NEPAL

 

Deşi o bună parte dintre turiştii străini care vin în statul de sub Himalaya au ca ţintă munţii, aceştia nu reprezintă singura atracţie a Nepalului. Ţara dispune de oraşe istorice, parcuri naţionale unde se pot face plimbări pe elefanţi, are râuri repezi numai bune de rafting, temple interesante şi unice, singura telecabină din Himalaya şi multe altele.

Kathmandu este capitala ţării. Nu se află prea sus, are altitudinea medie de circa 1.400 de metri, deci nu se simte răul de înălţime. Primul contact cu capitala nepaleză se face, în general, din avion. După ce ai putut să vezi Himalaya de un alb strălucitor pe fundal, avionul aterizează survolând case sărăcăcioase, dar şi noua autostradă de centură construită cu ajutor japonez.

Cu mici excepţii, cetăţenii tuturor ţărilor pot obţine viză direct pe aeroport, plătind între 25 şi 100 de dolari, în funcţie de durata vizei solicitate. Evident, trebuie să ai suma exactă, pentru că niciodată nu se va găsi schimb la îndemână :) În plus, îţi trebuie şi poze de paşaport, iar dacă nu ai, te aşteaptă un automat de făcut poze care e posibil să nu meargă... Aşa că vei plăti câţiva dolari în plus.

După coada de la viză (ultima data, am stat cam o oră şi jumătate) şi ridicarea bagajelor, vei fi întâmpinat de o mulţime care pare să fie venită pentru întâmpinarea vreunui megastar. Evident că nu te vei simţi tu acela, dar să ştii că tu eşti megastarul aşteptat (mă rog, tot avionul poate fi un megastar). Dacă soseşti fără rezervare, un şofer de taxi te va duce într-un hotel de unde să-şi ia comisionul. Nu este în mod necesar un hotel rău, pur şi simplu vei plăti mai mult.

Am fost recent la Kathmandu după aproape opt ani. Mare lucru nu s-a schimbat, decât, poate, poarta triumfătoare de la ieşirea din parcarea aeroportului. În rest, a rămas exact la fel cum îl cunoşteam - colorat, nebun, haotic, incitant, un oraş tipic asiatic.

În schimb, din punct de vedere politic, s-a schimbat enorm. Acum câţiva ani, am vizitat Regatul Nepal, ultimul regat hindus, astăzi păşeam pe teritoriul Republicii Federale Democratice Nepal. În 2008, parlamentul dominat de comunişti proaspăt legalizaţi şi câştigători neţi ai alegerilor libere a decis abolirea unei monarhii care dura din 1769, când un rege pe nume Prithvi Narayan Shah, şeful războinicilor din tribul Gurkha, s-a scoborât din munţii lui şi a cucerit cele trei regate care se ciondăneau de secole - Kathmandu, Bhaktapur şi Patan. Regele Prithvi Narayan Shah a fost conducătorul hotărât să cucerească întreagă zonă, exploatând slăbiciunea celorlalte regate. În mai puţin de doi ani, a reuşit să stăpânească Valea Kathmandu şi să pună bazele Nepalului modern, respectiv ale dinastiei Shah.

Dinastia Shah a continuat să-şi exercite domnia până în zilele noastre, fiind înlăturată la începutul lui 2008 (în momentul în care eu am vizitat Nepalul, ţara încă era monarhie). Interesant este că, din 1846, puterea efectivă a fost deţinută de dinastia de prim-miniştri Rana, proveniţi din India, din familia regală din Udaipur. Cum au ajuns la putere? Simplu, din cauza speranţei reduse de viaţă, familia Shah a intrat într-un cerc vicios - regele murea de tânăr, următorul rege avea câţiva ani când se urcă pe tron şi, când atingea 20 şi ceva de ani, murea de vreo boală... Iar ciclul se repeta. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când medicina modernă a ajuns şi la Kathmandu, regii au început să trăiască mai mult şi să încerce să preia puterea, dar premierii Rana erau deja foarte puternici. În plus, aveau sprijinul britanicilor, mai ales de când soldaţii nepalezi Gurkha au fost trimişi de Rana să înăbuşe răscoala indienilor din 1847, care a dus la abolirea Imperiului Marilor Moguli şi la formarea coloniei britanice. Ulterior, soldaţii nepalezi trimişi de Rana au făcut parte din trupele "pacificatoare" din India. Membrii familiei Rana au fost astfel lăsaţi în pace de englezi, ţara închizându-se în faţă influenţelor din afară.

Situaţia s-a schimbat radical odată cu independenţa Indiei, în 1947. Conducerea indiană nu prea îi avea la stomac pe membrii familiei Rana, din cauza sprijinului acordat britanicilor. În plus, regele Tribhuvan din dinastia Shah se plictisise să fie un rege-marionetă, închis în palatul său şi scos, din când în când, precum sfintele moaşte, prin oraş... În 1950, Tribhuvan, ajutat de indieni, alături de întreaga familie regală, evadează din "palatul-închisoare" şi se refugiază în Ambasada Indiei din Kathmandu. În grabă, Tribhuvan îl "uită" pe nepotul Gyanendra (al doilea fiu al prinţului moştenitor de atunci, Mahendra) într-un alt palat, unde fusese lăsat în grija bunicii sale, după ce astrologul regal prezisese că Gyanendra va aduce numai neplăceri familiei regale (ceea ce, peste ani, s-a confirmat).

Totuşi, chiar dacă familia Shah deţinea puterea doar cu numele, membrii ei erau văzuţi că nişte adevăraţi zei, fiind un simbol puternic al Nepalului. Fuga dinastiei în ambasadă şi apoi în India a şocat imensa majoritate a poporului, inclusiv armata. Micul Gyanendra (în vârstă de 3 ani) se trezeşte încoronat rege de către Rana, apar chiar monede cu chipul sau. Într-un final, armata se răscoală, clanul Rana este înlăturat de la putere şi regele Tribhuvan se întoarce glorios acasă. Va prelua puterea absolută şi îi va succeda fiul sau Mahendra, în 1955, care va conduce ţara până la moarte, în 1972. Următorul rege a fost fratele mai mare al lui Gyanendra, Birendra, care a condus ţara până în 2001.

Se spune că primul rege al Nepalului, unificatorul Prithvi Narayan Shah, înainte de a cuceri regatele din Valea Kathmandu, s-a întâlnit cu un om sfânt, un "sadhu", de fapt, o întrupare a miticului guru Gorakhnath, o reîncarnare a zeului Shiva. Regele i-a oferit nişte iaurt pe care acesta l-a scuipat, cerându-i suveranului să lingă acest scuipat aparent binecuvântat. Monarhul, ofensat, a aruncat iaurtul la picioarele acestui sadhu prea îngâmfat. Atunci, guru i-a spus regelui: "Vei fi un mare rege şi vei crea un mare regat, dar linia ta dinastică se va termina la a 10-a generaţie, exact câte degete ai la picioare".

Blestemul lui guru Gorakhnath a fost cunoscut (am citit despre el inclusiv într-o carte de istorie a Nepalului publicată în 1877) şi niciodată ascuns. Cea de-a zecea generaţie de la Prithvi Narayan erau exact fraţii Birendra şi Gyanendra... şi tot mai mulţi astrologi din Nepal şi Tibet avertizau încă din anii 80 - 90 că se va întâmplă ceva, iar prevestirea lui guru Gorakhnath se va materializa.
Nepalul a fost o monarhie absolută până în 1990, când, în urma unor revolte, regele a cedat voinţei populare şi a adoptat o Constituţie care prevedea o monarhie parlamentară. În 1996, Partidul Comunist-Maoist din Nepal a început o luptă de gherilă, reuşind să controleze o parte din ţară în 2003, când ajunsesem în Nepal. În ciuda luptelor, atât trupele monarhiste, cât şi cele maoiste îi protejau pe turiştii străini, care, ciudat, aş zice, nu au fost afectaţi de lupte. Trebuiau să plătească aşa-numitele "obligaţiuni maoiste", dar despre astea vă voi povesti ceva mai târziu. Dar, în anii 90, în ciuda avertizării prezicătorilor, nimic nu părea să arate că blestemul se va împlini.

Până într-o zi. Acea zi a fost 1 iunie 2001, când prinţul moştenitor Dipendra, băut şi enervat de tatăl sau, regele Birendra, care, de altfel, îi interzisese să se căsătorească cu iubita sa care provenea din proscrisă familie Rana, pune mână pe o mitralieră şi îşi masacrează întreaga familie. Apoi se împuşcă. Vor fi ucişi regele, regina, un frate, o soră, precum şi două surori ale regelui Birendra şi un frate al acestuia. Prinţul-asasin Dipendra va fi proclamat rege, dar, după trei zile de comă, va muri şi el... Blestemul lui guru Gorakhnath se părea că se împlineşte. Prinţul Gyanendra, singurul membru rămas în viaţă al familiei regale, a supravieţuit pentru că nu era în seara respectivă la palat. Fiul său nu era nici el acolo, iar soţia sa a fost doar rănită de gloanţele prinţului nebun. Gyanendra devine pentru a doua oară rege!

La prima mea vizită în Nepal, Gyanendra era rege, dar se cam lupta cu lipsa de popularitate. Populaţia încă era şocată de masacrarea familiei regale, iar zvonurile speculau că Gyanendra însuşi ar fi fost în spatele masacrului (mi se părea o teorie a conspiraţiei cam aberantă, dar am auzit-o inclusiv de la ghizii din Durbar Square). Fiul sau, moştenitorul tronului, avea însă o reputaţie şi mai proastă - stâlp de încredere al cazinourilor din Kathmandu, unde toca bani în fiecare noapte, în ciuda faptului că nepalezilor le este interzis să intre şi să joace în cazinourile construite special pentru străini - pedepsele pot merge până la execuţii. Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu că, până la urmă, monarhia a fost abolită în 2008 şi înlocuită de o republică federală democrată, dominată de foştii luptători de gherilă comunişti... Actualul prim-ministru este Baburam Bhattarai, secretarul general adjunct al Partidului Comunist Unificat din Nepal (Maoist). Blestemul lui guru Gorakhnath s-a împlinit.

Piaţa este relativ neschimbată de prin secolul 17, deşi unele clădiri sunt chiar mai vechi. A fost afectată major de cutremurul din 1934, dar a fost reconstruită, iar din 1979 este pe lista patrimoniului umanităţii UNESCO.

De jur împrejur, numai temple în formă de pagodă... Dacă te uiţi însă mai atent, nu se poate să nu te surprindă minuţiozitatea detaliilor, sutele, poate miile de statui sau elemente arhitectonice sculptate cu o migală de invidiat... Multe sunt din lemn, altele din piatră într-o combinaţie maiastră... Dar fiecare templu spune o poveste, o legendă despre vreun zeu sau despre vreun guru...

Pe un întreg zid, este pictată imaginea înfricoşătoare a zeiţei Kali, a Răzbunării, dar cele mai apreciate sculpturi sunt celebrele scene erotice de pe stucaturile care sprijină acoperişul templului... nu toate stucaturile redau scene erotice, multe redau zeiţe înaripate, dar cele de la templele de la intrarea în fostul palat regal, Hanuman Dhoka, sunt pline cu astfel de scene.

Îl întreb pe ghid care e povestea acestor sculpturi porno. Nu există nicio explicaţie clară... unii spun că aveau menirea să educe tânără generaţie cum să facă dragoste (ar fi de înţeles dacă unele nu ar avea darul să iniţieze în sado-masochism!), alţii zic că sunt practic dedicate cuplării celeste dintre Shiva şi Parvati, în fine, o altă teorie spune că Zeiţa Fulgerului este o virgină timidă care, atunci când vede aceste imagini, se sperie şi nu mai trăsneşte respectivele temple... Atunci, oare de ce nepalezii nu şi-ar împodobi toate casele cu astfel de scene, să scape de fulgere?

În fine, nu este nici primul, nici ultimul loc de pe Pământ fără o explicaţie clară, cert este că aceste sculpturi sunt printre cele mai fotografiate crâmpeie din Kathmandu, iar vederile care le reproduc sunt cele mai vândute... La doi paşi de templele păcătoase, se află intrarea în fostul palat regal, Hanuman Dhoka. La intrare se află statuia zeului-maimuţă Hanuman, marele prieten al lui Rama... Ca şi Zeiţa Fulgerului, Hanuman este un virgin sfios, aşa că are o cârpă pe cap, pentru a nu vedea scenele de pe stucaturi...

La sudul pieţei se află palatul lui Kumari, zeiţa vie, una dintre cele mai cunoscute elemente ale culturii nepaleze... Intru în curtea palatului Kumari Bahal, o superbă clădire de secol 18 cu balcoane din lemn sculptate magnific. Aici, trăieşte o fetiţă care a fost aleasă, pe când avea doi ani, să fie zeiţa vie... Tradiţia fetiţei-zeiţe este de pe la 1760, din timpul ultimului rege din dinastia Mala, Jaya Prakash, care a domnit în Kathmandu înainte de cucerirea şi fondarea Nepalului de către Prithvi Narayan Shah... se spune că Jaya Prakash a abuzat de o fetiţă care a murit în urma contactului sexual... pentru a-şi ierta păcatele, regele a hotărât să fie aleasă o fetiţă ca zeiţa, căreia să i se închine... Alţii spun că acelaşi rege, în timp ce juca zaruri cu zeiţa Taleju, protectoarea văii, i-a făcut nişte avansuri şi aceasta s-a supărat, anunţând că îşi retrage protecţia... Pentru a se asigura că nu va fi hărţuită de vreun alt rege, ea a hotărât să se încarneze într-o fetiţă, dar să îi părăsească trupul odată cu prima menstruaţie.

Ca de obicei în Nepal, nu ştim exact care este povestea lui Kumari, cert este că aceasta este selectată la vârsta de doi ani dintr-o anumită castă de aurari şi argintari newari, de religie... budistă. Fetiţele de această vârstă sunt testate să vadă în care dintre ele s-a reincarnat zeiţa, printre teste, ca şi în cazul lui Dalai Lama, fiind şi recunoaşterea hainelor şi a podoabelor purtate de predecesoarea ei. În plus, trebuie să fie perfect sănătoase şi să bifeze cele "32 de caracteristici fizice de perfecţiune", printre care: să aibă un corp ca un arbore banyan, gâtul ca o scoică, pieptul ca un leu, vocea dulce şi clară ca a unei raţe şi, cea mai tare... genele ca o vacă! Testul final are loc într-o noapte fără lună, într-unul din cele mai mari temple din Piaţa Durbar. Toate candidatele sunt duse în acest templu care nu prea se deschide decât pentru acest ceremonial, iar bărbaţi goi, purtând măşti de tauri, urlă în întuneric... Fetiţa care nu se sperie este, evident, Kumari Devi, zeiţa vie din Kathmandu!

După alegerea lui Kumari Devi, aceasta este dusă în palat, pe care nu îl poate părăsi decât de câteva ori pe an, cu ocazia unor mari festivaluri. Ea se mută împreună cu familia ei, dar nu poate să se joace cu copiii, să socializeze sau să iasă în lume. Din când în când, mai iese în balcon sau în spatele superbelor balcoane sculptate, pentru a binecuvânta trecătorii... Îşi pierde rolul de zeiţa-vie la prima menstruaţie, când părăseşte palatul, împreună cu o dotă destul de consistentă, dar va avea probleme toată viaţa - în primul rând, nu este sociabilă, nu este obişnuită să relationeze. În plus, există o legendă urbană adânc înrădăcinată care spune că acela care se va căsători cu o fostă Kumari va avea ghinion - de altfel, probabil şi viaţa de familie este relativ dificilă cu o fostă zeiţă căreia, până la 13 ani, i se îndeplinea orice ar fi cerut! De altfel, ultimele patru kumari (din 1978) nu s-au măritat niciodată. Există o carte scrisă de Kumari dintre 1984 şi 1991, "From Goddess to Mortal" ("De la zeiţă, la muritoare"), pe care, din păcate, nu am găsit-o în librăriile, de altfel bine aprovizionate, din Kathmandu.

Cel ce călătotreşte în Nepal, nu trebuie să se lasse acaparat întru totul de Kathmandu. La nici jumătate de oră de mers cu maşina, se află încă două oraşe istorice, Patan şi Bhaktapur, înzestrate şi ele cu bogăţii arhitectonice şi culturale prim ordin. De-a lungul secolelor, cele trei mari oraşe de pe valea Kathmandu s-au duelat militar, arhitectonic şi cultural până când muntenii din Gurkha au coborât din Himalaya şi i-au liniştit pe toţi, cucerind cele trei oraşe pe care le-au integrat în noul Regat al Nepalului. Asta se întâmpla în 1769 şi, de atunci, cele două oraşe au intrat în penumbra Capitalei. Dar minunile arhitectonice s-au păstrat, iar faptul că nu mai joacă rolul de capitale le scuteşte de o bună parte din traficul bezmetic din Kathmandu.

Patan

Ca şi în capitală, întreaga viaţă a oraşului gravitează în jurul pieţei centrale - Durbar Square, piaţa cu cea mai mare concentraţie de opere ale arhitecturii newari de pe toată valea... Nu are, poate, grandoarea pieţei din Kathmandu, dar este mult mai variată ca tip de arhitectură... aliniate, una după altă, treci de la o pagodă nepaleză la un templu inspirat de indieni, revenind apoi la altă pagodă. Faţă în faţă cu acest triptic de temple se află Palatul Regal, actualmente transformat în cel mai frumos muzeu din toată ţara - construit şi aranjat cu bani şi know-how austriac, muzeul expune într-un decor foarte îngrijit şi inspirat diverse statui.

Am luat-o la pas prin piaţă... spre deosebire de cea din Kathmandu, aici chiar se vând lucruri - undeva, mai ascuns, într-un colţ, se vând legume, iar la intrarea în temple, diverse suvenire şi opere de artă. Una din marile plăceri ale nepalezilor este să stea pe cerdacul unui templu, să sporovaiasa şi să observe viaţa pieţei... Se apropie o tipă la vreo 20 şi ceva de ani care începe să-mi ofere diverse suvenire... pare un magazin ambulant - tricouri, pături, statuete, mici picturi de tip tangka... O refuz cu zâmbetul pe buze de fiecare dată... pare supărată şi mă ceartă... Întru în joc... "Iti promit că voi cumpără ceva de la ţine în viaţa urmatoare"... Nu înţelege... "When?". "Next life!"... Până la urmă, se prinde şi se bosumflă pe loc... Nu se mai joacă. A, nu eşti o credincioasă adevărată... când îţi promit că îţi voi cumpără ceva în viaţa următoare, nu ai încredere? Nu ai încredere într-o viaţă ulterioară? Hmmm... ar trebui să suferi ca în statuile de pe stâlpii de susţinere a templelor care expun numeroase scene de chinuire a femeilor necredincioase.

De altfel, Patanul excelează în astfel de sculpturi - o femeie este trasă de păr şi torturată de doi demoni, altă este fiartă într-un mare cazan, amintind parcă de mai creştineştile cazane fierbinţi ale iadului... Asta nu înseamnă că nu mai găseşti şi alte imagini erotice.

Odată trecut de principalele trei temple din piaţă, descopăr că, de fapt, mai sunt câteva, probabil mai mult de zece temple sunt împrăştiate prin zonă... Simbolul oraşului este însă o statuie destul de înaltă a regelui Yoganarendra Mall, îngenuncheat într-o floare de lotus, protejat de o cobră regală ca o adevărată glugă... Incredibil, dar adevărat, această statuie a regelui din Patan se află în Durbar Square de pe la 1700... Câte statui publice se păstrează în România din acea perioadă? Nu cred că foarte multe, eu personal nu ştiu niciuna.

Întru şi în muzeu... găzduit de fostul palat regal, afectat de invazia cuceritoare a regelui Gurkha, din 1768, dar şi de cutremurul din 1934... O succesiune de curţi interioare şi intru în Muzeul Patan. Lonely Planet spune că muzeul este unul dintre cele mai frumoase de pe tot subcontinentul (referindu-se inclusiv la India) şi are mare dreptate - nu neapărat exponatele, ci mai ales felul în care sunt puse în evidenţă după toate regulile muzeisticii moderne.

Deşi păstrează aerul tipic nepalez, este un muzeu foarte modern, care ar putea fi la fel de bine în Londra, Paris sau New York! Iau la pas exponatele - zeităţi turnate în bronz, lucrări din cupru aurit, dar şi fotografii fascinante făcute în Patan în jur de 1900. Poate cea mai haioasă poză este din 1948, care arată câteva zeci de nepalezi cărând un automobil într-o lectică sui-generis. Explicaţia este de asemenea hazoasă: "Daca, în SUA, maşinile cară muncitorii, în Nepal, muncitorii cară maşinile. În Nepal, nu există şosele decât în Capitală şi de aceea maşinile importate din India sunt cărate în spate până la Kathmandu".

Un alt loc demn de vizitat este "templul de aur"... dacă la intrare nu îţi dai seama cum arată în interior, fiind o intrare absolut banală, după ce treci printr-un coridor lung, te trezeşti în faţa unui templu strălucitor ca de aur. Este un temple budist, iar preotul care slujeşte este un... băieţel care are sub 12 ani. Acesta trebuie să-şi îndeplinească slujba timp de 30 de zile, după care este înlocuit cu un alt băiat de aceeaşi vârstă. În spatele templului se află câteva ateliere meşteşugăreşti, dar cel mai interesant dintre toate este un magazin care vinde boluri "cantatoare" - făcute dintr-un anumit tip de aliaj, dacă îl loveşti cu un ciocănel, bolul se transformă într-un obiect vibrator cu anumite funcţii curative. Trebuie doar să ţi-l pui în cap sau la spate şi stresul dispare... Sau, cel mult, aşa susţine, cu multă elocvenţă, vânzătorul...

Bhaktapur

În 2011, am fost pentru a doua oară în Nepal. Prima dată, am vizitat această ţară în iarna lui 2003. Nu am văzut prea multe schimbări în aceşti opt ani de la precedenta mea vizită, exceptând în Bhaktapur. Se pare că autorităţile locale au fost mai întreprinzătoare şi zona turistică, centralul fiind complet reamenajat... Practic, Bhaktapur este unicul loc din Nepal şi poate unul din puţinele de pe subcontinent care aduc cu felul în care sunt organizate centrele vechi din Europa - străzi pietruite, magazine de suvenire aranjate, restaurante curate... totul gravitând în jurul marilor temple şi al palatului regal. Şi, evident, cu o piaţă centrală numită, aţi ghicit! Durbar Square.

Clădirea-simbol a Bhaktapurului (cunoscut şi sub numele Bhadgaon - "orasul orezului" în newari) este cel mai înalt templu din Nepal - Nyatapola, care are nu mai puţin de 30 de metri înălţime şi cinci etaje! A fost construit în 1702, dar a fost construit temeinic, dovadă că la cutremul din 1934 nu a fost afectat decât în foarte mică măsură. Scara monumentală spre intrarea în templu este străjuită de cupluri de statui - doi luptători rajputi legendari, despre care se spune că aveau puterea a zece oameni, doi elefanţi, doi lei, două păsări fantastice şi, în fine, două zeiţe...

Totuşi cea mai bună privelişte ţi-o oferă, vizavi, un roof-top, restaurant căţărat pe vârful unei clădiri, de unde poţi admira marele templu Nyatapola, întreg oraşul (care, surprinzător, nu are parte de clădiri prea înalte) şi munţii de pe fundal.

Ce apreciez însă la Bhaktapur este că aici ajungi repede în locurile unde se desfăşoară "viata adevarata" - nu foarte departe de acest centru turistic exemplar, dai de piaţa olarilor unde aceştia îşi usucă la soare castroanele, apoi de un mare bazin plin de apă, unde localnicii fac baie (să nu credeţi că aveţi parte de scene similare cu cele de pe temple, oamenii fac baie îmbrăcaţi, ca în India!), un altul unde se spăla rufele, magazine tipice sau chiar şi mame care prind păduchii (sau cine ştie ce alte lighioane) din părul negru şi frumos al fiicelor. Casele din Bhaktapur sunt mici, unele nici nu au uşi, ci nişte perdele mai opace, aşa că atât viaţa socială, cât şi cea privată se desfăşoară în public sau semi-public, fie că e vorba de îndepărtat păduchii, făcut baie, bătut copii sau făcut sex (nişte zgomote specifice se auzeau dintr-o casă de după perdeaua-uşă parţial ridicată).

Cum ziceam, nici Bhaktapurul nu duce lipsă de sculpturi erotice, dar aici găseşti, poate, o mostră de umor nepalez - pe stâlpii de susţinere a unui mic templu închinat cuplului Shiva-Parvati se pot vedea doi elefanţi făcând sex într-o poziţie imposibilă, cu trompele încolăcite...! O mostră de kamasutra elefantină.

Am rămas prin Bhaktapur până dincolo de prânz. A fost o plimbare leneşă pe uliţele medievale ale oraşului, încununată cu un prânz pe roof-topul din Durbar Square... De aici, se poate vedea chiar şi Himalaya cea albă, în caz de vizibilitate... şi eu am avut parte de o vizibilitate perfectă!

Şi pentru că vorbeam de asemănarea cu Patan şi Kathmandu, ei bine, şi Bhaktapur are un palat regal, care astăzi adăposteşte nu vreun personaj cu sânge albastru, ci Muzeul Naţional de Artă al Nepalului. Deşi este Muzeu Naţional, este net inferior muzeului din Patan, ieşind în evident doar prin remarcabila "Poarta de Aur", poartă de intrare spre "palatul cu 55 de ferestre".