INSULA PAŞTELUI - BURICUL PĂMÂNTULUI

În mijlocul Pacificului de Sud, la 4.025 de kilometri distanţă de coasta de vest a Americii de Sud şi la 4.185 de kilometri de Tahiti, se află cea mai izolată fâşie de pământ locuită de oameni: un triunghi misterios, format  din 163 kilometri pătraţi de rocă vulcanică, cunoscut sub numele de Insula Paştelui.

Numele i-a fost dat de Jakob Roggeveen, amiralul olandez care a zărit-o în duminica de Paşte a anului 1722, însă insula a purtat cel puţin alte două nume. Localnicii îi spuneau Rapa Nui – marea Rapa – în comparaţie cu insula Rapa, ce se întindea pe o suprafaţă mai mică. Legenda spune că atunci când primii oameni au ajuns pe insulă, regele acestora i-a dat numele Te-Pito-o-te-Henua, adică „buricul Pământului”.

Descoperirea insulei şi a statuilor moai

Expediţia olandeză din 1722 a petrecut doar o zi pe Rapa Nui, însă navigatorii din Ţările de Jos au întocmit o descriere detaliată a insulei şi a localnicilor paşnici şi prietenoşi. Relatările lui Roggeveen menţionau o insulă aproape lipsită de copaci, pe care trăiau aproximativ 3.000 de persoane ce vorbeau o limbă necunoscută.

Cea mai interesantă descoperire a exploratorilor olandezi a devenit celebră în întreaga lume: statuile gigantice, din piatră, situate de-a lungul insulei. Sutele de statui ce se găseau în aproximativ 50 de situri de-a lungul insulei i-au şocat pe exploratorii olandezi, care credeau că descoperiseră o populaţie primitivă şi nu înţelegeau cum ar fi putut aceasta să realizeze misterioasele statui. Locuitorii insulei nu cunoşteau tehnologia roţii, nu aveau instrumente din metal şi nici animale cu care să lucreze pământul.

Imposibilitatea de a înţelege cum o populaţie aparent primitivă a reuşit să realizeze nişte sculpturi gigantice a făcut ca misterul Insulei Paştelului să ajungă celebru în lumea întreagă. Relatările olandezilor aveau să facă înconjurul lumii, iar legenda a crescut de-a lungul anilor. Aveau să treacă 50 de ani până la sosirea altor străini pe ţărmul micuţei insule triunghiulare. Astăzi, la aproape trei secole de la descoperirea Insulei Paştelui de către exploratorii occidentali, oamenii de ştiinţă au reuşit să ofere răspunsuri la câteva dintre enigmele rămase în urma acestei civilizaţii îndepărtate.

De unde au venit locuitorii Insulei Paştelui?

În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.

Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.

Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.

Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.

Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.

Cum au fost realizate şi transportate misterioasele statui?

Mai bine de 95% din blocurile de piatră din care au fost sculptate statuile de pe Insula Paştelui provin din cariera Rano Raraku. În acest crater vulcanic au fost realizate toate statuile moai, aici găsindu-se şi astăzi peste 300 dintre ele.

Dovezile arheologice indică faptul că statuile au fost realizate de-a lungul a sute de ani, iar faptul că stilul s-a menţinut de-a lungul acestei perioade îndelungate sugerează că arta cioplitului s-a transmis în cadrul unei bresle de sculptori.

Totuşi, anumite trăsături ale statuilor s-au modificat în timp: datarea elementelor de mediu în care au fost descoperite statuile (fiind imposibilă datarea lor directă) sugerează că acestea au devenit, în timp, mai mari. Oamenii de ştiinţă cred că sculptarea unor statui tot mai mari a fost rezultatul concurenţei între diferitele clanuri de pe insulă. De asemenea, anumite statui au în vârf un „pukao” – un moţ de culoare roşie – din piatră vulcanică. Cercetătorii cred că acest moţ reprezintă un element estetic adăugat spre finalul civilizaţiei de pe Insula Paştelui.

Oamenii de ştiinţă estimează că sculptarea unei statui, folosind doar dalte de piatră, ar fi durat câţiva ani. Realizarea sculpturilor moai nu este, însă, aspectul cel mai misterios al acestor monumente unicat, ci transportarea lor. Sute de statui realizate în cariera Rano Raraku au fost amplasate de-a lungul Rapa Nui, peste văi şi dealuri şi la distanţe de 15 kilometri. Câteva dintre statuile realizate aici cântăreau şi 80 de tone, adică de două ori mai mult decât cele mai mari pietre descoperite la Stonehenge.

Din cele 887 de statui cioplite pe Insula Paştelui, 540 au fost transportate din carieră, o realizare incredibilă pentru o civilizaţie primitivă, dotată doar cu instrumente din piatră. Legenda locului spune că statuile au „mers” din carieră până la platformele situate de-a lungul insulei, iar cercetătorii au interpretat acest mit drept un indiciu al faptului că statuile au fost transportate în picioare. De altfel, de-a lungul insulei se găsesc zeci de moai abandonate şi sparte în bucăţi, iar cercetătorii afirmă că statuile nu s-ar fi spart astfel dacă erau transportate în poziţie orizontală.

Principala ipoteză referitoare la modul în care au fost transportate statuile sugerează folosirea a sute de

trunchiuri de copac. Alţii cercetători cred că este posibil ca acestea să fi fost transportate pe roci sferice. Niciuna dintre teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă nu poate fi susţinută de dovezi istorice clare, astfel că misterul modului în care au fost transportate statuile de-a lungul insulei rămâne nedescifrat de ştiinţa modernă.

Totuşi, o ipoteză lansată anul trecut de doi cercetători în urma unor studii efectuate la faţa locului pare să fi lămurit misterul. Un experiment realizat pe insulă de către Terry Hunt şi Carl Lipo a arătat că statuile pot fi mutate în picioare de către 15-20 de persoane. În studiul realizat de cei doi cercetători s-a demonstrat că statuile pot fi transportate la fel ca un frigider: prin clătinarea lor repetată, dintr-o parte în alta, pe drumurile construite de localnici. Această ipoteză pare să explice legenda „statuilor care merg”, arătând cum ar fi putut lua naştere acest mit referitor la deplasarea misterioaselor statui.

Ce reprezentau statuile moai?

De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat diferite ipoteze referitoare la scopul misterioaselor statui de pe Rapa Nui. Unii au susţinut că statuile ar fi reprezentările artistice ale unor zei, alţii au lansat teorii fantastice, conform cărora acestea au fost inspirate de extratereştri. Indiciile ce aveau să permită dezlegarea acestui mister au provenit din limba vorbită pe Rapa Nui.

Pe lângă „moai”, localnicii obişnuiau să se refere la statuile de pe insulă prin sintagma „arena ora ata atepuna”, însemnând „faţa vie a strămoşilor noştri”. Studiind fragmentele de coral descoperite pe insulă, cercetătorii şi-au dat seama că acestea se potrivesc perfect în scobiturile concave situate în dreptul orbitelor statuilor. Astfel, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că statuile fuseseră dotate cu ochi din coral, ceea ce le făcea să pară aproape vii, justificând denumirea de „faţa vie a strămoşilor noştri”.

Cercetătorii au concluzionat că statuile fac parte din tradiţia polineziană de adorare a strămoşilor, fiecare dintre ele fiind reprezentarea unui şef de trib din trecut. Statuile erau amplasate pe platforme înalte, intitulate „ahu”, situându-se astfel între zei şi oameni, şi erau îndreptate cu faţa spre interiorul insulei, ca să poată cuprinde totul cu privirea lor protectoare.

Se crede că puterea socială şi economică a unui şef de clan se măsura în numărul de statui moai aflate deasupra mormintelor familiei, astfel că exista o veritabilă concurenţă între şefi. De aceea, pe insulă se găsesc statui de dimensiuni între 3 şi 8 metri înălţime, în funcţie de importanţa şefului de clan care le-a construit.

De ce au dispărut locuitorii Insulei Paştelui?

Cercetătorii au crezut foarte mult timp că locuitorii Insulei Paştelui au fost victimele unui dezastru ecologic provocat chiar de ei. Astfel, ipoteza oamenilor de ştiinţă, popularizată de Jared Diamond în cartea „Collapse”, susţinea că locuitorii de pe Rapa Nui au defrişat în mod voluntar pădurile de pe insulă pentru a obţine teren agricol şi pentru a folosi trunchiurile de copac la transportarea statuilor gigantice, iar această decizie sinucigaşă a dus la degradarea solului insulei, la foamete şi la război civil.

Numeroşi scriitori au făcut o paralelă între Insula Paştelui şi civilizaţia modernă, afirmând că acest exemplu al unei societăţi care se distruge singură prin supraexploatarea resurselor oferă un avertisment puternic referitor la viitorul societăţii contemporane.

Ipoteza autodistrugerii a fost infirmată de un studiu recent, efectuat la faţa locului de-a lungul unui deceniu de Terry Hunt şi Carl Lipo, doi specialişti în arheologie şi antropologie. Cercetarea a arătat că pădurea a dispărut de pe Insula Paştelui mult mai repede decât se credea până acum, în doar câteva decenii, nu de-a lungul secolelor. De asemenea, pe insulă s-au găsit puţine dovezi care să sugereze că agricultura era folosită pe scară largă, ceea ce infirmă ipoteza conform căreia copacii au fost tăiaţi pentru a mări suprafaţa agricolă.

Copacii nu ar fi putut fi folosiţi nici pentru transportarea giganticelor statui moai, dintr-un motiv foarte simplu: palmierii care creşteau aici aveau lemnul moale şi fibros, iar dacă trunchiurile lor ar fi fost folosite pe post de cilindri de transport, acestea ar fi fost zdrobite sub greutatea imensă a statuilor.

Cei doi cercetători au descoperit adevăratul motiv pentru care pădurea de palmieri a dispărut de pe Insula Paştelui: şobolanul polinezian (Rattus exulans), care a sosit pe insulă odată cu primii navigatori.

În condiţii de laborator, populaţiile de şobolani polinezieni se dublează în 47 de zile. Pe o insulă lipsită de prădători, sosirea acestor rozătoare a reprezentat o veritabilă catastrofă ecologică. Două din alimentele preferate ale şobolanului polinezian sunt lăstarii şi seminţele copacilor. Cercetătorii estimează că populaţia de şobolani de pe Rapa Nui a ajuns în scurt timp să numere milioane de exemplare, fapt care a avut un efect devastator asupra pădurilor de palmieri.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea locuitorii de pe Rapa Nui au suferit consecinţele negative ale descoperirii lor de către occidentali. Populaţia de pe Insula Paştelui nu era pregătită să se apere, astfel că o bună parte din ea a căzut pradă expediţiilor în căutare de sclavi. Localnicii erau capturaţi şi transportaţi în Peru, unde erau puşi la muncă în minele de guano.

Atraşi de noile instrumente şi veşminte aduse de exploratorii europeni, localnicii au abandonat valorile străvechi, iar statuile moai au fost neglijate. Cu timpul, insula a devenit un punct de atracţie pentru aventurieri, iar unii căpitani evitau să acosteze aici din cauza reputaţiei de „centru al sifilisului” pe care o căpătase insula.

Relatările din anii 1870-1880 arată că populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la un nivel minim: 110 oameni.

La 1888, Chile a anexat insula şi a dat-o spre folosinţă fermierilor. În jurul anului 1900 puţinii locuitori rămaşi pe insulă trăiau închişi în structuri similare unor închisori, iar vegetaţia a fost distrusă de miile de oi aduse de colonizatori.

Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei „sinucideri” în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea „civilizată”.

Rapa Nui astăzi

Astăzi, Rapa Nui aparţine de Chile, unde este cunoscută sub numele Isla de Pascua. Aici locuiesc 3.000 de persoane, Hanga Roa fiind singurul oraş de pe insulă. Lângă Hanga Roa se află unicul aeroport de pe insulă, ce leagă cel mai izolată aşezare locuită de pe Terra de restul lumii.

În 1967, aeroportul de pe Rapa Nui a început să fie folosit ca punct de realimentare pentru avioanele ce călătoreau între Santiago de Chile şi Tahiti. Această decizie a marcat momentul în care insula a devenit deschisă lumii largi şi a adus nenumărate beneficii locuitorilor de Rapa Nui.

În prezent, tot mai mulţi turişti sosesc pentru a admira acest loc unic de pe Terra. Rapa Nui este astăzi un parc natural naţional, fiind inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.

Printre atracţiile de astăzi ale insulei se numără misterioasele statui moai, numeroasele peşteri şi apele cristaline căutate de pasionaţii de scuba diving. Locuitorii de astăzi ai Insulei Paştelui sunt mândri de istoria şi cultura lor, organizând în fiecare an, în luna februarie, festivalul Tapati Rapa Nui. În cadrul acestuia localnicii îşi arată talentele de artizani, gătind, sculptând şi pictându-se pe corp în stil tradiţional polinezian.

Insula Paştelui a fost unul dintre ultimele locuri de pe Terra colonizate de oameni, reprezentând astfel punctul culminant al călătoriei pe care oamenii au început-o atunci când au părăsit Africa. Istoria acestei insule izolate din Oceanul Pacific oferă multe lecţii despre omenire, iar o mai bună înţelegere a acestui loc misterios ne-ar putea ajuta să construim un viitor mai bun.

CARCASSONNE - CETATE MINUNATĂ

Oraş-cetate înfloritor în Evul Mediu apusean, însângerat de ura furioasă a papalităţii împotriva ereticilor, Carcassonne se constituie astăzi într-una dintre cele mai mari comori turistice a Franţei. De fapt, la o privire mai atentă, avem surpriza să descoperim una dintre cele mai încântătoare, interesante şi bine păstrate cetăţi din întreaga lume. Cu istoria sa unică, atmosfera tipic provensală şi obiectivele sale turistice nebănuite, Carcassonne rămîne unul dintre acele câteva locuri cu adevărat deosebite, care trebuie neapărat văzute într-o viaţă de om.

Veche aşezare ocupată de vizigoţi, desăvârşit de ereticii catari

Oraşul-cetate şi-a început aventura medievală prin ocuparea sa de către asprii vizigoţi, care şi-au stabilit aici o aşezare sedentară în secolul 5 e.N., pe resturile unui avanpost militar roman.

După legendele locale, oraşul şi-ar trage numele de la Carcas, numele unei doamne trăitoare în cetate şi care ar fi salvat cândva oraşul dintr-un lung asediu al francilor (sau al sarazinilor, după alte versiuni), anunţând apoi victoria prin sunetul clopotelor (Carcas sona).

Se pare că destinul i-a hărăzit oraşului să aibă parte de asedii nenumărate de-a lungul existenţei sale. Dacă, în anul 508, vizigoţii au respins cu succes asediul instituit de Clovis, regele francilor, în anul 725 sarazinii cantonaţi pe atunci în Barcelona au întreprins o expediţie de jaf în regiunea provensală, în urma căreia au reuşit să cucerească cetatea. Carcassonne cădea, astfel, pentru prima dată în istoria sa.

Bucuria musulmanilor a fost însă de scurtă durată: 35 de ani mai târziu, regele franc Pepin cel Scurt cucereşte aproape tot sudul Franţei şi izgoneşte musulmanii din regiune. Inclusiv pe cei din Carcassonne care, siliţi de foame, n-au avut încotro şi s-au predat.

Cetatea a devenit principalul obiectiv politico- militar din zonă, deoarece cine stăpânea în Carcassonne, controla fără probleme împrejurimile, datorită poziţiei strategice pe care fusese construită aşezarea. Primul conte care l-a stăpânit, principele Bello, era contemporan cu Charlemagne, iar dinastia bellonidă, fondată de acest nobil local, avea să dăinuie în provinciiile Septimania şi Catalonia timp de peste trei secole.

Carcassone a intrat apoi în posesia lui Raimond Bernard Trecavel, viconte de Albi şi Nîmes. Lacom de averi, acest viconte s-a căsătorit cu Ermengard, sora ultimului conte de Carcassonne, doar pentru a pune mâna pe cetatea inclusă în zestrea acesteia. Se întâmpla în anul 1067. În următoarele secole, familia Trencavel s-a aliat în funcţie de interese, când cu conţii de Barcelona, când cu cei de Toulouse. Devotaţi Vaticanului şi politicii catolicismului expansiv, nobilii de Trencavel au construit Château Comtal şi Basilica Saint-Nazaire.

Impresionat, papa Urban al II-lea a binecuvântat, în 1096, piatra de fundaţie a unei noi catedrale în Carcassonne, un adevărat bastion catolic împotriva catarilor, care începuseră să-şi facă simţită influenţa în Provence.

Carcassonne a devenit faimos în istorie pentru rolul său crucial în sângeroasa represiune catolică soldată cu exterminarea populaţiei locale adepte a catarismului, religia unei secte creştine cu multe influenţe gnostice şi chiar maniheiste. Deranjaţi la cume de existenţa unei populaţii care se sustrăgea cultului romano-catolic, deci implicit eretică în viziunea Vaticanului, scaunul papal a lansat teribila Cruciadă Albigenziană, iar Carcassonne a devenit o fortăreaţă pentru catarii vorbitori de occitană. În trista lună august a anului 1209, după cum menţionează cronicile, o armată aflată sub comanda lui Simon de Montfort (sau Arnaud Amaury, dup alte surse) a cucerit Carcassonne, izgonindu-i pe locuitorii săi.

(Cu doar cîteva săptămâni înainte, acelaşi Simon de Montfort cucerise, în fruntea armatei cruciate, oraşul Béziers, unde trăia o importante comunitate catară, şi îi măcelărise pe toţi locuitorii săi. A rămas în istorie scurtul, dar edificatorul dialog, dintre un cavaler cruciat - îngrijorat de soarta celor câtorva catolici din cetate - şi conducătorul cruciaţilor, înainte de măcelul final:

"Sire, dar sunt şi credincioşi catolici printre ei, ce să facem ?
Omorâţi-i pe toţi, Domnul o să-i recunoască pe ai Lui..." )
Raimond-Roger de Trencavel, seniorul de atunci al cetăţii Carcassonne, a fost capturat viu de către Simon de Montfort şi ulterior condamnat să moară de foame într-o temniţă a castelului. Grăbit, contele de Montfort s-a instaurat, cu de la sine putere, viconte al întregii regiuni.

A purces la ridicarea de noi fortificaţii, făcând astfel din Carcassonne o cetate de graniţă între regatul francez şi regatul de Aragon.

Cetatea a intrat în anul 1247 în posesiunea regilor francezi, iar Louis al IX-lea a început noi construcţii. Cetatea îşi câştigă, ulterior, renumele de fortăreaţă impenetrabilă, odată cu încercările nereuşite de cucerire întreprinse de Edward, Prinţul Negru, moştenitorul tronului Angliei, care a asediat cetatea în timpul Războiului de o Sută de Ani.

Carcassonne îşi pierde din importanţa militar-strategică în anul 1659 când, în urma Tratatului din Pirinei, graniţa Franţei a avansat până dincolo de provincia Roussillon. Garnizoana a fost retrasă, iar fortificaţiile au fost abandonate. Oraşul a intrat într-o dezvoltare economică fără precedent, devenind un centru regional al industriei textile, unde era prelucrată şi comercializată lâna miilor de oi din regiune. O notă din anul 1723 îl menţiona drept principalul centru manufacturier din Languedoc.

La pas prin cetate

Fortăreaţa a fost restaurată major încă din anul 1853, de către arhitectul Eugene Viollet-le-Duc. Pe baza importanţei sale deosebite, Carcassonne a fost inclus în anul 1997 pe lista World Heritage Sites, sub egida UNESCO. Astăzi, Carcassonne (Carcassona în dialectul occitan) aparţine administrativ de departamentul Aude.

Din punctul de vedere al simplului turist, merită reţinut că oarşul este foarte aglomerat în lunile de vară, deci o incursiune între zidurile sale ar fi mult mai indicată toamna sau primăvară.

Oraşul fortificat a fost construit după un plan concentric, cuprinzând două mari ziduri exterioare, prevăzute cu numeroase turnuri de apărare - mai exact, 53 de turnuri.

Se pot admira şi rămăşiţe din zidul defensiv ridicat de romani. Unul dintre impunătoarele turnuri de apărare a adăpostit sediul şi camerele de tortură ale Inchiziţiei Catolice, în secolul al XIII-lea. Astăzi este amenajat sub formă de muzeu, unde pot fi văzute înfiorătoarele instrumente de tortură folosite la interogatorii.

Cetatea a fost la un pas de a fi demolată în anul 1849, în urma unui edict oficial, care a cauzat însă scandal în rândul societăţii civile. Primarul de atunci din Carcassonne, Jean Pierre Cros-Mayrevieille, şi scriitorul Prosper Merimée au dus o eficientă campanie socială dedicată salvării cetăţii.

O atracţie locală sunt luptele cavalereşti în stil medieval, organizate zilnic între cele două rânduri de ziduri ale cetăţii. Accesul costă 10 euro, şi după mărturiile multor turişti, se pare că 10 euro bine cheltuiţi.

Nici împrejurimile cetăţii nu te vor lăsa indiferent(ă). O plimbare de-a lungul Canal du Midi se va dovedi extrem de reconfortantă; în plus veţi avea parte de o lecţie de istorie care se derulează în ritmul paşilor dvs.

Ville Basse, sau Carcassonne-ul nou, cum i se mai spune, constă într-o serie de clădiri construite pe cealaltă parte a râului Aude, care separă cetatea veche de noile edificii. Ville Basse a fost construit imediat după sângeroasa cruciadă împotriva catarilor, iar astăzi este centrul administrativ al industriei vinicole din regiune. Anual, doar aici se înregistrează un aflux de peste 3 milioane de vizitatori, fără a mai pune la socoteală şi turiştii care trec prin cetatea veche.

Podul Marengo, care traveresează Canal du Midi, pe lângă faptul că este o construcţie spectaculoasă în sine, reprezintă şi principala cale de acces către staţia de cale ferată care deserveşte acest impresionant edificiu medieval. La doar cinci minute de mers de centrul cetăţii, vă puteţi relaxa pe malurile lacului Cavayerre, un lac artificial dat recent în folosinţă.
Alte obiective importante care merită vizitate sunt lăcaşurile de cult. Imense, reci, trufaşe, veghează de secole furnicarul de oameni din cetate. Basilicile Saint Nazaire şi Saint Celeste sunt arhipline astăzi, sub asaltul turiştilor, la fel şi Catedrala din centrul cetăţii sau Basilica Saint Vincent.

Cei care îşi amintesc de producţia cinematografică din anul 1991, Robin Hood: Prince of Thieves, cu Kevin Costner în rolul principal, vor recunoaşte castelul. Multe cadre din film au fost turnate în Carcassone.

Dacă foamea şi-a făcut simţită prezenţa, îndreptaţi-vă paşii spre încântătoarele sate din jurul cetăţii. Acolo sunt grupate restaurante rustice în stil provensal, unde vă puteţi delecta cu reţetele delicioasei gastronomii locale. Asemenea localuri sunt perfecte pentru a savura săţioasa cassoulet, o specialitate cu fasole şi cârnăciori.

Dacă banii sunt o problemă, chioşcurile situate în complexul din apropierea gării oferă sandvişuri şi produse de fast-food cu care vă veţi amăgi momentan foamea.
Carcassonne va rămîne pentru mulţi acel oraş-castel de poveste care, printr-o minune, a devenit realitate palpabilă.

ZIDUL CHINEZESC - ADEVĂRATA LUNGIME ACCEPTATĂ ASDTĂYI

In urma unor masuratori finalizate recent, au iesit la lumina portiuni intregi care nu fusesera luate in calcul, aflate in zone muntoase si desertice; potrivit acestora, zidul masoara cu 2.500 km mai mult decat se credea.

Cel mai mare monument al planetei, inclus in Patrimoniul UNESCO, masoara 8.851,8 km, fata de cei 6.300 km estimati pana acum mai ales in baza unor surse istorice. Specialistii in masuratori si cartografiere din Pekin au avut nevoie de doi ani pentru a masura cu precizie, prin intermediul tehnologiei cu raze infrarosii si a celei GPS, enorma bariera a carei constructie se crede ca ar fi inceput in anul 200 i.Ch, pe timpul dinastiei Ming. Dupa ce a rezistat timp de milenii, la ora actuala, integritatea zidului este puternic amenintata de schimbarile climatice si dezvoltarea infrastructurii.

Există însă multe porţiuni de "zid", sau asemănătoare unui zid, care încă nu au fost catalogate ca atare. Foarte multe dintre acestea aveau un caracter local şi limitat istoric. aşa cun este cazul lucrării abia perceptibile din apusul Chinei, lucrare numită Zidul lui Gingis-Khan.

Construcţia cunoscută sub numele de Zidul lui Genghis Khan, din deşertul Gobi, Mongolia, este, de fapt, o secţiune a Zidului Chinezesc.

Descoperirea a fost făcută în provincia Ömnögovi, aflată la 40 de kilometri de graniţa Mongoliei cu China, de o echipă de cercetători coordonată de William Lindesay.

În una dintre locaţii, cercetătorii au descoperit că zidul ajungea la înălţimea de 2,5 metri, fiind construit din pământ şi ramuri ale unui arbust din deşert, numit saksaul. Într-o altă zonă, la cca. 40 km depărtare, echipa a descoperit că zidul urcă şi traversează peste un con vulcanic străvechi. În această zonă, zidul este alcătuit din blocuri de bazalt, având o înălţime de 1,5 m.

Cercetări anterioare au descoperit părţi din aşa-numitul Zid al lui Genghis Khan în diferite zone din Mongolia. În multe zone, zidul ia aspectul unor movile care sunt puţin mai înalte decât formele de relief din jur..

"Genghis Khan a fost un cuceritor, el nu ducea o politică de apărare. Se pare că numele său a fost atribuit construcţiei în semn de onoare. Este probabil ca Zidul lui Genghis Khan din Ömnogovi să fie o porţiune a Marelui Zid chinezesc ridicată în timpul dinastiei Han, în jurul anului 115 î.Hr.", a declarat William Lindesay.

În urma datărilor cu radiocarbon s-a constat că unele părţi din zid au fost refăcute de-a lungul timpului. Dinastiile următoare, din jurul secolului al XII-lea, par să fi refăcut părţi din zid, după cum indică ramurile de saksaul din componenţa sa.

Marele Zid Chinezesc nu este o construcţie unitară, ci un ansamblu de structuri, construite în diferite epoci, pe trasee diferite, şi a căror întindere totală nu este cunoscută cu precizie încă. După părerea lui Lindesay, lungimea totală ar putea fi de peste 45.000 km.

CEL MAI INALT POD DIN LUME

Preşedintele Mexicului, Felipe Calderon, a inaugurat cel mai înalt pod din lume în preajma trecerii în anul 2012. Măsurând 403 metri în înălţime, podul Baluarte traversează o prăpastie adâncă situată în partea de nord a Mexicului, în munţii Sierra Madre Occidental.

Podul face parte dintr-o nouă autostradă ce traversează o zonă accidentată a Mexicului, ce va lega oraşul Mazatlan (situat pe coasta Oceanului Pacific) de Durango, un oraş situat în interiorul ţării.

Construcţia-record este atât de înaltă încât Turnul Eiffel ar putea încăpea cu uşurinţă sub partea sa centrală.

Oficialul mexican a primit din partea celor de la Cartea Recordurilor Guinness un certificat ce atestă recordul de înălţime stabilit de construcţie. Inainte ca proiectul mexican să cucerească titlul de "cel mai înalt pod din lume", acesta era deţinut de viaductul Millau din Franţa.

Podul măsoară 1.124 de metri în lungime şi 19,8 metri în lăţime. Podul este 86% finalizat, construcţia urmând să fie terminată la finalul lunii ianuarie, însă ceremonia de inaugurare a avut loc mai înainte, cu ocazia sărbătoririi a 200 de ani de când Mexicul a obţinut independenţa faţă de Spania. El urmează să fie deschis traficului peste câteva luni, iar oficialii mexicani speră că acest pas să stimuleze turismul şi comerţul în regiune.

LIECHTENTEIN

Liechtenstein se înscrie cu succes în rândul microstatelor, dar această trăsătură constituie doar o mică parte din farmecul sau.

Piticul dintre giganţi

Mărginită de Austria şi Elveţia, Liechtensteinul este, alături de Uzbekistan, o ţară intracontinentală în toată puterea cuvântului, de vreme ce pentru a ajunge la mare trebuie să traversezi graniţele altor două ţări. Iar particularităţile nu se termină aici. Este singură ţara care are ca limbă oficială germana, fără a avea graniţe cu Germania, deşi influenţa nu este greu de înţeles în contextul istoric şi al amplasării geografice. Deşi ţările vecine exercită o influenţă deloc de neglijat asupra economiei, culturii sau transportului, locuitorii acestei ţări mici sunt foarte mândri de originea lor şi nu există o greşeală mai mare din partea unui turist decât să îi confunde cu elveţienii, austriecii sau chiar germanii. Dacă sunteţi vorbitor de limbă germană trebuie să fiţi pregătit pentru a conversa într-un dialect german, apropiat mai degrabă de varianta elveţiana sau de cea austriacă. Cea mai vorbită limbă străină este engleza, urmată de limba franceză.

IstoricPrivit în prezent drept un paradis fiscal datorită taxelor mici, Liechtenstein-ul aflat sub sceptrul prinţului Hans-Adam II nu a avut întotdeauna sorţii Fortunei de partea sa. Rămăşiţă a destrămatului Imperiu Roman, micuţul teritoriu a fost îndepărtat timp de câteva secole de pe harta intereselor politice, rolul jucat pe scena europena fiind unul minor. Înainte de domnia actualei dinastii, ţinutul era înfeudat conţilor de Hohenems. Dinastia Liechtenstein, de la care micul principat şi-a moştenit numele, provenea din partea sudică a Austriei şi îşi avea reşedinţa în castelul Liechtenstein, aflat în posesia familiei din 1140 până în secolul XIII, recuperat ulterior în 1807. Bucurându-se de statutul de sfetnici ai Habsburgilor, membrii familiei Liechtenstein au putut prelua în regim de vasalitate teritorii vaste, care aveau să le mărească atât influenţa, cât şi averea. Fără a îndeplini condiţiile primare necesare calificării în cursa pentru tronul imperiulului, familia a obţinut în 1699 şi 1712 drepturile asupra regiunilor Schellenberg şi Vaduz. Micuţa ţară avea să între în istorie în data de 23 ianuarie 1719, când regele Charles al VI-lea a declarat regiunile Vaduz şi Schellenberg unite, ridicându-le la rangul de principat, sub numele de Liechtenstein, în onoarea slujitorului sau devotat Anton Florian de Liechtenstein. În 1806, statul se regăsea sub directa influenţa a împăratului francez, Napoleon I, ceea ce a dus la prăbuşirea mecanismelor imperiale, legale şi politice ale Liechtenstein-ului. Prinţul conducător a rămas vasal al împăratului francez până la dizolvarea Confederaţiei din 19 octombrie 1813. Curând după aceea, principatul s-a alăturat Confederaţiei Germane, din 20 iunie 1815 până în 24 august 1866, prezidată de împăratul Austriei.

In timpul celui de-al doilea Război Mondial, Liechtenstein a rămas neutru; prin urmare, siguranţa tezaurelor unor ţări implicate în război a fost încredinţată micuţului principat. La sfârşitul războiului, ţara a oferit azil unui grup de 500 de soldaţi ruşi care au colaborat cu forţele germane. Un act de sacrificiu din partea Liechtenstein-ului, dacă ţinem cont de suprafaţa şi resursele limitate a ţării. În contrast, Marea Britanie a repatriat ruşii care au luptat în timpul războiului alături de germani, episod care s-a finalizat cu exterminarea acestora în gulagul rusesc. Neutralitatea ţării nu a împiedicat însă Cehoslovacia şi Polonia, după împărţirea teritoriilor la masa tratativelor, să exproprieze terenuri din Boemia, Moravia sau Silezia care aparţineau Liechtensteinului, acte în urma cărora relaţiile politice dintre aceste ţări au devenit tensionate. În decadele care au urmat acestui negru episod din istorie, principatul independent a cunoscut o prosperitate înfloritoare datorită politicii taxelor reduse care a atras o mulţime de companii externe, ajungând că în prezent, numărul sediilor companiilor să-l depăşească pe cel al locuitorilor. În vreme ce prinţul de Liechtenstein ocupă locul şase într-un top al celor mai bogaţi oameni ai lumii, populaţia ţării - care nu este mai mare decât un oraş mediu al Europei -, se bucură de unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai.

Cultură

Aflat în umbra unor mari culturi, principatul ţine să îşi păstreze nota distinctivă care îl face atractiv în ochii turiştilor. Până la urmă, nu orice ţară poate fi vizitată de la un capăt la celălalt în câteva ore...

În ceea ce priveşte muzeele, cele mai importante se regăsesc în capitala Vaduz, un oraş care nu adăposteşte mai mult de 5.000 de locuitori. Dintre acestea, se remarcă de departe Kunstmuseum Liechtenstein, care găzduieşte colecţii importante de artă modernă şi contemporană, dar şi colecţii clasice internaţionale. Designul avangardist al muzeului - o cutie neagră construită din beton şi bazalt întunecat -, a fost elaborat de doi arhitecţi elveţieni, care nu au lăsat la o parte funcţiunea logistică, prevăzând la subsol o parcare subterană generoasă. Cei care doresc să aprofundeze istoria principatului trebuie să viziteze Muzeul Naţional de Istorie, în apropierea căruia se află şi un muzeu al schiului. Colecţia privată de artă aparţinând prinţului de Liechtenstein este oferită admiraţiei publicului, însă pentru a o vedea va trebui să faceţi o descindere la Viena, unde este expusă în cadrul muzeului Liechtenstein. Cât despre istoria care ni se oferă "au naturel", în aer liber, va recomandăm castelul Vaduz, o fortăreaţă medievală care a suferit transformări importante în secolele XVI şi XVII; Casa Roşie, o altă construcţie medievală care a devenit emblema capitalei Vaduz şi al cărei turn adăugat în timpul unei reconstrucţii poate fi văzut de la depărtare; castelul Gutenberg sau ruinele de la Schellenberg. Avantajul este că nu va trebui să irosiţi timp preţios între destinaţii.

Relaxare

La capitolul distracţii, lucrurile se pot aşeza de la sine în avantajul turistului dacă vizitaţi ţara în timpul unuia dintre festivalurile care se desfăşoară de-a lungul unui an: Târgul Fermierilor, Bazarul de Vechituri, petrecerile tradiţionale de Anul Nou sau Zilele Chitarei. Dacă nu aveţi o maşină la dispoziţie, cel mai eficient mod (şi cel mai economic) de a vizita ţara este prin intermediul trenuleţelor turistice care pornesc din capitala Vaduz.

Explicaţiile destinate turiştilor sunt disponibile în 14 limbi, pentru a nu pierde informaţii preţioase despre obiectivele parcurse. De altfel, transportul public în Liechtenstein este foarte eficient, fiind des utilizat atât de către localnici, cât şi de către turişti, atraşi de preţul redus al abonamentelor. Dacă vreţi să experimentaţi senzaţia de a cuprinde cu privirea un regat întreg, este suficient să urcaţi până la sătucul Triesenberg.

O altă modalitate plăcută de a petrece timpul, în cazul în care vremea se va arată îndurătoare, este parcurgerea întregii ţări pe bicicletă, care durează câteva ore, în funcţie de cât de dese sunt opririle. La acest capitol, cunoscătorii susţin că vor fi dese, pentru că peisajele sunt de natură să taie respiraţia mai puternic decât efortul fizic depus în aceasta călătorie demnă de o echipă de cercetaşi. Tot la efort fizic am putea să includem schiul, deşi mulţi ar fi de acord cu faptul că această activitate este şi extrem de plăcută pentru cei care stăpânesc artă slalomurilor pe zăpada. Cea mai indicată este pârtia din Malbun, locul preferat de cei care aleg să practice schiul în Liechtenstein.

Info util

• Veţi fi surprinşi să aflaţi că există puţine restaurante în Liechtenstein, iar dacă varianta unui McDonald's care se bucură de popularitate în zonă nu va surâde, puteţi opta pentru o gustare delicioasă la una dintre micile patiserii locale, care comercializează numai produse proaspete.
• Moneda oficială este francul elveţian, însă dacă nu aveţi timp să mergeţi la o casă de schimb valutar este bine să ştiţi că, în general, este acceptată şi moneda euro, însă la o rată de schimb mai degrabă dezavantajoasă pentru turist. Din păcate, influenţa elveţiana nu se referă numai la monedă, ci şi la preţurile ridicate, care se află aproximativ la acelaşi nivel cu ţara învecinată, mai scumpă decât alte ţări europene.
• Ca şi în cazul restaurantelor, numărul hotelurilor este redus, în vreme ce preţurile sunt mai ridicate decât cele practicate în ţările vecine. Mulţi turişti optează pentru cazare în Feldkirck, Austria, localitate care situată îndeajuns de aproape pentru a nu constitui un dezavantaj.
• Dacă doriţi să testaţi serviciile hoteliere din Liechtenstein o variantă este reprezentată de hotelul Lindenpic, unde puteţi găsi o cameră dublă la preţul de 135 CHF, în vreme ce la numai 15 kilometri distanţă de Vaduz, la Gasthaus Krone, veţi găsi camere duble plecând de la 60 CHF.
• După cum bănuiaţi, Liechtensteinul nu are un aeroport propriu. Cel mai apropiat se află în Zürich, Elveţia, la 115 kilometri distanţă. O altă variantă este aeroportul din Friedrichshafen, Germania, folosit de către companiile aeriene care practică cursele low-cost. Autobuze speciale fac legătură între diverse localităţi, iar preţurile pe care le practică sunt mai mult decât acceptabile. Transportul pe calea ferată este asigurat de Căile Ferate Austriece, care fac legătură între Austria şi Elveţia trecând prin Liechtenstein. Probabil cea mai eficientă cale de a ajunge în Liechtenstein rămâne maşina, însă o atenţie sporită trebuie acordată drumului muntos. Înainte de a plecă în călătorie este recomandabil să va informaţi asupra regimului vizelor, întrucât după organizarea unui referendum naţional, Liechtensteinul a refuzat să adere la Uniunea Europeană.

NOTĂ

• In ciuda nivelului ridicat de trai, populaţia feminină a Liechtenstein-ului şi-a câştigat dreptul de vot abia în anul 1984.
• Populaţia principatului este foarte mândră de originile sale, astfel încât orice confuzie cu oricare dintre populaţiile învecinate nu va fi privită cu ochi buni; de asemenea, este de dorit evitarea discuţiilor pe teme politice şi mai ales a opiniilor critice cu privire la monarhie, întrucât prinţul Hans-Adam al II-lea este o figură politică îndrăgită în rândul populaţiei;
• Deşi performanţele sportivilor în privinţa sporturilor de iarnă nu sunt ieşite din comun, Liechtenstein este ţara cu cele mai multe medalii pe cap de locuitor - 9 medalii la schi alpin.

THAILANDA

Regatul Thailandei este una din cele mai frumoase ţări din Asia de Sud-Est, bucurându-se de plaje superbe în sud, de o junglă luxuriantă în nord şi de un peisaj urban bogat în capitala Bangkok. Toate acestea, alături de ospitalitatea pentru care thailandezii sunt renumiţi pe continentul asiatic, au făcut din Thailanda o destinaţie tot mai populară în rândul turiştilor.

Numele oficial al ţării - Prathet Thai - înseamnă "tărâmul oamenilor liberi", thailandezii mândrindu-se cu faptul că ţara lor este singura din Asia de Sud-Est care nu a fost colonizată de puterile europene.

"Ţara Zâmbetului", aşa cum este supranumită Thailanda, a cunoscut o dezvoltare extraordinară în ultima jumătate de secol, iar acest lucru nu este nicăieri mai vizibil decât în Bangkok. După cel de-al doilea război mondial, capitala Thailandei a fost principalul centru al creşterii economice, milioane de cetăţeni din mediul rural mutându-se aici în căutarea unui viitor mai bun. Astfel, dacă în 1950 Bangkok-ul găzduia 1,3 milioane de oameni, astăzi locuiesc în această metropolă de la tropice peste 11 milioane de persoane.

Bangkok-ul este un veritabil megalopolis asiatic, un oraş al contrastelor care sintetizează pe deplin spiritul Asiei. Numele oficial al capitalei Thailandei este Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahintharayutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Phiman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prasit, aceasta fiind cea mai lungă denumire a vreunui oraş de pe glob, însă locanicii îi spun Krung Thep - adică "oraşul îngerilor".

Un turist în Bangkok va descoperi un oraş în care modernitatea şi tradiţia se amestecă la fiecare pas, de la temple tradiţionale şi palate istorice până la zgârie-nori gigant şi centre comerciale de lux.

Capitala Thailandei este locul perfect pentru familiarizarea cu un aspect esenţial al culturii locale: religia budistă. Aproximativ 95% dintre thailandezi practică budismul, iar această credinţă cere fiecărui bărbat ca, pentru o scurtă perioadă din viaţa sa, să devină călugăr.

În Bangkok se găseşte unul dintre cele mai importante temple budiste din ţară, Wat Pho. O structură complexă, ce se întinde pe 80.000 de metri pătraţi, Wat Pho găzduieşte o statuie gigant ce-l înfăţişează pe Buddha întins. Aceasta măsoară 46 de metri în lungime, fiind în întregime placată cu aur.

Un moment ideal pentru a vizita acest templu este dimineaţa, când se evita grupurile de turişti de peste zi şi există şansa de a asista la o ceremonie budistă. Inainte de a porni spre templu, nu ztrbuie uitată uitaţi o îmbrăcăminte care să asigure acoperirea umeriţor şi a genunchilor - altfel nu va fi permis accesul. De asemenea, deoarece religia le interzice călugărilor orice fel de contact fizic cu femeile, este recomandat să nu vă apropiaţi de ei foarte mult.

Despre templul Wat Pho se spune că ar fi locul de naştere al celebrului masaj tradiţional thailandez, aici aflându-se principalul centru de instruire din oraş. Cine doreşte un masaj thailandez, acesta este locul cel mai potrivit.

In apropiere se găseşte şi Palatul Regal, cel mai vizitat obiectiv turistic din Thailanda. Chiar dacă nu mai este reşedinţa oficială a monarhului, în fiecare an au loc aici numeroase ceremonii oficiale.

În cadrul complexului regal se găseşte şi Wat Phra Kaew, cel mai sacru dintre cele 30.000 de temple budiste din Thailanda. Clădirea găzduieşte o statuie din jad ce-l înfăţişează pe Buddha, considerată o reprezentare sacră, pe care doar regele o poate atinge. În fiecare an, la începutul celor 3 anotimpuri ale Thailandei (vara, iarna şi anotimpul ploios), regele ia parte la o ceremonie sacră, în care sunt schimbate veşmintele statuii. Ritualul este unul extrem de important, statuia oferind protecţie naţiunii şi totodată legitimitate regelui ca deţinător al puterii.

După ce se încheie vizita prin vastul complex regal se simte, cu siguranţă. nevoia de a savura o masă copioasă. Mâncarea thailandeză este vestită în întreaga lume, iar în Bangkok se poate savura în mii de restaurante cu specific local. Dacă se doreşte să se simtă cu adevăraţi spiritul locului, mâncând la fel ca milioane de localnici, se poate opta pentru specialităţile tradiţionale oferite de vânzătorii ambulanţi. Există nenumărate opţiuni: supa tradiţională tom yam kung (cu crevete şi lemon grass), frigărui de pui sau vită preparate pe loc, tăiţei cu ou sau celebra koong den - o salată picantă cu crevete de apă dulce (vii în momentul preparării).

O altă experienţă fascinantă ce poate fi trăită în capitala Thailandei este o croazieră de-a lungul râului Chao Phraya. O călătorie pe această arteră a oraşului va permite admirarea a numeroase temple, biserici şi moschei răsfirate pe malurile râului. Dintre acestea se evidenţiază Wat Arun (Templul răsăritului), unul din simbolurile Bangkok-ului. Momentul ideal pentru a-l observa este seara, atunci când este scăldat într-o spectaculoasă lumină aurie.

Râul Chao Phraya este traversat de numeroase poduri ce poartă numele foştilor monarhi ai regatului. Pe ţărm puteţi surprinde contrastul tipic oraşului, în care hotelurile luxoase sunt aşezate lângă casele tradiţionale.

Seara este obligatoriu să se viziteze Patpong, cea mai cunoscută zonă de distracţie a Bangkok-ului. Cartierul a devenit celebru în anii '60, când era frecventat de soldaţii americani care luptau în Războiul din Vietnam, fiind imortalizat apoi în celebrul film The Deer Hunter. Astăzi zona este celebră în rândul turiştilor atât pentru piaţa de noapte, de unde puteţi cumpăra aproape orice vă trece prin minte, cât şi pentru cluburile care i-au adus supranumele de "district al felinarelor roşii". Dacă preferaţi să faceţi cumpărături într-un cadru mai organizat, merită să vizitaţi centrul comercial MBK, destinaţia preferată a tinerilor thailandezi.

Nu părăsiţi Bangkok-ul fără a încerca o experienţă tipică acestei metropole asiatice: o călătorie într-un tuk-tuk, un vehicul cu 3 roţi tipic acestui oraş. Nu vă sfiiţi să negociaţi cu şoferul înainte de a porni în cursă, iar apoi fiţi pregătiţi pentru o călătorie zgomotoasă - numele de "tuk tuk" vine de la sunetul scos de motorul acestor mini-taxi-uri.

Sukhothai, locul de origine al thailandezilor

La o oră de zbor de Bangkok se găseşte un loc unic în Thailanda: Sukhothai. Parcul Istoric Sukhothai este una din comorile mai puţin cunoscute ale Asiei de Sud-Est, în ciuda faptului că a fost inclus de către UNESCO în Patrimoniul Mondial în 1991.

Sukhothai a fost capitala primului Regat al Siamului în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, iar monumentele care se păstrează în Parcul Istoric ilustrează un stil unic al arhitecturii thailandeze. În zona istorică, o suprafaţă de aproximativ 70 de kilometri pătraţi, se găsesc 193 de ruine - statui ale lui Buddha, temple, stupe şi alte clădiri istorice.

Sukhothai este un loc cu o însemnătate deosebită pentru thailandezi, acesta fiind locul de naştere al culturii thailandeze. Istoria spune că aici s-a stabilit în secolul al XII-lea o populaţie originară din China ce purta numele deThai, adică "oameni liberi". În acea perioadă, un prinţ Thai s-a căsătorit cu o femeie khmeră şi s-a răsculat împotriva puterii centrale, înfiinţând primul Regat Siamez. Fiul său, Ram Khamhaeng, a fost unul dintre cei mai importanţi regi thailandezi. El a cucerit un teritoriu întins, a inventat alfabetul siamez şi a impus ca religie unică budismul theravada. De atunci, regele Thailandei are misiunea divină de a proteja religia budistă.

Atât în Sukhothai, cât şi în Si Satchanalai, al doilea oraş al regatului fondat de Ram Khamhaeng, se păstrează fortificaţii, temple şi stupe datând din secolul al XIII-lea. Arhitectura de tip Sukhothai, cum este denumit acest stil unic, sintetizează inflenţele khmere şi sinhaleze din secolul al XIII-lea. Cel mai reprezentativ element al stilului Sukhothai îl reprezintă statuile care îl întruchipează pe Buddha.

Chiang Mai, capitala nordului

Chiang Mai este al doilea oraş ca mărime al Thailandei şi totodată cea mai importantă aşezare din nordul ţării. Cunoscând o dezvoltare spectaculoasă în ultimele decenii, Chiang Mai este un oraş dinamic şi o importantă destinaţie turistică, mai ales pentru thailandezi. Din cele peste 5 milioane de persoane care vizitează anual Chiang Mai, mai puţin de jumătate sunt străini.

În Chiang Mai se găsesc peste 300 de temple budiste, aproape la fel de multe ca în Bangkok, un oraş mult mai mare. Acest lucru se datorează faptului că, de-a lungul istoriei, Chiang Mai a jucat un rol important în această regiune, fiind principalul centru comercial, religios şi cultural.

Cel mai faimos templu din zonă este Doi Suthep, situat pe un deal ce oferă o panoramă superbă asupra oraşului. Cum a fost ales locul în care a fost construit acest templu, ce datează de la 1383? Legenda spune că o relicvă a lui Buddha a fost pusă pe spatele unui elefant alb, sacru, căruia i s-a dat drumul în jungla din apropiere. Elefantul a căutat până a ajuns la acest punct, moment în care a ţipat puternic, a înconjurat locul, iar apoi s-a aşezat şi a murit.

Elefanţii joacă în continuare un rol important în Chiang Mai, iar cei ce doresc să-i vadă pe viu o pot face la Tabăra de Elefanţi Chiang Dao. Vizitatorii pot asista la baia pe care elefanţii o fac în râul Kwai Yai şi la un spectacol inedit în care elefanţii deplasează trunchiuri de copaci şi pictează. Fiecare elefant este condus de un mahout, arta de a conduce elefanţii transmiţându-se din tată în fiu.

Piaţa de noapte din Chiang Mai este unul din punctele de atracţie ale oraşului, fiind un bazar imens ce se întinde pe o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi. Piaţa îşi începe activitatea la apus, în fiecare zi, fiind deschisă până la miezul nopţii. În bazarul nocturn veţi găsi atât produse tradiţionale, precum mătăsuri thailandeze şi sculpturi tradiţionale, cât şi bijuterii şi confecţii moderne. Piaţa de noapte merită vizitată chiar şi în cazul în care nu intenţionaţi să achiziţionaţi nimic - puteţi să încercaţi un masaj tradiţional, sau doar să savuraţi atmosfera plină de viaţă ce o caracterizează.

Cei ce vizitează Chiang Mai în noaptea cu lună plină în cea de-a douăsprezecea lună a calendarului thailandez (de obicei, în noiembrie) pot participa la un spectacol incredibil: festivalul Yi Peng. În acea noapte toţi thailandezii ies în stradă pentru a lansa în aer khom loi - lampioane din hârtie de orez, ce au înăuntru o lumânare. Atunci când aceasta este aprinsă, aerul este încălzit, iar lampionul se ridică spre cer. Lampioanele de acest tip au o istorie de peste o mie de ani, fiind concepute în China. Iniţial, ele erau folosite în război, pentru a lumina câmpul de luptă în timpul bătăliilor pe timp de noapte, însă cu timpul au căpătat doar un uz ceremonial. Thailandezii cred că aduc noroc, lampioanele ducând cu ele ghinionul.

Acestea sunt doar câteva dintre comorile pe care Thailanda le rezervă celor ce o vizitează. De la plajele idilice din sudul ţării la zona acoperită de junglă situată în nordul ţării, Regatul Thailandei este un tărâm magic în care fiecare călătorie devine o experienţă de neuitat.