MONT SAINT MICHEL

Orizonturi fumurii. Orizonturi unde se învălătucesc norii grei ai Oceanului sau ceţuri apăsătoare. Orizonturi ale unui mare golf cu ţărmuri joase bântuite de vânturile mării. Ţărmuri unde şi vegetaţia s-a obişnuit treptat cu umezeala, cu invazia apelor sărate şi cu sarea. Orizonturi franceze de pe o parte a Canalului Mânecii ce scrutează lumea rece a Albionului. Frontiera controversată dar şi indefinită dintre Bretania şi Normandia franceză, în acelaşi timp ţărm care se bucură prea puţine zile pe an de lumina caldă a soarelui, de răsărituri vioaie sau apusuri de foc portocaliu. Ţinut bântuit de ape, de ceţuri, de curenţi marini şi de capriciile maselor de aer atlantice.

Acolo, într-un colţ de natură relativ ostil multe luni pe an şi supus unor lupte eterne ale elementelor, în nord-vestul Franţei se deschide golful ce poartă numele de munte, Muntele Saint Michel.

De fapt este o insulă cu trup de stâncă granitică, singura rămasă dintr-un grup de trei, care pistruiau largul golf de odinioară. Astăzi suratele Muntelui Saint Michel s-au contopit cu ţărmul continental, apele din jur fiind gonite de avansarea maselor de nisip împinse şi depuse de maree.

Răsărind dintr-un spaţiu indefinit de nisip umed şi din valuri, Muntele Saint Michel a fost transformat de om într-o sfidare îndreptată împotriva forţelor naturii şi împotriva timpului. Stâncă pierdută într-un peisaj bântuit de vânturi, suspendată deasupra împrejurimilor nu totdeauna prietenoase, poartă pe umeri una din nestematele aşezate de om pe altarul lumii sale, o abaţie surprinzător de perenă şi elaborată. Abaţia cere a fi descoperită obstinaţia nebună a constructorilor din diverse veacuri şi a călugărilor, care, începând cu anul 708, au năzuit să facă din acest loc izolat, un punct de întâlnire pentru credincioşi, un astru uman al devoţiunii şi culturii.

Astăzi, pentru cel ce se apropie de ţărmul golfului Mont Saint Michel este o apariţie sublimă, mai ales în zilele în care soarele vine să dea tărie contururilor sale. Este o piramidă minunată ce pare a pluti pe talazuri de ape şi de nisip, plămădită de mâna omului după cu totul alte reguli şi viziuni decât ale piramidelor renumite ale lumii. Mont Saint Michel este o minunăţie plămădită şi apărată de mâna omului, minunăţie aşezată într-un golf care este şi el, prin anumite trăsături, o minunăţie a naturii. Geniul uman şi creaţia naturii s-au împletit şi s-au completat minunat, dar lucrarea omului este cea care determină valoarea, nu natura. Golful lipsit de nestemata muncii umane ar trece probabil cu totul neobservat şi comun în mulţimea ţărmurilor europene.

Din întinderile nesfârşite ale naturii, nesigure prin răceala lor impasibilă, destinul erelor geologice a lăsat să răsară un munte aşa de orgolios cum nu s-a mai văzut în faţa unui ţărm nisipos, un munte de stâncă mândru şi falnic, un munte mărunt printre semenii lui planetari, dar care aici se impune emblematic. Pe acest munte predestinat atenţiei umane, orele peisajului sunt toate ore de încântare şi curiozitate. Sub cerul mai mult plumburiu creşte nesfârşirea plajelor spălate de mareele retrase, plajele efemere ce par a da mărire cerului.

Abaţia temător de prăpăstioasă înfiptă pe Mont Saint Michel, împinsă spre cer departe de pământ, este totodată un castel feudal redutabil, fantastic, stupefiant ca un castel de vis, castel neasemuit de straniu şi de minunat.

De la depărtare silueta Muntelui Saint Michel, pare în mijlocul unui orizont albăstrui, vag lucitor, o bijuterie căzută din ceruri, asemănătoare unei picături împietrite. Sub razele de soare aceeaşi siluetă pare capacul unui sipet ce a ieşit din mâna unui bijutier vrăjitor, posedat de visări şi de o imaginaţie divină.

Ansamblul monumental Mont Saint Michel este fără îndoială una dintre realizările cele mai prestigioase ale arhitecturii evului mediu occidental. Loc de elită al spiritualităţii lumii apusene, muntele răsărit la margine de ape nesigure, deşi singuratic, invită la o experienţă spirituală ieşită din comun, într-un cadru magic de istorie.

Situat la frontiera dintre două ţinuturi franceze tradiţionale, abaţia Mont Saint Michel a fost unul dintre cele mai fabuloase şi rodnice şantiere ale evului mediu vest-european. Bravura arhitecturii monastice s-a etajat cu obstinaţie pe trei nivele proprii în jurul rocii primordiale. Lucrării monastice i s-a alăturat, la baza stâncii ieşite din mare, o aşezare umană fortificată, aşezare strâns legată constructiv de simbolul monastic, dar şi necesară. Afluenţa pelerinilor a determinat pe comercianţi să vină pe insulă şi să sufere unele privaţiuni începând cu sec. al 11-lea. De altfel este probabil ca hotelierii şi comercianţii de astăzi, înghesuiţi incredibil unii în alţii, să fie urmaşii hangiilor ce i-au găzduit odinioară pe pelerini.

Insula de la marginea Mării Mânecii, expusă intemperiilor violente abătute dinspre Atlantic, acest castel de poveste al unei colectivităţi religioase, de unde se pot scruta zările pe cinci leghe împrejur s-a aflat dintotdeauna sub graţia protectoare a Arhanghelului Mihail. De la înălţimea semeaţă a lucrărilor umane totul captivează, miracolele arhitecturii medievale, forţa inegalabilă şi de nestăpânit a naturii, lumina zilei, întunericul de smoală al nopţilor, bolta tremurând cu stele timide, ţărmurile cuminţi. Totul concură spre o sensibilitate unică în faţa mesajului acestui monument unic.

După secole de obscuritate şi de sânge, din încătuşarea apelor şi a nisipurilor arcane, zidurile, contraforturile, scările prelungi, turnurile, temeliile, sălile, coloanele, capelele, arcadele, bolţile, respiră în continuare lumina viziunilor şi dăruirea constructorilor de altădată. Acolo unde cândva văzduhul răsuna de cântec spre slavă divină, de imnuri de evlavie, astăzi se scurge tumultul unei vieţi libere, cercetătoare, pline de speranţă, veselă şi fremătătoare, tumultul vizitatorilor sosiţi din toate colţurile lumii.

Tumultul turistic a atins uimitoarea cotă de 3.200.000 de vizitatori anual, din care tot mai puţini sunt cei ce-şi consideră trecerea drept un pelerinaj. Visul ctitorilor din urmă cu treisprezece secole nu a fost de scurtă durată…. lumea vine în valuri.

Mulţi scriitori au încercat să redea magia Muntelui Saint Maichel. Victor Hugo gândea că „Muntele este pentru mare ceea ce este piramida lui Keops pentru deşert“. Guy de Maupassant a văzut „abaţia prăpăstioasă, împinsă în sus departe de pământ, precum o construcţie feudală fantastică, stupefiantă, precum un palat de vise, neasemuit de stranie şi frumoasă“. Iar Jules Michelet i-a precizat farmecul cu cuvintele: „Aceasta este şi nu mai este pământ, aceasta nu este mare“.

Marea face parte atât din istoria cât şi din frumuseţea Muntelui Saint Michel, avansând şi retrăgându-se pe perioade lungi după legi eterne ale naturii. Oamenii din epocile îndepărtate am văzut probabil un peisaj înconjurător Muntelui Saint Michel diferit de cel văzut astăzi, dar memoria colectivă a păstrat totuşi amintirea unui nivel al mării care l-a pus în pericol. O teorie susţine, în timpuri imemoriale ar fi existat  un cordon litoral împădurit, cordon care proteja ţărmul, dar că odată acela fiind rupt marea a înconjurat brutal muntele.

Amplitudinea mareelor în acest golf este una dintre cele mai mari din lume, atingând uneori mai mult de doisprezece metri. Deoarece suprafaţa de fund a golfului este aproape plată, apele mării se retrag foarte departe la reflux, aproape 20 de kilometri în câteva ore. Tradiţia a imaginat pentru acest fenomen rapid un cal în galop avântat atât pentru retragerea cât şi pentru revenirea surprinzătoare a apelor.

In golf se varsă trei râuri ale coastei, râuri mici care rătăcesc prin prundul larg cât orizontul: Sea, Seluna şi Cuesnon-ul. Ultimul râu marchează frontiera administrativă între Bretania şi Normandia, ceea ce a făcut ca Miuntele Saint Michel, plasat atât de aproape de Bretania, să fie contestat ca dar de valoare al Normandiei.

Apa curge de obicei pe sub nisipurile care devin mişcătoare şi periculoase. Pâcla şi apa care urcă repede pot surprinde pe eventuali pescari sau plimbăreţi. Muntele se ridică semeţ deasupra prundului, cel mai adesea acoperit de un mâl gri. La limita incertă dintre uscatul ferm şi tărâmul apelor cresc ierburi năpăstuite, care pot rezista la sare, dar care fac totuşi deliciul oilor.

Intr-un cadru natural rece, schimbător şi neprimitor multe zile din an, într-un cadru acoperit de nisip, de cer şi de mare, a fost edificată o mănăstire cu aspect de citadelă, a cărei înălţime în vârful săgetător al bisericii atinge aproape 170 de metri până baza stâncii. Locaşul monastic s-a găsit mult timp în afara civilizaţiei drumurilor comerciale şi militare, aşa că a avut răgaz să devină un demn loc de spiritualitate şi de artă medievală. Nu este de mirare că romanii, care au cucerit şi transformat Gallia, nu au lăsat în aceste locuri sărace şi stâncoase nici o urmă a trecerii lor. Muntele a dăinuit în afara mândrelor drumuri romane pe care circula tradiţia şi cultura lor, dar şi departe de marile oraşe ale antichităţii din această parte de lume.

Cu toate acestea Muntele a putut fi sediul unor culte păgâne pe care credinţa creştină le-a izgonit şi înlocuit.

Muntele s-a numit la început Mont Tombe (Muntele Mormânt), puţin probabil derivat din cuvântul celtic (galic) „tun“, care însemna înălţare, dar mai sigur provenit din cuvântul latin „tumba“, adică mormânt. Creştinismul, acţionând ca o carie a civilizaţiei romane, încuraja pe fidelii cei mai pioşi să-şi părăsească bunurile, familiile, prietenii, tot ce a dat frumos şi cald divinitatea, pentru a trăi în solitudine şi sărăcie, sărăcie materială dar şi spirituală, în contradicţie cu idealul de viaţă roman, ideal pragmatic şi luminos. Ruperea de viaţă, de plăcerile vieţii comunitare, ruperea de societate, a fost justificată ca necesară pentru rugăciunile adresate lui Dumnezeu.

Muntele de la marginea pustie a Galilei a reprezentat un loc de vis pentru sihastri. Ei au ridicat pe stâncă primele oratorii, unul dedicat Sfântului Ştefan şi altul Sfântului Symphorianus.

Ca peste tot în lumea creştină primii eremiţi au ţesut legende pentru a da o semnificaţie timpului scurs fără evenimente. Se spune că pioşii creştini aciuiţi pe stâncă aprindeau focuri pentru a avertiza pe locuitorii de la Asteriac, mai târziu Beauvoir.

Când vedeau fumul, ţăranii încărcau un măgar cu alimente, măgar dirijat de voinţa divină până la adăposturile mizere ale celor ce nu voiau să muncească dar erau nevoiţi să mănânce. Un lup a mâncat odată pe măgarul emisar, dar a fost condamnat de Dumnezeu să îl înlocuiască.

Cultul Sfântului Arhanghel Mihai s-a consacrat pe Munte, la 16 octombrie 708, dată la care, Aubert, episcopul cel mai apropiat, din localitatea Avraches, a stabilit acolo un sanctuar în onoarea Arhanghelului. Iniţiativa a survenit în urma unui vis revelator prin care divinul i-a ordonat să construiască un edificiu pe stânca din apele golfului, o biserică. Episcopul Aubert a devenit Sfântul Aubert pentru posteritate, iar numele lui îl poartă şi singura sursă de apă dulce de la baza muntelui. Din biserica originală, singura amintire este probabil un zid din pietre mari, numit azi zidul ciclopic, zid care se poate remarca într-una dintre cripte, cea numită Notre-Dame-sous-Terre.

Consacrarea stabilă a Muntelui Saint Michel a precedat naşterea imperiului condus de Carol cel Mare, timp în care s-a produs o reorganizare politică şi o renaştere intelectuală a occidentului barbar. Reînnoirea carolingiană a avut de suferit profund de noul val de barbarie venit pe mare de la miazănoapte, valul barbarilor vikingi. Aceia au jefuit biserica Muntelui Saint-Michel în 847. O parte din călugări au rămas pe loc într-o sărăcie lucie, iar alţii au părăsit locul periculos şi vulnerabil la acea dată, ducând departe în interiorul uscatului relicvele preţioase ale Sfântului lor. Aubert trimesese doi mesageri în Italia pentru a aduce o bucată din mantia roşie purtată de Sfântul Mihail şi un fragment din altarul pe care pusese piciorul. Cât de credincios pot fi ca să rupi hainele unui sfânt, să distrugi obiectele legate de amintirea trecerii lui, sau chiar să-i căsăpeşti scheletul în bucăţile sfinte ? Oare aceste sălbăticii se numesc creştinism ?

In anul 966, ducele de Normandia, Richard I-ul, a purces la o reformă a vieţii monastice de pe Munte după regulile Sfântului Benedictus, reguli emise în anul 529, şi reformate apoi de Benedictus d'Aniane, în 817. Vechii călugări ce duceau o viaţă neconformă regulilor creştine au fost izgoniţi, împreună şi cu apărătorul relicvelor care disimulau resturile Sfântului Aubert. Ducele normand a conferit sanctuarul călugărilor benedictini aduşi de la abaţia Saint-Wandrille.

Noii călugări au reconstituit biserica mănăstirii, ale cărei resturi formează astăzi cripta Notre-Dame-sous-Terre. Acea biserică a fost asemuită de contemporani cu imaginea Ierusalimului celest pe pământ. Cu ajutorul ducilor normanzi şi cu banii strânşi din donaţiile unor vizitatori bogaţi călugării au ridicat în cursul sec. 11-12 mănăstirea în stil romanic, după un incendiu ce distrusese vechile edificii în anul 992. Nava noii biserici, terminată în 1084, domina Muntele.

Intr-o noapte din anul 1103 zidul de nord al bisericii s-a prăbuşit peste dormitor, pe timp ce călugării se aflau, din fericire, în biserică. Abaţia a fost reconsolidată şi amplificată curând, tot la începutul sec. al 12-lea, având spaţiile anexe amplasate pe trei etaje. In apropiere de intrare, călugării primeau pe pelerini într-o încăpere a pomenilor (aumonerie - în limba franceză), numită azi Aquilon.

Viaţa domestică a călugărilor se derula în spaţiile de deasupra, claustrul pentru plimbarea lor şi dormitorul aflându-se la nivelul bisericii, pentru a le permite un acces mai uşor la biserică pe timpul rugăciunilor de noapte. Majoritatea pelerinilor veneau la Munte numai pentru a se ruga, dar alţii, mai bogaţi, veneau pentru a se retrage în abaţie şi pentru a se instala în ea. Cu timpul abaţia a fost amestecată în problemele politice ale Normandiei, mai ales începând cu domnia lui Henric al II-lea Plantagenet, regele francez al Angliei. Unii dintre stareţi au venit din afară, fiind numiţi direct de stăpânii Normandiei şi s-au dovedit oameni politici influenţi. Un astfel de stareţ a mărit abaţia în cea de a doua parte a sec. al 13-lea, prin construirea unei ospătării cu cazare provizorie în sudul mănăstirii. Edificiul a dispărut la începutul sec. al 19-lea. Acelaşi stareţ (Robert de Thoriny) a amenajat pentru sine apartamente austere spre apus şi două turnuri pe faţada bisericii.

După moartea lui Richard Inimă de Leu, în 1199, regele Franţei, Philippe Auguste, a profitat de slăbiciunea dinastiei engleze pentru a pune stăpânire mai sigură pe Normandia. Muntele Saint Michel, fidel englezilor, a devenit iarăşi un interes al războiului feudal, suferind asediul unui aliat al dinastului francez, Guy de Thouars. Călugării au rezistat, dar incendiul a distrus, în 1203, numeroase clădiri ale orăşelului de la baza muntelui şi o parte din abaţie.

După victoria de la Bouvines, Philippe a devenit stăpânul de necontestat al Normandiei. El a dăruit o mare sumă de bani abaţiei pentru reconstrucţie. Mai târziu, nepotul său, Ludovic al IX-lea, viitorul Sfântul Ludovic, a venit la Mont Saint Michel, în 1256, şi a depus un sac cu aur pe altar. Suma urma să servească ridicării fortificaţiilor.

Philippe cel Frumos a făcut şi el o vizită la renumita mănăstire, în 1311. Vizitele regale şi alte atitudini favorabile ale Curţii confirmau protecţia puterii temporale asupra abaţiei, dar, cu toate acestea autoritatea regală era îndepărtată. Pe deasupra regii Franţei, spre deosebire de ducii Normandiei, nu au intervenit niciodată în viaţa internă a mănăstirii, sau în alegerea stareţilor. Ca atare, Muntele s-a bucurat mult timp de o plăcută independenţă.

          Odată cu sfârşitul sec. al 12-lea, stareţii au proiectat edificarea în nordul mănăstirii de noi spaţii pentru călugări. Aceasta pentru că toată colectivitatea era obosită de obscuritatea şi strâmtoarea sălilor romanice vechi. Se dorea spaţiu şi lumină pentru cadrul vieţii cotidiene monotone a călugărilor. Ca urmare s-a amenajat un ansamblu de săli imense, distribuite pe trei etaje, în primele patru decenii ale sec. al 13-lea. Ansamblul a primit numele de Merveille (minune sau minunăţie).                       

Era momentul pe când Europa vedea deschizându-se şantierele unor mari catedrale. Mont Saint Michel participa şi el la dezvoltarea acelei arte care s-a numit generic „gotică“. Masa enormă de piatră a trebuit proptită, uşurată şi susţinută cu măiestrie. S-au înfipt contraforturi puternice în exteriorul zidurilor, înfipte în carnea stâncii. Pilaştri şi arcuri de piatră suportau savant fiecare dintre cele trei etaje. Inovaţia tehnică a permis o reuşită deplină a structurilor şi a esteticii. O decorare preţioasă, mai ales în claustru, a încheiat acea capodoperă.

Mai târziu, începând cu mijlocul sec. al 13-lea, şi până în sec. al 16-lea, s-au adăugat apartamentele stareţului, dar şi încăperi ale administraţiei şi justiţiei, încăperi care completau la răsărit şi miazăzi centura ce înconjura biserica.

Pe timpul războiului de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia, stareţul Pierre le Roi s-a zorit să fortifice abaţia. La intrarea ei s-au ridicat turnuri şi ziduri, care au individualizat castelul mic (chatelet) şi barbacana. După dezastrul de la Azincourt călugării au refuzat să-l urmeze pe stareţul următor alături de englezii învingători. Cavalerii deposedaţi de englezi de pământurile lor s-au refugiat alături de călugării opozanţi rămânând împreună fideli cauzei franceze. Corul romanic al bisericii abaţiale s-a prăbuşit în aceeaşi perioadă (1421) din motive independente de război, iar reconstrucţia lui nu a fost posibilă în acele vremuri tulburi. Tot o neşansă s-a dovedit faptul că în 1420 râul Couesnon şi-a schimbat cursul în urma unei maree foarte mari. Pe insuliţa apărută cu acea ocazie s-au instalat imediat englezii cu o garnizoană.

Invadatorii de peste mare au hotărât să termine cu această redută călugărească stânjenitoare, dar citadela bine apărată de ziduri şi de mare se menţinea nepenetrabilă. S-a recurs la un blocus pentru înfometarea asediaţilor. Flotila engleză pusă de pază a fost însă împrăştiată de o forţă navală organizată de nobilii bretoni şi echipată cu marinari abili. Aprovizionarea eroicilor asediaţi de la Mont Saint Michel s-a reluat, iar asediul englezilor a eşuat.

Mai târziu, în 1433, aceia au încercat o nouă tentativă de supunere a Muntelui, dar de această dată s-au lovit de o apărare mult mai competentă, prin persoana unui căpitan abil, Louis de Estouteville, numit în fruntea garnizoanei ce apăra abaţia de regele Franţei, Carol al VII-lea. Pe timpul luptelor, un incendiu violent a distrus casele de lemn de la baza muntelui şi a adus distrugeri fortificaţiilor.

Englezii au hotărât să profite de ocazie. S-au apropiat în număr mare, susţinuţi de grozave maşini de război, reuşind să creeze o breşă în fortificaţii. Pentru un moment asediatorii au crezut într-o victorie, dar garnizoana Sfântului Mihai a rezistat cu eroism şi i-a respins. Cavalerii francezi apărători au pus stăpânire pe două bombarde engleze părăsite în grabă pe câmpul de luptă. Ele au fost aşezate la intrarea în orăşel şi pot fi văzute oricând ca simbol de bravură. Rezistenţa eroică împotriva englezilor a transformat Mont Saint Michel într-un loc simbolic al identităţii naţionale franceze.

De altfel, în perioada imediat următoare, orăşelul mănăstirii a fost protejat cu o centură nouă de fortificaţii şi de turnuri puternice. Apărătorii au dat proba originalităţii în domeniu, ţinând seama de noile cerinţe ale războiului cu artilerie. Turnurile ronde se dovediseră fragile în faţa proiectilelor. De aceea pentru turnul Boucle, Louis de Estouteville a adoptat planul poligonal, plan menit să reziste mai bine la izbituri. Acela a fost planul de bastion care urma să se răspândească în tot Occidentul pentru asediile cu artilerie, constituind, în sec. al 15-lea, unul dintre primele exemple. Nu trebuie uitat, însă, că turnurile de apărare cu plan dreptunghiular au existat încă din antichitate, dar că într-o perioadă lungă a evului mediu fuseseră preferate cele cu plan circular.

Un alt constructor de fortificaţii francez, Vauban (1633-1707), a dus la perfecţiune fortificaţiile de la sfârşit de ev mediu, când asediile se bazau mult artilerie, câştigând o bine meritată apreciere internaţională. Concepţiile lui novatoare n-au avut suprafaţă de desfăşurare pe insula stâncoasă de la Mont Saint Michel, iar în acea epocă târzie abaţia şi întreaga aşezare nu se mai trăiau o reală ameninţare din afară. Statul francez era o mare putere militară.    

Oricum, datorită războiului de 100 de ani Muntele a devenit una dintre cele mai redutabile fortăreţe ale timpului, din sec.15-16.

Datorită prestigiului câştigat, Louis d'Estouteville a putut să-şi impună fratele, pe cardinalul Guillaume d'Estouteville, drept stareţ al renumitei mănăstiri. Faptul a marcat o dublă evoluţie istorică. Pe de o parte, regele Franţei a obţinut din partea papei dreptul de a numi episcopi şi anumiţi stareţi, aceia încetând a mai obţine demnitatea prin alegere internă în colectivitatea de călugări. Pe de altă parte, conducerea unei abaţii putea fi atribuită unui cleric sau unui laic, în locul unui călugăr, iar stareţul avea dreptul să nu locuiască, pentru viitor, în cadrul comunităţii de care răspundea onorific. El se limita la primirea unei părţi din veniturile locaşului. Prin acest sistem regele putea să recompenseze material un consilier, un curtean sau un mare senior devotat.

Cardinalul Guillaume d'Estouteville nu a uitat totuşi mănăstirea, ocupându-se de ea de la depărtare. Printre altele, a obţinut indulgenţe care au stimulat pelerinajul şi a început construcţia corului bisericii odată cu cripta numită a „Marilor Pilaştri“. Tot el a iniţiat pe plan statal procesul de reabilitare a eroinei Jeanne d'Arc.

Regele Ludovic al XI-lea a vizitat de două ori la Mont Saint Michel. Considerând că Sfântul Arhanghel Mihail a binecuvântat Franţa cu victoria împotriva englezilor, el a creat Ordinul militar „Cavalerii Sfântului Mihail“, ordin în care a primit pe marii nobili ai regatului. Insemnul ordinului era un colier şi un pandantiv care reprezenta pe arhanghel triumfând asupra dragonului şi cochilii. Avea înscrisă deviza : Immensi tremor oceani (Teroarea imensului ocean).

Ludovic al XI-lea a avut şi o idee lugubră. Monarhul neîndurător a instalat la Mont Saint Michel una dintre „fetiţele“ sale, adică un dispozitiv de tortură. Este vorba de o colivie de lemn atârnată de bolta unei celule. La fiecare mişcare a prizonierului închis în ea, colivia se balansa şi trosnea. Strâmtoarea şi singurătatea devenea foarte curând o tortură greu de suportat.

Reconstrucţia corului bisericii s-a terminat la începutul sec. al 16-lea. La acea construcţie s-a sacrificat totul în favoarea verticalităţii şi a elanului zidirilor. Cu nervurile prismatice ale bolţilor, cu dantela în piatră a triforium-ului, galerie ajurată a tribunei şi cu pădurea de sculpturi din exterior, arhitectura medievală a găsit la Mont Saint Michel o ultimă strălucire, prin stilul gotic flamboaiant. Datorită succesiunii construcţiilor şi a reparaţiilor mănăstirea oferă o paletă succesivă a întregii arhitecturi medievale, a stilurilor în evoluţia timpului.

Pe timpul Renaşterii, abaţia a rămas iarăşi departe centrele artistice şi de puterea politică, iar mănăstirile nu au mai avut rolul de faruri ale culturii. Stânca s-a menţinut totuşi o puternică citadelă. Pe timpul războaielor religioase Muntele a devenit din nou motiv de lupte. Hughenoţii au încercat de a cuceri poziţia, care era bastion al catolicilor. Pentru aceasta au încercat nouă asedii, între 1577-1598.

Stareţii au fost aleşi de regii de după Ludovic al XI-lea au provenit din marile familii ale regatului, Cosse, Guise, Montmorency-Laval, majoritatea neavând chemarea de a vizita vreodată mănăstirea. Pe timpul unuia dintre acei stareţi comanditari s-a impus o schimbare a vieţii monahale. Monahii au alunecat spre o viaţă modernă care a condus abaţia la disoluţie. In timpul stăreţiei Guise s-a decis instalarea pe Munte a unor călugări dintr-o congregaţie nouă, numită a „Sfântului Maur“. „Mauriştii“ s-au instalat în anul 1622, dând dovadă de o mare vocaţie catolică, care a marcat cel de-al 17-lea secol. Ei s-au consacrat studiului, au salvat arhivele şi au scris istorie.

Resursele comunităţii nu au mai permis, la un moment dat, întreţinerea imenselor edificii, acelea începând să se degradeze. Gustul lumii bogate se schimbase şi arta medievală, numită cu dispreţ „gotică“, adică barbară, nu a mai plăcut. Atunci unele travee din faţa bisericii s-au prăbuşit şi reparaţiile făcute cu zgârcenie au adăugat sanctuarului cu o faţadă clasică simplă, terminată în 1780.

Cu timpul mănăstirea de pe Munte a servit, ca şi altele, ca închisoare. Viitorul rege Ludovic Philippe, fiu al ducelui de Orleans, a vizitat mănăstirea în 1788 împreună cu fraţii şi a determinat distrugerea coliviei inventate de Ludovic al XI-lea, acel „monument al barbariei“.

Revoluţia franceză a impus disoluţia ordinelor religioase, dar a păstrat vocaţia nenorocită de închisoare a Muntelui. Mai târziu, fiecare revoluţie, fiecare mişcare politică, fiecare conspiraţie se termina cu trimiterea de noi deţinuţi.

In 1863, Mont Saint Michel a încetat de a mai fi închisoare. Scriitorii romantici au regăsit frumuseţea artei medievale, iar Muntele i-a atras prin frumuseţea lui sălbatică. In 1874, abaţia cu zidurile ei de apărare au fost declarată monument istoric, iar statul a început lucrările de restaurare. Cu ocazia sărbătoririi unui mileniu monastic, în 1966, un călugăr, apoi o mică comunitate s-a reinstalat în vechea şi glorioasa proprietate monastică.

Vizita complexului muzeal de astăzi începe cu trecerea prin trei porţi: poarta de l'Avancee (înaintată), Poarta bulevardului şi poarta lui Roy. De la început se observă cât de bine era păzită intrarea în orăşelul de jos, ştiind că totdeauna porţile au fost punctele slabe ale cetăţilor din toate timpurile. Aici bombardele grele şi bătrâne ale asediatorilor englezi amintesc şi astăzi că Muntele a rezistat unui lung asediu pe timpul războiului de 100 de ani.

Strada principală a orăşelului de la baza abaţiei este o istorie vie arhitecturală şi o sărbătoare sufocantă a zilelor noastre. Totul este ticsit cu magazine de suveniruri, cu tentaţii pentru turişti, dar şi cu restaurante pitoreşti atinse de aripa vechimii şi a tradiţiei. De la sfârşitul străzii o suită de serpentine de piatră şi de trepte conduce către abaţia gigantică ce încoronează stânca.

O scară monumentală lungă, numită Marea scară exterioară, conduce spre intrarea de cetate a mănăstirii. Zidăria de stâncă ce însoţeşte urcuşul este impresionantă şi ameţitoare. La capătul de sus al scării, intrarea principală este apărată ameninţător de o barbacană, o lucrare înaltă de apărare cu creneluri, şi apoi de Chatelet (Castelaşul) , fortificaţie flancată de două turnuleţe.

In totalitate, din orice perspectivă, pereţii de piatră ai abaţiei sunt adevărate fortificaţii. In partea de nord,  înălţimea inaccesibilă a aripii cu trei etaje înalte, numită Merveille, taie răsuflarea privitorului, iar spre partea de sud primul obstacol îl constituie succesiunea de locuinţe abaţiale cu pereţi monolit.

Dincolo de crenelurile barbacanei, paşii calcă pe caldarâmul dur al sălii de gardă, sală care aminteşte vocaţia militară a Muntelui Saint Michel pe parcursul întregii sale istorii. Mai departe Marea scară interioară, lungă şi obositoare ca şi surata ei exterioară, conduce de la Sala de gardă până pe o terasă plasată la cea mai mare înălţime, terasa numită Sant Gautier.

Terasa s-a amenajat pe locul traveelor prăbuşite, în sec. al 18-lea, ale bisericii romanice şi oferă o perspectivă dominatoare asupra mării. De pe terasă se păşeşte în străvechea biserică romanică, adică în nava ei înaltă, măreaţă şi mândră de demnitatea celor 900 de ani de existenţă. Faţada bisericii, terminată în 1780, este foarte simplă. După cum s-a amintit, ea denotă lipsa de interes ce începuse să se facă simţită faţă de locaş în acea epocă dinaintea revoluţiei.

La intersecţia dintre nava bisericii şi transept, la sfârşitul sec. al 19-lea s-a înălţat o impresionantă clopotniţă, atunci când mănăstirea a devenit un atractiv monument istoric. Clopotniţa a respectat criteriile artei romanice, dar străpunge cerul cu un acoperiş gotic ascuţit şi îndrăzneţ. In vârful său ca o săgeată s-a aşezat statuia Arhanghelului Mihail străpungând dragonul. Silueta elegantă şi subţire a acoperişului gotic dă ultimul cuvânt întregului Munte şi îi conturează îndrăzneala asemănător castelelor din basme. (Statuia Arhanghelului are o înălţime totală de 4,5 metri şi o greutate de 450 de kg).

In interiorul bisericii se poate vedea un blazon săpat în piatră, compus din flori de crin în partea superioară şi din cochilii de scoici în partea inferioară. Florile de crin semnifică apartenenţa la coroana Franţei, iar cochiliile simbolizează pelerinajul. Sala, nava principală a bisericii, este ritmată de travee, iar pe înălţimea a trei etaje de mari arcade ronde, romanice, de tribune cu arcade jumelate mai mici şi de ferestre. Braţele transeptului sunt acoperite de bolţi în semicerc (plein cintre), sprijinite pe ziduri mai vechi ale abaţiei.

Corul romanic al edificiului s-a prăbuşit  în 1421, fiind înlocuit, la sfârşitul sec. al 15-lea, cu un magnific Cor flamboaiant. Cele trei etaje ale navei se regăsesc în zvelteţea lui plină de nobleţe şi în elanul pe verticală. Cu arcuri şi ogive delicate alcătuieşte o veritabilă dantelă în piatră. La înălţimea extremă corul este personalizat printr-un triforium, un element decorativ original, o deschidere zăbrelită ce lasă să pătrundă lumina ca o cale divină. Pe conturul inferior corul este înconjurat de un deambulatoriu, spaţiu ce permitea credincioşilor pelerini să asiste la ceremoniile slujbelor. In exterior, ansamblul corului s-a bucurat de geniul decorativ al artei gotice flamoaiante, artă a florilor de piatră.

            O scară de dantelă permite escaladarea în partea gotică a bisericii, loc de unde se dezvăluie întregul golf şi nesfârşitele orizonturi marine.

 La nord de biserică, la acelaşi nivel, se află dormitorul comun al călugărilor, iar la nivelul inferior cripta Notre-Dame-sous-Terre-Cirges, cripta dedicată Fecioarei, susţine braţul de nord al transeptului. Locul de plimbare al călugărilor îl constituie o frumoasă sală cu bolţi în ogivă, iar sub ea ampla încăpere ce servea acordării de pomeni a luat numele de Aquilon. Fiind apropiată de intrarea în vechea abaţie romanică, ea permitea primirea pelerinilor.

            Pe planul de sub biserica romanică se află încă biserica preromanică, numită ulterior Notre-Dame-sous-Terre şi transformată în criptă. Abaţia se mai prelungea spre sud cu edificiile unde erau primiţi pelerinii, dar acelea s-au prăbuşit în sec. al 19-lea.

Cripta Saint Martin este tot un rest al celor mai vechi zidiri de piatră, astăzi acoperite. Ea susţine braţul stâng al transeptului, iar bolta ei în semicerc este un exemplu de austeritate şi rigoare.

Cripta Marilor Pilaştri a fost construită la sfârşitul evului mediu, între anii 1446-1450, pentru a purta noul cor flamboaiant. Pentru aceasta s-au conceput zece pilaştri circulari enormi, dintre care doi evocă nişte palmieri de piatră.

La nivelul superior, cel al terasei şi al bisericii, se găseşte claustrul, adică spaţiul de plimbare şi de conversaţie în aer liber al călugărilor. Acolo, o mică grădină suspendată este înconjurată, pe patru laturi, de o şarpantă de lemn. Pentru a o suporta pe aceasta,  coloanele suple înconjurătoare au fost amplasate în alternanţă pe două contururi patrulatere. Deasupra coloanelor se sprijină elegante ogive de calcar. Intre ele, suprafeţele au fost îmbogăţite cu decoraţii rafinate, dominate de tema vegetală. Numai pe unele suprafeţele dintre ogive   s-au dăltuit alte subiecte, precum mielul pascal, Christos, sau Sfântul Francisc de Assisi. Pe latura meridională a claustrului s-a amenajat un lavatorium, cu bazin dublu şi fântână. Acolo stareţul spală picioarele călugărilor, precum Christos pe ale apostolilor săi. In colţul de nord-vest se găsea încăperea arhivelor.

Nici un al clastru nu se află la o asemenea înălţime ameţitoare ca cel de la Mont Saint Michel. Privelştea pe care o permite este rece şi dezolantă, atrage sentimente de disperare şi de însingurare, răpeşte orice speranţă pentru viitor. Şi totuşi acolo s-au complăcut a trăi unii oameni. Se pune întrebarea cât de nefericiţi au fost în afara mănăstiri, dar şi interiorul ei. Se pot pune întrebări şi despre capacităţile lor spirituale, sau despre cele ale uitării de sine.

La acelaşi nivel superior, Refectoriul era spaţiul ce avea menirea să adăpostească călugării pentru masă. Se mânca în linişte deplină, pe timp ce un călugăr citea din textele sacre. Catedra lui era aranjată în peretele meridional. Datorită acusticii excelente a sălii, vocea cititorului se auzea foarte clar. In locul unei bolţi foarte grele de piatră, arhitecţii au preferat un acoperiş de lemn, asemănător cu o imensă carenă de navă răsturnată. Ferestrele înalte şi strâmte, adevărate goluri în meterezele de piatră, încadrate de colonete adosate pereţilor, sunt invizibile din perspectiva de la intrare. Ingustimea le-a dat capacitatea de a-şi revărsa lumina fără a slăbi zidăria groasă.

La cel de al doilea etaj din Marveille, se găsea Sala Cavalerilor, adică încăperea vastă unde munceau şi studiau călugării. Numele ei aminteşte de Ordinul de cavaleri creat de regele Ludovic al XI-lea. Tot aici se găsea şi Scriptorium-ul, atelierul copiştilor şi al decoratorilor de manuscrise. Pentru o încălzire acceptabilă a spaţiului dintre zidurile reci de piatră s-au construit şeminee impresionante, în care focul se întreţinea cu buşteni pe măsură. In acest spaţiu, ferestre largi, puţin obişnuite în evul medieval, lăsau să pătrundă o lumină naturală abundentă, absolut necesară pentru munca minuţioasă. Cele trei rânduri de coloane robuste, care susţin un tavan ogival, au capiteluri cu frunze de piatră într-o viziune compozită, Latrinele erau amenajate în spatele şemineelor cu poziţionarea gurilor de scurgere în afara zidurilor, după un vechi obicei al civilizaţiei occidentale medievale.

Tot al doilea etaj, spre răsărit, Sala Oaspeţilor avea menirea de a primi pe vizitatorii iluştri, cărora li se arăta o onoare deosebită. Sala era concepută cu două nave de-a lungul cărora se întindeau mesele. In două mari şeminee se pregătea hrana ospăţului, iar latrinele se găseau în zidul de nord, asemănător celor din Sala Cavalerilor. Prin eleganţa ogivelor şi a coloanelor, prin luminozitatea marilor ferestre, prin frumuseţea frunzişului stilizat, aici arta gotică s-a transformat într-o artă de gală. Sala Oaspeţilor este una dintre cele mai elegante creaţii ale arhitecturii evului mediu din Franţa. In Capela Sfânta Magdalena, din vecinătate, invitaţii îşi făceau rugăciunile înainte şi după masă.

La etajul inferior Cămara şi Sala destinată pomenilor se caracterizează printr-o mare simplitate şi o plăcută robusteţe. O deschidere şi o rampă permiteau aducerea de provizii în Cămară. In Sala pomenilor erau primiţi pelerinii cei mai săraci.

Un turn, Turnul Corbilor, de la colţul de sud-est al construcţiei Merveille, permite trecerea de la un etaj la altul pe o scară spiralată de piatră. Turnul a fost încoronat cu un acoperiş piramidal tot din piatră.

Nu este lipsită de interes nici o preumblare pe nivelul cel mai de jos al abaţiei acolo unde se află încăperile de locuit abaţiale şi Frumosul scaun, adică încăperea atribuit activităţilor de justiţie internă.

Parcursul pe scările Muntelui şi ale abaţiei, prin sălile, culoarele, capelele, sau criptele încărcate de povara anilor, este o aventură fascinantă a spiritului, a gustului artistic şi desigur o incursiune pe căile istoriei.

Insuliţa stingheră şi neînsemnată de la margine de continent a adunat şi a sedimentat cu o linişte adevărat monahală valurile de geniu ale multor generaţii de constructori-arhitecţi, ale truditorilor în piatră şi ale anonimilor autocondamnaţi la singurătate, aplecaţi peste grele hrisoave muncite şi decorate, cu migală dumnezeiască.

Impletind suferinţe, umilinţe, lipsuri şi pericole nenumărate, insuliţa a plămădit un simbol pentru patria franceză, un simbol pentru arta arhitecturii, pentru tenacitatea şi perenitatea umană.

Mont Saint Michel este un far de basm al civilizaţiei europene medievale, un punct de sprijin pentru mândria umanităţii, un loc de pe pământ care umple sufletul de fericirea imaginii şi imaginaţiei, de fericirea creativităţii şi care nu lasă pe nimeni să-l uite.

Am avut șansa să vizitez acest giuvaer al artei umane de trei ori, de două ori cu Carmen, minunăția vieții mele și odată numai cu  copii, Cosmin și Irina. De fiecare dată mi-a dezvăluit noi trăiri ale sensibilității istorice și artistice. M-a dominat și mi-a provocat visuri. Totdeauna am avut parte de zile strălucitoare.

După scurgerea anilor, pe continent s-a dezvoltat o mică localtate de turism, cu multe hoteluri, restaurante și terase. Intr-una din nopți am avut prilejul să admir, cu Carmen, o imagine a muntelui luminat special, ca un tun de poveste. Totul de neuitat.

Un cimitir datând din Evul Mediu, a fost descoperit în incinta Mont Saint-Michel. Informația provine de la Institutul Național de Cercetare arheologică preventivă (Inrap)., din Franța A fost descoperit la sfârșitul anului 2016, sub strada principală, dintre ziduri, în timpul reabilitării conductelor subterane.

Săpăturile din ianuarie 2017, au permis să se aducă la lumină un vechi cimitir, cu patruzeci de morminte în diferite stadii de conservare (unele sunt complete). Se presupune că acest cimitir a fost "parțial abandonat" la mijlocul sec.al 13-lea în momentul construirii unei incinte fortificate.

Se afla pe o rază de 300 de metri în jurul bisericii parohiale Sf. Petru, astăzi pe stânga, când se merge pe strada principală spre abație. Satul Mont Saint-Michel sa "strâns" în sec.al 13-lea, dar o locuire minoră a existat și în secolele anterioare.

Aceasta cercetare a subliniat că așezarea Mont Saint-Michel din interiorul zidurilor a crescut în sec.al 13-lea, deci a fost mai mare inițial. Se poate imagina că satul a crescut când locuitorii admiși au vroit să se protejeze mai bine după atacul britanicilor din 1204, atac în timpul căruia a fost ars, și, probabil, a suferit distrugeri destul de mari.