuoase între monarh și arhitect". Girault a primit comanda pentru a construi mai multe structuri, inclusiv:Arcade du Cinquantenaire din Bruxelles , extensiile de la castelul regal din Laeken și o colonadă la malul mării , la Ostend ".Petit Palais a servit ca model pentru alte clădiri publice, în special pentru Muzeul Regal pentru Africa Centralaă situat în Tervuren , Belgia și Museo de Bellas Artes (muzeu de artă plastică) în Santiago, Chile.
Turnul Sant Jaques

Turnul Saint-Jacques este unul dintre extreme de puținele vestigii medievale ale Parisului. Este un monument situat pe Rue de Rivoli și pe strada Rue Nicolas Flamel. Acest turn de 52 de metri, lucrat în stil gotic flamboyant este tot ceea ce a rămas din fosta biserică din sec.al 16-lea Saint-Jacques-de-la-Boucherie ( "Saint Jaques a măcelăriei"), care a fost demolată în 1797, în timpul Revoluției francezăe, Sălbaticii distrugători nu au lăsat în picioare decât turnul, pe care, probabil, le-a fost greu să-l distrugă. Ceea ce a rămas din biserica distrusă este acum considerat un punct de reper istoric național.

Decorul bogat al turnului reflectă bogăția patronilor săi, patroni care erau măcelari en- grosiști, măcelarii din apropiere din vestitele Les Halles. Biserica a fost construită între anii 1509-1523, în timpul domniei regelui Francisc I . Biserica avea o dedicatie (hram) pentru Saint James cel Mare, iar turnul său s-a afimat ca punct de reper salutat de pelerinii ce plecau pe drumul spre Tours și îndreptat spre calea Sfântul Jaques, care ducea spre destinația pelerinaj majoră a pelerinajului din Santiago de Compostela, din nord-vestul Spaniei . O relicvă a sfântului Jaques păstrată în biserică, a legat tradiția și mai puternic de vremurile moderne prin listarea turnului, în 1998, în Patrimoniului Mondial de către UNESCO , printre punctele și structurile care marchează Chemins de Compostelle (drumurile spre Compostella), rutele de pelerinaj din Franța, care au condus într-un flux mare îndreptat spre Santiago.

Conservarea turnului de la biserica demolată în 1793 a constituit o condiție a contractului prin care biserica a fost cumparată pentru valoarea materialelor sale de construcție. In 1824 a fost folosit ca turn de produs alice. După două incendii din jonă, acesta a fost răscumpărat de orașul Paris în 1836 și a fost declarat Monument Istoric în 1862. O statuie a sfântului a fost instalată pe partea de sus a turnului în timpul secolului al 19-lea.

In timpul celui de al doilea Imperiu , arhitectul Théodore Ballu a restaurat turnul, plasându-l pe un piedestal și proiectând un mic parc de oras in jurul acestuia. Această lucrare a coincis cu construcția arterei Rue de Rivoli și a bulevardului Victoria din apropiere. Acest bulevard a necesitat cantități uriașe de pământ pentru a se asigura arterei Rue de Rivoli o cale plată netedă. Piedestalul a permis turnului să-și păstreze cota sa inițială: în zilele noastre, schimbarea de la nivelul solului, poate fi cel mai bine apreciată în rue Saint-Bon, doar la nord-estul turnului, în cazul în care o scara conduce până la nivelul străzii originale, rue de la Verrerie.

O statuie a lui Blaise Pascal este situată la baza turnului, pentru comemorarea experimențelor privind presiunea atmosferică, deși este dezbătut dacă au fost efectuate aici, sau la biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas . In partea de sus a turnului este instalat un laborator meteorologic din 1891.

Turnul a inspirat pe Alexandre Dumas pentru a scrie La Tour Saint-Jacques-de-la-Boucherie, în 1856.

Restaurare modernă 

Turnul a fost înconjurat de schele și acoperit de folii pentru câțiva ani, timp în care inspectorii au investigat starea pietrei. Descoperirile recente arată că cea mai mare parte a piatrei de zidărie și de ornamentație provine din epoca târzie medievală a construcției turnului, și nu a fost adăugată de restauratorii din sec.al al 19-lea. Din păcate, sondajul a indicat o deteriorare gravă. Primele trei sferturi din folii au fost luate în martie 2008, dezvăluind o secțiune superioară renovată a turnului. Intre octombrie 2008 și până în februarie 2009, schelele și foliile au fost complet îndepărtate și s-a amenajat parcul din jur. In cele din urmă, la 18 aprilie 2009, parcul a fost redeschis pentru public

.