CEL MAI FRUMOS TRASEU MONTAN - TRANSFĂGĂRĂŞANUL

Aşa afirmă unul dintre cele mai accesate site-uri auto din Germania, carsroute.com. Transfăgărăşanul a

ajuns pe primul loc în acest top, devansând drumuri celebre, precum autostrada de peste mare din Florida si trecatoarea Stelvio din Italia.

Cel mai frumos drum din lume. Asa a fost declarat Transfăgărăşanul de catre site-ul german carsroute.com, la sfârşitul acestei veri.

Spectaculoase străzi de pe mapamond au pălit  în faţa celei care traversează munţii Fagaraş. Site-ul auto se declară încântat de pitorescul şi calitatea drumului care leagă judetele Argeş şi Sibiu.

A devansat drumuri celebre

„Cele mai bune drumuri ar trebui să fie un amestec perfect între curbe provocatoare şi complicate, linii drepte, lungi, pe care să poţi rula cu viteză, cu trafic foarte redus, şi, mai ales, cu privelişti care să-ţi taie respiraţia.

Capătul nordic al Transfăgărăşanului este cel mai spectaculos, fiind presărat  cu serpentine, curbe lungi în forma de „S” şi coborâri abrupte, totul combinat  cu o privelişte absolut uimitoare. Aşa motivează membrii site-ului alegerea facută în favoarea Transfăgărăşanului.

Top Gear, de aceeasi parere

In luna septembrie a anului trecut, echipa Top Gear s-a aflat în România, prilej cu care a filmat şi pe Transfăgărăşan. Realizatorul şi prezentatorul Jeremy Clarkson  a testat asfaltul, serpentinele şi curbele periculoase şi a ramas mut de uimire la vederea peisajelor montane covârşitoare.

“Doamne, acesta este cel mai uimitor drum pe care l-am vazut ! E cel mai tare din lume !”, a exclamat el, spunând ca Transfăgărăşanul devansează lejer trecatoarea Stelvio, din munţii Apli (Italia), care se afla, până în acel moment, în topul preferinţelor sale.

“Privit de sus, pare că fiecare curbă celebră de la cele mai importante piste de curse au fost unite pentru a crea bucla ideală a perfecţiunii automobilistice”, au descris cei de la Top Gear Transfăgărăşanul în respectivul episod.

Tot spectaculos a fost considerat acest drum si de echipa de productie a Ghost Rhider 2, film care îl are ca protagonist pe Nicolas Cage.

In toamna lui 2010, celebrul actor, însoţit de un cascador, au filmat în zona cabanei Capra, iar cadrele respective vor putea fi admirate în 2012, când este programată lansarea filmului.

Transfăgărăşanul a început să se construiască, la initiaţiva lui Nicolae Ceausescu, în 1970, şi a fost inaugurat la 20 septembrie 1974.  Lucrările au fost încredinţate în cea mai mare parte forţelor armate. Oficial, pentru construcţia sa, 40 de oameni si-au pierdut viaţa.

Toamna Transfăgărăşanul este închis, circulaţia fiind interzisă până în luna iunie a anului viitor. Cea mai recenta lucrare efectuată în zona a fost iluminarea tunelului de 885 de metri, la începutul lunii noiembrie 2010.

Pentru turistii pasionaţi in egala masura de experiente unice si de sofat, opentravel.com a realizat topul celor mai spectaculoase trasee rutiere din lume. Transfăgărăşanul, cel mai celebru drum autohton este prezent in clasament, alaturi de alte sosele care cotesc la înaltimi ameţitoare şi care traversează masivi muntoşi. Va fi prezentat mai jos printre unele şosele renumite, dar nici pe departe singurele. 

Combe Laval, o atractie turistica a Alpilor Francezi


De cele mai multe ori descris prin epitete precum magnific, incredibil sau uluitor, “Combe Laval” este unul dintre cele mai impresionante trasee rutiere, situat in Alpii Francezi.
Construit in 1897, drumul era initial folosit pentru transportul lemnelor, dar intre timp, datorita peisajelor extrem de frumoase, a devenit o atractie turistica.
Printre cei mai entuziasmati fani ai traseului se numara ciclistii, dornici sa isi testeze limitele pe curbele drumului “Combe Laval”.
Cea mai spectaculoasa zona a traseului cu o lungime de 13 km, potrivit opentravel.com, este serpentina aflata intre “St.Jean-en-Royans” si “Col de la “Machine”, care trece direct prin peretii stancosi si strabate o serie de tunele de mici dimensiuni.



Grossglockner, “Raiul Ciclistilor”



Traseul Grossglocker din Austria este supranumit “Raiul Ciclistilor”, sau cel putin asa este descris in brosurile de promovare, titreaza siteul amintit.
Poate si datorita acestei prezentari, pe drumul austriac se pot vedea mereu grupuri de ciclisti sau de  motociclisti, alaturi de turistii care prefera sa strabata strada in vehicule cu patru roti.
Drumul plin de serpentine se desfasoara pe o intindere de 48 km si ajunge la centrul turistic Kaiser Franz Josefs Hohe.
Cei care ajung pana aici se pot delecta cu privelistea uimitoare a celui mai inalt varf montan din Austria, masivul Grossglockner.



Trecatoarea Stelvio Pass, cea mai inalta stramtoare din estul Alpilor



Trecatoarea Stelvio din Italia ajunge la o altitudine de 2757 metri si este cea mai inalta stramtoare pavata din estul Alpilor si a doua din Alpi, dupa drumul Col de Ilseran, aflat la 2770 de metri.
Cele 60 de serpentine se pot transforma intr-o adevarata provocare pentru soferii care vor sa le strabata cu masina, mai ales ca in anumite locuri, drumul coteste brusc.
Pe langa acest aspect, soferii trebuie sa fie foarte atenti in portiunile in care traseul a fost pavat in pante foarte inclinate, cum ar fi, de exemplu, portiunea dintre Prato, una dintre cele mai solicitante zone pentru soferi.
Potrivit opentravel.com, ascensiunea trecatorii incepe imediat dupa localitatea Bormio si continua trecand pe langa vegetatia luxurianta, specifica Alpilor.


Urcati pe "Scara Trolilor", in Norvegia


Norvegienii sunt foarte mandri de “Scara Trolilor” (Trollstigen), una dintre atractiile turistice majore ale tarii si o dovada a maiestriei inginerilor.
Trollstigen are o lungime de 6 kilometri si este inclus in topul celor mai spectaculoase trasee rutiere din lume datorita setului de “curbe in ac” si celor 11 serpentine.
Experienta sofatului pe acest traseu este cu siguranta una inedita si foarte placuta, cu conditia ca soferii sa fie foarte atenti la portiunile periculoase de drum si sa nu incerce sa se avante in depasiri.
In 2005 Trollstigen a trecut printr-o serie de imbunatiri, in conditiile in care in regiune aveau loc relativ frecvent avalanse de roci.


Transfagarasanul uneste Transilvania de Muntenia



Transfagarasanul este cea mai cunoscuta sosea din Romania, si uneste doua regiuni importante din punct de vedere istoric si geografic ale statului roman: Transilvania si Muntenia.
Deschis in perioada iunie-octombrie, traseul incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu si se termina in judetul Sibiu, langa oraselul Cartisoara.
Serpentinele ametitoare, diferentele de altitudine si peisajul mirific al muntilor Fagaras, cei mai inalti din Romania, sunt principalele caracteristici ale Transfagarasanului.


Yungas Road, cel mai periculos drum din lume


Mai putin cunoscut pentru majoritatea oamenilor, “Yungas Road” mai este numit si ca “El Camino de la Muerte” sau mai exact, “Drumul mortii”. Denumirea acestui traseu din Bolivia care strabate Anzii nu este intamplatoare, tinand cont de faptul ca in permanenta exista riscul sa te prabusesti in prapastie.
Absenta unor garduri de protectie pe tot parcursul drumului, latimea de numai o banda a rutei si inclinarile extreme din « Yungas Road » au determinat Banca Inter-Americana pentru Dezvoltare sa clasifice drumul drept cel mai periculos de pe glob.
Cu toate acestea, foarte multe camioane pot fi vazute constant traversand acest traseu, care uneste orasul La Paz, capitala administrativa a tarii, de Coroico.
Amatorii de sporturi extreme si ciclistii dornici de adrenalina sunt singurii care se aventureaza neobligati de nimeni sa mearga pe cei 70 de  kilometri ai soselei Yungas.


Traversati Muntii Himalaya pe Autostrada Leh Manali


Unul dintre cele mai frumoase dar in acelasi timp si  unul dintre cele mai periculoase trasee de pe continentul asiatic este Autostrada Leh Manali, din India.
Cu o lungime totala de 475 km, autostrada strabate muntii Himalaya, traversand una dintre cele mai inalte trecatori montane de pe glob.
Drumul, construit si este intretinut de catre Fortele Armate Indiene, nu este recomandat soferilor amatori sau posesorilor de masini cu o slaba capacitate a motorului.
Printre pericolele pe care Autostrada Leh Manali le prespune se numara terenul accidentat, surparile solului sau ninsorile abundente.

Autostrada paralela cu Pacificul


Pacific Coast Highway este autostrada care se desfasoara de-a lungul Pacificului si aproape egaleaza in popularitate legendara sosea “Route 66” din SUA.
Cu o lungime de 1.055 km, Pacific Coast strabate orase precum Los Angeles, Santa Cruz si San Francisco.
Cea mai solicitanta portiune din drum este cea care face legatura intre zona Monterrey si Morro Bay, unde drumul coteste prin regiunea Big Sur, caracterizata de curbe stranse.


Ring Road din Islanda uneste toate zonele locuite ale tarii


Ring Road, numită şi Ruta 1, reprezinta o experimentare antrenanta a frumusetilor naturale islandeze.
Geisere, cascade, fiorduri, sate mici, faruri izolate si tinuturi mlastinoase te inconjoara pe masura ce parcurgi drumul de 1.339 km care inconjoara insula si leaga toate partile locuite ale tarii.
Aici se găsesc o multitudine de oportunităţi de a trăi cea mai grozavă excursie din viaţă, cu bucuria folclorului vikingilor şi cu scufundările în piscinele spumoase cu sulf.
Indiferent daca reusesc sau nu sa finalizeze acest traseu, turistii sunt rasplatiti de panorame extraordinare.

Icefields Parkway ajunge la Parcul National Banff


Turistii care au strabatut “Icefields Parkway” din Canada sustin ca experienta  sofatului in “inima” Muntilor Stancosi canadieni poate fi definita prin cea mai “pura si salbatica aventura”, titreaza opentravel.com.
Cunoscuta si ca Autostrada Alberta 93, traseul 230 km uneste Lacul Louise din provincia Alberta cu Parcul National Jasper, situat  la granita dintre provinciile canadine Alberta si British Columbia.
Soseaua strabate de asemenea, un important obiectiv turistic al tarii, Parcul National Banff, plin de exemplare protejate ale florei si faunei montane, specifice Muntilor Stancoşi.

Lista şoselelor montane neobişnuite şi periculoase poate continua.

PANTANAL - REZERVAŢIE MIRIFICĂ SUD-AMERICANĂ

 

In mijlocul continentului sudamerican, la miazăzi de pădurea Amazoniei, colosală atât prin întindere, cât şi prin biodiversitatea pe care o adăposteşte, se află o altă alcătuire uimitoare – o altă minune naturală a Americii de Sud, extraordinară îngrămădire de vietăţi adunate în cea mai bogată mlaştină a lumii, unde diversitatea ce se naşte din întâlnirea feluritelor ecosisteme e un fel de sinteză a abundenţei şi varietăţii de forme de viaţă a continentului: fabulosul Pantanal.

Pentru geografi, e una dintre cele mai mari zone umede ale lumii; pentru naturalişti, e o colecţie de ecosisteme - un biom - cu o bogăţie de specii rar întâlnită şi, prin urmare, un fascinant spaţiu şi obiect de studiu; pentru alţii, e un loc plin de resurse materiale, valoroase şi, deci, numai bune de exploatat. Turiştii vin atraşi de abundenţa de vietăţi ce mişună aici; localnicii îşi duc viaţa în orăşelele sau fermele izolate, înconjurate de mii de kilometri pătraţi de natură sălbatică, uneori ostilă. Deşi asediat de civilizaţie, ţinutul rezistă încă, trăgându-şi forţa din mărimea şi diversitatea sa: nu-i uşor (din fericire) să cucereşti şi să transformi o mlaştină enormă, amestecată cu păduri tropicale şi savane ce se întind cât vezi cu ochii.

Cât de mare este Pantanal? Atât de mare, încât nici nu ştim exact cât. Definirea limitelor acestui tărâm e dificilă, mai ales din cauza faptului că dinamica sa specială - datorată alternanţei dintre anotimpul ploios şi cel secetos - face din el un ţinut mereu schimbător. Suprafaţa lui e cuprinsă între 140.000 şi 195.000 kmp; pentru comparaţie, delta noastră (porţiunea din Delta Dunării aflată în România) are, dacă punem la socoteală şi lacurile Razelm si Sinoe, în jur de 4.500 kmp.

Pantanal este, dacă vreţi, o colecţie de delte: multe râuri îşi adună apele într-o imensă depresiune uşor adâncită, inundând-o în anotimpul ploilor; o parte din apa acumulată se scurge, alimentând fluviul Paraguay şi câţiva afluenţi ai acestuia, iar în anotimpul secetos, mlaştina seacă pe mari întinderi, datorită evaporării.

În sud şi sud-vest se întinde Gran Chaco, o regiune semi-aridă, cu copaci rar presăraţi într-un peisaj de şes. La vest şi nord-vest, Pantanal este mărginit de păduri de foioase, iar spre nord, est şi sud-est, de vasta savană tropicală numită cerrado, considerată de specialişti drept cea mai bogată (în specii) savană din lume. Chiar şi pădurea amazoniană îţi întinde ramificaţiile şi influenţa până aproape de Pantanal, unde se regăsesc reflexe ale florei şi faunei specifice junglei. Toate aceste medii de viaţă contribuie cu biodiversitatea lor specifică la marea întâlnire de ecosisteme din Pantanal, unde prezenţa apei, ce cară mereu sedimente bogate în nutrienţi, hrănind creşterea şi dezvoltarea plantelor, a animalelor şi a tuturor celorlalte creaturi, duce la apogeu această bogăţie de viaţă.

Cifrele, deşi seci şi incapabile să redea adevărata impresie creată de abundenţa de vieţuitoare de aici, arată totuşi cât de copleşitoare este această abundenţă. După datele deţinute de naturalişti până în prezent, în Pantanal ar exista cca. 1.000 de specii de păsări (pentru comparaţie, în toată Europa sunt cca. 400), 400 de specii de peşti, 480 specii de reptile, 300 de specii de mamifere şi aproape 10.000 de specii de nevertebrate.

Printre vertebrate se regăsesc câteva dintre "vedetele" faunei sudamericane - specii cunoscute, cele de care lumea a auzit şi pe care le admiră; iar pe lângă acestea, un imens număr de specii prea puţin cunoscute altora în afară de naturaliştii care le studiază, dar nu mai puţin importante în natură decât "starurile".

Jabiru (sau tuiuiu, cum este numită aici) e o specie de barză atât de caracteristică zonei, încât a fost desemnată chiar drept simbol al Pantanal-ului (fotografia de mai sus).

Rarii şi magnificii ara hiacint, una dintre cele mai ameninţate specii de papagali din America de Sud, au încă aici unul dintre refugiile lor cele mai importante.

În afara spectaculoşilor papagali, sute de specii de păsări de apă, reprezentate prin zeci de mii de exemplare, dau acestui ţinut mlăştinos înfăţişarea sa tipică, iar lor li se adaugă - deşi mai greu de observat - alte sute de specii de păsări mai mici, ce-şi găsesc adăpost în vegetaţia bogată, prosperând pe seama bogăţiei de plante şi insecte a locului.

Mamiferele mişună printre copaci şi prin vegetaţia de baltă, sau se ascund chiar în ape - de la marile carnivore terestre precum jaguarul (specie care are aici una dintre cele mai mari şi viguroase populaţii) şi lupul cu coamă, la prădători acvatici ca vidra uriaşă amazoniană; de la bizarii furnicari până la greoii tapiri, de la rozătoare enorme precum capibara (chiar sunt enorme pentru nişte rozătoare, de vreme ce exemplarele pot ajunge la 50 kg) până la marii cerbi de mlaştină, o specie rară şi vulnerabilă care, cândva răspândită pe tot cuprinsul Americii de Sud, mai trăieşte azi doar în populaţii mici, în zonele centrale ale continentului.

Vedetele reptiliene ale Pantanal-ului sunt caimanii yacaré (versiunea locală a crocodilului), ce populează marele sistem natural într-un număr de cca. 10 milioane de exemplare. Hrana lor predilectă o constituie peştii piranha, iar ei (caimanii) sunt, la rândul lor, pradă pentru jaguari şi pentru anaconda galbenă, specie care se întâlneşte adesea în Pantanal sub înfăţişarea unor exemplare de peste 3 metri lungime.

Bogat, luxuriant, ca toate ţinuturile hrănite abundent de ape, Pantanal are de înfruntat, în schimb, pericolele de care au parte mai toate regiunile de acest fel în ţările în care populaţia e numeroasă şi flămândă de resurse.

Pescuitul, greu de controlat şi reglementat pe o întindere atât de mare de teren, afectează echilibrul ecosistemelor acvatice, de veme ce se pescuiesc preferenţial anumite specii de peşti, cu valoare economică mare.

Creşterea vitelor - care face ravagii în Amazonia, fiind principala cauză a distrugerii pădurii - apasă la fel de greu şi asupra mediului din Pantanal: 99% din teren se află în proprietate particulară, fiind folosit în mare măsură pentru culturi agricole şi creşterea vitelor. Cele aproximativ 2.500 de fazendas (ferme) şi 8 milioane de capete de vite îşi dovedesc impactul prin modificarea parametrilor solului şi ai apei, cu consecinţe asupra faunei şi florei din regiune.

Poluarea datorată pesticidelor şi îngrăşămintelor folosite în agricultură, precum şi deşeurilor provenite din aşezările umane; turismul necontrolat; braconajul şi contrabanda cu specii rare de păsări, mamifere şi reptile, ca şi planurile de a draga şi regulariza cursurile fluviilor Paraguay şi Parana pentru a permite navigaţia vaselor oceanice în amonte pe distanţă de câteva mii de kilometri, sunt tot atâtea ameninţări la adresa fragilei stări de echilibru natural.

Planurile de protecţie sunt greu de pus în practică nu numai din cauza costurilor mari, ci şi a problemelor legate de drepturile de proprietate.

Totuşi, ca o încurajare, în Pantanal se vede că uneori, şi proprietatea particulară poate avea unele avantaje: pe lângă o rezervaţie "de stat "(Parcul Naţional Pantanal Matogrossense - 1.350 kmp), cea de-a doua arie protejată din Pantanal este - neobişnuit, dar îmbucurător - o rezervaţie particulară: Reserva Particular do Patrimonio Natural SESC Pantanal, înfiinţată în 1998, cu o suprafaţă de 878 km şi destinată protejării acestei bucăţi de natură, a bogăţiei de viaţă vegetală şi animală de aici, sumă şi reflex al biodiversităţii ecosistemelor ce alcătuiesc si inconjoara acest loc unic.

CUBA SĂLBATICĂ - MICI DETALII

Privind atent o hartă a Mării Caraibelor, observi cu uşurinţă cum lunga si îngusta Insulă Mare a Cubei îi separă apele albastre din nord, de Oceanul Atlantic, iar cele din nord-vest, de Golful Mexicului. Cei 1250 km lungime şi cei 100 km de lăţime medie ai insulei elongate sunt înconjuraţi de alte mii de petice de pământ, formând împreună arhipelagurile Colorados, Sabana, Camagüey, Canarreos şi Jardines dela Reina, cu o suprafaţă totală de 110.922 km pătraţi de pământ cubanez. Munţi şi palmieri, plaje mirifice şi corali, trestie de zahăr şi tutun – toate păstrează Cuba într-o aură de sălbăticie romantică, care nu a apus în epoca de glorie comunistă.

Din Havana, spre vest

Un călător în Cuba poate epuiza în două zile pline oferta turistică a Havanei, oraş cu nuanţe multiple de tristeţe, culoare, decadenţă şi speranţă, încă deschis unei istorii controversate. Iar dacă acel turist a fost, într-un moment destul de îndepărtat, părtaş la un episod de viaţă comunistă în ţara de baştină, cu siguranţă nu va fi uimit când, intrând în sediul unei agenţii turistice din centrul capitalei, o doamnă extrem de plictisită şi nepăsătoare îi va prezenta două opţiuni pentru o zi plină departe de Havana: Varadero, pentru 12 ore de plaja sub umbrelele unui resort de cinci stele al vestitei statiuni, ori Viñales, ţinuturile sălbatice din vestul insulei. O alegere uşoară, într-o clipită, pentru un tur ce se va dovedi o intrare în lumea imaginară a unei Cube ce nu l-a cunoscut vreodată pe Columb.

Pe drumul ce leagă Havana de provincia Pinar del Rio ("pădurea de pini de lângă râu"), cele două ore de călătorie se umplu de imagini rurale simple şi verzi, în mersul lin al unui autocar confortabil, cu turişti supravegheaţi îndeaproape de un ghid zambăreţ şi un domn tăcut şi cenuşiu. Puţinele maşini întâlnite, şoseaua bună, dar fără indicatoare, şi satele modeste pe care le străbate vorbesc despre o ţară cuminte, parcă aţipită la umbra munţilor ridicaţi în mijlocul insulei, spre vest. La un moment dat, lanţul Cordillera de Guaniguanico duce drumul în şerpuiri lungi prin păduri de palmieri, până să coboare dincolo, spre nordul lor, în Valle de Viñales, considerată tabloul natural cel mai reuşit pe care turistul străin ar putea sa-l privească în Cuba.

Înainte de panaroma superbă a văii, un mic popas dă prilejul vizitării unei plantaţii de tutun, dintr-o afacere desfăşurată într-o casă scundă şi lungă, cu încăperi în care recolta de frunze lungi şi uşor parfumate stă stivuită pe mese, pentru deliciul privirii turiştilor. Istoria tutunului cubanez, Nicotiana tabacum, cel mai bun din lume, se leagă de indigenii Taino, venerabilii agricultori ai anilor 700-800 î.e.n., de pământul roşu fertil şi de soarele perfect al lunilor noiembrie-februarie, când frunzele verzi se dezvoltă tumultos din seminţele mici şi aurii. Deşi cultivatorii privaţi pot lucra până la 7 ha de teren, statul cubanez deţine monopol asupra manufacturii şi distribuţiei de trabucuri.

Mogotes şi palmieri

Monument naţional şi Patrimoniu UNESCO din 1999, Valle de Viñales înfăţişează surprinzătorii mogotes, răsărind obraznici printre ogoare verzi, lucrate cu plug şi boi, şi colibe acoperite cu frunze de palmier sau paie. Munţii conici, denumiţi "mogotes" ("căpiţe de fân"), par în orizont cocoaşele grupate ale unei turme de cămile încremenite în timp. În perioada jurasicului, platoul calcaros al unui fund de mare s-a ridicat încet, dând la iveală staturile cu cochilii de vietăţi marine şi înfruntând pentru milenii întregi eroziunea apei de ploaie.

Acţiunea chimică a acidului carbonic slab, rezultat din combinaţia calcarului cu apa, determină formarea unor reţele de treceri subterane şi peşteri, dar şi prăbuşirea masivă a pereţilor, ceea ce a dus la apariţia văilor dintre mogotes. Aceşti munţi calcaroşi, acoperiţi pe pantele verticale de vegetaţie luxuriantă, sunt roşi în continuare de ploile abundente şi cu o aciditate crescută din combinaţia cu plantele descompuse. Rădăcinile copacilor sau tufişurilor scormonesc piatra moale şi o fârâmiţează poetic, într-o perdea de franjuri şi pietricele albe, strălucind în lumina apusurilor.

Legenda spune că nişte navigatori spanioli de acum câteva secole au zărit de pe mare, prin ceaţă, rotunjimile mogotes-urilor, iar profilul lor le-a semănat cu orga unei biserici. De atunci, lanţul muntos s-a numit "Sierra de los Organos"...

O floră şi o faună endemică fac cinste acestei regiuni muntoase: stejarul caiman, palmierul de munte, palmierul de plută (Mycrocycas calocoma), colibri-ul - albină, trogonul cubanez, piţigoiul cubanez şi Chondropomete, un melc minuscul cu ochi portocalii, ce se izolează de prădători prin atârnarea de un suspensor alungit, sunt câteva dintre exemplarele protejate.

Peşterile văii

Cueva del Indio, Cueva del Ruiseñor, Cueva de San Miguel şi Gran Caverna de Santo Thomas înfrumuseţează adâncimile albe ale reliefului carstic din regiunea Pinar del Rio.

Turul de o zi include doar intrarea la Peştera Indianului, însă şi celelalte caverne reprezintă obiective turistice importante, marcate fiecare în parte printr-o notă specifică. Marea Cavernă a Sfântului Thomas este numele celei mai mari reţele de peşteri din Cuba şi din America latină, cu 18 km de galerii şi cinci niveluri de grote comunicante, formând un paradis subteran pentru speologi.

In trecut, peştera San Miguel fusese folosită ca ascunzătoare de către sclavii africani, fugiţi de pe plantaţiile unde ar fi fost exploataţi până la moarte. Astăzi, în peşteră există un mic muzeu şi un restaurant, iar la intrare se poate sta la o băutură rece, pe scaunele albastre ale unui bar.

Descoperită în 1920, Cueva del Indio lasă turiştii să pătrundă pe jos într-un tunel îngust, străjuit de formaţiuni calcaroase cu siluete mlădioase, din spatele cărora răzbat luminile colorate ale reţelei electrice. Picturile şi fragmentele de ustensile găsite în această peşteră sunt atribuite populaţiilor locale precolumbiene.

Tavanul creşte uneori spre înălţimi ameţitoare, pentru ca apoi turiştii să fie impresionaţi de o plimbare cu barca pe râul San Vicente, ce străbate pentru o jumătate de milă mogote-ul calcaros, urmând a ieşi la lumină pe o pajişte verde.

Piña colada şi "Comandante Che Guevara"

Pe una dintre feţele mogote-ului "Pita" din valea "Dos Hermanas"("Doi fraţi"), pictorul cubanez Leovigildo Gonzales Morillo, unul dintre elevii celebrului artist mexican Diego Rivera, a pictat in 1961, la cererea lui Fidel Castro, aşa numita "Mural de la Prehistoria" - o imagine naivă a istoriei evoluţiei, de la ammoniţi la Homo Sapiens, în 12 reprezentări pe 180 m lungime. In 1980, această "operă" controversată pe drept a fost restaurată şi, până azi, ea uimeşte prin efectele de lumină şi culoare pe care le dă combinaţia vopselurilor cu crăpăturile stâncii.

Privind roşul, galbenul şi albastru viu al picturii murale, se stă comod la mesele restaurantului rustic de la baza mogote-ului, pentru prânzul târziu. O mică terasă la intrare întâmpină turiştii cu o piña colada proaspătă şi rece, din lapte de cocos, ananas şi un adaus de rom, la cerere. Restaurantul se întinde între tufişuri înflorite, umbrite de palmierii subţiri, iar meniul constă în mâncarea obişnuită a Cubei: cartofi galbeni, fasole neagră şi o bucată de carne, alături de o salată verde.

Într-o parte a localului, o formaţie asigură fundalul perfect al după-amiezii cubaneze, în tonuri muzicale suave, în surdină. La un moment dat, solistul, cu voce adâncă şi riduri asemenea pe un chip blajin, se leagănă uşor şi rosteşte sacadat: "Comandanteee, Che Guevaraaa"..., încheind recitalul romantic cu o baladă tristă, amintind de spiritul revoluţionar al sălbaticei insule din Caraibe.