CASTELUL DE BEAUGENCY

 

CHATEAU de BEAUGENCY

Castelul de Beaugency, numit uneori Castelul Dunois, este situat în localitatea Beaugency, în departamentul Loiret, în regiunea Centru-Val de Loire. Este unul dintre castelele grupate sub denumirea turistică a castelelor din Loire.

Construit în perioada medievală, este un edificiu impunător deținut mai întâi de seniorii din Beaugency apoi de regii Franței și de ducii de Orleans până la revoluția franceză din 1789. Castelul beneficiază și de o grădină suspendată, o curte principală și o capelă.

            Cunoscut în esență drept reședința lui Jean de Dunois (1402-1468), numit bastardul de Orleans, tovarăș de arme al Ioanei de Arc. Castelul a fost martor la episoade notabile din istoria Franței. Personaje istorice precum François I-ul, Ludovic al XI-lea și Ioana de Arc au marcat viața castelului și a orașului Beaugency. In urma decretului lui Napoleon I din 1808, castelul afost transferat Consiliului General din Loiret în mod gratuit. Mai târziu a găzduit Muzeul de Artă și Tradiție Populară a Orléans-ului până în 2002.

 Reședința seniorilor din Dunois este astăzi o reședință privată. Castelul a fost redeschis publicului în octombrie 2014 după lucrări de modernizare.

 

Castelul este situat, în centrul micului oraș Beaugency, la colțul Pasajului Pellieux cu Place Dunois. Situat la aproximativ 200 de metri de malul drept al Loarei, castelul se află la aproximativ 25 km sud de Orleans, în linie dreaptă.

                Istoria Castelului Beaugency datează din Evul Mediu central. Construcția cetății medievale a început în secolul al XI-lea. Orașul fortificat dezvoltat în jurul castelului găzduiește, de asemenea, o mănăstire care a asistat la mai multe evenimente din istoria Franței. De fapt, în abația Notre-Dame, s-au ținut conciliile care au anulat căsătoriile respective a doi regi ai Franței: Philippe I și Louis VII cel Tânăr. In 1292, Château de Beaugency a devenit proprietatea regelui Franței, când ultimul stăpân al liniei Beaugency, Raoul al II-lea, l-a vândut regelui Philippe IV le Bel.

In 1422, Carol I de Orleans a cedat proprietatea din Beaugency fratelui său vitreg, Jean de Dunois, poreclit apoi Bastardul din Orleans. Dunois, tovarășul de arme al Ioanei de Arc, a participat activ la eliberarea lui Carol de Orleans, închis în Anglia timp de 25 de ani după înfrângerea franceză de la Azincourt.

Intre confruntarea de la Azincourt din 1415 și asediul Orleans-ului din 1429, regatul Franței a cunoscut cea mai critică perioadă din războiul de 100 de ani. Beaugency, cu Meung-sur-Loire, Orléans și Jargeau, a format apoi unul dintre ultimele metereze care a blocat avansul englezilor în Loira. In acest moment, a luat naștere cântecul carillon de Vendôme, care citează Beaugency (cântec cu cadență declopote).

Ofensiva lansată de britanici în 1428 pe Valea Loarei le-a permis să intre în posesia orașului Beaugency, care a devenit proprietatea contelui englez de Salisbury. Orașul a rămas sub ocupație britanică până la campania din Valea Loarei condusă de Ioana de Arc în 1429, după asediul cu succes al Orleans-ului. Beaugency a fost astfel eliberat de ocupația engleză la 17 iunie 1429, cu o zi înainte de bătălia de la Patay, ultima bătălie a campaniei având ca rezultat o victorie pentru trupele franceze.

Climatul s-a calmat în Valea Loarei după 1429, iar Dunois a întreprins lucrări majore în Beaugency împreună cu soția sa, Marie d´Harcourt. Bucuria locului fiindu-i acordată de Carol I de Orleans, el a construit un edificiu impunător pe ruinele castelului medieval.

Unchiul Mariei, Jean d'Harcourt, arhiepiscop de Narbona, a cumpărat Beaugency de la Charles d´Orléans pe 15 iulie. Deși nu dețineau proprietatea Beaugency, Dunois și Marie au devenit seniori prin prezența lor la castel și a autorității lor. Când Arhiepiscopul a murit în 1452, Dunois, pe atunci proprietar, a început să facă îmbunătățiri mai ample. Până în 1460, edificiul senioral a fost extins. Dunois s-a mutat apoi la Châteaudun, unde a început să reconstruiască castelul și a construit o Sainte Chapelle. Dunois a murit în 1468.

Nepotul lui Jean de Dunois, cardinalul Jean d'Orléans-Longueville, arhiepiscop de Toulouse, a făcut și câteva lucrări în castelul seniorial Beaugency. Intre anii 1518 și 1524 a fost construit Logis de Longueville (locuință). Arhiepiscopul a construit arcuri la scara în spirală a castelului și a construit astfel un cabinet cu tavan arcuit la parter și altul la etaj pentru uz personal. O grădină a fost adăugată la șanțul de la poalele clădirii și apoi a fost transformată în terasă în 1525.

Regele Franței, François I-ul, a venit în vizită la Beaugency în 1519, în timp ce castelul Dunois era în curs de reabilitare, iar noua casă era încă în construcție. Prin urmare, el a rămas într-o cameră cu o locație neobișnuită, lângă cămară la parter, cel mai sigur loc unde să se așeze regele și familia sa. Se spune că i-a plăcut să joace Jeu de Paume în curtea castelului. A fost primit din nou la Beaugency în perioada 5-16 octombrie 1526 și s-a întors în noiembrie 1536, la trei ani după moartea lui Longueville.

In timpul războaielor religioase, care opuneau catolicii protestanților, de la sfârșitul sec.al 16-lea, Beaugency se afla în centrul luptelor violente. A fost jefuit de mai multe ori de către protestanți. In 1568, în Vinerea Mare, protestanții au jefuit casele catolice din orașul Beaugency. Au ars majoritatea bisericilor, capelelor și alte clădiri religioase. Incendiul de la colegiul Notre Dame a ajuns la fortăreață, din care a rămas doar un zid gol, structura cadrului ars. Intre 1569 și 1571, capela a fost restaurată. La 24 august 1572, masacrele din noaptea Sfântului-Bartolomeu s-au dezlănțuit și în Beaugency. Abia în 1577 a fost reconstruit Colegiul Notre Dame. In 1586, Catherine de Médicis a revendicat castelul pentru ea și fiul ei.

Viața cetății Beaugency din sec.al 18-lea a fost marcată de distrugerea părții fortificate a podului medieval, prezentă în testamentul senioruului Simon al II-lea de Beaugency în 1149. Capul de pod fortificat de stil romanic se sprijina pe primele patru arcuri. Acesta a inclus un pod ridicabil, turnuri care adăpostesc capelele Saint Jacques și Saint Antoine și un turn al porții orașului cu vedere la strada care ducea direct la poarta principală a castelului. In 1767, aceste fortificații romanice și primele patru arcuri ale podului au fost distruse pentru a lărgi pasajul dintre Route d'Espagne, Sologne și oraș. In 1793, o mare parte din biserica parohială Saint-Firmin a fost de asemenea demolată.

Departamentul Loiret a achiziționat Château de Beaugency în 1837 și a înființat un adăpost pentru cerșetori cu 150 de locuri, în 1838. Un decret al împăratului Napoleon I din 1808 a ordonat fiecărui departament să deschidă astfel de unități ca să reintegreze cerșetorii, vagabonzii și prostituatele în societate, reeducându-i la locul de muncă. Rezidenții au fost eliberați după câteva luni, când au fost considerați apți să își câștige existența pe cont propriu și dacă au menținut o conduită exemplară.

La adăpostul Beaugency, bărbații cu aptitudini au fost repartizați la muncă care necesită forță, cum ar fi câmpurile sau chiar colectarea gunoiului din oraș. In ceea ce privește bolnavii și vârstnicii, aceștia îndeplineau sarcini mai puțin fizice, cum ar fi lucrul cu paie sau lână. Pentru alimentarea depozitului cu pâine, a fost amenajată o brutărie, al cărei cuptor este încă vizibil.

Castelul Beaugency a devenit un monument istoric listat din 1926. Orașul a fost un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO din 2000, în zona de clasificare a regiunii naturale din Valea Loarei.

In 2012, Consiliul departamental din Loiret a decis să se despartă de această proprietate și să o vândă unei persoane private. Castelul a suferit apoi numeroase lucrări pentru redeschiderea pentru public în octombrie 2014, după 11 ani de închidere. Astăzi, aproximativ cincisprezece piese au fost reconstituite pe baza analizelor documentelor de arhivă istorică. Printre acestea se numără camera Gărzilor în care armura lui Jean de Dunois a fost reprodusă identic, vestiarul cavalerilor cu atelierul său de reparații de armuri, bucătăria, dormitorul, biblioteca, oratoriul. sau capela. Grădina suspendată și majoritatea acestor încăperi pot fi vizitate astăzi. Intre timp, fortăreața (Turnul Cesar) este deschisă doar în Zilele Patrimoniului.

Astăzi, numai donjonul a rămas singurul martor al puterii militare a seniorilor din Beaugency din sec.al 11-lea. Acest turn rectangular de arhitectură romanică, cunoscut și sub numele de Turnul Cesar, are o înălțime de 36 de metri. Este adesea comparat cu donjonul castelului Loches, care este similar cu acesta și datează din aceeași perioadă.

In epoca medievală, locul castelului era înconjurat de un șanț și un zid. O biserică colegială castrală a fost construită în 1030, nu departe de fortăreață, în zidurile castelului fortificat. In sec.al 12-lea au fost construite clădiri religioase în piața militară. Zidurile orașului fortificat au evoluat de-a lungul deceniilor. Perioada 1120-1130 corespunde presupusei construcții a podului peste Loira. Are un cap fortificat romanic care se sprijina pe primele patru arcuri. Acest cap include un pod ridicabil, două turnuri care adăposteau capelele Saint-Jacques și Saint-Antoine și un turn al porții orașului care se deschidea spre calea care ducea la intrarea principală a castelului. Fortificațiile capului de pod au fost distruse în 1767.

In sec.al 15-lea, Jean de Dunois a început multe lucrări pentru crearea locuinței seniorale în clădirile medievale. Intre 1450 și 1460, edificiul a fost extins și mărit de un turn înarmat pentru tragei cu tun. Clădirea principal (logis), în stil gotic, are ferestre cu giugiuvele și o șarpantă medievală. Prezintă galerii pe două niveluri. O capelă, dedicată Sfântului Gheorghe este plasată deasupra uneia dintre intrările la castel, o practică obișnuită în Evul Mediu. Paza intrării în Beaugency este astfel încredințată Sfântului Gheorghe, hramul cavalerilor și cavaleriei. Proiectarea vitraliului capelei, datând din 1325, este similară cu cea a capelei din Navarra de la biserica colegială Notre-Dame de Mantes-la-Jolie.

Cardinalul Jean d'Orléans-Longueville, nepotul lui Jean de Dunois, la rândul său a întreprins modificări substanțiale ale reședinței seigneuriale la începutul sec.al 16-lea. Intre 1518 și 1524, a construit Aripa de Vest (Renașterea) în fața casei Dunois, numită și „Aripa Longueville”. De asemenea, lui se datorează oratoriul decorat cu fresce. In 1519, a reabilitat scara în spirală și a instalat arcade, creând astfel un spațiu cu lambriuri și bolți la parter și la etaj. In anii care au urmat, a întreprins o mulțime de lucrări de întreținere: tâmplăria, podelele, tavanele, capacele, șemineele și golurile din aripa de est au fost refăcute. Ultimele modificări aduse clădirii datează din sec.al 19-lea, când a fost transformată într-un adăpost de cerșetori.

Astăzi, edificiul este alcătuit din patru clădiri: la est, se află casa Dunois și capela; vizavi, spre vest, se află aripa Longueville și pavilionul său, modificat a posteriori. Spre nord, o clădire din sec.al 19-lea a fost ridicată vizavi de intrare, în locul unei vechi bucătării. Spre sud, mai sunt încă galeriile construite pe două niveluri, presupuse a se datora lui Dunois. Corpul galeriilor este traversat la parter de un pasaj care leagă exteriorul.

In timpul lui Jean de Longueville s-a adăugat o grădină la șanțul de la poalele castelului. O altă parte a șanțurilor a fost vândută deja la sfârșitul sec.al 15-lea pentru construirea de case. Până în 1519, șanțurile au fost umplute și decorate cu o grădină joasă. Longueville a construit spaliere și a plantat arbori, iar grădina a fost ridicată la nivelul parterului casei. O platformă permite să se coboare în grădină cu trepte. In 1525, această grădină a fost transformată într-o terasă. Grădina de astăzi este refecută exact așa cum arăta atunci.

 Castel Burresheim - Rhineland-Platinat

 

Castel Bojnice  -  Slovacia

CHATEAU VILLANDRY

CHATEAU DE VILLANDRY

Castelul de Villandry este un amestec intim de arhitectură și grădini, situat la 15 km vest de Tours, în departamentul francez Indre-et-Loire, în regiunea Centre-Val de Loire.

Ultimul dintre marile palate care au fost construite pe malurile Loarei în sec.al 16-lea, Château de Villandry, aduce o notă finală cercetării primei Renașteri franceze, anunțând în același timp realizările castelului Ancy-le-Franc (Burgundia) și ale lui Ecouen (Île-de-France).

Grădinile actuale ale castelului de Villandry sunt rezultatul unei reconstrucții a domeniului, realizată în 1906 de către doctorul Joachim Carvallo din materiale vechi ale arhitectului Jacques Androuet du Cerceau, creind apoi o grădină tipică renascentistă din sec.al 16-lea.

Acest domeniu ocupă acum o suprafață de peste șase hectare dispuse pe patru niveluri de terase:

Intregul castel și grădinile sale au fost înregistrate pe 12 aprilie 1927 pe lista monumentelor istorice înainte de a fi clasificate definitiv la 4 septembrie 1934. Zona face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Nu departe de valea râului Loara se ridică maiestuosul castel vechi din Villandry. Această clădire datează din timpul Renașterii. Inițial castelul de la Villandry era o fortăreață defensivă. Aici a fost semnat tratatul de pace între cei doi suverani ai celor două mari puteri la acea vreme - Franța și Anglia. In turnul de vest al Castelului de la Villandry, regele Angliei, Henric al II-lea Plantagenet și regele Franței, Philippe-Augustus, au convenit la 4 iulie 1189, să pună capăt ostilităților unul împotriva celuilalt. In același timp, Franța a primit un avantaj semnificativ în cadrul acestui acord. A intrat în stăpânirea ținutului Touraine. Apoi a inclus Normandia, Bretania, Maine, Touraine, Anjou, Poitou și Aquitania. Acest tratat nu numai că a marcat cucerirea ținutului Touraine de către regele Franței, ci și o etapă esențială în triumful monarhiei capețiene asupra marilor seniorii feudale, în primul rând printre acestea cea a  Plantageneților, deci inclusiv imensul domeniu francez poreclit „Imperiul Plantagenet.

Tipic fortificațiilor care s-au dezvoltat până în vremea lui Philippe-Auguste și Richard Inimă de Leu (sfârșitul sec.12 - începutul sec.al 13-lea), Villandry al așa-numitului ev mediu „clasic” (secolul 11 – 13) a fost deja o afacere a „inginerilor”. Până atunci, s-a căutat să se profite de o poziție geografică favorabilă în timp, să se bazeze pe grosimea pereților de apărare și de înălțimea pereților cortinei. Dar progresul poliorceticii (știința cuceririi cetăților legată de numele anticului Demetrios I al Macedoniei, supranumit Poliocertes pentru talentul de cucerire a cetăților, urmaș al lui Antigonos I Monophthalmos, diadoh al lui Alexandru cel Mare) și de difuzarea de mașini  militare ofensive. Eliberându-se de dependența față de un relief protector, cetăți precum Villandry au putut fi ulterior înființate în orice locație, inclusiv pe câmpii și s-a permis astfel, în consecință, dezvoltarea unei noi arhitecturi de natură palațială.

Timp de câteva secole, fortăreața fortificată Villandry a fost cel mai probabil un refugiu pentru soldați, mai degrabă decât un castel elegant, cu camere mari și un interior luxos. Abia la mijlocul anilor 1500, când proprietatea castelului a fost transferată secretarului de stat Francisc I Jean le Breton, această clădire a supraviețuit renașterii sale.

La câteva secole după semnarea tratatului de pace, Jean le Breton a preluat castelul. Această figură proeminentă din statul francez a fost angajată în construcția altor castele și fortificații. Sub conducerea sa, construcția și reconstrucția castelului Fontainebleau se desfășurau. Puțin mai târziu, a condus construcția mărețului Castel de Chambord.

Ghidând, prin ordin al șefului statului, construcția camerelor nu mai puțin luxoase  ca la Chambord și Fontainebleau, Jean le Breton a decis să preia el construcția propriei proprietăți, care să iasă în evidență printre obișnuitele, pentru acea vreme, palate și castele. Planurile sale au inclus construcția unei arhitecturi cu adevărat luxoase, impresionante, neobișnuite pentru Franța, un castel care trebuia să difere prin aspectul său festiv de cetățile dure existente din evul mediu. Pentru a-și transpune ideile în viață, Jean le Breton a ordonat demolarea aproape a tuturor clădirilor vechi din Villandry, cu excepția turnului principal situat în fortăreață (Donjon).

Datorită cunoștințelor și experienței sale, constructorul a reușit să transforme vechiul castel din Villandry într-un palat magnific. Aspectul modern al castelului nu a mai seamănat cu o fortificație. Jean le Breton avea rădăcini scoțiene vechi și a fost capabil să găsească frumusețe și har în lumea din jurul său. Prin urmare, construcția castelului a fost realizată conform schițelor create într-un stil Imperial ușor.

Clădirile Castelului Villandry pe care se văd astăzi au fost construite în 1536. Forma clădirii a fost aleasă sub forma literei P cu două aripi independente. In interiorul clădirilor laterale, există o curte cu vedere la cotul râului Loira. Arhitectura ușoară și grațioasă a fost completată de ferestre mari cu balamale, balustrade, coloane și diverse mulaje din stuc care împodobeau fațadele. Ambele fațade au fost realizate în același stil, dar cu o ușoară asimetrie. Acest lucru a dat clădirii har și ușurință. Castelul părea a pluti în aer.

În prezent, Castelul Villandry este o proprietate privată. Dar ușile castelului sunt întotdeauna deschise vizitatorilor atât în zilele săptămânii, cât și în weekend.

Celebrele grădini Villandry au apărut aici imediat după construcție. Și ele își datorează aspectul aceluiași Jean le Breton.

La un moment dat, el a ocupat funcția de ambasador al Franței în Italia. In această țară minunată din toate punctele de vedere, a făcut cunoștință pentru prima dată cu grădini masive și parcuri bogat decorate cu plante cu flori. Imediat după întoarcerea în patrie, a înființat grădini cu trei niveluri în castelul familiei sale. Așa că au apărut pentru prima dată grădinile din Villandry.

Villandry Garden of Love (Grădina Iubirii) este astăzi un grup masiv de peisaj arhitectural. Caracteristicile sale distinctive:

·         suprafață mare de plantări;

·         alei largi;

·         tarabe cu paturi de flori de-a lungul aleilor și ale potecilor;

·         contururile grădinilor constau în arbuști tăiați frumos.

Grădinile Iubirii din Villandry au trei niveluri:

1.      cel mai înalt nivel este un iaz cu o suprafață de oglindă a apei;

2.      nivelul mijlociu este ocupat de o grădină decorativă cu paturi de flori;

3.      nivelul inferior este folosit în mod tradițional pentru reproducerea legumelor în Franța.

Nu întâmplător grădinile Villandry sunt numite ale dragostei. Formele geometrice și amenajarea plantelor de aici sunt susținute în conformitate cu alegoriile simbolismului iubirii. In special, masivul din nord și vest este plantat sub formă de inimă străpunsă de săgeata Amor. In estul grădinii, plantele sunt aranjate în grupuri al căror aspect se aseamănâ cu coarnele, faunii și alte simboluri ale trădării. In sud, grădinile se transformă fără probleme într-o zonă de pasiune. Aici predomină roșul. Simboluri - flăcări, săbii, duel.

            Grădinile uimitor de frumoase ale castelului Villandry, interiorul luxos și aspectul fermecător, atrag anual atenția a sute de mii de turiști din întreaga lume. Acest lucru nu este deloc surprinzător, aproape fiecare călător după ce a vizitat castelul francez Villandry, împărtășind impresiile sale, vorbește despre o atmosferă uimitoare, literalmente magică, cu care fiecare centimetru al castelului și al pământului din jur este „saturat”. „De îndată ce ajungi pe teritoriul Castelului Villandry, se pare că ai fost transportat cu multe secole în urmă.

Tot ceea ce este în jurul vizitatorului vorbește despre lux, de un gust deosebit, despre dorința unei persoane de a crea un interior unic, care nu are nicio egalitate în lume ”- aceste cuvinte pot fi auzite de la oameni care au reușit deja să viziteze elegantul Castel din Villandry„ cu succes ”situat pe malul celor mai îndepărtate maluri ale frumosului râu francez Loire, lângă orașul Tours.

Cu toate acestea, în echitate, merită remarcat faptul că Franța este bogată în monumente istorice de istorie și arhitectură, însă castelul din Villandry se numără printre numărul selectat de castele ale Loarei, care, desigur, nu poate decât să afecteze popularitatea sa în rândul turiștilor și persoanelor care doresc să învețe mai multe despre istoria Franței, despre trăsături ale culturii sale, despre tradiții naționale.

Nu se știe cu siguranță cât a durat construcția noii clădiri, cu toate acestea, data de începere a construcției în surse istorice este listată ca fiind anul 1536. După ce a nivelat castelul antic, Jean le Breton a ridicat o nouă clădire care seamănă cu o potcoavă în formă deschisă, a cărei intrare principală are vedere spre faimoasa Loare. Potrivit multor arhitecți moderni, cele două „aripi” ale clădirii sunt realizate în stilul clasic al Renașterii. Ferestrele de dimensiuni destul de impresionante sunt tipice pentru ele, încadrate de stâlpi (jumătate de coloane), încoronați cu majuscule; bucle spiralate cu așa-numitul „ochi” în centru; nișe, menționate în cercurile arhitecturale sub denumirea de timpane. In același timp, au fost construite galerii arcuite care împodobeau ambele părți ale curții.

Jean la Breton, în numele monarhului, a vizitat în mod repetat Italia cu o misiune diplomatică, ceea ce a dat oficialului guvernului posibilitatea de a face cunoștință îndeaproape cu capodoperele unice ale artiștilor romanici ale căror opere aparțin Renașterii italiene. Printre ele se află picturi unice din „ansambluri” de grădină uimitoare, izbind spiritul prin geometria lor clară și armonia cu arhitectura clădirii. Jean le Breton, luând ca bază ceea ce a văzut în Italia, a decis să înlocuiască meterezele voluminoase cu garduri vii. Cu toate acestea, grădinile franceze de la Castelul Villandry ocupă o suprafață mult mai mare decât „modelele lor italiene”.

In 1754, castelul a devenit proprietatea marchizului de Castellana, care a decis să opereze o nouă reconstrucție a castelului din Villandry.

Cu toate acestea, planurile sale nu sunt lucrări de restaurare, a unor părți distruse sub influența timpului ale clădirii, ci reconstrucția sa în stilul arhitectural al vremii sale de nou proprietar. Apoi, deschiderile ferestrei au fost ușor modificate, care au devenit mult mai mici și au primit un cadru arcuit. In plus, s-au adăugat balcoane, s-au adăugat camere noi în detrimentul fostelor colonade, înlocuite acum cu ziduri. In această formă, castelul a durat aproape două secole.

La începutul secolului 20, Castelul Villandry a trecut printr-o altă reconstrucție. Remarcabil și binecunoscut în cercurile medicale, Dr. Carvallo, este viitorul șef al Asociației Proprietarilor Monumentelor Istorice, cunoscut ca un mare cunoscător al lumii frumuseții. El a dat și susținut ideea de a reveni la castelul din Villandry în forma sa inițială.

Această inițiativă a fost aprobată aproape imediat de guvern, ceea ce i-a permis dr. Carvallo să preia toate problemele de organizare și construcții cu privire la implementarea ideilor sale.

Conform opiniilor istoricilor și arheologilor moderni, aspectul castelului din Villandry, inclusiv teritoriul alăturat, a fost doar parțial reconstruit. De exemplu, deschiderile de ferestre și-au căpătat aspectul inițial, galeria arcadei a fost restaurată, grădinile au fost transplantate, însă lucrările de construcție nu au afectat partea de sud a fațadei clădirii și interiorul unora dintre clădirile castelului.

Călătorind în jurul lumii și admirând luxul sau, dimpotrivă, ascetismul decorației interioare a castelelor și palatelor, un turist, care se găsește pentru prima dată în castelul francez Villandry, va fi extrem de surprins să vadă splendoarea și bogăția cu care acest castel este renumit pentru toată lumea (în afară de grădinile ce s-au făcut renumite).

Intr-adevăr, interiorul este izbitor prin frumusețea sa, indiferent unde se află călătorul. In multe dintre spații, se pot vedea fotolii și scaune din secolul 18, confecționate din lemn prețios și tapițate în țesătură de mătase, produse la celebra fabrică de țesut din orașul Tura, care funcționează și astăzi. Dormitoarele, care sunt destul de numeroase în castel, încântă cu frumusețea și luxul lor și erau destinate atât oaspeților, cât și proprietarilor din Villandry și copiilor familiei.

Camera prințului Jerome, care, după cum se știe din istorie, era fratele mai mic al lui Napoleon Bonaparte și care timp de câțiva ani fusese proprietar la Villandry în timpul existenței Imperiului Francez, a fost restaurată.

Culoarea roșie a camerei vorbește de la sine: mobilier din mahon scump; perdele pentru a se potrivi cu mobilierul; ziduri drapate cu pânză roșie - toate acestea subliniază apartenența la cel mai mare, cel mai bogat și mai puternic Imperiu.

Este imposibil să nu se amintească despre camerele de zi și, mai exact, despre decorarea tavanului lor. In primul rând este de notat forma lor de cupolă, dar „aspectul” este modelul unic format din multe straturi de lemn, fiecare la rândul său fiind acoperit cu aur. In total, Castelul Villandry are patru camere de zi. Astăzi se poate vedea un astfel de plafon unic de acest gen, doar într-unul dintre ele. Celelalte trei modele de tavan sunt expuse la muzee prestigioase din Europa.

Desigur, după ce a vizitat Castelul Villandry, turistului i se oferă o oportunitate unică de a vizita unul dintre turnurile castelului. Frumoasa priveliște care se deschide fiecărui călător spre vale va rămâne în amintire mulți ani. Este posibil să se compare cu orice altceva frumusețea a două râuri care curg simultan din Loira și Cher. Apropo, nu cu mult timp în urmă, acest peisaj a fost catalogat de UNESCO drept patrimoniu mondial.

Ar fi o greșeală de neiertat când se vorbește despre Castelul Villandry, să se amintească doar pentru a menționa grădinile sale situate în jurul castelului pe trei niveluri. Așa cum am menționat mai sus, Jean le Breton, studiind complexitatea artei grădinăritului, care a fost întruchipată în tablourile artiștilor italieni, a decis să înființeze grădini pe teritoriul castelului său. In zilele noastre, sunt restaurate complet și sunt adevărate capodopere care nu lasă indiferent niciun călător.

Nivelul superior al grădinilor, pe care unii ghiduri turistice îl numesc „Oglinda apei”, este un ansamblu format dintr-un lac neted, în jurul căruia se află pomii fructiferi, iar între ei șerpuiesc căi mici.

Nivelul mediu al grădinilor, împărțit în patru pătrate mari, după ideea „autorului”, coincide cu primul nivel al castelului din Villandry. Numele său este tradus din franceză drept „grădini ale iubirii” (grădinile iubirii). Grădina este un fel de reflectare a conceptului de „iubire”, unde există pasiune, ură și tandrețe și tragedie (cum am mai amintit). Decoratorul a reușit să realizeze toate aceste sentimente cu ajutorul tuturor tipurilor de tablouri de bucșe cu osii. O inimă străpunsă de o săgeată, note de dragoste, coarne, măști, limbi de flacără - toate acestea sunt ușor de observat în suprafețele unice de înflorire. fructiferi, se preferă meri și pere. Compoziția este încadrată de fântâni mici, în formă de stea cu opt vârfuri, care pe de o parte servesc la udare, iar pe de altă parte, joacă rolul de decorare a acestei grădini unice de fructe și legume. Este demn de

De asemenea, merită să se aduge că în partea de sud a „Grădinii Iubirii” trei tablouri sub formă de romburi cresc simultan. Ele reprezintă trei simboluri heraldice: Crucea Țării Bascilor, Crucea de Malta și Crucea de Languedoc.

Nivelul inferior cuprinde adevăratele mici grădini în care cresc morcovii, sfecla, dovlecii, varza. In plus, se plantează pomi remarcat faptul că în prezent, udarea și irigarea întregii grădini se realizează datorită canalului de apă, care literalmente „înconjoară” întreg teritoriul castelului din Villandry. Se vând și semințe doritorilor.

Descendenții lui Jean le Breton au păstrat Villandry până în 1754, când castelul a devenit proprietatea marchizului de Castellane, ambasadorul regal și originar al unei familii foarte renumite de nobili provensali. La ordinele sale, s-au făcut extensii în stilul clasic pe ambele părți ale curții din față. El a redisecat interiorul castelului, adaptându-l la standardele de confort ale sec. al 18-lea: ferestre decorate, adăugate balcoane, au blocat peretele curții pentru a găzdui bucătăria.

Acest aranjment a fost păstrat până în 1906. Castelul în sine este o clădire în formă de potcoavă cu fața spre râu. Rame de ferestre în formă de cruce, mansarde, pante abrupte ale acoperișurilor formează un code Villandry a fost mplex armonios rar. Nu totul a fost salvat - așa că turnurile rotunde cu acoperișuri conice arcuite nu au ajuns la noi. Arhitectura monumentală a castelului a fost afectată de influența unui stil mai simplu, care a fost numit ulterior stilul lui Henric al IV-lea.

In 1906, castelul a fost achiziționat de străbunicul proprietarilor de astăzi, dr. Joachim Carvallo, care a condus Asociația proprietarilor de monumente istorice. Renunță la o strălucită carieră științifică condusă de profesorul Charles Richet (Premiul Nobel pentru medicină din 1913) pentru a-și dedica viața exclusiv lui Villandry. El salvează castelul de la distrugere și recreează grădinile pe modelul grădinii secolului XVI. Găsind proiectul inițial creat de Androis du Cerso, Carvallo a recreat structura parcului, a condus cărări drepte de-a lungul cărora sunt amplasate peluze cu flori, plantate alei de tei, garduri vii, tăiate cu îndemânare de grădinari, reproducând ierburile uimitoare ale călugărilor medievali.

 Astfel, acest castel este considerat ultimul dintre palatele în stil renascentist construite pe Loire. Noua clădire are o formă în formă de U în raport cu curtea din față cu vedere la Loire. Două aripi mari sunt de obicei renascentiste. Sunt construite pe modelul de palate construite la începutul secolului XVI. Fațadele lor sunt tăiate prin ferestre mari încadrate de pilastre cu majuscule ale ordinii clasice și decorate cu frize și lucarnas mari cu volute și timpane. Fațadelor largi li se oferă o asimetrie ușoară (în liniile ferestrelor, în lungimea și direcția aripilor); galerii arcuite merg pe ambele părți ale curții.

Descendenții lui Jean le Breton au păstrat Villandry până în 1754, când castelul a devenit proprietatea marchizului de Castellane, ambasadorul regal și originar al unei familii foarte renumite de nobili provensali. La ordinele sale, s-au făcut extensii în stilul clasic pe ambele părți ale curții din față. El a redisecat interiorul castelului, adaptându-l la standardele de confort ale secolului al 18-lea: ferestre decorate, adăugate balcoane, au blocat peretele curții pentru a găzdui bucătăria.

Această soluție de Villandry a fost păstrată până în 1906. Castelul în sine este o clădire în formă de potcoavă cu fața spre râu. Rame de ferestre în formă de cruce, mansarde, pante abrupte ale acoperișurilor formează un complex armonios rar. Nu totul a fost salvat - așa că turnurile rotunde cu acoperișuri conice arcuite nu au ajuns la noi. Arhitectura monumentală a castelului a fost afectată de influența unui stil mai simplu, care a fost numit ulterior stilul lui Henric al IV-lea.

In 1906, castelul a fost achiziționat de străbunicul proprietarilor de astăzi, dr. Joachim Carvallo, care a condus Asociația proprietarilor de monumente istorice. Renunță la o strălucită carieră științifică condusă de profesorul Charles Richet (Premiul Nobel pentru medicină din 1913) pentru a-și dedica viața exclusiv lui Villandry. El salvează castelul de la distrugere și recreează grădinile pe modelul grădinii secolului 16. Găsind proiectul inițial creat de Androis du Cerso, Carvallo a recreat structura parcului, a condus cărări drepte de-a lungul cărora sunt amplasate peluze cu flori, plantate alei de tei, garduri vii, tăiate cu îndemânare de grădinari, reproducând ierburile uimitoare ale călugărilor medievali.

Clădirea a restabilit atmosfera secolului 18. Turnul castelului privește valurile Loarei și ale râului Cher. Urcarea pe acoperiș este pur și simplu necesară pentru a putea privi peste toate grădinile din Villandry.

Joachim Carvallo și soția sa au colectat pictura spaniolă din sec.al 17-lea - „epoca de aur” a picturii spaniole. Iar când în 1906 au dobândit Villandry, atunci unul dintre obiective a fost să găsească un loc pentru colecția, care a câștigat apoi faimă mare. Villandry deține aproximativ 50 de tablouri, iar proprietarii de astăzi încearcă să restaureze colecția originară. Toate lucrările de pictură aparțin mișcării realiste spaniole - o combinație magnifică de desene flamande și italiene.

Unul dintre cele mai uimitoare obiective turistice ale castelului este plafonul arab. A fost adus din palatul prinților de Makeda, construit în sec.al 15-lea în Toledo. Această casă avea 4 camere de zi pe colț, fiecare având o cupolă cu covoare aurite din lemn multicolor. Palatul a fost distrus în 1905.

Acum, cele trei tavane ale palatului lor sunt păstrate în marile muzee internaționale. Ei bine, al patrulea a fost adus de Joachim Carvallo la Castelul Villandry, sub formă de 3600 de piese. A durat un an pentru a reuni acest puzzle. Acest plafon în stil mudejar, spaniol-maur, a fost creat de maeștrii mauri pentru proprietarii spanioli și este un amestec de elemente decorative și semnificative ale artei creștine și maure. Sfoara franciscană, scoicile Sf. Jacob de la Compostella, un ornament de flori și heraldica suveranilor sunt combinate cu stuc, auriu și cu scenă arabă.

Un principal interes pentru care merită să se viziteze Villandry sunt, fără îndoială, grădinile sale. Au plantat 1.150 de tei, iar lungimea totală a gardurilor vii este de aproximativ 52 km. In fiecare an, 250 de mii de răsaduri de flori și legume sunt transplantate în grădini. Dezinfectarea are loc complet manual, pentru a nu deteriora rădăcinile foarte fragile ale lemnului de boxe. Florile sunt plantate astfel încât fiecare soi să înflorească în sezonul său, înlocuindu-le pe altele.

Le Breton, care a îndeplinit misiunea de ambasador al lui Francisc I în Italia, a avut ocazia să vadă multe grădini, inclusiv pe cele de la vilele d’Este și Lante, planificate de faimoșii maeștri ai Renașterii italiene, grădini care s-au contopit organic cu arhitectura clădirilor, jucând un fel de însoțire pentru acestea. Grădinile erau caracterizate de linii geometrice stricte și de o soluție arhitectonică pronunțată. Bazate pe modelul italian, grădinile franceze ocupă totuși zone mari, fac ca zidurile orașului să fie inutile și par a reduce volumul exterior al clădirilor. Aleile largi ale acestora sunt mărginite de parteruri înflorite, ale căror contururi sunt accentuate de o mulțime de arbuști tăiați. Grădinile Villandry îndeplinesc perfect aceste cerințe.

Grădinile sunt împărțite în trei niveluri. Cel mai înalt - primul nivel – este numit  Grădina de apă (Jardin d "eau). Inspirat de clasicism, este așezat în jurul unui corp mare de apă creat sub forma unei oglinzi a lui Louis XV. O oglindă este un iaz cu plante acvatice rare. Apa este preluată din iaz atât pentru irigare, cât și pentru funcționarea fântânilor. Grădina cu apă este un loc ideal pentru gândirea necuprinsă pe vremea caldă.

Al doilea nivel, care se află la același nivel cu sălile etajului inferior, este Grădină regulată (Le jardin d "ornement) constând din trei site-uri tematice: Grădina Iubirii (Jardin d "amour), Grădina muzicii (Jardin de la musique) și Grădina ierburilor medicinale (Jardin des simples). Florile și ierburile sunt plantate printre arbuști tăiați scurt, care formează un ornament fantezist.

Când a proiectat, creatorul parcului a dorit ca gardurile vii să reprezinte formele de iubire. Sunt patru, potrivit autorului.

Iubire tandră- inimile împărțite în colțuri de luminile unei flăcări de dragoste. In centru sunt măști care au fost purtate peste ochi în timpul balurilor și care au voie să conducă orice conversație de la cele mai serioase la cele mai sincere.

Dragoste (fugace)- patru fani din colțuri simbolizează ușurința sentimentelor. Intre acești fani se află coarnele trădării. In centru sunt scrisori de dragoste sau note pe care o femeie cu avânt le trimite iubitului ei. Culoarea dominantă a acestui pătrat este galbenul, culoarea trădării.

Iubire pasionată- inimi, dar de data aceasta rupte de pasiune. Schițele de boxe sunt complexe și formează un labirint, există și un indiciu de dans.

Iubire tragică- Desenele reprezintă lamele pumnalelor și săbiilor folosite în dueluri care apar din cauza rivalității în dragoste. Vara, florile roșii înfloresc aici ca un simbol al sângelui vărsat în luptă.

A doua grădină - simbolizează diferite instrumente muzicale din orchestră. Triunghiuri mari sunt lirele, lângă care sunt harpe. Intre lire, există sfeșnice pentru aprinderea unei partituri muzicale.

A treia grădină - Grădina cu plante. Ca și în grădinile medievale, este situată între grădină și biserică. Grădina are peste 30 de tipuri de plante aromate, medicinale și mirositoare. Strămoșii noștri au considerat toate aceste plante ca fiind utile pentru viața de familie. Toate se pot identifica datorită plăcilor.

Și în final, al treilea nivel - Grădină (Rotager) a cărei suprafață este de 12,5 mii de metri pătrați. Se compune din 9 paturi patrate de aceeași dimensiune, dar cu motive geometrice diferite. Aceste paturi pătrate sunt plantate cu legume, ale căror culori sunt combinate între ele (culoarea albastră a prazului, culoarea roșie a varză și sfeclă, jad verde de vârfuri de morcov) pentru a crea impresia de șah multicolor. Plantațiile de legume sunt încrucișate cu mere și pere, ale căror ramuri formează alei de spalier.

Fântânile destinate inițial irigării constituie un element suplimentar de decorare a acestui peisaj verde. In fața plantelor există plăci informative care explică semnificațiile lor simbolice: varză - licență, dovleac - fertilitate etc. In plus, acestea informează despre proprietățile vindecătoare ale fiecărei plante.

Originea grădinii de legume datează din evul mediu. Călugării și abatele lor le plăcea să aranjeze legumele în forme geometrice. Numeroasele cruci ale grădinii Villandry ne amintesc de aceste rădăcini monahale. Pentru a revitaliza grădinile, călugării au adăugat trandafiri. Plantate simetric, ele, potrivit vechii tradiții, simbolizează un călugăr care săpase un complot vegetal.

Influența italiană aduce elemente decorative în această grădină mănăstirească: fântâni, arbori împletiți cu verdeață, paturi de grădină cu flori. Grădinarii francezi ai sec.al 16-lea combină aceste două mișcări - francezul monahal și italianul și creează grădina de care aveau nevoie pentru trandafiri și legume noi aduse din America. Ei o numesc „grădină decorativă”. Aceasta este exact ceea ce a fost în proiectul lui Cersault, pe baza căruia Carvallo a creat o grădină modernă.

In fiecare an, se fac două plantări: una primăvara, rămânând din martie până în iunie, a doua - vara, rămânând din iunie până în octombrie. În fiecare an se folosesc aproximativ 40 de tipuri de legume, aparținând a opt familii botanice. Aici nu găsești cartofi, ceea ce este un anacronism pentru grădina sec.al 16-lea. Dispunerea legumelor se schimbă cu fiecare plantare, sub rezerva, pe de o parte, a unei combinații armonioase de culoare și formă și, pe de altă parte, pentru cerințe horticole, în conformitate cu care este necesară o alternanță de 3 ani a plantațiilor, pentru a nu epuiza solul. Irigarea se efectuează într-un sistem automat de irigație săpat.

In spatele grădinii se deschide perspectiva unui sat cu clopotnița unei biserici romanice. Grădina de legume este poate cea mai neobișnuită parte a ansamblului de grădină Villandry, cu tarabe mari multicolore formate din legume și pomi fructiferi. Un astfel de aspect datează din timpuri străvechi. In secolul 16 au fost create primele grădini botanice în care au fost cultivate plante rare, originare din țările Americii, necunoscute până atunci. Plantele au fost amplasate în grădini decorative, unde au fost monitorizate pentru dezvoltarea și aclimatizarea lor. Grădina Villandry urmează această tradiție străveche.

Nu trebuie uitat de tradiționalul de trandafiri pentru Franța. Sunt foarte mulți, sunt colorați și foarte frumoși. Dar a transmite în cuvinte mirosul în aer este imposibil, este ceva divin. Vreau să inspir aroma, stând în aer cu brațele pline. Stai și inspiră. Fantastic!

Pentru a vizita aceste grădini unice, a veni la Villandry este o necesitate! Castelul găzduiește diverse festivaluri de flori. Puteți găsi programul evenimentelor pe site-ul oficial al castelului. Proprietarii castelului, moștenitorii Dr. Carvallo, care a murit în 1936, au deschis o școală mastervo de grădină în Villandry, care există până în zilele noastre.

Curtea noului castel, înconjurată pe ambele părți de o galerie arcade, se confruntă cu Loira, și ambele aripi ale sale sunt considerate încă un exemplu de arhitectură renascentistă.

Una dintre terase se deschide către Pavilionul Audienței - un fel de foișor în care te poți ascunde de căldură.

Este atrăgător să ne plimbăm puțin prin interioarele castelului. In majoritatea încăperilor se pot găsi scaune și fotolii din secolul 18, tapițate din mătase de la celebra fabrică din Tours, încă angajată în producția acestei țesături.

Sala de mese, remodelată de marchizul de Castellana în spiritul sec.al 18-lea, a pierdut ca urmare vechile tapiserii de pe pereți, care au fost înlocuite cu panouri din vremea lui Ludovic al XV-lea, iar podeaua de marmură a fost acoperită cu parchet.

După cum era de așteptat, bucătăria este cea mai simplă cameră a castelului, cu dale de teracotă (cărămidă) pe podea, un șemineu mare și zidărie. Aici se pot vedea toate elementele bucătăriei vechi: masă de stejar, vase și tigăi de cupru și altele asemenea.

Scara mare de calcar a fost construită de către marchizul de Castellana în curte, în locul vechii scări octogonale. Pe balustrada de fier, se pot vedea inițialele marchizei.

Dormitoarele de la primul etaj erau destinate în mod tradițional proprietarului și oaspeților săi. Au fost și ele restaurate, dar numai interioarele sec.al 18-lea au fost restaurate, deoarece pentru cele anterioare nu a existat nicio dovadă despre cum arătau aceste camere la modificările lui Castellano.

Există o încăpere luminoasă ce a aparținut o perioadă scurtă fratelui mai mic al lui Napoleon, prințul Jerome, care a deținut castelul de la Villandry timp de câțiva ani în perioada Imperiului. In consecință, desenul și mobilierul acestei încăperi sunt realizate în stil imperial: mobilier de mahon, perdele și draperii de mătase roșie, precum și semne și sulițe militare pe pereți.

Există și un dormitor în care locuia soția doctorului Carvalho, Anne Coleman. Aici se pot vedea portretele a trei dintre cei șase copii ai cuplului.

La colțurile reședinței Villandry se află patru camere de zi, fiecare cu o cupolă unică. Plafonul sufrageriei estice a fost creat în Toledo în sec.al 15-lea și este un model al multor structuri de lemn acoperite cu auriu. In timpul restaurării lui Joaquim Carvalho, doar unul dintre aceste tavane a fost restaurat în palat, celelalte trei împodobesc astăzi expozițiile unor prestigioase muzee internaționale. A fost nevoie de un an întreg pentru a reasambla plafonul rămas la Villandry, din 3.600 de piese individuale. Construit în stil mudejar de meșteșugari mauri pentru patronii lor spanioli, acest tavan combină elemente decorative atât ale artei creștine, cât și ale artei maure: funii, scoici, flori și stema regală, amestecate cu modele fanteziste, aurii și arabescuri.

La etajul doi se află două dormitoare pentru copii mici, cu jucării mici, cărți vechi, haine brodate și un leagăn. Intreaga zestre imobiliară și ornamentală a castelului este greu de inventariat într-un astfel de articol restrâns.

ROMÂNIA - DIVERSE CURIOZITĂȚI

Colţuri de Rai din România mai puţin cunoscute, ideale pentru o excursie

by admin | Descoperă locuri, pe la noi, România pitorească | 0 comments

În ţara noastră există negreşit colţişoare de o frumuseţe extraordinară încă nedescoperite, iar experţii în turism de la Momondo recomandă cinci astfel de locuri, printre care Tunelul Iubirii şi Laguna Albastră a Transilvaniei.

Se spune că nu poţi ajunge niciodată să cunoşti pe de-a-ntregul o ţară pentru că, oricât de mare ar fi bucata de viaţă petrecută între graniţele ei, există negreşit colţişoare de o frumuseţe extraordinară despre care auzi târziu sau niciodată. Așadar vă propunem cinci locuri din România despre care este foarte posibil să nu fi auzit niciodată. 

Ochiul Beiului, Parcul Naţional Cheile Nerei, Beuşniţa

FOTO Shutterstock

La adăpostul Munţilor Aninei se află unul din cele mai fermecătoare lacuri din România – Ochiul Beiului. Se spune că apa lui, de un albastru ireal, nu îngheaţă niciodată, temperatura rămânând între 4 şi 8 grade Celsius. În plus, dacă ajungeţi în zonă sunteţi recompensat cu alte două frumuseţi: Cascada Bigăr şi Cascada Beuşniţa.  

Castelul de Lut, Valea Zânelor (la 50 de kilometri de Sibiu)

FOTO Shutterstock

Cu Munţii Făgăraş de-o parte şi de alta, Castelul de Lut este construit în totalitate din materiale naturale de o familie care şi-a vândut casa din Bucureşti şi s-a folosit de toate economiile pentru ca această construcţie scoasă din basme să vadă lumina zilei. Proiectul a început în 2014, iar în ultimii ani a devenit foarte popular, sute de oameni vizitându-l săptămânal. Acoperişul ce imită culmile munţilor şi, de fapt, construcţia cu totul, aminteşte de Gaudí şi de cum se mai pricepea artistul catalan să găsească punctul de întâlnire al naturii cu arhitectura.

Tunelul Iubirii, Obreja, Caraş-Severin

FOTO Shutterstock

Poate i-ai auzit povestea, poate ştii că singurii creatori ai acestui loc sunt natura şi trecerea trenurilor, poate te-ai înfuriat şi tu când ai aflat că nu există nici marcaje, nici promovare (alta decât gura virtuală a lumii). Dacă nu, află că acest colţ de poveste, înscris pe lista comorilor ascunse din Europa, a fost descoperit din pur hazard, de un cuplu de fotografi care i-au făcut dreptate şi au răspândit de-a lungul şi latul internetului imagini. Bolta de vegetaţie, lungă de 200 de metri, este fermecătoare în orice anotimp, dar cu precădere toamna, şi ideală pentru o escapadă romantică.  

Laguna Albastră a Transilvaniei, Aghireşu (la 30 de kilometri de Cluj)

FOTO Shutterstock

Despre această întindere de apă s-au spus multe, dar credem că „o minune a României“ o descrie cel mai corect. Peisajul aduce cu cel mediteraneean, iar rezultatul ploilor ce au dat naştere acestei bijuterii mioritice prea puţin cunoscute într-o veche zonă de exploatare de caolin este de dată recentă.  

Satul Rimetea, judeţul Alba (la 56 de kilometri de Alba Iulia)

FOTO Shutterstock
Aflat la poalele Munţilor Trascău, înconjurat din toate părţile de întinderi de granit de până la 600 de metri şi de un peisaj cum nu se poate mai pitoresc, Rimetea a fost premiată de Comisia Europeană cu titlul „Europa Nostra“. Lăsând la o parte natura superbă ce-l împresoară şi aruncând o privire arhitecturii, vei observa cât de bine a fost conservată în nuanţele secolului XIX. Casele de un alb-omăt, ferestrele verzi, precum şi faptul că aici „soarele răsare de două ori“ îşi aduc toate aportul la valurile de turişti străini care vin şi nu mai contenesc cu admiraţia.

Ce nu știai despre Cascada Bigăr. Imaginile care au pus-o pe harta turistică

by admin | Descoperă locuri, pe la noi, România pitorească | 1 comment

Cascada Bigăr din judeţul Caraş-Severin a fost declarată în 2013, de „The World Geography“, drept cea mai frumoasă din lume.

O fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte se potriveşte perfect pentru Cascada Bigăr, din Caraş-Severin. Imaginile surprinse de câţiva fotografi şi un pic de prelucrare în „Photoshop” au făcut făcut ca în 2013, site-ul „The World Geography“ să declare cascada Bigăr drept cea mai frumoasă din lume.

Până atunci mai nimeni nu băga de seamă această minune natural aflată în apropiere de Anina. Anterior, la sfârşitul anului 2010, un ghid turistic internaţional, National Geographic Traveler – Romania, făcea pentru întâia oară prezentarea acestei cascade în presa turistică de specialitate.

Fotografiile au devenit însă virale pe Internet, iar faimoasa publicaţie „Huffington Post” a numit-o “un loc magic, desprins parcă din basme”. Şi dintr-o dată a început să se dezvolte turismul în zonă, oamenii venind ca în pelerinaj să vadă cascada.

Odată ce exista interes pentru cascacă, autorităţile s-au gândit că e rost să facă şi ceva de pe urma turiştilor, fără ca ei să facă investiţii importante în zonă. Astfel, reprezentanţii Parcului Naţional au impus o taxă de cinci lei de maşină. Aceştia spun că din bani strânşi se vor amenaja trepte până la cascadă şi toalete.

Cum se ajunge la cascadă

La Cascada Bigăr se poate ajunge pe Drumul naţional 57B Anina- Poneasca – Valea Minişului. Urmează rezervaţia şi drumul până în dreptul Cascadei Bigăr, înainte de a ajunge în localitatea Bozovici.

În toamna anului trecut, cascada a fost pusă în pericol de o puternică viitură. Şi-a pierdut o parte din muşchii de pe stâncă pierzând un pic din strălucirea ei.

Izvor subteran din Munţii Aninei

Izvor Bigăr este alimentat de un curs de apă subteran ce străbate peştera cu acelaşi nume din Munţii Aninei.

După circa 200 de metri, apa izvorului (bogată în calcar) se varsă în râul Miniş de pe un prag stâncos, formând o cascadă de tuf calcaros, ce poată numele de Cascada Bigăr.

Izvorul Bigăr (cunoscut şi sub denumirea de Izbucul Bigăr) este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervaţie naturală de tip mixt), situată în judeţul Caraş-Severin, pe teritoriul administrativ al comunei Bozovici. “Rezervaţia naturală a fost înfiinţată în anul 1982 şi declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României Nr. 152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – arii protejate). Aria naturală se întinde pe o suprafaţă de 176,60 hectare şi este inclusă în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa.”

Vila Suţu, bijuteria maură de la malul mării

by admin | Descoperă locuri, pe la noi | 0 comments

Palatul Suțu din capitală, astăzi sediu al Muzeului Municipiului București, situat în imediata vecinătate a Pieței Universității, este un obiectiv destul de cunoscut. Altfel stau lucrurile însă când vine vorba despre vila Suțu de la malul mării, un edificiu încărcat de istorie și legende, ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Pentru început, legenda

Clădirea, aflata in municipiul Constanta, transmite și astăzi trecătorilor un aer oriental, si nu putea fi ocolită de legende. Înrudit cu povestea de la capul Kaliakra, din Bulgaria de astăzi, mitul creat în jurul vilei Suțu a luat naștere în perioada în care Constanța dădea socoteală Porții. Se spune că în vremea aceea, la baza falezei, fusese construit un debarcader unde acostau corăbiile otomane. La plecarea spre capitala Imperiului, la bordul vaselor erau urcate cele mai frumoase fete ale Dobrogei pentru a fi duse în haremul sultanului. Multe dintre fecioare alegeau însă să se arunce de pe faleza înaltă, pentru a scăpa de rușine. În cinstea fecioarelor care și-au curmat viața în acest loc, debarcaderul a rămas cunoscut ca “Debarcaderul virginelor”. În preajma anului 1900 furtunile și valurile puternice au distrus debarcaderul, lăsând ca amintire generațiilor viitoare o poveste cu iz de legendă.

Cine a fost comanditarul vilei?

Așa cum se întâmplă cu majoritatea reședințelor din epocă, construcția preia numele proprietarului. În acest caz este vorba despre Mihail C. Suțu (1841-1933), fiu al fostului ministru de finanțe, Constantin Suțu și strănepot al lui Mihai Suțu, cel ce a domnit de trei ori în Țara Românească și o dată în Moldova.

Pasionat de numismatică, Mihail Suțu a fost la rândul său o personalitate în epocă. Acesta studiază la Paris, de unde se întoarce cu diploma de inginer. Revenit în țară, va deține o serie de funcții importante precum: director general al Poștelor, consilier la Înalta Curte de Conturi și nu în ultimul rând va ocupa pentru o perioadă funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. Pe lângă acestea poate fi menționată și apartenența sa ca membru în cadrul Academiei Române (aici deține și funcția de director al Cabinetului de Numismatică) și ca membru al Societății Regale de Numismatică din Marea Britanie.

O stradă, două personalități

Vila Suțu nu este singurul imobil cu povești interesante de pe stradă. În vecinătatea acestuia se afla casa în care a locuit bunicul talentatei scriitoare Cella Serghi. Comerțul cu antichități practicat de acesta stârnește interesul proprietarului vilei și are rolul de a crea o interacțiune între cele două familii.

Scurt istoric al casei

Construită în stil maur, după planurile arhitectului Grigore Cerchez, vila Suțu veghează de pe marginea falezei, din 1898 și până astăzi, plaja Modern. Ridicată pe terenul pe care tatăl său avea o casă din lemn, vila se găsește pe strada Krikor Zambaccian, fostă Mărei, la numărul 1. Casa a fost proiectată cu trei niveluri, iar scările ce astăzi se opresc într-o parcare, obișnuiau pe atunci să aibă contact cu valurile.

Mihail Suțu locuiește în casă până la sfâșitul vieții. Începând cu anul 1948 casa a fost naționalizată, iar din 1955 a devenit sediu pentru Casa Regională a Creației Populare. La începutul anilor ’70 în clădire funcționează Consulatul Cehoslovaciei, urmând ca între anii 1993 și 2005 aici să fie găzduită Curtea de Apel. Odată cu anul 2011, când se încheie un lung șir de procese, vila reintră în posesia moștenitorilor familiei. În prezent imobilul este scos la vânzare, reprezentanții casei de licitații din București care se ocupă de clădire declarând pentru Radio Constanța că deja s-a semnat un antecontract de vânzare- cumpărare.

Ce soartă va avea până la urmă edificiul construit în terase, al cărui prag a fost trecut printre alții și de către pictorul Theodor Pallady, rămâne însă să aflăm.

Inlăceni – „satul labirint” din Harghita, de pe lista UNESCO, unde sunt mai multe străzi decât case

by admin | noutăți | 1 comment

În sud-vestul judeţului Harghita, la o distanţă de 25 kilometri de Odorheiu Secuiesc şi la 18 kilometri de Cristuru Secuiesc se află localitatea Inlăceni, un sătuc nealterat de sute de ani, frumos ca în poveştile copilăriei.

Poziţia sa geografică l-a izolat de civilizaţia oraşelor aflate atât de aproape. Prin localitate nu trece niciun drum important, ci doar o stradă principală, uliţe şi poteci care brăzdează încă din Evul Mediu proprietăţile uriaşe ale localnicilor.

Drumul care duce spre Inlăceni a fost construit pe vremea romanilor. Serpentinele largi, când urcând către cer, când coborând spre nicăieri, dezvăluie de jur-împrejur un tărâm nealterat, unde iarba şi plantele de leac cresc sălbatic, peticele de câmp verde sunt brăzdate cu auriu, iar pomii fructiferi sunt plini de roade care aşteaptă să fie culese. Din vârful drumului se zăreşte, în vale, satul cu o istorie de aproape două milenii.

Cronicile relatează că la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina. Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane.

Este o aşezare unică în România, este singura localitate în care numărul străzilor şi al uliţelor îl depăşeşte pe cel al caselor şi acest lucru este confirmat de numeroase studii efectuate în zonă de istorici şi arheologi din ţară şi din străinătate.

Satul labirint – povestea unui adevărat muzeu în aer liber

Satul uitat de timp între dealurile Piatra lui Firtos, Piatra Şiclodului şi Piatra Cuşmedului are 161 de case şi este locuit exclusiv de maghiari. Majoritatea sunt vârstnici, oameni sfătoşi, dornici oricând să stea la o şuetă cu cei care îi vizitează.

Vârsta caselor din Inlăceni se măsoară în secole, majoritatea fiind monumente de arhitectură rurală ridicate pe vremea când scândurile se îmbinau între ele cu şipci din lemn. Toate seamănă izbitor între ele.

Construite din piatră şi din lemn, sunt văruite numai în alb sau azuriu, acoperite cu ţigle mici, fabricate pe vremuri în sat, iar grădina de flori din faţa casei este nelipsită. În nicio casă nu se intră direct din curte, ci pe la mezanin, urcând pe o scară din lemn sau pe câteva trepte din piatră, parterul scund şi subsolul fiind destinate bucătăriei, încăperilor pentru păstrarea alimentelor şi pivniţei. Din pridvorul larg se deschid intrările separate ale celor trei încăperi – un număr mai mare de camere fiind o excepţie de la regulă – care pot comunica între ele, prin interior.

Gospodăriile sunt aidoma, cu şura poziţionată în spatele curţii, perpendicular pe direcţia casei şi anexele dispuse astfel încât să deservească practic şi cu maximă eficienţă necesităţile familiei. Fântâna şi cuptorul pentru coacerea pâinii sunt indispensabile şi sătenii susţin că „numai cine este sărac lipit pământului nu le are”.

Din cele 161 de case din Inlăceni, 68 nu au fost renovate niciodată, iar cea mai veche a fost construită în anul 1742. Majoritatea păstrează uşile din lemn pictat şi ferestrele originale, precum şi mobilierul interior, la fel de bătrân ca locuinţa.

Caracteristic acestor case vechi este că sunt zidite pe temelii de piatră naturală şi în rest aproape în totalitate din lemn de esenţă tare. Şi cuiele care fixează grinzile clădirii între ele sunt din lemn. Multe dintre case au peste 200 de ani vechime.

Însă particularitatea ce asigură Inlăceniului statutul de unicat în România este mulţimea străzilor şi uliţelor care împânzesc satul şi al căror număr îl depăşeşte pe cel al caselor. Dispuse oarecum concentric, se răsfiră către cele patru intrări în sat, traversând proprietăţile oamenilor. Sunt întortocheate precum labirintul mitologic construit de către Dedal, de aici şi numele de „satul labirint”, care i-a fost atribuit localităţii.

Reţeaua încurcată îi pune în mare dificultate pe neavizaţii care se încumetă să străbată Inlăceniul de unii singuri. Mulţi s-au învârtit în cerc ore în şir, fără să ajungă la liman.

Există o poveste, se pare nu atât de veche precum locuințele acestui sat potrivit căreia „odată, un negustor ambulant care cutreiera zona şi vindea ulei pentru căruţe, ca să nu mai scârţâie îngrozitor, a ajuns pe la înserat şi nu cunoştea satul. S-a rătăcit şi a dat roată pe uliţe toată noaptea şi tot nu a reuşit să iasă din sat. Abia către dimineaţă l-a zărit un om care mergea la câmp şi care s-a îndurat de sufletul lui şi l-a scos la drumul mare”.

Azi satul mai este populat de câțiva bătrâni. Tinerii au migrat, unii către oraş, atraşi de facilităţile civilizaţiei urbane, alţii în străinătate.  În urmă cu 200 de ani, înainte de a începe exodul tinerilor, în sat erau aproximativ 800 de locuitori. Anual s-au născut 10-12 copii şi tot atâtea persoane au murit, deci a exista mult timp un fel de echilibru. Azi vârsta medie depăşeşte 60 de ani.

Pe vremuri, Inlăceniul era unul dintre satele înstărite din regiune, faimos pentru culturile de cereale, pentru pomii fructiferi şi efectivele mari de animale.

Acum, doar zece hectare, adică 0,69 la sută din suprafaţă, este cultivată, fiind parcele mici pe lângă case şi grădini însămânţate pentru necesităţile proprii. Acum, în Inlăceni trăiesc 143 de oameni, din care 81 sunt pensionari, cei mai mulţi cu pensie minimă, primită de la fostul CAP. Fiecare familie are în grajd câte o văcuţă pentru lapte, un cal, un porc, iepuri şi păsări, cât să le asigure traiul.

Altarul zeului Jupiter și biserica

Aşezarea este dominată de biserica unitariană, ridicată pe locul unui altar închinat zeului Jupiter, zeitatea supremă a Imperiului Roman, având în grijă legile şi ordinea socială.

Biserica este construită din cărămizi de pe vremea romanilor, pe un lăcaş de cult ridicat în cinstea zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită, de asemenea, o piatră romană, care povesteşte despre vizita unui roman de rang înalt, probabil Împăratul. Se mai găsesc şi două pietre de altar, puse de Firminus şi Firmanus, despre care se presupune că ar fi fost conducătorii civili ai castrului roman construit aici la jumatatea secolului al doilea. Actuala biserică, reconstruită de mai multe ori de-a lungul timpului, este o cronică ilustrată a satului, exemplificată, între altele, şi de tavanul casetat cu inscripţii în limba latină.

Pe lista de aşteptate a patrimoniului UNESCO

Construcţiile inlăcenilor constituie un patrimoniu cultural valoros, iar localitatea se află pe lista de aşteptare a patrimoniului cultural UNESCO. În ultimii ani, tot mai mulţi turişti străini au vizitat satul, iar unii şi-au cumpărat case în Inlăceni, fapt c ear putea să reînvie această vatră străveche.

Legenda Inlăceniului

Se spune că demult, atât de demult că nici nu se mai ştie, un tânăr din Inlăceni s-a îndrăgostit de zâna care locuia în cetatea Firtos, pe muntele de lângă sat, iar dragostea i-a fost împărtăşită. În fiecare seară, flăcăul se urca pe cal şi urca pe vârful muntelui ca să se întâlnească în grădina castelului cu iubita lui. Erau foarte fericiţi împreună, dar fratele zânei, Tartod, care era perfid şi egoist, a devenit invidios pe dragostea celor doi şi i-a pus gând rău muritorului. Într-o noapte, s-a aşezat la pândă şi, când tânărul îndrăgostit a ajuns, călare, pe vârful muntelui, l-a împins în prăpastie. Tânărul a pierit, iar calul lui s-a transformat într-o stană de piatră, care se vede şi astăzi, până departe. Şi de sub stâncă a început să curgă deîndată un izvor bogat, despre care se spune că ar fi lacrimile zânei, nesecate precum tristeţea şi dorul după iubitul ei.

În credinţa populară, calul transformat în stană de piatră îşi schimbă culoarea în funcţie de vreme: dacă se vede alb, vremea va fi frumoasă, iar dacă devine sur, va ploua şi va fi mohorât.

Există, însă, şi o explicaţie ştiinţifică a fenomenului. Specialiştii spun că, fiind vorba despre o piatră vulcanică, un andezit, este foarte sensibilă la umiditatea aerului şi se închide la culoare atunci când nivelul acesteia creşte.

Unicitatea locului, unde oamenii şi-au păstrat neştirbite tradiţiile, frumuseţea zonei şi a folclorului autentic sunt atuuri care pot transforma Inlăceniul într-un paradis al turismului.

Locuri din România pe care merită să le vezi – cele mai spectaculoase şosele

by admin | Descoperă locuri, pe la noi | 1 comment

Un clasament al celor mai frumoase drumuri din România trebuie, obligatoriu, să înceapă cu Transfăgărăşanul şi Transalpina. În afară de acestea, poate la fel de spectaculoase sunt şi şoselele care străbat Cheile Bicazului, Defileul Jiului şi chiar drumul ce leaga Bistriţa de Bucovina, prin Pasul Tihuţa. Vă prezintăm doar 5 dintre cele mai spectaculoase drumuri din ţara noastră.

1. Transfăgărăşanul – DN7C

Fără îndoială, în fruntea topului se află Transfăgărăşanul, supranumit „drumul printre nori“. Cu o lungime de aproape 92 de kilometri, şoseaua construită în 1974 taie Munţii Făgăraş cu serpetine care-ţi opresc respiraţia, şerpuind prin tunele şi dezvăluind peisaje de vis.

Transfăgărăşanul începe din comuna Arefu, judetul Argeş, la kilometrul 61 al DN7C (drum care începe din localitatea argeşeană Bascov) şi se termină în comuna Cârţişoara, judeţul Sibiu, la intersectia cu DN1. Are circa 91,5 kilometri lungime şi două benzi de circulaţie. În anul 2009, englezii de la Top Gear au declarat Transfăgărăşanul cea mai frumoasă şosea din lume. De-a lungul drumului se află 830 de podeţe şi 27 de viaducte şi cinci tuneluri, dintre care unul este cel mai lung din ţară (886 de metri) şi se află la cea mai mare altitudine (2.042 de metri). Acesta se află înainte de a ajunge la Bâlea Lac şi străpunge muntele Paltinu.

Şoseaua este presărată şi cu numeroase obiective turistice. Imediat după ce treci de Arefu, sus, în vârful muntelui, la o diferenţă de nivel de 180 de metri, este cocoţată Cetatea Poenari. Ca să ajungi la ruinele cetăţii trebuie să urci 1.480 de trepte. Biletul de intrare este de 5 lei.

Apoi urmează Lacul de acumulare Vidraru şi barajul cu acelaşi nume, contruit în 1966. La vremea aceea, era printre printre prime cinci baraje-arc din lume. Barajul curbat are o înălţime de 166 de metri şi o lungime de 307 metri. Lacul de acumulare are o suprafaţă de 1.000 de hectare, iar Trasnfăgărşanul şerpuieşte pe malul său aproape 10 kilometri. De pe punte, lacul este supravegheat de statuia Energeticianului.

Lacul Bâlea apare imediat cum ieşi din tunelul ce străbate muntele Paltinu şi se află la o altitudine de 2.034 de metri.

Lacul glaciar Bâlea măsoara 360 de metri in lungime, 240 de metri în lăţime şi are adâncime maximă de 11,5 metri. La 9 kilometri de lac, se află Cascada Bâlea, una dintre cele mai impresionante cascade din România. Denumită şi Urlătoarea Bâlei, cascada se află între vârfurile Moldoveanu şi Negoiu, iar apa sa are o cădere de 50-60 de metri.
La capătul Transfăgăraşanului, în Cârţişoara, te aşteaptă Muzeul Badea Cârţan.

2. Transalpina – DN 67C

Transalpina, sau Drumul Regilor, este cea mai înaltă şosea din România. Străbate pe creste munţii Parâng, de la Novaci (Gorj) până la Sebeş (Alba), pe o lungime de aproape 148 de kilometri.  DN 67 C, aşa cum îl veţi găsi marcat pe toate hărţile rutiere, are punctul cel mai înalt în Pasul Urdele, unde ajunge la 2.145 de metri. Şoseaua, încă nefinalizată, străbate Carpaţii Meridionali de la sud la Nord, tăind Parângul şi este paralelă cu Valea Jiului şi Valea Oltului.

Cu toate că este mai înaltă şi mai spectaculoasă decât Transfăgărşanul, şoseaua a fost asfaltată abia în 2009.

Transalpina este chiar mai veche decât şoseaua care străpunge Făgăraşii, Transfăgărăşanul, fiind construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa.  După drumul romanilor, şoseaua a fost reconstruită în anii ’30, iar din 2009 a început asfaltarea acesteia.

Actualmente, şoseaua nu este finalizată în totalitate, singura porţiune asfaltată complet şi cu parapeţi este cea dintre Novaci şi Rânca. Lipsa parapeţilor îi dă şoselei gradul maxim de periculozitate. Cu toate acestea, cea mai frumoasă porţiune este cea dintre Rânca şi Obârşia Lotrului, asfaltată, dar fără parapeţi, indicatoare şi marcaje. De aici se poate ajunge pe Valea Frumoasei, la poalele Vârfului Frumoasa. Alte obiective la care putetţi ajunge de pe Transpalina sunt Lacul de acumulare Tăul Bistrei, Lacul de acumulare Oaşa sau Mănăstirea Oaşa.

3. Defileul Jiului – DN 66

Dacă plecaţi din Târgu Jiu pe Drumul Naţional 66 spre Petroşani, veţi traversa Parcul Natural Defileu Jiului. Şoseaua trece, pe malul sinuos al Jiului, printre Munţii Vâlcan şi Parâng şi este dublată de o cale ferată care trece prin zeci de tunele şi numeroase poduri. Defileul începe la nord de localitatea Bumbeşti şi şerpuieşte până aproape de localitatea Livezeni.

Plecând din Târgu-Jiu spre nord pe DN 66, şoseaua lasă în dreapta localitatea Curtişoara, atestată documentar din secolul al XV-lea în timpul domnitorului Vlad Vodă Călugărul.

În apropierea oraşului Bumbeşti-Jiu se află Castrul Roman, construit, se pare, în timpul împăraţilor Septimus Sever şi Antonun Caracala, de către Cohorta I a Britaniilor, Aurelia Antoniniana Militaria.

La intrarea în defileul Jiului se văd ruinele Mănăstirii Vişina, ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân (1386- 1418), care are ca hram Sfânta Treime.

La aproximativ 35 de kilometri de Târgu-Jiu, pe malul stâng al Jiului, se află Mănăstirea Lainici, care are ca hram Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Până să ajungi la Mănăstirea Lainici, se află un monument ridicat în cinstea generalului Ioan Dragalina, pe locul unde acesta a fost rănit în timpul Primului Război Mondial.
Şoseaua are două benzi, este şerpuită, iar locurile unde se pot face depăşiri fiind foarte puţine.
De la 27 iunie, până în luna noiembrie, în zilele de marţi, miercuri şi joi, în intervalul orar 9.00 – 18.00, se va închide circulaţia rutieră pe DN 66, pe sectorul cuprins între localităţile Bumbeşti Jiu – Petroşani, km 93+500 – km 126+000, pentru realizarea lucrărilor de reabilitare.

În acest interval, şoferii care vor să ajungă în Ardeal sau, pe ruta inversă, în Oltenia, rebuie să aleagă rute ocolitoare: pentru relaţia Târgu Jiu – Petroşani şi retur: DN 67, Târgu Jiu – Râmnicu Vâlcea – DN 7 Râmnicu Vâlcea – Sibiu – Sebeş – Simeria – DN 66 Simeria- Haţeg – Petroşani.

4. Pasul Tihuţa – E 576

Unul dintre cele mai frumoase drumuri din ţară este, fără îndoială, cel care leagă Bistriţa de Suceava, prin Câmpulung Moldovenesc.

E 576 este drumul care face punte, prin Pasul Tihuţa (situat la altitudinea de 1.227 de metri), între Ardeal şi Moldova.

Cu serpentine, nu atât de strânse ca cele de pe Transfăgărăşan sau de pe Transalpina, şoseaua scoate la iveală rotunjimile obcinilor Bucovinei. Odată ce ai trecut de Pasul Tihuţa (sau pasul Bârgăului), drumul mai face 37 de kilometri până la Vatra Dornei, inima Carpaţilor Orientali, iar apoi prin Pojorâta, drumul duce spre Câmpulung Moldovesc, de unde pot fi admirate frumoasele Pietre ale Doamnei, din Rarău.

5. Cheile Bicazului – DN12 C

Drumul care înconjoară Lacul de acumulare Izvorul Muntelui – DN 15 – continuă de la Bicaz spre Ardeal – la Gheorghieni –, prin Cheile Bicazului (DN 12C).

Acestea fac parte din lanţul Carpaţilor Orientali şi au o lungime de 8 kilometri, fiind străbătute de un drum cu serpentine ce-şi face loc între pereţii înalţi de calcar.

Formate în decursul anilor, prin erodarea calcarelor mezozoice mai puţin dure de către raul Bicaz şi afluentii săi, cheile sunt cuprinse în Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş alături de celelalte arii protejate: Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, Hăşmaşul Mare şi Hăşmaşul Negru.

1. 

   sin on 7 May 2016 at 23:56

   din ce se vede, Transalpina are malurile nefinisate si foarte urate, care au ainceput sa cada din loc in loc…in fata caselor si a vileleor, turistii trebuie sa circule cu cauciucul in picioare din cauza noroaielor,…din masina, faptul ca mergi dintr-o parte in cealalta, pare “o mare realizare”…

   Reply

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Adsense

Recent Posts

• Dezastru pe plajele Vadu-Corbu în weekend-ul trecut
• Erdogan a inspectat lucrările de reconversie a interiorului bazilicii Hagia Sofia din Istanbul
• (Re)Mapping. Arheologia hărților. Redescoperirea cetăților medievale dispărute din Dobrogea
• Modalitate inedită pentru a avertiza turiștii de măsurile COVID-19 – cavaleri care le reamintesc de măsurile de distanțare socială
• Fisura Silfra – singurul loc din lume unde poți atinge simultan două plăci tectonice

Adsense

Adsense

Meta

• Log in
• Entries feed
• Comments feed
• WordPress.org

Blogroll

• Confidenţialitatea utilizatorilor pentru proiectele ATI
• Politica de colectare cookies
• Politica de confidențialitate

Contact

Dacă aveți povești interesante despre locuri din România sau din lume și doriți să le publicați, puteți să ne scrieți pe adresa de email a redacției: turismistoric@gmail.com

• Homepage
• Asociația
• Parteneri, sponsori și finațători
• Voluntari pentru Patrimoniu

© Toate drepturile rezervate Asociatiei Turism Istoric

Utilizăm module cookie pe site-ul nostru pentru a îmbunătăți experiența utilizatorului. Dacă nu acționați, vom considera ca avem acordul dvs referitor la cookie-uri. Vedeți mai jos detalii:

Politica de colectare acord cookie; Politica de confidențialitate