VERONA

                            VERONA

Verona este un oraș minunat, păstrător de mărturii uimitoare din antichitate, ev mediu timpuriu, renaștere și baroc. Face parte dintr-un buchet de trei orașe pitorești pline de personalitate și apropiate prin destin istoric și artistic: Padova, Vicenza și Verona. Călătorilor Verona le rezonează mai puternic datorită poveștii dramatice de iubire dintre Romeo și Julita, povestită lumii de către Shakespeare, dar, desigur imaginară.

Cele mai bine păstrate monumente antice romane se află la Roma, dar și Verona se bucură de un astfel de tezaur. Orașul cu doar 270.000 de locuitori găzduiește multe dintre cele mai bine conservate monumente antice din întreaga Italie, inclusiv al treilea cel mai mare amfiteatru roman din țară (după Colloseum și amfiteatrul din Capua) și este decorul celei mai cunoscute piese semnate de Shakespeare, Romeo și Julieta. Vestigiile edilitare ale epocilor trecute și viața tumultoasă specifică orașelor italiene ne-au atras la Verona de la prima călătorie în Italia, cu o escală obligatorie prin mirifica Veneție, dar și prin Padova strălucitore și bogată în toate artele.

De foarte multe ori Verona este calificată drept orașul iubirilor, sau al îndrăgotiților, dar eu și Caemen considerăm Veneția orașul iubirii, prin așteptările noatre lungi și prin visurile care ni s-au împlinit acolo cuprinși de poezia unui ambient unic.

Aflat în nordul Italiei, în regiunea Veneto, Verona este orașul tipic italian prin excelență, un oraș al artei, el însuși o capodoperă, presărat de monumente care poartă vizitatorul prin toată istoria Italiei, de la vremurile bune ale Imperiului Roman, la goticul medieval, splendoarea renascentistă și grandoarea barocă. Mai mult, orașul poartă și urmele perioadei sale venețiene, când s-a aflat sub influența marii republici maritime, și ale celei austriece.

Inainte de Evul Mediu, în Verona existau foarte multe monumente antice, bine păstrate, dar multe dintre ele au fost distruse într-un cutremur din 1117. Atunci, mare parte din clădirile antice s-au prăbușit și au fost înlocuite cu noi structuri în stil romanic. Cele mai importante vestigii antice care au supraviețuit cutremurului și secolelor ce s-au mai scurs de atunci sunt Arena, marele amfiteatru construit în prima jumătate a sec. 1 e.N., cu o capacitate de 30.000 de locuri, Teatrul roman, construit tot în acea perioadă de cealălaltă parte a Adigelui și salvat de la distrugere în sec.al 18-lea de un localnic bogat, Ponta di Pietra, cel mai vechi pod peste Adige, finalizat în anul 100 e.N. și, în fine, Porta Borsari, una din vechile intrări în oraș.

Piazza Bra

Istoria orașului Verona este una tulbure și nu de puține ori de-a lungul timpului această localitate și-a schimbat stăpânirea trecând din mâinile romanilor în cele ale goților, longobarzilor, francilor, ale imperiului Bizantin sau ale Regelui Lombardiei. Iar la sfârșitul sec.al 18-lea, însuși Napoleon Bonaparte a pășit victorios pe porțile sale. După căderea marelui conducător de oști, începând cu 1814, Verona a intrat în stăpânirea Imperiului Austriac. Abia în 1866, după Războiul de Șase Săptămâni și după mai multe treceri succesive din stăpânirea franceză în cea austriacă și invers, Verona a intrat în componența Italiei alături de restul statului venețian.

Sub senioria familiei Della Scala Scaliger, care a domnit în contul împăratului german între 1262 și 1387, orașul a cunoscut un apogee. A trecut apoi sub dominația conducerii lui Visconti de la Milano și apoi sub tutela republicii venețiene, în 1405.

Este foarte interesant de remarcat faptul că, vechiul oraș roman, deși nu este vizibil cu ochiul liber, există încă aproape intact la circa șase metri sub pământ. Vorbim aici atât de drumurile pavate cu bazalt cât și de pivnițele caselor romane, ce au fost folosite în multe cazuri pentru ridicarea altor construcții în Evul Mediu. Și cum orașul se afla încă din acea perioadă la intersecția a șapte drumuri principale ale imperiului, este evident că Verona s-a dezvoltat foarte mult iar așezarea era una înfloritoare.

            Arena Verona

Speranțele noastre legate de oraș au fost amlificate de la primul contact. Am avut norocul să pătrundem spre inima lui prin preajma unor vestigii înalte de ziduri de apărare din cărămidă puțin înegrită de secole. Lângă acele ziduri era organizată o parcare unde se înghesuiau  împreună mulțime de autocare elegante și de turisme. Intr-o altă excursie am aflat că dincolo de ziduri exista o parcare subterană foarte sigură și chiar elegant. Pe lângă acele ziduri impozate, la o cofetărie cu mese afară, Carmen și-a băut cafeluța obișnuită, iar eu am avut voie la un pahar de citronadă.

 Liston – latura de vest a pieței Bra

Destul de aproape am pătruns în vasta piață numită Bra, piață ce acoperea o parte din vechiul centru al orașului roman. Verona este faimoasă mai ales datorită marelui amfiteatru roman din oraș, numit pe scurt de localnici arena. Colosul de piatră cu multe arcade ce nu au fost conturate de negrul vremurilor, ne-a copleșit de la primele priviri. Realizat în jurul anului 30 e. N., cu 50 de ani înainte de Colosseumul din Roma, la începuturi era locul unde aveau loc lupte de gladiatori și animale sălbatice. Azi găzduiește târguri, evenimente festive și concerte de operă în aer liber. De menționat spectacolul din 1946, La Gioconda de la Ponchielli, care a însemnat debutul Mariei Callas.

Piazza Bra, adesea cu numele scurtat la Bra, este cea mai mare piață din Verona, existând unele afirmații că ar fi cea mai mare din țară. Piața cu o suprafață greu de definit geometric. Este căptușită cu numeroase cafenele și restaurante pe partea de apus, parte de promenadă numită Liston cu clădiri diverse de două-trei etaje, pe partea opusă față două clădiri notabile. Pe lângă Arena Verona, pe două laturi se înalță Primăria orașului, Palazzo Barbieri și Palazzo Gran Guardia.

Palazzo Gran Guardia

Piazza Bra s-a format într-o perioadă lungă de timp și fiecare parte a acesteia este caracterizată de o arhitectură și de o serie de clădiri deosebit de importante: pe partea nordică se află Arena, cea mai veche clădire, în partea de vest există diverse palate datând din secolele 15 și 18,  pe partea de sud, Gran Guardia, începută de venețieni și completată de austrieci,  pe partea de est cea mai recentă clădire, Gran Guardia Nuova, mai cunoscută sub numele de Palazzo Barbieri, sediul municipalității.

Intr-o latură a pieței asigură o umbră binefăcătoare o grădină de cedri și pini. Arborii și aleile înconjoară fântâna Alpilor și o statuie de bronz a lui Victor Emmanuel al II-lea. Acest monument ecvestru al primului rege al Italiei, a fost inaugurat la 9 ianuarie 1883, la cinci ani de la moartea sa. Există multe clădiri semnificative în interiorul și în jurul pieței Bra, construcția lor etalând stilul mai multor secole.

Palazzo della Gran Guardia, a fost prima clădire ridicată pe marginea sudică a pieței Bra. Acesta a fost proiectat inițial de Domenico Curtoni ca un acoperiș construit din zidul existent până la mai mulți stâlpi (un fel de copertină largă). Leonardo Donato, al 90-lea Doge al Veneției, a solicitat o construcție pentru ca trupele sale să se adăpostească pe vreme rea. Lucrările au început în 1610, dar s-au oprit atunci când a existat un deficit al fondurilor disponibile. Aproape 200 de ani mai târziu, în 1808, arhitectul Giuseppe Barbieri a fost însărcinat să proiecteze și să finalizeze proiectul, dar finalizarea a durat încă 45 de ani. Clădirea este folosită acum ca loc pentru conferințe, întâlniri și expoziții.

Palazzo Barbieri

Palazzo Barbieri adăpostește astăzi primăria din Verona. Denumit inițial Palazzo della Gran Guardia Nuova, a fost proiectat de Giuseppe Barbieri și a fost numit mai târziu în onoarea sa. Construcția a început în 1836 și a fost finalizată până în 1848.

Arena di Verona este una dintre cele mai bine conservate structuri antice de acest fel. Arena putea adăposti în antichitate aproape 30.000 de persoane, dar în zilele noastre, din motive de securitate, capacitatea maximă a arenei este redusă la 15.000 de spectatori. Fațada rotunjită a clădirii a fost compusă inițial din calcar alb și roz de la Valpolicella, dar după marele cutremur din anul 1117, care a distrus aproape complet inelul exterior al structurii, cu excepția așa-numitei „ala“ (aripi), piatra a fost scoasă (jefuită) pentru a fi refolosită la alte clădiri. Cu toate acestea, amfiteatrul i-a impresionat pe vizitatorii medievali ai orașului, iar unul dintre ei a considerat că a fost un labirint, fără intrări sau ieșiri. Ciriaco din Ancona a fost plin de admirație pentru modul în care a fost construit, iar panegiricul civic De laudibus veronae (1483) al lui Giovanni Antonio Panteo a remarcat că arena îi uimea pe privitori prin faptul că era o construcție mai mult decât umană.

Ca si Colosseum-ul, Arena era acoperită pentru a proteja spectatorii de soare si ploaie, iar ieșirile (vomitoria) erau numerotate. In arena se luptau atât gladiatorii între ei, cât și cu fiarele, iar intrarea era liberă. Ulterior, în evul mediu, a devenit o fortăreață și o inchisoare. Mai târziu, magazine, ateliere si bordeluri și-au făcut apariția sub arcadele sale. In timpul celui de-al doilea razboi mondial Arena s-a folosit drept adăpost aerian. Dimensiunile sale sunt: 153m/124m și o inălțime de 30 de metri, 72 de arcade. Nivelul al treilea s-a pierdut, din el mai rezistând numai o mică porțiune ce amintește despre arhitectura sa.

Când am admirat pentru prima dată venerabila arenă nu ne-am putut imagina că în 2013 vom asista la două spectacole minunate șezând pe gradenele antice. Atunci am văzut magnifice spectacole cu operele Nabucco și Aida sub patronajul lui Placido Domingo. Era aniversarea a 100 de ani de când arena a început să găzduiască current spectacole de operă. Amintiri minunate!

Primele încercări de recuperare a vechilor funcții ale amfiteatrului ca arenă de spectacole au început în epoca Renașterii. Aici au fost montate începând din anii 1850 unele spectacole de operă, folosind acustica deosebită a monumentului.

Spectacolele de operă au început să fie reprezentate periodic aici începând din 1913, grație inițiaivei și zelului tenorului de operă italian Giovanni Zenatello și al impresarului Ottone Rovato. Prima reprezentație montată în sec.al 20-lea pe această arenă a fost Aida de Giuseppe Verdi, care a avut loc la data de 10 august a acelui an, pentru a marca centenarul nașterii lui Verdi. Au fost prezenți atunci compozitori celebri ca Puccini și Mascagni. De atunci, spectacolele din stagiunea de vară a operei au fost montate continuu pe această arenă, cu excepția perioadelor 1915-1918 și 1940-1945, când Europa se afla în război.

In perioada contemporană, cel puțin patru spectacole de operă (uneori chiar și șase) sunt montate aici în fiecare an, în perioada cuprinsă între lunile iunie și august. In timpul lunilor de iarnă, companiile locale de operă și balet își desfășoară reprezentațiile la L'Accademia Filarmonica, aflată tot în Piazza Bra.

Spectatorii moderni sunt informați că bilete de intrare pentru a sta pe treptele de piatră ale arenei sunt mult mai ieftine decât biletele care oferă acces la scaunele tapițate disponibile la nivelul solului. In jurul arenei sunt plasate lumânări care sunt aprinse după apusul soarelui.

In fiecare an, peste 500.000 de oameni vizionează spectacole populare de operă montate pe această arenă capabilă odinioară să adăpostească 22.000 de spectatori la fiecare spectacol (capacitate limitată acum la 15.000 de spectatori din motive de siguranță). Aici au interpretat unii dintre cei mai mari cântăreți de operă ai lumii; printre cei care ai concertat aici în epoca post-belică au fost Giuseppe Di Stefano, Maria Callas, Tito Gobbi și Renata Tebaldi. De asemenea, au fost prezenți aici dirijori celebri ai epocii. Magazinul oficial al arenei conține înregistrări istorice ale spectacolelor reprezentate aici.

Spectacolele de operă de la Arena din Verona nu au folosit microfoane sau difuzoare până în anul 2011 când s-a instalat un sistem electronic de amplificare sonoră.

In perioada recentă, arena a găzduit, de asemenea, mai multe concerte ale unor interpreți și formații pop sau rock internaționale.

De istoricul arenei este legat și faptul că aici, în ruinele de după cutremurul din anul 1117 a predicat Sfântul Francisc de Assisi, iar Dante Alighieri a folosit-o ca inspirație în Divina Comedie.

Arena Verona a fost construită în timpul domniei lui Diocletianus, în jurul anului 290. Numai patru arcade ale peretelui exterior din partea de nord au supraviețuit, dar arcurile de boltă sunt intacte și în uz normal. Cele 44 de rânduri de gradene pot găzdui 22.000 de spectatori, iar în lunile iulie și august, este locul unde se află Verona Opera Festival, una dintre cele mai importante evenimente de muzică de vară din Europa, clasată alături de festivalurile Bayreuth și Salzburg. Arena formează o parte a suprafeței din Piazza Brà, vis-a-vis de Palazzo Malfatti, creat de Sanmichele, architect local. Alăturate la clădirea lungă a palatului  Gran Guardia, se află poarta și turnul Portoni della Brà, complex edilitar plin de farmec construit în lungul zidurilor medieval și menit să unească, în vechime, Piazza Bra de zona suburbnă numită Braida.

Copleșiți de trăinicia și grandoarea în piatră a lumii romane am pornit spre alte atracții ale orașului ce se anuța atât de darnic. Am pătruns prin pitoreasca și aglomerata Via Mazzini care face legătura dintre Piazza Bra și Piazza delle Erbe, inima antică a coloniei romane, zonă ce constituie centrul elegant și cel mai atactiv pentru mulțimea turiștilor. Eram minunați cum de s-a reușit ca dintr-un vesigiu vechi și trist și dintr-o stradă de legătură dintre două piețe să se facă un areal plin de viață și trepidant de atrăgător.

Portoni della Bra cu vedere spre Piazza Bra

Prima parte a străzii se ridică pe un fost drum roman principal est-vest, decumanus, în timp ce cea de-a doua parte a fost deschisă după demolarea din ordinul lui Gian Galeazzo Visconti al unor palate. In Evul Mediu, drumul, numit atunci Via Nuova, era neasfaltat, murdar și ocupat, în multe zone, de șoproane și baraje, iar curățarea sa a avut loc abia la începutul sec.al 19-lea, în 1818 fiind pietruit. In 1907 municipalitatea a decis să înlocuiască numele cu cel al lui Giuseppe Mazzini.

De-a lungul traseului se află biserica San Tommaso Apostolo, cunoscută în Verona și sub numele de Ciesa de San Tomìo. Printre altele, o parte dintr-un arc roman datând din sec.al 2-lea a fost găsită în această biserică, aproape cu siguranță o parte a porticului forului roman (acum Piazza Erbe). Biserica a fost închisă în timpul dominației napoleoniene (a fost chiar transformată într-un teatru) și a fost readusă la cult abia la mijlocul sec.al 19-lea.

La capătul Viei Mazzini am ajuns într-o piață prlungă, străjuită de clădiri înalte vechi și pitorești, Piazza delle Erbe. Piazza delle Erbe (sau mai simplu, Piazza Erbe) este cea mai veche piață din Verona și se ridică deasupra zonei fostului for roman. In epoca romană era centrul vieții politice și economice, dar cu timpul clădirile romane au cedat loc celor medievale. In 2012 a fost considerată cea mai îndrăgită piață italiană din lume, potrivit unei cercetări realizate de Fundația Marilena Ferrari, care a monitorizat 100 dintre principalele ziare străine timp de un an.

Partea de nord este ocupată de vechiul Palazzo del Comune, Torre dei Lamberti, Casa dei Giudici și casele Mazzanti.

Piazza de la Erbe – Verona

Latura de vest, cea mai mică, este închisă de palatul în stil baroc, Maffei, împodobit cu diverse statui ale zeilor greci: Jupiter, Hercules, Minerva, Venus, Mercur și Apollo. Partea de nord-vest a pieței se află pe fostul Capitoliu Roman, orientat spre Forum. Multe case păstrează rămășițele picturilor în frescă. Casa dei Mercanti (sau Domus Mercatorum) se ridică pe partea de sud, odată sediul Băncii Popolare di Verona. Celelalte case, mai anonime, amintesc de turnurile-casă de origine municipal caracteristice prin raportul dintre înălțime și lățime.

Intre 1884 și 1951 piața a fost afectată de șinele rețelei de tramvai orășenești.

Piazza delle Erbe

Cel mai vechi monument al pieței este fântâna surmontată de o statuie numită Madonna Verona din perioada romană datată ca aparținând anului 380 cu adăugări medievale. Fântâna este o operă dorită de Cansignorio pentru asamblarea pieselor din perioada romană, conform tradiției medievale, în special în perioada gotică. Fântâna are un vas mare și o statuie din Capitolium despre care se spune că odată a fost aurită. Apa a fost adusă de Cansignorio de la torentul Lorì din Avesa până la Piazza Erbe. Statuia este împodobită cu un cartuș ținut în mâini care poartă vechea deviză a Primăriei. Pe cartuș scrie „în acest oraș care aduce dreptate și iubitor de laudă”.

Un alt monument istoric este capitelul, numit Tribuna. Acesta datează din jurul sec.al 13-lea, perioadă în care a fost folosit pentru diferite ceremonii. In special, podestatul a stat acolo pentru ceremonia de inaugurare, iar magistrații și-au depus jurământul tot acolo.

Spre via Cappello, există o coloană străveche, înconjurată de un altar originar din sec.al 14-lea, în ale cărui nișe sunt sculptate în relief figurile Fecioarei și ale sfinților Zeno, Pietro Martir și Cristoforo.

In fața Palazzo Maffei se ridică, din 1523, o coloană superbă din marmură albă, deasupra căreia se află leul lui San Marco, simbol al Republicii Veneția. Este Colonna di San Marco.

Cansignorio della Scala (5 martie 1340 - Verona, 18 octombrie 1375) a fost un condotier italian care a ajuns la comanda Veronei prin abuz.

Cansignorio a fost seniorul Veronei din 1359 până în 1375, împreună cu fratele său, Paolo Alboino. A devenit stăpân al Veronei la moartea tatălui său Mastino, împreună cu frații Cangrande II și Paolo Alboino. Cu toate că Cangrande II avea o conducere eficientă. Cansignorio a complotat împotriva puterii sale tiranice și, după ce l-a fost asasinat într-o ambuscadă, la 14 decembrie 1359, a preluat controlul asupra orașului.

Palazzo della Ragione și piazza delle Erbe

Cansignorio a condus Verona moderat și a îmbogățit-o cu numeroase clădiri, printre care Ponte Navi sull'Adige și primul turn cu un ceas din Italia, Torre del Gardello.

Pe patul său de moarte, în 1375, a comandat uciderea fratelui său Paolo Alboino (care era practic închis din 1365), pentru a garanta succesiunea fiilor săi Bartolomeo II și Antonio.

Mormântul lui Cansignorio este unul dintre celebrele morminte Scaliger din Verona.

De cum am pătruns în vasta piață ne-a cuprins un val al mulțimii colorate și dezlănțuite. Clădirile încojurătoare sunt înalte, cu fațade diverse și divers colorate în nuanțe pastel. Tencuiala lor dezvăluie totuși urme ale trecerii timpului, o caracteristică a venerabilelor cartiere italiene de pretutindeni. Intrega suprafață a pieței era acoprită de trei șiruri lungi de tarabe protejate de  umbrele asemănătoare. Bogăția mărfurilor de pe tarabe este orbitoare prin diversitate și coloristică, dominată de vegetale, de preparate și produse artizanale. Pe laturi edificiile se sprijină pe arcade ce adăpostesc magazine ale negustorilor tradiționali și, probabil, mai avuți. Prin învălmășala general, abia am putut să observă urmele frescă de pe unele fațade, care sporesc coloritul general.

Piazza delle Erbe este un colț fermecat al Veronei, poate cel mai autentic. Un colț unde clădirile, turnurile, statuile și elementele arhitecturale din diferite epoci s-au suprapus, creând un colaj armonios, unic și irepetabil în straturi. In ghidurile internaționale piața este descrisă, pe drept, ca una dintre cele mai frumoase piețe din Italia.

Timp de multe secole, Piazza Erbe a fost punctul forte al vieții sociale, economice și religioase din Verona. In epoca romană, aici a fost găzduit Forumul, din care actuala Piazza deține lungimea inițială. Aici se aflau Campidoglio, Temple și Terme, conectate de un portic care adăpostea numeroase magazine. In perioada comunală din evul mediu timpuriu a fost sediul puterii politice și, odată cu senioria Scaligeri (della Scala), a devenit un centru viu al artelor și comerțului. In timpul dominației venețiene mai întâi și apoi a celei austriece, a cuprins instanța civilă și penală, dar a rămas întotdeauna locul de întâlnire și preferat al pieței veronese.

Palazzo della Ragione și Torre dei Lamberti

Vedere spre intrarea în Piazza delle Erbe

Incepând vizita din partea de est a pieței, cea din dreapta venind de pe Via Mazzini, se găsește în primul rând Palazzo della Ragione din sec.al 13-lea (numit și Del Comune), care a fost timp de secole centrul puterii politice a orașului. In încăperile sale se aflau Colegiul Notarilor, Dazio della Seta, Curtea Magistraților, Curtea de Asize și închisorile, dar întotdeauna la parter erau magazine. Devastat de numeroase incendii, edificiul pe care l-am admirat noi își datorează aspectul actual arhitectului Giuseppe Barbieri care, în sec.al 19-lea, a restructurat fațada dinspre piață după un stil neoclasic foarte diferit de structura romanică originală.

Palatul este dominat de Torre dei Lamberti, construit în anul 1172 de familia cu același nume, urmând stilul romanic tipic epocii și încă vizibil astăzi în partea de jos, confecționat cu cărămizi alternate cu tuf. De-a lungul secolelor a suferit diverse transformări, într-o succesiune de materiale și stiluri mereu fericite și mereu împreună, până în 1464 când, odată cu adăugarea clopotniței octogonale, a ajuns la 84 de metri și a devenit cel mai înalt turn din Verona. Din curtea din spate a Pieței Vechi poate fi accesat prin lift până în vârful său, bucurând de o vedere incomparabilă asupra orașului. Construcția turnului a început în anul 1172 de familia Lamberti. Inițial turnul avea o înălțime de 37 de metri. Nu există date până acum despre motivul acestei construcții și este, de asemenea, foarte dificil să se găsească informații despre familia Lamberti, care a fost exilată din oraș.

In 1295, au fost adăugate două clopote: primul, numit Rengo (anterior se numea Arengo)a fost folosit pentru convocarea consiliului municipal și pentru chemarea la arme în caz de atac. Al doilea, numit Marangona („marangon”, în dialectul Veronei înseamnă „dulgher”) care semnala incendiile, orele de lucru, precum și orele zilei. In mai 1403 partea de sus a turnului a fost lovită de fulger. Lucrările de restaurare au început abia în 1448 și au durat 16 ani. Turnul a fost apoi restabilit și ridicat, prin adăugarea unui turn de clopot octogonal din cărămidă și marmură albă. Reconstrucția a fost finalizată în 1463 și turnul a trecut de la 37 la 84 de metri înălțime. Orologiul cel mare a fost adăugat în 1779 de contele Giovanni Sagramoso. Turnul a fost deschis publicului în 1972.

In vecinătate, din sec.al 13-lea Casa dei Giudici a avut funcții diferite și importante de-a lungul secolelor; folosită inițial ca reședința a Podesta cu numele de Domus Nova, a devenit sediul consiliilor orașului și reședința judecătorilor trimiși de Veneția în timpul când Serenissima reprezenta puterea.

Reședința este conectată la Palazzo Comunale prin L’Arco della Costa, de care atârnă o coastă uriașă. Potrivit credinței populare, a fost o coastă pierdută de diavol, dar în realitate este o coastă de balenă folosită ca „semn” de unul dintre magazinele de mirodenii și mărfuri din piața din Evul Mediu. Partea de est a pieței se încheie cu un edificiu splendid care ajunge până la Corso Santa Anastasia. Acesta reprezintă Casele Mazzanti și este unul dintre cele mai vechi clădiri din Verona. Folosită deja în anii 1300 de către Scaligeri ca granar, sunt renumită pentru frescele mitologice vii de pe fațadă, care reprezintă Ignoranța, Prudența, Invidia, Providența și Lupta dintre Giganți. Fresca a fost realizată la începutul sec.al 16-lea, după un obicei foarte răspândit în Renaștere, ceea ce a câștigat orașului lui Scaligeri denumirea de urbs picta (oraș pictat). După cum am spus frescele sunt încă vizibile astăzi pe diferite clădiri din centrul istoric.

Pe latura de nord-vest a pieței, cea mai mică, există două clădiri cu un interes istoric și artistic considerabil, Palazzo Maffei în stil baroc și anticul Torre del Gardello. Palatul datează din sec.al 17-lea și, odată cu acesta, stilul baroc și-a făcut intrarea maiestuoasă în Verona, în măreția acestei clădiri elegante și sofisticate pe trei etaje în care frumusețea fațadei captivează într-o paletă de complexitate. Cele șase statui mitologice de pe balustrada elegantă merită o admirație deosebită, toate în marmură locală, cu excepția celei a lui Hercules, care a aparținut unui templu din secolul 1 e.A. (ale cărui resturi sunt vizibile în subsolul restaurantului de la parter).

Torre del Gardello aparține secolului al 17-lea, dar își datorează aspectul actual seniorului Cansignorio della Scala (Scaligeri), care, în 1363, l-a amplasat și l-a ridicat la înălțimea actuală de 44 de metri. Este cunoscut și sub denumirea de Torre delle Ore, deoarece pe vârful său se află un ceas cu clopot mecanic printre cele mai vechi din Europa, care a servit acolo între anii 1421 și 1810. Clădirile situate în fața caselor Mazzanti se ridică pe temeliile Capitoliului roman antic, care era orientat spre Forum cu una dintre laturile sale mai lungi. Unele dintre clădiri păstrează încă pe fațadă fragmente de fresce tipice renascentiste, cum ar fi cea de la numărul 23 pe care sunt recunoscuți cei patru evangheliști, Fecioara cu copilul Iisus, Sfântul Iosif și Sfântul Ioan Botezătorul. Privind aceste curioztăți ae gustului medieval mi-am reamintit cum marele nostrum Constantin Brâncuși, cu mare dreptate că arhitectura este este sculptură locuită.

Din Piazza delle Erbe, care a fost punctul central al puterii politice în vremurile romane și municipal (comunale), am intrat spre Piazza dei Signori, care a preluat întâietatea în vremea Republicii Scaliger și a Serenissimei, traversând Arcul della Costa situat între Palazzo del Comune din sec.al 13-lea și Domus Nova. Este o trecere îngustă specific medieval străjuită de zidurile înalte ale celor două edificii oficiale. De asemenea, se poate ajunge traversând un culoar îngust situat în mijlocul Casei Mazzanti; fața Barbaro, unde o placă de marmură amintește de ambuscada mortală ce a avut loc, la 26 octombrie 1277, asupra lui Mastino I-ul, progenitorul domniei Scaliger.

 Piazza dei Seniori – în dreapta calea spre Arche Scaligere

Ajungând pe îngusta Via della Costa, am avut în dreapta noastră o latură a Palazzo della Ragione din sec.al 13-lea și Palatul Tribunalelor (mai înainte numit del Capitano). Un arc unește cela două palate. Cel din urmă este flancat de un turn masiv din cărămidă numit Torre Scaligero. In partea opusă celor două palate se prezintă Loggia del Consiglio, un elegant edificiu venețian al Renașterii. In fundul pieței, închizând-o pe aceasta, se ridică Palatul Guvernământului de la sfârșitul sec.al 13-lea, încoronat de merloane, deschis  printr-un frumos portal classic (1533) datorat lui Sanmicheli. Palatul a fost reziden’a seniorilor Scaliger și apoi a podestaților venețieni.

In dreapta pieței elegante și venerabile, pe sub arcul care le unește am pătruns în curtea interioară a Palazzo della Ragione, o cute largă, elegantă, dominată în dreapta de o scară generoasă ce urmărește zidurile din dreapta.

Palazzo della Ragione - curte

In central pieței se află monumental lui DanteAlighieri, construit în 1865 pentru a sărbători cel de-al șaselea centenar de la nașterea marelui poet, care în timpul exilului său din Florența a fost un oaspete îndelungat la Verona. Este o statuie splendid de marmură, înaltă de trei metri și susținută de un piedestal. Statuia lui Dante, întorcându-și spatele spre via delle Fogge, își are capul ușor întors spre palatul Cansignorio.

La această minunată și sobră piață au lucrat mulți arhitecți al căror nume nu l-am aflat, dar am gândit că orice mare arhitect este, în mod necesar, un mare poet. El trebuie sa fie un maret si original interpret al timpului său, al zilelor sale, al varstei sale. In Italia arhitecții constituie o avuție etnică incomensurabilă. Ei și ideile lor au acoperit întreaga Europă. Marile palate ale regatelor sau imperiilor au fost ridicate sau ornate de artiști italieni, mai ales după îngereasca Renaștere.

t

            Monumentul Dante Alegheri - marmură

Palazzo della Ragione, de care am mai vorbit, este astăzi un important muzeu. A fost construit în ultimii ani ai sec.al 12-lea pentru a adăposti magistrații municipalității. Inițial avea aspectul acelor reședințe fortificate care erau atât de răspândite în acea epocă zbuciumată, apărate de patru turnuri puternice de colț, dintre care astăzi au rămas doar cele două orientate spre Piazza delle Erbe. O latură conduce spre curtea Pieței Vechi, un vechi loc al activităților comerciale și al pieței orașului. Aici, în toată frumusețea sa, se remarcă marmura scării numite Scala della Ragione, din Curte. O intrare ascunsă sub ea duce la Torre dei Lamberti, al cărui vârf este accesibil prin scări sau cu un lift confortabil.

Palazzo della Ragione - muzeu

Pe aceeași latură a intrării în piață se deschide în fund străduță tot îngustă, marcată și ea de un arc, ce conduce, foarte aproape, la mormintele seniorilor Scaliger. Aceia au pus să se ridice la înălțime mormintele lor între palatal și biserica lor. Sarcofagele ridicate de la pământ poartă săpate blazoanele familiei cu scara simbolică. Sunt elegante mausolee gotice, înconjurate de o balustradă de marmură, cu un grilaj de fier forjat, decorate cu scene religioase și cu statui de sfinți. Biserica se află pe o străduță înfundată din dreapta, înainte de mormintele suspendate. In ansamblu, aceste morminte sunt un ansamblu artistic răpitor, care ne-a tăiat răsuflarea de la început și ne-au reținut mult timp. Istoricul francez Georges Duby în lucrarea sa privind Europa din Evul Mediu a numit ansamblul mormintelor „unul dintre cele mai remarcabile și semnificative monumente ale artei gotice”.

Mormintele Scaliger

Deasupra portalului bisericii romanice numită Santa Maria Antica se găsește mormântul popularului senior Cangrande I-ul (mort în 1329) prezentat în poziție călare (originalul se găsește în muzeul Castelvecchio).

Arche Scaligere este un cimitir privat mic, monumental și spectaculos, care păstrează mormintele primilor seniori din Verona, care păstrează magnificele monumente funerare ale lui Cangrande, Mastino II și Cansignorio, cu sculpturile lor ecvestre ridicându-se spre cer într-un fel de turneu etern. Față de biserica Santa Maria Antica, pe partea scurtă a Piazza dei Signori, care este mai departe de Piazza Erbe, se află maiestuosul Palazzo di Cangrande, unul dintre seniori. Construit la sfârșitul sec.al 13-lea, este format dintr-un complex articulat de clădiri care se dezvoltă pe trei laturi în jurul unei curți interioare dreptunghiulare și lasă partea din față deschisă, care se confruntă cu Sfânta Anastasia.

In continuare, pașii ne-au purtat spre biserica Santa Anastasia de pe malul îndiguit al Adigelui. Verona este cuprinsă într-uncot strâmpt al răului și primește un plăcut current de aer răcoros purtat de ape. Se făcuse aproape prânzul și simțeam acut nevoia unei răcoriri generale. Ne-am așazat circa zece minute pe balustrade dinspre râul lat și volburos, dar limpede verzui, fără aluviuni. Deși soarele nu ne-a iertatat răcoarea curentului de aer și-a făcut o plăcută datorie.

Biserica Sant’Anastasia

Incepută la sfârșitul sec.al 13 și terminată în sec.al 15-lea, biserica prezintă o frumoasă fațadă străpunsă de un dublu portal din sec.al 14-lea, decorată de fresce și sculpturi. Este alăturată de o remarcabilă campanilă. Interiorul amplu și înalt, cuprinde multe capodopere: efigii ale apostolilor pictate de Michele da Verona și șaptesprezece teracote de Michele da Firenze (în capela Pellegrini din dreapta corului); Războinici călare prezentați în fața Fecioarei (1380), frescă realizată de veronezul Altichiero (prima capelă din transeptul dreapta);  în interiorul capelei Gusti (transept stânga) se află celebra frescă a lui Pisanello numită Sfântul Gheorghe eliberând pe prințesa de Trebizonda (1436), scenă ireală unde se amestacă straniu precizia observației și fantastical gotic.

Biserică în stil gotic, de dimensiuni impresionante, ea este situată în partea cea mai veche a orașului, în apropiere de Ponte Pietra, acolo unde râul execută cotul său  cel mai închis. Biserica actuală a fost începută în 1280 și completată în 1400, proiectată de frații dominicani Fra Benvenuto da Imola și Fra Nicola da Imola. Și-a luat numele de la un templu preexistent construit de regele ostrogot Thedoric cel Mare. Incepând cu anul 1307, este de fapt co-titulară pentru Sf. Petru din Verona, martir și copatron al orașului. Consacrată abia în 1471, a aparținut dominicanilor până în 1808.

Turnul clopotniță de 72 de metri înălțime avea patru clopote în 1460, a cincelea a fost adăugat în 1650. In 1839, cele 9 clopote au fost turnate și reglate; ele cântă în arta Veronesei înfiorătoare de o echipă locală fondată în 1776. Biserica este similară cu Bazilica San Zanipolo din Veneția.

Fațada este împărțită în trei secțiuni verticale corespunzătoare navei central și celor două nave laterale din interior. Nefinisată, fațada este în cea mai mare parte din cărămidă. In centrul secțiunii din mijloc se află o simplă rozetă.

Portalul ce aparține sec.al 15-lea are două uși și este închis într-o structură gotică (1330) cu arcade susținute de coloane ornamentale din marmură roșie și alb-negru. Cele trei lunete formează arcade flancate de Sfântul Iosif și Sfânta Fecioară. Tatăl stă pe un tron ​​gotic, cu un  Crucifix pe genunchi și cu Christos alături. Arhitrava are trei statui. Cea centrală și mai mare este Madona, în timp ce cealalte reprezintă pe Sf. Anastasia și Sf. Ecaterina.

Interiorul, pe plan de cruce latină, este împărțit între o navă centrală și două laterale mai înguste, cu bolți încrucișate, separate de șase coloane fiecare. Coloanele sunt din marmură albă sau roșie de Verona, cu înscrisuri din majuscule gotice. Cele patru coloane de deasupra altarului înalt poartă stema familiei Castelbarco din Trento, o familie care a contribuit în mare măsură la construcția bisericii. De remarcat este monumentul funerar al Cortesiei Serego, din stânga absidei, finalizat în 1432 de Vincenzo di Stefano da Verona. Este înfățișată figura călare a Cortesiei, îmbrăcată cu o armură și ținând o baghetă de comandă. Calul său stă pe sarcofagul sculptat, care a fost întotdeauna gol. Pe sarcofag se disting Buna Vestire și Sfinții Petru din Verona și Dominic.

Cele două agheazmatare din fața primelor coloane se sprijină pe doi cocoșați dintre care unul este atribuir fiului cel mare al lui Paolo Veronese, Gabriele Caliari. In stânga intrării bisericii, Guglielmo di Castelbarco, primar al Veronei, a construit mormântul său (Arca) anticipând cele mai renumite Morminte Scaliger. Trebuie să înțeleagă cel ce citește că arhitectura este arta care mișcă cel mai lent dar cel mai sigur sufletul. Pe noi ne mișcă până la visare orice monument al altor lumi, sau al altor viziuni creative. Btsericile sunt totdeauna un orizont al admirației și al visărilor seculare.

San Giorgetta este o capelă mică situată imediat lângă San'Anastasia. Uşor de trecut cu vederea, această bisericuță este bogat decorată cu fresce renascentiste care descriu grădina Fecioarei Maria.

De la Santa Anastasia, unde și interiorul luxos ne-a răcorit, am urmat malul Adigelui și am ajuns repede la Ponte di Pietra. Acesta este singurul pod rămas din epoca romană.

Podul este situat într-un punct care, din timpuri preistorice, a reprezentat un nod rutier, un punct de întâlnire crucial între diferitele căi de comunicare cărora li se datorează nașterea orașului Verona. Un prim pod din lemn a fost pus în aplicare în timpul construcției căii numite Via Postumia, în 148 e.A. S-a ales acel loc deoarece râul atinge o lățime minimă de 92 de metri, iar curentul ajunge cu o putere redusă datorită meandrului larg pe care trebuie să-l efectueze. Acesta este și motivul pentru care podul nu este orientat în linie cu fosta stradă decumanus. Podul de lemn a fost probabil înlocuit cu piatră în aceeași perioadă, devenind unul dintre cele mai mari monumente ale Veronei romane.

Viața lungă a acestui monument a fost însă foarte tulburată de distrugeri și prăbușiri. Prima prăbușire s-a produs chiar în timpul perioadei imperial romane, iar ultima la 25 aprilie 1945 când a fost aruncat în aer de trupele germane în retragere. Totdeauna a fost refăcut, uneori numai cu complectări din lemn. Turnul prin care se intră pe pod dinspre oraș a fost ridicat în evul mediu, după anul 1000, iar cel de al doilea, cel dinspre teritoriul exterior, de pe celălalt mal a fost ridicat după mijlocul sec.al 14-lea. In 1368 seniorul Cansignorio a trecut peste pod un apeduct care aducea apă potabilă pentru unele edificii centrale, precum și pentru fântăna Madona Verona din Piazza delle Erbe. După câteva secole de relativă liniște, în 1801 turnul care se ridica pe malul dinspre teritoriul extern a fost demolat, iar în câțiva ani, numeroasele cabane ce se aciuiseră de-a lungul întregii dezvoltări a podului au fost de asemenea eliminate, deoarece au fost considerate incompatibile de către administrație cu măreția monumentului roman.

Podul, cu lungimea de 92,80 metri și lățimea de 7,20 metri, inclusiv trotuarele și parapetele, este format din cinci arcade. Sprijinul și cele două arcade dinspre malul opus datează din epoca romană, sprijinul dinspre oraș prin care am pătruns noi, cu turnul deasupra lui și arcul adiacent sunt din epoca Scaliger, în timp ce cele două arcade rămase în partea centrală sunt din perioada venețiană.

            Ponte di Pietra – vedere spre oraș

Partea romană este alcătuită din blocuri mari de piatră, în timp ce partea Scaliger și cea venețiană sunt realizate în principal din cărămidă, dar cu întăriri cu plăci de piatră de aceeași origine cu cea romană.

Pe pod am fost întâmpinați de răcoarea binefăcătoare a curentului purtat de apa verzuie a Adigelui. Am stat multe minute să ne cuprindă răcoarea, apoi am pornit spre malul advers unde ne aștepta o altă minunăție romană, teatrul roman.

Verona are multe vestigii și alte monumente romane demne de menționat. Un astfel de exemplu este teatrul roman. Acesta a fost construit în primul secol e.N. dar de-a lungul timpului și-a pierdut strălucirea ajungând în ruină și fiind transformat în zonă de locuit. Insă în sec.al 18-lea, un veronez bogat, Andrea Monga, a decis să facă ceva, așa că a cumpărat toate locuințele din perimetrul teatrului și l-a restaurat, lăsând pentru posteritate această mostră de arhitectură romană.

Teatrul roman.

La fel de interesante sunt Ponte di Pietra și Arco dei Gavi (Arcul lui Gavi), acesta din urmă fiind cam de o vârstă cu Teatrul Roman. Totuși, Arco dei Gavi este remarcabil din alte puncte de vedere decât teatrul orașului. Aici, constructorul Lucius Vitruvius Cordone și-a semnat opera, un lucru rar întâlnit în acele vremuri, iar mai târziu, deși a fost demolat de trupele franceze în 1805, el a fost reconstruit la mai bine de un secol distanță, în 1932, folosindu-se în bună măsură materialele originale. Astăzi minunatul edificiu roman găzduiește cu regularitate reprezentații teatrale care fac concurență operelor cantata în amfitetrul central.

Ne-am așezat cu plăcere mare pe gradenele cele mai înalte și am admirat marea de acoperișuri roșii-maronii și trupurile massive ale bisericilor cu clopotnițe semețe. Intre noi și oraș se prelingea șarpele lucios al Adigelui. Am avut noroc de o zi caldă dar foarte limpede așa că dinspre nord ne-au salutat Alpii cu fierăstrăul piscurilor albit de zăpezi recente sau de ghețari veșnici.

De la tetrul roman am putut urca cu un ascensor la vechea mănăstire San Girolamo, cu o perspectivă și mai cuprinzătoare a orașului. Aceasta a fost ridicată în sec.al 15-lea ca mănăstire a iezuiților. Acolo am găsit amenajat între vechile ziduri un muzeu arheologic în dezvoltare. Mai sus, am urcat cu o oarecare oboseală spre Castel San Pietro.

Castel San Pietro este o fortăreață străveche construită deasupra ruinelor castelului unui . A fost construit de Giangaleazzo Visconti de Milano, în 1398, și a fost unită inițial la zidul continuu din jurul Socorro. Fortăreața se află deasupra dealului de vis-à-vis de oraș, care oferă o vedere excelentă asupra orașului, mai ales atunci când soarele apune. Unele dintre clădirile pe care se pot vedea din preajma castelului includ Santa Sophia, San Leonard și castelele San Matia.

Unul dintre avantajele fortăreței este că se află destul de aproape de mai multe atracții: Muzeul Arheologic al Teatrului Roman, Sfinții. Siro e Libera¸ San Giovanni in Valle, Expoziția permanentă africană, Palazzo del Vescovado, Ponte della Pietra,  biserica  Sant'Anastasia, San Giorgio in Braida, Santa Maria in Organo, Santa Elena, Duomul Santa Maria Matricolare și Biblioteca Capitolare. Toate sunt doar câteva dintre punctele de interes aflate la câțiva pași de castel.

După ce ne-am încărcat privirile și sufletele cu priveliști neașteptate, dintre care munții m-au făcut să suspin, am coborât alene lunga scară ce ne-a condus la capătul podului Ponte di Pietra, loc de unde începusem urcușul spre cele trei edificii istorice. Scara este numită Scalone Castel San Pietro. Coborârea a fost destul de lungă și cred că ne-ar fi extenuat dacă i-am fi urmat treptele la venire.

Ziua noastră de plimbare prin Verona se apropia de sfârșit, odată cu resursele  fizice, dar nu am cedat până n-am trecut și pe la Catedrala din apropiere, înălțată și ea tot aproape de malul Adigelui. De la capătul podului di Pietra, trecând pe sub turnul său de pază medieval, am parcurs două mici piațete pentru a ne afla lângă catedrală.   

Incepută în sec.al 12-lea marea biserică nu a fost terminată până în sec.al 17-lea. Biserica principală a oraşului se mândreşte că încă are uşile şi portalul originale, acoperite cu reliefuri în stil romanic lombard, care sunt atribuite lui Niccolo și ale cărui lucrări pot fi văzute și la Basilica de San Zeno Maggiore. Biserica a fost construită pe ruinele unei biserici mai vechi, paleo-creştină, datând de la sfârşitul Imperiului Roman. Capela Nichesola, prima capelă din stânga,  găzduiește Adormirea Maicii Domnului a lui Titian, operă care este principala comoară a catedralei, cu o ramă arhitecturală de Sansovino. De asemenea, de interes este ecranul semicircular care separă altarul de restul bisericii, elemente atribuite lui Sanmicheli. La dreapta lui se ridica mormântul din sec.al 14-lea al Sfintei Agatha. Sunt de admirat și pilaștrii de marmură roz ce dau grandoare, rezistență și lux. Nu am părăsit zona fără a da un tur prin spatele Domului, pe malul râului acoperit de o pânză slipitoare auriu-roșietică născută din razele amurgului.

Duomo di Santa Maria Matricolare (Catedrala)

A doua zi dis-de dimineață am optat pentru un nou periplu prin Piazza Bra, cu decorurile unui spectacol de operă depozitate în marginea amfiteatrului, pe Via Mazzini, prin Piazza delle Erbe și Piazza dei Seniori, până la uimitoarele Arche Scaligeri.

Din capătul de sud al Piazza delle Erbe am mers câșiva pași pe stăduța Cappello, până la falsa Casă a Julietei. Casa di Giulietta de pe Via Capello este un adevărat loc de pelerinaj pentru îndrăgostiți. Din păcate, povestea casei este departe de trista romanță a celor doi îndrăgostiți. In 1905, orașul a cumpărat această proprietate și fără prea multe negocieri a instituit-o drept casa Julietei.

Casa Julietei, Verona

In curte a fost așezată o statuie ingenuă de bronz a Julietei de mărime naturală. Fiind plasată la nivelul vizitatorilor din curte, s-a creat obițnuința ca cei mai îndrăzneți și mai devotați să-i mângâie sânul din dreapta, astfel că în acea porțiune bronzul este mai lucitor. Este un obicei barbar, de prost gust, asemănător cu pipăirea degetului de la pivior al Sfântului Petru ân basilica de la Vatican. Este dezgustăror cum de se adună atâtea țoape umane în cel mai fără valoare loc din minunata Veronă, oraș care poate să educe, în rest, cu artă și istorie demnă.

Se intră printr-un gang într-o curte strâmptă în care se află o casă de cărămidă îngustă cu etaj și cu un balconaș de piatră în care încap cu greu doi oameni. Jos se deschide o ușă ogivală, iar pe perete se deschid și sus și jos câte două ferestre cu desen și bordure de piatră de factură medievală. Este într-adevăr un edificiu foarte vechi și atins de vrmuri. Cei mai avuți plătesc bilete pentru a putea urca în clădire și a ieși la balcon, majoritatea, însă, se limitează de a prinde pe zidul casei fel de fel de bilețele cu dorințe și speranțe. Nouă ni s-a părut un spectacol de prost gust, demn numai de oameni puțin isterici și înapoiați, mai ales că toată lumea știe că acea casă este un fals închinat lui Schakespeare.

 

Unii se duc și la un fals mormânt al Julietei aflat în claustrul  bisericii San Francesco al Corso pe Via del Pontiere, la o distanță apreciabilă spre sud.

O plimbare prin Verona nu se poate admite fără a putea admira vechile porți ale orașului care s-au păstrat. Porta Borsari este de fapt fațada uneia dintre porțile de acces în oraș din sec.al 3-lea. Pe ea este inscripționat anul 245 e.N., cu numele Colonia Verona Augusta, trădând faptul că încă de atunci orașul avea numele din prezent. De asemenea, Porta Leoni, ceva mai veche, din sec. 1 e.N., a făcut parte odinioară din sistemul de porți romane, iar întreaga stradă pe care  aceasta se află este de fapt un mare șantier arheologic încă deschis.

Poarta Borsari datează din sec. 1 e.N., deși a fost construită cel mai probabil peste o poartă preexistentă din sec. 1 e.A. O inscripție care datează din timpul domniei împăratului Gallienus raportează o altă reconstrucție în 265 e.N. Via Postumia (care a devenit aici decumanus maximus) trecea prin poartă, care era intrarea principală a orașului și, prin urmare, era bogat decorată. De asemenea, inițial avea o curte interioară, acum dispărută.

Numele roman al porții era Porta Iovia, întrucât era situat lângă un mic templu dedicat lui Jupiter lustralis. In Evul Mediu a fost numită Porta di San Zeno, în timp ce numele actual derivă de la soldații de pază, cărora li s-a plătit dazio (în latină bursarii).

Porta Borsari

Fațada, din calcar alb local, are două arcade flancate de semi-coloane cu capiteluri corintice care sprijină antablamentul și frontonul. In partea superioară se află un perete cu două etaje, cu douăsprezece ferestre arcuite, unele dintre ele fiind incluse în mici nișe cu fronton triunghiular.

Porta Leoni era intrarea care dădea acces la Cardo Maximus, unul dintre cele două drumuri principale ale orașului roman. Numele derivă de la un sarcofag găsit în apropiere, pe capacul căruia se aflau două sculpturi cu lei. Potrivit unei legende neconfirmate, numele derivă dintr-un tunel care constituia acces la arenă. Doar jumătatea stângă a fațadei interne a rămas de la  intrarea originală, dar permite să se aprecieze diferitele tehnici de construcție ale porților romane din Verona. Atât Porta Leoni, cât și Porta Borsari erau de fapt caracterizate de aceeași structură. Intrarea în sine era un fel de mic fort cu curte interioară, construită în cărămidă și tuf în epoca republicană. La aceasta, în timpul marii lucrări de înfrumusețare și reconstrucție a orașului care a avut loc în perioada imperială, a fost adăugată o fațadă bogată, decorată de calcar alb. In timp ce pentru Porta Borsari această fațadă este singurul element al intrării care s-a păstrat, pentru Porta Leoni din spatele fațadei jumătate de piatră există încă o parte vizibilă a zidului de cărămidă.

Porta Leoni

Cu câteva decenii în urmă, în timpul unor săpături asupra a ceea ce era de fapt vechiul cardo massimo, fundațiile părții dispărute din Porta Leoni au ieșit la lumină împreună cu baza unuia dintre cele două turnuri circulare care protejau exteriorul și care astăzi, cu o soluție urbanistică originală a fost lăsată expusă în locația inițială.

Verona, după devastarea suferită în urma prăbușirii tragice a Imperiului roman de Apus și după invaziile barbare ulterioare, a reușit lent să se recupereze. Clădirile din zidărie au început să fie reconstruite încet, după ce orașul a fost timp de secole un amestec de ruine ale splendorilor din Verona Romană și de colibe și de cârciuni sărace din materiale perisabile. Secol după secol Verona a crescut dintr-o comună liberă într-un important centru ghibelin, sub Ezzelino da Romano și a devenit apoi o domnie puternică sub senioria Scaligeri, cunoscută în toată Europa pentru curtea sa, porțile sale, legendele sale.

Aspectul medieval, romanic și gotic este în continuare cel care caracterizează cel mai mult centrul istoric al orașului, cu case tip fortăreață și castele crenelate, cum ar fi casa Romeo sau Castelvecchio, biserici și mănăstiri, turnuri și arcade, monumente funerare, precum celebrele Morminte Scaliger.

Sub stăpânire venețiană, Verona a cunoscut o renaștere și o dezvoltare urbană remarcabilă care a coincis tocmai cu răspândirea în Italia a noului stil renascentist.

Loggia del Consiglio a fost construită pentru a inaugura noul stil, primul exemplu de clădire renascentistă din Veneto.

In Verona această perioadă a fost anotimpul marilor palate nobile de reprezentare și a fortificațiilor noi, impunătoare și monumentale, cerute de inovațiile militare schimbate.

Arhitectul acestei reînnoiri arhitecturale este în principal Michele Sanmicheli care, pe lângă reproiectarea structurii urbane a Veronei, a creat splendidele metereze, oferindu-le cu intrări care sunt adevărate capodopere ale artei renascentiste. La acestea trebuie adăugate palatele pe care le-a proiectat pentru importante familii veronese și intervențiile sale în bisericile orașului.

Dominația venețiană a durat aproape patru sute de ani, secole în care se vede o evoluție progresivă a stilurilor spre primul manierism și apoi spre baroc, care a lăsat urme importante și în Verona.

Dominația austriacă, din 1815 până în 1866, s-a caracterizat mai ales prin transformarea Veronei într-un adevărat oraș-cetate, mai mult decât a fost vreodată în istoria sa.

In decurs de cincizeci de ani, orașul a fost transformat într-un imens șantier care a dat de lucru întregii populații și aproape că a secat rezervele de aur ale Vienei. Verona a fost echipată cu metereze, forturi, castele și apoi cazărmi, arsenale și clădiri militare de tot felul. Multe dintre ele sunt încă azi bine păstrate pentru a putea documenta tehnicile rafinate de inginerie și arhitectură ale Imperiului Austro-Ungar.

In anii de dominație austriacă arhitectura civilă s-a caracterizat prin opera lui Giuseppe Barbieri (1778-1838) care, reînnoindu-se conform instanțelor neoclasice atât de dragi vienezilor,  a dat naștere unor lucrări impresionante precum Gran Guardia Nou, mai târziu redenumit Palazzo Barbieri și acum Primăria, Cimitirul Monumental și fațada Palazzo della Ragione.

In partea de apus a orașului, înainte ca Adigele să-și înceapă cotirea ce înconjoară centrul orașului am ajuns repede și cu elan.

La 5 minute de mers pe jos de la Amfiteatru, situat pe Via Roma, pe malurile râului, "Castelul Vechi" este un castel de basm cu turnuri și turnulețe de cărămidă. Acesta a fost comandat în 1354 de către Cangrande al II-lea (Scaligeri) pentru a servi rolul dublu de palat rezidenţial şi de bastion militar. Vederea lui și constituția masivă m-au purtat spre visări cu șapte sute de ani în urmă, dar și spre tradiția romană antică a construcțiilor de cărămidă. Puțin mai târziu, impresiilor generate de castel li s-a adăugat Ponte Scaliger cu atributele lui suplimentare cu caracter militar unic și neîntâlnit de mine prin ale areale militare medieval.

Castelul a supravieţuit secolelor de ocupaţie a familiei Visconti, a Republicii veneţiene şi apoi a lui Napoleon, fiind distrus de germani în timpul celui de-al doilea război mondial. Restaurarea sa a fost iniţiată în anul 1958 de celebrul arhitect veneţian Carlos Scarpa şi a fost redeschis în anul 1964. Camerele de la parter, ce afişează statui şi sculpturi din evul mediu, conduc la alei, săli boltite și scări, toate împrumutând stilul de arhitectură veneţian dintre sec.al 14-lea şi al 18-lea. Nu trebuie ratată curtea mare, cu statuia ecvestră a seniorului militar Cangrande I-ul, cu un cap de dragon aplicat pe spate (de fapt, casca armurii lui, scoasă de pe capul lui). O plimbare pe podul pietonal din spatele castelului oferă o priveliște frumoasă asupra castelului și asupra podului, Ponte Scaligeri,construit în 1355, distrus în timpul celui de-al doilea război mondial și apoi reconstruit utilizând materialele originale.

Castelvecchio, numit inițial Castelul San Martino din Aquaro, este cel mai important monument militar al familiei Scaliger. In present este folosit pentru a găzdui muzeul civic. Secțiunea sa de pictură permite să se facă o bună idée despre picture veroneză dintre secolele 12 și 16 în raporturile sale cu Veneția și goticul internațional. Se expun fresce ale pictorilor locali și picturi ale lui Stefano da Verona, Pisanello, Giambono,, Carlo Crivelli, Mantegna, Carpaccio, precum și ale lui Bellini. Sălile superioare prezintă opere ale școlii veroneze din Renaștere, ale lui Morone, Liberale da Verona, Girolamo dai Libri și Veronese. Sunt expuse și opera ale venețienilor Tintoreto, Guardi, Tiepolo și Longhi. Muzeul reunește și colecții de arme, de bijuterii și sculpture.

Arcul roman din Piazza Castevecchio

Inițial castelul a luat numele de San Martino din Aquaro, de la biserica preexistentă închisă la Curtea de Arme, a cărei existență datează din sec.al 8-lea. A luat numele de Castel Vecchio abia după construcția castelelor San Felice și San Pietro.

Castelveccio

Istoria construcțiilor castelului este complexă și prelungită de-a lungul timpului. Complexitatea derivă, în general, din importanța poziției sale în organismul urban și, în special, din legătura sa morfologică și funcțională strânsă cu zidurile urbane ridicate în epoca comunală de-a lungul râului Adige. Intervenția definitivă comandată de Cangrande II della Scala, datată la 1354, a configurat un adevărat castel urban. Dar complexul de fortificații a fost finalizat în 1376 de Antonio și Bartolomeo della Scala. La acea dată Castevecchio reprezenta o construcție majestoasă cu impresionante caracteristici de forță și descurajare.

Castelvecchio și ponte Scaligeri

Podul Castelvecchio, cunoscut și sub numele de Podul Scaliger, este parte a cetății Castelvecchio, considerată a fi cea mai îndrăzneață și admirabilă lucrare din evul mediu la Verona. Podul a fost construit între 1354 și 1356 sub stăpânirea Cangrande II della Scala (Scaliger) pentru a asigura cetății Castelvecchio o cale de evadare către Tirol în cazul în care ar fi existat o revoltă a uneia dintre facțiunile inamice din cadrul orașului. Puterea podului i-a permis să treacă nevătămat cinci secole de istorie până când, în 1802, francezii, în urma Tratatului de la Lunéville, au tăiat turnul de pe litoralul rural și au eliminat balcoanele, așa cum se făcuse anterior pentru turnurile castelului, pentru a plasa baterii de tunuri, balcoane reconstruite de austrieci în 1820 la ordinul împăratului Francisc I al Austriei. Podul a fost aruncat în aer de germanii în retragere la 24 aprilie 1945, împreună cu toate celelalte poduri din Verona, inclusiv podul roman di Pietra.

Podul este o lucrare îndrăzneață pentru perioada în care a fost construit, arcul din dreapta având o lumină de chiar 48,69 metri, în timp ce cele două arcade mai mici au lumini de 29,15 și 24 de metri. Diferitele lățimi ale arcadelor și diferitele dimensiuni ale stâlpilor au fost studiate în raport cu forțele diferite ale apei din această buclă a râului.

Ponte Scaliger

Baza stâlpilor și a arcurilor, deci partea inferioară a structurii, sunt din piatră, în timp ce partea de sus a podului este din cărămidă, un material care caracterizează toate monumentele medievale din Verona. Cei doi stâlpi pe bază cu plan pentagonal, orientați în amonte pentru a facilita curgerea apelor, sunt extrem de masivi, iar cel mai mare s-a îmbogățit cu cincisprezece capiteluri corintice și fragmente de basoreliefuri romane. Calea de-a lungul podului, cu o lungime de peste o sută douăzeci de metri și o lățime de peste șase metri, este apărată de ziduri și creneluri în formă de porumbei, cu pasarele și locuri de tragere, precum și de ridicarea impunătoare spre oraș a unui un turn și a unuia eliminat parțial de francezi în secolul al 18-lea, spre zona rurală. Totuși, trebuie recunosct că podurile sunt poate cea mai invizibilă formă de arhitectură publică, peste care se trece cu prea multă naturalețe și dezinvoltură.

Evul mediu a oferit orașului alte multe opere de arhitectură deosebite. Astfel,  basilica San Zeno Maggiore este un exemplu perfect de construcție medievală de inspirație romanică. Pe fațada ei se poate admira Ruoa della Fortuna, o imensă fereastră cu vitralii, una dintre cele mai vechi din Europa, iar la interior ochiul va cuprinde numeroase fresce datând din secolele 12-14, încununate de opera lui Andrea Mantegna: Bambino e santi (Copilul și Sfinții).

Basilica di San Zeno (cunoscută și sub numele de San Zeno Maggiore sau San Zenone) este o bazilică minoră. Faima sa se bazeaz pe arhitectura sa și în parte pe tradiția că în cripta sa a avut loc căsătoria lui Romeo cu Julieta lui Shakespeare. Acesta se află în vecinătatea unei abații benedictine, ambele dedicate Sf. Zeno din Verona.

Sf. Zeno a murit în 380. Potrivit legendei, deasupra mormântului său de-a lungul căii Via Gallica, prima mică biserică a fost ridicată de Teodoric cel Mare, regele ostrogoților. Ridicarea bazilicii actuale și a mănăstirii asociate a început în sec.al 9-lea, când episcopul Ratoldus și regele Pepin al francilor au participat la aducerea moaștelor sfântului în noua biserică. Acest edificiu a fost deteriorat sau distrus de o invazie maghiară la începutul sec.al 10-lea, moment în care trupul lui Zeno a fost mutat la Catedrala Santa Maria Matricolare. La 21 mai 921, a fost readus în cripta din biserica actuală. In 967, un nou edificiu romanic a fost construit de episcopul Raterius, cu hramul Otto I, Sfântul Impărat Roman.

San Zeno Maggiore

La 3 ianuarie 1117, biserica, împreună cu cea mai mare parte a orașului, a fost avariată de un cutremur. Biserica a fost restaurată și extinsă în 1138. Lucrările au fost finalizate în 1398 cu reconstrucția acoperișului și a absidei în stil gotic. Plafonul și absida de lemn au fost adăugate în 1387-98, ceea ce a necesitat ridicarea naosului.

Mănăstirea San Zeno a fost dizolvată de Republica Veneția în 1770, iar bazilica a devenit biserică parohială în 1806.

In 1870-71, scara din sec.al 16-lea dintre naos și cor a fost înlocuită cu două scări laterale. Treptele centrale din naos către criptă au fost adăugate în același timp. Presbiteriul a fost restaurat în 1931.

Fațada grandioasă de vest a biseicii San Zeno este realizată dintr-o piatră de tuf gălbui și cărămidă și se centrează pe rozeta mare amintită și cunoscută sub numele de Ruota della Fortuna (Roata Norocului), creată în 1217-25 de maeștrii Brioloto și Adamino da San Giorgio

Portalul de vest datează din 1138 și este plin de sculpturi romanico-lombarde magnifice, incluzând două reliefuri lungi de scene biblice și alegorice care se întind de-a lungul fațadei în ambele părți.

Relieful din partea dreaptă a fost sculptat de maestrul Nicolo (care a sculptat și portalul catedralei) și înfățișează scene din Vechiul Testament și legenda Teodoricului. Cel din stânga, sculptat de Guglielmo, elevul lui Nicolo, ilustrează scene din Noul Testament și bătălii dintre cavaleri și soldați pedeștri.

Ușile superbe din bronz, care datează din sec.al 12-lea, sunt unul dintre cele mai importante elemente artistice ale Veronei. Acestea sunt decorate cu 48 de panouri care ilustrează povești biblice și viețile Sf. Mihail și Sf. Zeno.

Panourile din bronz au fost create de mai mulți artiști necunoscuți. Cele de pe ușa din stânga, care prezintă scene din Noul Testament, au fost create de un artist german în jurul anului 1100, iar cele din dreapta, portretizând Vechiul Testament, au fost realizate de un artist local italian în a doua jumătate a sec.al 12-lea.

Campanila romanică, detașată de corpul bisericii, a fost începută în 1045 și finalizată în 1178. Turnul larg ridicat la nord (stânga) de biserică este singurul supraviețuitor al mănăstirii benedictine din sec.al 9-lea.

Intrarea în biserică este încadrată sub un portic îngust ce are două coloane subțiri spre în afară, coloane sprijinite pe statuile a do lei culcați. Acest element constructive m-a impresionat prin unicitate și mi-a rămas adânc întipărit în memoria vizuală.

Planul bisericii este lung și relativ îngust, cu trei nave sprijinite pe stâlpi și coloane și acoperite cu un acoperiș din lemn. Tipic pentru bisericile de pelerinaj romanic, corul de la capătul estic al navei central este ridicat pentru a face loc criptei de dedesupt.

San Zeno Maggiore

Absida dreapta / sud este una dintre cele mai vechi părți ale bisericii (sec.al 10-lea), în timp ce absida centrală este una dintre cele mai noi (sec.al 14-lea).

Printre multe opere de artă notabile care pot fi văzute în biserică se numără:

-          Cripta care datează din sec.al 13-lea și este susținută pe coloane antice. Acesta conține încă moaștele Sfântului Zeno, acum aflate într-un sarcofag modern, precum și mormintele altor sfinți și episcopi.

-          Claustrul romanic, datând din secolele 12 - 14, în care se pătrunde din nava de nord a bisericii. Are mici coloane duble din marmură roșie și multe morminte și monumente.

-          Claustrul fostei mănăstiri

La stânga claustrului se află Oratorio di San Benedetto (sec.al 13-lea, dar care poate avea origini creștine timpurii), care prezintă câteva capiteluri antice.

In interiorul bisericii se pot vedea fresce din secolele al 13-lea și al 14-lea, fontul de botez, plafonul bolții cu nervuri, cripta în care sunt păstrate resturile de la San Zeno, statuia policromatică din San Zeno numită „San Zeno râzând” și faimosul Triptic al lui Andrea Mantegna ( 1457-1459), operă aflată deasupra altarului principal.

Dialogul dintre cel ce dorește ridicarea unui edificiu și arhitect este o conversație cât se poate de intimă, întrucât atunci când se vorbește despre construcție se vorbește despre vise. Acesta este cazul minunatelor lăcașuri a căror finalizare a durat, mai totdeauna, sute de ani și trecute prin diverse stiluri și talente

De la Castelvecchio am traversat orașul spre răsărit pentru a nu lăsa necercetat un alt edificiu religios venerabil, biserca San Fermo Maggiore, aflată tot pe malul Adigelui. Pentru aceasta am avut plăcerea de a parcuge din nou o latură a Pieței Bra și să admirăm bolțile amfiteatrului.

Conform tradiției, sfinții Fermo și Rustico au suferit martiriul în acest loc, în 304 e.N. și devotamentul popular a construit o biserică în onoarea lor (secolul al 5-6-lea), deși primele urme ale acestei biserici datează din sec.al 8-lea. . Moaștele celor doi sfinți au fost duse și venerate la început în comunități creștine din nordul Africii. De acolo au fost aduse mai întâi la Capodistria și apoi la Trieste.

In 755 sau 765, episcopul de Verona, Sant Annone, după ce a răscumpărat moaștele, le-a așezat sub altarul bisericii dedicate lor.

Intre 1065 și 1143, benedictinii au restructurat complet complexul și au construit două biserici construite în stil romanic, prima inferioară pentru a păstra moaștele unde le-a așezat Sfântul Annone, cealaltă superioară pentru cele mai populare și aglomerate sărbători euharistice. De asemenea, s-a început construcția clopotniței, care a fost finalizată abia în jurul sec.al 13-lea.

In 1261, franciscanii au luat locul benedictinilor și au reconstruit biserica superioară în forma sa actuală lucrarea putând fi finalizată în jurul anului 1350. In secolele următoare, în interiorul bisericii au fost adăugate capele, altare și monumente funerare, fără a denatura totuși structura originală.

In 1759 moaștele au fost așezate în altarul bisericii superioare pentru a le proteja de inundațiile frecvente ale Adigelui.

La 30 august 1807 franciscanii au fost obligați să părăsească biserica, care a devenit proprietatea statului și a fost încredințată clerului secular, devenind parohie diecezană.

In 2018 a fost găsit un mormânt în claustrul bisericii, probabil al maestrului templier Arnau de Torroja, care a murit la Verona în 1184.

In final de zi nu puteam pierde o vizită la renumita grădină Giardino Giusti. Născută în sec.al 16-lea este grădina minunată a orașului, are trasee printre partajările sale formale, unele statui vechi și un labirint de gard viu. Un alt traseu duce din spate, în sus pe malul abrupt într-o grădină mai puțin formală, cu o grotă și priveliști ale orașului, înconjurate de chiparoși bătrâni și demni. Deși nu este cea mai mare, este clasată printre cele mai plăcute grădini renascentiste din Italia. Mai ales în căldura verii, este o retragere pașnică din oraș.

Atmosfera medievală a orașului, punctată de amintiri antice și farmecul său aparte ne-a făcut să trepidăm de vise ale unei reântoarceri.  Orașul palpită pur și simplu în fiecare colț de multă culoare și frumusețe peisagistică, de viață și freamăt, de romantism și de iubire a trecutului și a prezentului.  Toți care îl străbat simt că aici vibrează o istorie străveche, în care se întrepătrund armonios arta și cultura împreună cu aerul său modern și contemporan al zilelor noastre.