Vladimir Rosulescu - Geografie: TRANSFĂGĂRĂȘAN

Viata pe şantiere nu a fost niciodată uşoară, iar Transfăgăraşanul nu a făcut excepţie. Civili şi militari lucrau în condiţii de muncă precare şi dormeau în barăci friguroase pline de igrasie, cu grup sanitar la comun. Muncitorii care aveau nevoie de îngrijiri medicale erau duşi la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeaşi soarta o aveau şi cei accidentaţi la locul de muncă, fericiţi însă că au scăpat cu viaţă.

Zeci de poliţişti asigurau liniştea în coloniile muncitoreşti, însă stăpâna absolută era Securitatea. Câţiva securişti aveau birouri permanente în cadrul şantierului şi se ocupau de supravegherea tuturor muncitorilor. Nu exista nici o vizită importantă a vreunui lider comunist sau şedinţă la care acesta să participe alături de oamenii muncii, fără ca muncitorii să nu fie foarte bine verificaţi.

Transfăgăraşanul a fost construit în perioada martie 1970 – septembrie 1974 de tinerii îmbrăcaţi obligatoriu în haina militara la 18 ani, de constructorii civili şi militari, de ţărani şi intelectuali, de toţi cei care, într-un fel sau altul, au fost obligaţi să ajungă acolo. Ideea a fost a lui Nicolae Ceauşescu ce a vrut să asigure un drum strategic peste munţi, folosit îndeosebi de militari. Până la construcţia acestuia, Munţii Făgăraş, în acea zonă, nu puteau fi trecuţi, nici măcar folosind calul. Drumul construit ajunge în apropierea tunelului de lîngă Lacul Bâlea, la altitudinea de 2042 m şi trece peste 830 podeţe, 27 viaducte. Pentru construcţia lui, a fost necesar să fie dislocate trei milioane de tone de rocă; pentru aceasta s-au folosit 6520 tone de dinamită, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Bâlea. Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfăgărăşanului este cuprins între Lacul Bâlea şi Bâlea Cascadă pe o lungime de 13 km.Drumul s-a realizat cu eforturi materiale considerabile şi cu preţul multor vieţi de soldaţi şi muncitori care au contribuit la construcţia lui. Oficial se vorbeşte de 40 de oameni decedaţi pentru ca acest drum să străbată munţii, dar muncitorii, care după aproape 40 de ani mai sunt în viaţă, vorbesc de sute de vieţi omeneşti pierdute. Foarte mulţi au fost suprinşi de stâncile ce se prăvăleau necontrolat, iar o parte dintre ei s-au prăbuşit în prăpăstii. ”Problemele constructorilor au apărut de la primele târnăcoape date în stâncă. Izvoare de apă ţâşneau ca fântânile arteziene, muntele era îmbibat cu apă ca un burete, făcând practic imposibilă continuarea lucrării. Tronsoanele de drum abia răzbite în terenul accidentat erau deseori distruse peste noapte de scurgerile de apă ale izvoarelor. Cele mai multe lucrări au fost efectuate pentru consolidarea versanţilor, dar şi pentru terasamente şi podeţe, utile a direcţiona apa scursă de pe versanţi.Majoritatea utilajelor, pentru a se putea construi drumul , au fost demontate bucată cu bucată şi remontate în vârful versanţilor, pentru că, numai aşa se putea construi, de sus în jos. Exploziile sau puşcarea, cum se spunea, erau momentele cele mai critice pentru constructori.Minute în şir, Valea Argeşului era zguduită de dinamitări şi bubuituri ca în timpul războiului, apoi soldaţii îşi reluau în linişte activitatea. Lanţuri umane erau constituite pentru a lua la târnăcop şi degaja stâncile, dar şi pentru a planta explozibilul ce urma a fi detonat apoi la scurt timp. Cele mai grele perioade de lucru au fost în timpul zăpezilor, când soldaţii erau degeraţi de frig, dar de cele mai multe ori erau surprinşi de avalanşe. ”îşi aminteşte fiica locotenent-colonelului Tăuşan Ioan,detaşat în acea perioadă pe Transfăgărăşan.