Undeva, sub cel mai înfiorător şi neprimitor deşert al lumii, se află depozite naturale de proporţii uriaşe compuse din apă dulce, cel mai preţios ingredient din reţeta Vieţii. De aceste depozite depinde viitorul multor ţări africane, şi nu numai al lor. De înţelepciune noastră, a tuturor, depinde menţinerea ciclului natural al apei pe Pământ. Apa devine – încet, dar sigur - cea mai căutată resursă naturală.
Poate fi apa altor ere o soluţie pentru viitor însetat?
Fenomenul încălzirii globale, secetele prelungite din diverse regiuni ale lumii şi, nu în ultimul rând, creşterea continuă a populaţiei Terrei, au un impact decisiv şi totodată negativ asupra rezervelor de apă dulce ale planetei, apă fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar fi de-a dreptul imposibilă.
Apa curentă este, de obicei, extrasă din râuri sau lacuri, fiind folosită la toată gama de activităţi umane, de la apa de băut la agricultură şi toate ramurile industriei. Lacurile şi cursurile de apă reprezintă, până în prezent, cea mai accesibilă şi ieftină sursă de apă aflată la îndemâna omului.
Apa dulce, obţinută din apa sărată a mărilor şi oceanelor, este scumpă, iar procesele complexe de desalinizare nu permit încă obţinerea cantităţilor optime necesare pentru consumul şi nevoile crescânde alte ţărilor din zonele deşertice, tropicale.
Dar iată că goana după apă a adus în atenţia omenirii o sursă relativ nouă - şi până acum ignorată - de apă: apa fosilă, sau paleo-apa, în limbajul specialiştilor.
Paleo-apa este, de fapt, apă care s-a infiltrat într-un acvifer acum multe mii de ani, într-o eră geologică demult apusă, fenomenul producându-se în condiţii climaterice şi geo-morfologice total diferite de cele din prezent.
Această apă fosilă poate rămâne în "acviferele-fosile" timp sute de mii şi chiar milioane de ani, fără a se evapora sau infiltra. Apa fosilă este, de cele mai multe ori, urmarea unui eveniment geologic major, de genul unui cutremur de pământ, care duce la "astuparea", la acoperirea, şi cumva chiar la sigilarea acviferului în cauză, care nu mai poate fi alimentat cu ape provenite din precipitaţii.
Din nefericire, paleo-apele nu sunt surse regenerabile de apă, din motive mai mult decât evidente. Odată ce acviferul închis a fost spart prin forare, iar apa extrasă, acesta nu se mai poate re-alimenta, deoarece este în afara zonelor actuale cu pânze freatice.
Extragerea apelor din "acviferele fosile" este cunoscută în hidrologie sub expresia de "mineritul apelor". Dacă apa unui acvifer este extrasă prin intermediul unui puţ de mare adâncime, cu o rată care o depăşeşte pe cea de realimentare naturală (care, în cazul acviferelor fosile este practic zero), pereţii acviferului colapsează în cele din urmă, formând o depresiune subterană care afectează pânzele freatice din zona respectivă. Studierea acestui acestui fenomen a dus la incriminarea "mineritului apelor", pe care tot mai mulţi specialişti îl consideră vinovat chiar de creşterea nivelului mărilor şi oceanelor.
Oricât ar fi de greu de crezut, un studiu detaliat efectuat de specialişti din cadrul Universităţii din Utrecht, Olanda, şi dat publicităţii în luna februarie a anului curent, a demonstrat că exploatarea în exces a marilor acvifere fosile din lume, a dus la creşterea volumului de apă din hidrosferă şi este responsabilă de creşterea cu o pătrime a nivelului Oceanului Planetar, de la începutul secolului XX, până în prezent.
"Marea" de apă dulce de sub Sahara
Mari acvifere fosile sunt cele de sub Marile Câmpii nord-americane (rezervorul fosil de la Ogalalla), cel de sub deşertul Kalahari, cel de sub deşertul Thar sau chiar Lacul Vostok, un uriaş lac subglaciar, ascuns de gheţurile perene ale Antarcticii.
Dar cel mai voluminos acvifer străvechi din lume este situat, paradoxal, sub cel mai mare şi mai cumplit deşert din lume, Sahara.
Acest "zăcământ" de apă, Sistemul Nubian, este - forţând puţin termenul - o mică mare subterană de apă dulce, aflată în adâncimile Saharei.
A fost descoperit în anii 1950, în urma prospecţiunilor pentru noi surse de petrol de pe teritoriul Libiei.
Astfel, în cel mai arid loc de pe Terra, apa fosilă a devenit mai valoroasă decât combustibilii fosili, căutaţi iniţial de libieni.
Libia, cu teritoriu saharian în cea mai mare parte, primeşte anual mai puţin de 100 mililitri de apă din precipitaţii, deci descoperirea imensului rezervor este un factor care a va impulsiona dezvoltarea umană şi chiar agricultura într-o regiune destul de puţin propice vieţii.
Imensul acvifer sub-saharian a apărut în secvenţe sedimentare, ale căror vârste se întind din Paleozoicul târziu până în Cretacic, după care, în urma altor mişcări ale scoarţei terestre, au fost realimentate cu apă în Holocenul timpuriu. Atunci, în Holocen, realimentarea a fost favorizată şi de climatul foarte umed existent în Sahara acelor timpuri.
Acviferul de dimensiuni uriaşe se întinde sub teritoriile a patru ţări: Sudan, Ciad, Egipt şi Libia.
Experţii care l-au investigat susţin că are un volum de cel puţin 150.000 kilometri cubi de apă dulce.
Extrem de bucuros în urma descoperirii, preşedintele de atunci al Libiei, Moammar Gaddafi, a lansat în anul 1984 aşa-numitul The Great Man-Made River Project, un sistem colosal alcătuit din conducte, rezervoare, pompe şi sisteme performate de forări la mare adâncime, o uriaşă infrastructură tehnologică destinată acoperirii necesităţilor de apă ale unei populaţii umane de 70 milioane de persoane.
Cele 1.300 de puţuri de mare adâncime care străpung nisipurile Saharei libiene, extrag zilnic aproximativ 6,5 milioane metri cubi de apă. O conductă colosală, cu diametrul de 4 metri şi lungimea de 4.000 kilometri, cea mai mare conductă de apă dulce din lume, transportă preţioasa apă spre oraşele libiene din nordul ţării.
Giganticul proiect a costat peste 20 miliarde USD, iar specialiştii estimează că va rămâne în funcţiune şi în următorii 50 de ani, de apa extrasă din subsolul Saharei depinzând nu doar Libia, ci şi ţările înconjurătoare.
În final, chiar şi la ora actuală, cu toată tehnologia disponibilă, nu s-a stabilit încă adevărata capacitate a acviferului fosil nubian.
Noi speranţe pentru ţările predominant deşertice apar în urma veştilor care anunţă descoperirea de noi şi noi acvifere fosile, ascunse timp de milenii sub necruţătoarele nisipuri încinse de forţa tot mai mare a Soarelui.
În această direcţie, proiectul AQUIFER dezvoltat de Agenţia Spaţială Europeană, se bazează pe imaginile de satelit, coordonate şi interpretate de geofizicianul Stefan Saradeth, coordonatorul proiectului.
Americanii nu se lasă nici ei mai prejos şi, la scurt timp după lansarea ambiţiosului proiect european, şi-au pregătiti propriul program, intitulat NASA's Gravity Recovery and Climate Experiment (GRACE), destinat identificării şi studierii a noi acvifere de mare adâncime.
Recent, un alt acvifer străvechi a fost descoperit în subsolul Iordaniei, o altă ţară deşertică care se confruntă cu lipsa stringentă de apă.
Acviferul Disi, situat la graniţa cu Arabia Saudită, poate livra Iordaniei şi ţărilor vecine o cantitate de 99 milioane metri cubi de apă anual. Americanii au finanţat un proiect de cooperare cu statul iordanian, proiect în valoare de 600 milioane USD, dar proiectul întâmpină, deocamdată, dificultăţi venite dintr-o direcţie nebănuită.
Specialiştii au descoperit cu stupoare că apele fosile din acviferul de la Disi au un nivel de radiaţii de 20 de ori mai mare decât nivelul maxim admis pentru apa potabilă. Apa a fost contaminată de straturile de gresii, roci care, de-a lungul milioanelor de ani, au eliberat în apă elemente radioactive.
Cel care a descoperit problema, geochimistul Avner Vengosh din cadrul Universităţii Duke, susţine însă că situaţia de la Disi nu este deloc una singulară: ape fosile cu nivel ridicat al radiaţiilor au fost descoperite şi în acvifere din Israel, Egipt, Arabia Saudită sau Libia.
Din fericire, încărcarea radioactivă a acestui tip de ape poate fi înlăturată în urma unui procedeu relativ simplu, dar destul costisitor, susţine profesorul Vengosh.
O problemă mai mare în cadrul exploatării apelor fosile constă, de fapt, în amestecul acestora cu ape sărate, un incident des întâlnit în cadrul forărilor de mare adâncime din deşert; astfel de incidente nedorite apar cel mai adesea în timpul exploatării acviferelor fosile situate în apropierea coastelor marine.
Viitorul oscilează undeva între speranţă şi pesimism.
Rezultatele programelor lansate de NASA şi de Agenţia Spaţială Europeană au demonstrat că omenirea foloseşte tot mai multă apă, într-un ritm cu care precipitaţiile nu pot ţine ritmul. Iar acest dezechilibru a dus la scăderea nivelului apei din pânzele freatice cu 30 centimetri în intervalul 2002-2008.
Acest aspect îngrijorător, coroborat cu faptul că rezervele de apă din acviferele fosile sunt finite, demonstrează încă o dată valoarea apei, fragilitatea echilibrului natural şi, mai ales, necesitatea stringentă a adoptării unor legi internaţionale în privinţa dezvoltării durabile.
