Pe
traseul excursiei noastre cu autocarul, din 1992, cu destinația Paris, am făcut
o esccală minunată și norocoasă la Veneția, Cele șase ore petrecute acolo, în
mare viteză și sub un soare torid, ne-au lăsat amintiri mai mult decât adânci și
de lungă durată.
Traseul
București-Paris cel mai scurt și mai ieftin pentru agenție ar fi trebuit să
treacă prin Ungaria, Austria și sudul Germaniei, nu să ocolească prin nordul
Italiei și prin sudul Franței, taseu pe parcursul căruia nu erau programate
nici opriri, sau vizitări. După ce am văzut că la Veneția circa 90% din
pasagerii autocarului s-au "topit" cu tot cu bagaje și după unele
confidențe ale șoferilor, am înțeles că excursia la Paris cu acel autocar avea
ca scop trecerea spre occident a cât mai mulți pasageri ce nu găseau înțelegere
pentru o viză de călătorie la nici o ambasadă dintre cele ce clamau drepturile
omului de liberă circulație. Pasagerii, fiind mai toți muncitori cu profesie, au plătit
costul excursiei și un comision gras pentru înlesnirea trecerii frauduloase a frontierei.
Noi cei trei ai familiei, împreună cu doamna profesoară de la Galați am constituit un paravan pentru agenția de turism, cu justificarea că ceilalți ar fi coborât pe parcurs la diverse rude, sau cunoștințe. Autocarul trebuia să justifice cursa în totalitate, cu respectarea riguroasă a traseului și programului înscris pe foile de parcurs.
Am plecat din Veneția pe la ora 5 după amiaza și ne-am îndreptat relaxați pe câte cinci scaune tapițate și cu șoferi odihniți spre frontiera de sud a Franței, mai precis spre Coasta de Azur. Acela era punctul de care se temeau șoferii pentru a nu fi descoperită lipsa în masă a majorității călătorilor. In autocar mai rămăseseră cu noi doi tineri și o tânără. Aceasta ne-a părăsit curând, înainte de Verona, unde era așteptată de un autoturism dincolo de gardul autostrăzii. Pentru ea și cei care o așteptau, gardul nu a constituit un obstacol de luat în serios.
Orele au trecut, noi ne-am revenit după cursa contra cronometru prin Veneția și legăturile cu șoferii s-au întărit până la nivelul de prietenie. Așa am aflat că ei erau informați încă de la București despre cei patru turiști ce mergeau sigur la Paris și pentru care trebuia respectat un program strict, conform celui din oferta agenției de turism.
Deși se făcuse noapte, i-am rugat pe șoferi să părăsească puțin autostrada ce ducea spre Franța și să ne abatem prin centrul marelui Milano. Ne-au acceptat dorința, deși se temeau real de un contact de noapte cu poliția italiană și de găsirea unui loc de parcare pentru o mașină atât de mare. Cunoșteau o parcare a autocarelor, dar aceea se afla relativ departe de buricul orașului, locul dorit de noi pentru a vedea măcar marea catedrală. Mai își aminteau că un alt autocar ce parcase în loc nepermis primise o amendă de 1.000 de mărci germane, fapt cu totul neplăcut.
Milano este un oraș cuprinzător din toate punctele de vedere și pe gustul tuturor, el poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele atât de diverse ale vizitatorilor.
Galeria Vittorio Emanuele II
Parcasem la cel mult trei minute de piața centrală a orașului, aflată în fața imensei catedrale. Aveam de străbătut numai două ramuri ale Galeriei Vittorio Emanuele al II-lea pentru a ajunge în Piața Domului, sau în piața renumitului Teatru La Scala.
De cum am pătruns în Galerie am fost copleșiți de măreția, luxul și grandoarea spațiului.
Galeria Vittorio Emanuele II este una dintre cele mai vechi centre comerciale moderne din lume. Este o dublă găzduire de edificii elegante cu patru nivele și de galerii acoperite cu structuri de metal și sticlă. Galeria a fost numită după Victtorio Emanuele al II-lea, primul rege al Regatului Italiei moderne. Construcția a fost proiectată în 1861 și construită de Giuseppe Mengoni între 1865 și 1878. Lucrarea s-a încheiat cu arcul triumfal cu vedere spre Piața Domului, înalt de 32 de metri. Pe fronton stă scris: "A Vittorio Emanuele al II-lea. Milanesi "
Arcul
de pe piața Scala a reluat, deși într-un mod mai puțin bogat setarea principală a arcului din Piazza del
Duomo. Problema nealinierii între
axa Galeriei și Piazza della Scala a fost rezolvată prin introducerea unei ieșiri semicirculare.
Am plecat din Veneția pe la ora 5 după amiaza și ne-am îndreptat relaxați pe câte cinci scaune tapițate și cu șoferi odihniți spre frontiera de sud a Franței, mai precis spre Coasta de Azur. Acela era punctul de care se temeau șoferii pentru a nu fi descoperită lipsa în masă a majorității călătorilor. In autocar mai rămăseseră cu noi doi tineri și o tânără. Aceasta ne-a părăsit curând, înainte de Verona, unde era așteptată de un autoturism dincolo de gardul autostrăzii. Pentru ea și cei care o așteptau, gardul nu a constituit un obstacol de luat în serios.
Orele au trecut, noi ne-am revenit după cursa contra cronometru prin Veneția și legăturile cu șoferii s-au întărit până la nivelul de prietenie. Așa am aflat că ei erau informați încă de la București despre cei patru turiști ce mergeau sigur la Paris și pentru care trebuia respectat un program strict, conform celui din oferta agenției de turism.
Deși se făcuse noapte, i-am rugat pe șoferi să părăsească puțin autostrada ce ducea spre Franța și să ne abatem prin centrul marelui Milano. Ne-au acceptat dorința, deși se temeau real de un contact de noapte cu poliția italiană și de găsirea unui loc de parcare pentru o mașină atât de mare. Cunoșteau o parcare a autocarelor, dar aceea se afla relativ departe de buricul orașului, locul dorit de noi pentru a vedea măcar marea catedrală. Mai își aminteau că un alt autocar ce parcase în loc nepermis primise o amendă de 1.000 de mărci germane, fapt cu totul neplăcut.
Milano este un oraș cuprinzător din toate punctele de vedere și pe gustul tuturor, el poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele atât de diverse ale vizitatorilor.
Plasat
stratetic la intrarea în Peninsula Italică, Milano și intreaga regiune
Lombardia au fost mereu, de-a lungul secolelor, subiect de dispută. Celții,
Romanii, Goții, Lombarzii Francii și Austro-ungarii au condus destinele orașului în
anumite perioade din istoria sa și de fiecare dată orașul a continuat să se
dezvolte ajungând astăzi centrul economic și cultural de necontestat al unei
Italii unite.
La ora aceea din mijloc de noapte orașul și centrul său erau complet goale de pietoni și de circulație motorizată, așa că șoferii au ales un loc de parcare cât mai retras de priviri răuvoitoare. Ei au rămas la autocar, înscenând o defecțiune de sub autocar ce trebuia remediată. Fiecare cu hoția lui ! Aceași strategie am aplicat-o și eu peste circa trei ani la Chamonix, în Alpii francezi, părăsind mașina în mijlocul orașului cu capota ridicată.Galeria Vittorio Emanuele II
Parcasem la cel mult trei minute de piața centrală a orașului, aflată în fața imensei catedrale. Aveam de străbătut numai două ramuri ale Galeriei Vittorio Emanuele al II-lea pentru a ajunge în Piața Domului, sau în piața renumitului Teatru La Scala.
De cum am pătruns în Galerie am fost copleșiți de măreția, luxul și grandoarea spațiului.
Galeria Vittorio Emanuele II este una dintre cele mai vechi centre comerciale moderne din lume. Este o dublă găzduire de edificii elegante cu patru nivele și de galerii acoperite cu structuri de metal și sticlă. Galeria a fost numită după Victtorio Emanuele al II-lea, primul rege al Regatului Italiei moderne. Construcția a fost proiectată în 1861 și construită de Giuseppe Mengoni între 1865 și 1878. Lucrarea s-a încheiat cu arcul triumfal cu vedere spre Piața Domului, înalt de 32 de metri. Pe fronton stă scris: "A Vittorio Emanuele al II-lea. Milanesi "
Galeria
a fost inaugurată în luna ianuarie anul 1878 de regele Victor
Emmanuel al II-lea. Creatorul deosebitului monument,Giuseppe
Mengoni, nu a putut vedea deschiderea oficială a galeriei deoarece a murit în
urma unui accident pe schele în timpul unei inspecții, deși, potrivit unora
pare a fi fost o sinucidere.
Galeria
Vittorio Emanuele II este una dintre cele mai importante locații din
centrul orașului Milano pentru frumusețea și pentru prestigiul câștigat. La
parterul construcțiilor ea este ocupată cu foarte multe magazine, inclusiv
librării Feltrinelli, magazine de antichități, cafenele,
restaurante, buticuri de lux, inclusiv Armani , Borsalino, Prada si
Tod.
Pe ansamblu Galeria ocupă o mare suprafață dreptunghiulară secționată de două căi de acces, largi de 14,5 metri, care se intersectează la mijloc sub o impozantă cupolă ce acoperă un octogon. Patru laturi ale octogonului sunt ocupate de pereții ascuțiți ai clădirilor din zidărie, iar celelalte patru de deschiderile celor patru străzi comerciale interioare. Străzile și cupola octogonului central, înalt de 47 de metri, sunt acoperite de structuri boltite de metal și sticlă, structuri ce lasă să se reverse din plin lumina zilei. Cele două străzi acoperite cu bolți de sticlă se intersectează sub formă de cruce latină, deoarece nu au aceași lungime. Una are lungimea de 196 de metri, iar cea laterală are numai 105,5 metri. Cupola are un diametru de 36 de metri. Pavajul este realizat din marmură cu intarsii decorative. Strada comercială principală a Galeriei este cea mai lungă și unește Piazza del Duomo cu Piazza della Scala.
Acoperirea
unor construcții sau spații cu bolți de metal și sticlă era un design popular
pentru numeroase arcade din sec.al 19-lea, cum ar fi Burlington Arcade din Londra , care a
fost un prototip pentru spații comerciale, Galeria
Saint-Hubert de la Bruxelles (a
fost deschisă în 1847), Al Passazh din Sankt Petersburg (deschis
în 1848), Galleria Umberto din Napoli (deschisă în
1890), Galleria din Budapesta și Galeria Kö din Düsseldorf, Galeria din Houston, din Dallas, Eaton Centre din Toronto, sau Cleveland Arcade (1890).
Sub cupola octogonală centrală din sticlă și armătură de metal, există patru mozaicuri ce portretizează stema celor trei
capitale ale Regatului
Italiei ( Torino , Florența și Roma ), plus Milano. Tradiția
spune că în cazul în care o persoană care se învârte de trei ori cu tocul pe
testiculele taurului din stema orașului Torino acest
gest îi va aduce noroc. Această practică provoacă daune mozaicului. Cu
timpul s-a dezvoltat o gaură pe locul organelor genitale ale taurului.
Deși
Galleria leagă două dintre cele mai faimoase obiective turistice din Milano: Domul și Teatro alla Scala,
ea însăși este un punct de reper și de atracție în sine.
La
câțiva ani după prima inaugurare, Galeria a câștigat porecla de "camera de
zi din Milano", devenind sediul central al vieții burgheziei orașului, care a fost încântată să cerceteze noile magazine
elegante, dar și pe cele mai multe dintre toate restaurantele și cafenele. La începuturi, Galeria a fost iluminată cu lămpi de gaz, iluminatul electric venind după 1883.
Galeria
este adesea poreclită il salotto di Milano (salonul Milano-ului),
datorită numeroaselor magazine vizitate și ca loc important pentru reuniuni ale
milanezilor, pentru plimbare și ca loc de luat masa în condiții de lux. Acesta
este locul cel mai potrivit pentru promenada unde pot fi vazuti cei mai
eleganti italieni, unde se poate admira
mozaicul de pe pardoseala din curtea octogonală care reprezintă Europa, Asia,
Africa și America, sau mozaicurile de la capetele coridoarelor ce reprezinta Agricultura, Știinta, Arta și Industria.
Parterul
aparține aproape în exclusivitate comerțului cu amănuntul de lux care vinde haute couture ,bijuterii,
cărți și picturi. Comerțului i s-au adaugat restaurante, cafenele și baruri. Galeria
este renumită pentru unele dintre cele mai vechi magazine și restaurante din
Milano, cum ar fi Biffi Caffè (fondată în 1867 de către Paolo Biffi, care livra
produse de patisserie casei regale), Caffe Savini și Camparino, în
stil clasic Art Nouveau din Gallerie, sau Cafea Gnocchi.
In cel de al Doilea Război mondial orașul Milano a fost bombardat intens de Aliați. După incursiunea de bombardare din noaptea de 12-13 august 1943, Galeia Vittorio Emanuele II a fost distrusă aproape total.
In cel de al Doilea Război mondial orașul Milano a fost bombardat intens de Aliați. După incursiunea de bombardare din noaptea de 12-13 august 1943, Galeia Vittorio Emanuele II a fost distrusă aproape total.
Pentru a se păstra specificul autohton și elitist al locului, din 2012 a fost scos în afară și reataurantul plebeian Mc.Donald's, după multe controverse juridice.
In timpul nopții, când lumina zilei nu mai există, Galeria este luminată strălucitor de vitrinele ce fac concurență și de reclame ingenioase.
Este interesant să se prezinte și date constructive ale faimoasei Galerii milaneze:
196,6
m - lungimea galeriei în brațul mai lung;
105.1
m - lungimea tunelului în brațul mai scurt;
36,6
m - distanța dintre laturile opuse ale octogonului;
14,5
m - lățimea brațelor (străzilor interioare);
47
m - înălțimea felinarului cupolei;
39
m - diametrul cupolei;
29,2
m - înălțimea bolții în brațe;
4165
m² - suprafața podelei Galeriei;
7800
m² - suprafața totală a sticlei utilizate pentru acoperirea;
353
t - greutatea oțelului utilizat pentru acoperire.
Domul din Milano
Catedrala Santa Maria Nascente, pe scurt Domul din Milano, se găseste în Piazza del Duomo și este a treia biserica ca mărime a creștinatații catolice din Europa (depașită numai de San Pietro din Roma, de Catedrala Santa Maria de la Sede din Sevilla și Catedrala Sfântul Petru din Koln). Domul din Milano este fără îndoială o bucurie pentru ochii oricărui credincios. Desi mai toate elementele cheie ale Domului din Milano erau la locul lor în anul 1391, construcția completă a durat încă peste 500 de ani pentru a fi dusă la bun sfârșit. Anumite lucrări de întreținere și reconstrucție au loc și în prezent dar frumusețea tulburătoare a Domului din Milano este astăzi completă și poate fi admirată de toată lumea.
Domul din Milano
Catedrala Santa Maria Nascente, pe scurt Domul din Milano, se găseste în Piazza del Duomo și este a treia biserica ca mărime a creștinatații catolice din Europa (depașită numai de San Pietro din Roma, de Catedrala Santa Maria de la Sede din Sevilla și Catedrala Sfântul Petru din Koln). Domul din Milano este fără îndoială o bucurie pentru ochii oricărui credincios. Desi mai toate elementele cheie ale Domului din Milano erau la locul lor în anul 1391, construcția completă a durat încă peste 500 de ani pentru a fi dusă la bun sfârșit. Anumite lucrări de întreținere și reconstrucție au loc și în prezent dar frumusețea tulburătoare a Domului din Milano este astăzi completă și poate fi admirată de toată lumea.
Cu
o suprafață de 1200 mp, catedrala milaneză, una dintre imaginile emblematice
ale Italiei și ale Europei, este cel de-al treilea edificiu bisericesc
romano-catolic ca mărime din Italia, după Bazilica
San Pietro din Roma și Catedrala
Santa Maria din Florența. Podoabă cu totul unică a arhitecturii
gotice, catedrala din Milano are o
capacitate de peste 40.000 de locuri și o lungime de 157 m.
Domul este amplasat în extremitatea estică a pieței ce îi poartă numele și prin măreția și frumusețea lui eclipsează toate clădirile din jur, căci o așa dantelărie în granit și marmură, mergând până la cel mai mic detaliu, aproape nu are egal în lume. Contrar uzanțelor, este o arhitectură gotică plină de grație și strălucire, pusă mult în valoare la asfințit, când soarele luminează fațada.
Domul este amplasat în extremitatea estică a pieței ce îi poartă numele și prin măreția și frumusețea lui eclipsează toate clădirile din jur, căci o așa dantelărie în granit și marmură, mergând până la cel mai mic detaliu, aproape nu are egal în lume. Contrar uzanțelor, este o arhitectură gotică plină de grație și strălucire, pusă mult în valoare la asfințit, când soarele luminează fațada.
S-a
întâmplat să văd Notre Dame din Paris
în cursul aceleași călătorii în care trecusem mai întâi prin Italia și văzusem
deja Domul din Milano. Catedrala pariziană mi-a părut atunci ștearsă și
neînsemnată în comparație cu surata ei milaneză, fapt datorat, probabil, și
diferenței mari de vârstă.
Este
una dintre catedralele occidentale a căror construcție s-a întins pe durata a
câtorva secole. Incepută în 1386 și încheiată în 1892 din
cauza unor întârzieri, ea domină astăzi piața centrală din Milano, fiind un simbol al puterii
economice pe care această capitală a Lombardiei, poartă de intrare a comerțului
ce traversa Alpii, l-a reprezentat timp de veacuri. Maiestuozitatea și formele
estetice ale catedralei sunt grăitoare: detaliile sculpturale ale celor 135 de
turle, dintre care cea mai înaltă atinge 109 metri, și cele peste 2000 (se zice că ar fi 2202) de
statui, sunt foarte atent executate, la fel și marile ferestre ale clădirii,
considerate a fi cele mai mari din lume.
Constructia
propriu-zisă a început în 1386 la inițiativa
arhiepiscopului Antonio de Saluzzo, într-un stil gotic târziu, cu specific mai
degrabă francez decât italian. Munca a continuat timp de secole, turnul
principal fiind împodobit în 1762 cu o statuie policromă a Fecioarei Maria, căreia i-a fost dedicat de
la început domul milanez. Interiorul nu este mai puțin frapant. Cinci nave
gigantice, separate de stâlpi de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de
ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche
a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de
Modena , într-un
mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din sec.al 14-lea. Fereastra
mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume.
Poetul
romantic englez Percy Shelley,
călător în Italia la începutul sec.al 18-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Dar, doar cu puțin timp
înainte, domul fusese martorul unui eveniment cu totul opus explorării lumii
celeste a lui Dante, deoarece, mai exact, catedrala a fost aleasă de
Napoleon pentru a fi încoronat rege al Italiei, în 1805.
Duomo
di Milano a fost initial ridicat din cărămidă, apoi s-a trecut la marmură deoarece arhitecții au înțeles că grandoarea proiectului nu se putea sprijini pe cărămidă.. De-a lungul timpului, lăcașul a
fost decorat cu spirale gotice și cu o mulțime copleșitoare de statui. Toate
controversele despre cele mai bune metode de a duce la bun sfârșit acest
proiect enorm au dus la o îmbinare extraordinară de stiluri.
Construcția
a început în 1386 pe un teren care
servise ca loc de cult încă din secolul trei, când un templu roman al zeiței
Minerva fusese ridicat aici. Din porunca lui Gian Galeazzo Visconti,
conducătorul orașului Milano de atunci, a fost construită special o rețea de
canale pentru a putea transporta piatra necesară acestui proiect de amploare.
Deși
a fost sfințită în 1418, catedrala a rămas neterminată pentru mai multe secole.
Politica, mărimea proiectului, lipsa banilor și alte cauze au dus la stagnarea
permanentă a proiectului. Intr-un final, la începutul sec.al 19-lea, fațada a
fost terminată din ordinul lui Napoleon. A demarat pașii
finali ai construcției Domului chiar înainte de a se încorona rege al Italiei
aici, în 1805.
Un
uluitor total de 3500 de statui decorează Duomo, si două treimi din ele sunt plasate în
exterior. Cele mai vechi dintre ele au fost dăltuite între anii 1386 și 1447,
altele fiind adăugate între secolele 15 și 18. Fațada este realizată în stil baroc până la primul rând de ferestre iar apoi în stil neo-gotic. Fiecare dintre cele 5
uși de bronz ale Domului au fost sculptate de artiști diferiți, între anii 1840 și 1965 și au prezentate teme diferite.
Pentru
a putea aprecia pe deplin statuile și cele 135 de turle, trebuie urcat pe acoperișul de marmură, de unde in zilele
senine privirea se bucură de priveliști deosebite ale Alpilor. O vizită pe
acoperiș duce mai aproape de o emblemă a orașului Milano: Madonnina (1774),
figura poleită cu aur a Fecioarei Maria, pe cea mai înaltă turlă a bisericii.
Acesta a fost multa vreme și cel mai înalt punct din oraș până în 1958 când
zgârie-norul Pirelli l-a detronat în acest clasament.
Interiorul
oarecum întunecat se află în contrast cu exteriorul strălucitor al Catedralei, dar
nu este cu nimic mai putin impresionant. Cei 52 de pilaștri și vitraliile
naosului dintre care majoritatea datează din secolele 15-16 și sunt cele mai mari din
lume lasă o impresie puternică asupra vizitatorilor.
Catedrala aproape gotică a necesitat aproape șase secole până la finalizare. Aspectul urbanistic din jurul domului cu străzi care pleacă de la el, sau îl înconjoară, denotă că locul ei a fost încă din antichitate centrul orașului Mediolanum. Antica basilică Sfântul Ambrozie a fost construită pe acest loc în sec.al 5-lea cu o altă biserică construită alături în 836. Baptiseriul vechi Battisero paleocrestiano, construit în 335 mai poate fi vizitat în catedrală și este una dintre cele mai vechi clădiri creștine din Europa.
După ce un incendiu a distrus lăcașurile în 1075, complexul de cult a fost desființat, rezultând viitorul dom.
După cum s-a spus mai sus, în 1386 Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a început construcșia viitoarei catedrale. inceperea lucrărilor a coincis cu venirea la putere în Milano a vărului arhiepiscopului Gian Galeazzo Visconti. Construcția se considera o recompensă pentru clasele care au suferit sub tiranicul Barnabo, predecesorul lui Visconti. Inainte de începerea lucrărilor au fost demolate trei clădiri importante, palatul Arhiepiscopului, palatul Ordinari și Baptiseriul Sf. Ștefan, iar biserica Santa Maria Maggiore a fost folosită ca material de construcție. Entuziasmul pentru imensa clădire ce urma a se ridica s-a răspândit curând în rândul populației și perspicacele Galeazzo și vărul său au colectat donații mari pentru lucrările în curs de execuție.
Programul de construcție a fost strict reglementat în cadrul Fabbrica del Duomo, care avea 300 de angajați, conduși de Simone da Orsenigo. Acela a planificat pentru început să construiască lăcașul din cărămidă în stil gotic lombard.
Visconti a avut ambiția de a urma cele mai noi tendințe din arhitectura europeană. In 1389 un arhitect francez, Nicolas de Bonaventura, a fost numit pentru a da edificiului aspectul gotic francez, nu așa de obișnuit pentru Itala. El a decis ca structura de cărămidă să fie îmbrăcată în marmură. Galeazzo a prevăzut pentru Fabbrica del Duomo dreptul exclusiv de a folosi marmura din cariera Candoglia și a scutit-o de taxe. Zece ani mai târziu, un alt arhitect francez Jean Mignoelicet, a fost chemat de la Paris pentru a da un nou impuls lucrărilor, pietrarii având un nou ajutor tehnic pentru a ridica pietrele la o înâlțime fără precedent. Mignot a declarat că toate lucrările efectuate până atunci sunt în pericol de a se transforma în ruină, fiind făcute fără "știință". In următorii ani previziunile lui s-au dovedit false, dar oricum, aceasta i-a stimulat pe inginerii lui Galeazzo să-și îmbunătățească uneltele și tehnicile. Lucrările au avansat rapid, iar la moartea lui Gian Galeazzo,
în 1402, aproape jumătate din catedrală era finisată. Construcțiile au stagnat apoi aproape în totalitate până în 1480, din cauza lipsei de bani și de idei. Lucrările cele mai notabile ale acestei perioade au fost mormintele lui Marco Carelli și al papei Mrtin al V-lea (1424) și ferestrele absidei (1470).
Intre anii 1500-1510, sub Ludovico Sforza, a fost finalizată cupola octogonală, care este decorată cu patru serii de câte 12 statui, portretizând sfinți, prooroci, sibile și alte personaje ale Bibliei. Exteriorul a rămas mult timp fără nici o decorare, cu excepția celor ale lui Guglietto dell' Amadeo, realizate ]ntre anii 1507-1510.
In 1552, Giacomo Antegnati a primit sarcina construirii orgii din partea de nord a corului, iar Giuseppe Meda a realizat patru din cei 16 stâlpi care decorează altarul.
La 20 mai 1805, Npoleon, care urma a fi încoronat rege al Italiei, după cum s-a mai spus, a ordonat terminarea fațadei, care s-a terminat șapte ani mai târziu. Noul arhitect, Felice Soave, a urmat în mare parte proiectul lui Buzzi, adăufând unele detalii neo-gotice la ferestrele superioare. Ca o formă de mulțumire, o statuie a lui Napoleon a fost plasată în partea de sus a unei turle.
In următorii ani lucrările au continuat, statuile de pe peretele sudic au fost finalizate, iar între anii 1829-1858 noi vitralii au luat locul celor vechi, deși cu rezultate mai puțin semnificative din punct de vedere estetic. Ultimile detalii ale catedralei au fost terminate în secolul 20, ultima poartă fiind inaugurată la 6 ianuarie 1965.
Această dată este considerată fârșitul unui proces ce a durat multe generații, deși chiar și acum unele statui sunt încă neterminate. De la începutul lucrărilor întregul oraș Milano s-a țesut în jurul domului.
Domul are cinci intrări frontale, cu cinci portaluri masive de bronz, înfrumusețate de panouri în basorelief înfățișând scene și eroi biblici (la fel sunt de altfel și cele laterale construcției). De regulă, accesul în incintă se face prin ușa a doua a fațadei numărând de la stânga spre dreapta, iar ieșirea pe simetrica ei din partea dreaptă.
Construcția are cinci intrări, cu cinci portaluri de bronz, decorate cu basoreliefuri reprezentând scene și eroi biblici. Portalul principal redă scene din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului și este purtătorul unei cutume potrivit căreia cel care atinge pentru prima dată anumite puncte – ce se evidențiază prin strălucirea dobândită în timp de atingerea mâinilor - va avea parte de împlinirea unei dorințe.
După ce un incendiu a distrus lăcașurile în 1075, complexul de cult a fost desființat, rezultând viitorul dom.
După cum s-a spus mai sus, în 1386 Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a început construcșia viitoarei catedrale. inceperea lucrărilor a coincis cu venirea la putere în Milano a vărului arhiepiscopului Gian Galeazzo Visconti. Construcția se considera o recompensă pentru clasele care au suferit sub tiranicul Barnabo, predecesorul lui Visconti. Inainte de începerea lucrărilor au fost demolate trei clădiri importante, palatul Arhiepiscopului, palatul Ordinari și Baptiseriul Sf. Ștefan, iar biserica Santa Maria Maggiore a fost folosită ca material de construcție. Entuziasmul pentru imensa clădire ce urma a se ridica s-a răspândit curând în rândul populației și perspicacele Galeazzo și vărul său au colectat donații mari pentru lucrările în curs de execuție.
Programul de construcție a fost strict reglementat în cadrul Fabbrica del Duomo, care avea 300 de angajați, conduși de Simone da Orsenigo. Acela a planificat pentru început să construiască lăcașul din cărămidă în stil gotic lombard.
Visconti a avut ambiția de a urma cele mai noi tendințe din arhitectura europeană. In 1389 un arhitect francez, Nicolas de Bonaventura, a fost numit pentru a da edificiului aspectul gotic francez, nu așa de obișnuit pentru Itala. El a decis ca structura de cărămidă să fie îmbrăcată în marmură. Galeazzo a prevăzut pentru Fabbrica del Duomo dreptul exclusiv de a folosi marmura din cariera Candoglia și a scutit-o de taxe. Zece ani mai târziu, un alt arhitect francez Jean Mignoelicet, a fost chemat de la Paris pentru a da un nou impuls lucrărilor, pietrarii având un nou ajutor tehnic pentru a ridica pietrele la o înâlțime fără precedent. Mignot a declarat că toate lucrările efectuate până atunci sunt în pericol de a se transforma în ruină, fiind făcute fără "știință". In următorii ani previziunile lui s-au dovedit false, dar oricum, aceasta i-a stimulat pe inginerii lui Galeazzo să-și îmbunătățească uneltele și tehnicile. Lucrările au avansat rapid, iar la moartea lui Gian Galeazzo,
în 1402, aproape jumătate din catedrală era finisată. Construcțiile au stagnat apoi aproape în totalitate până în 1480, din cauza lipsei de bani și de idei. Lucrările cele mai notabile ale acestei perioade au fost mormintele lui Marco Carelli și al papei Mrtin al V-lea (1424) și ferestrele absidei (1470).
Intre anii 1500-1510, sub Ludovico Sforza, a fost finalizată cupola octogonală, care este decorată cu patru serii de câte 12 statui, portretizând sfinți, prooroci, sibile și alte personaje ale Bibliei. Exteriorul a rămas mult timp fără nici o decorare, cu excepția celor ale lui Guglietto dell' Amadeo, realizate ]ntre anii 1507-1510.
In 1552, Giacomo Antegnati a primit sarcina construirii orgii din partea de nord a corului, iar Giuseppe Meda a realizat patru din cei 16 stâlpi care decorează altarul.
La 20 mai 1805, Npoleon, care urma a fi încoronat rege al Italiei, după cum s-a mai spus, a ordonat terminarea fațadei, care s-a terminat șapte ani mai târziu. Noul arhitect, Felice Soave, a urmat în mare parte proiectul lui Buzzi, adăufând unele detalii neo-gotice la ferestrele superioare. Ca o formă de mulțumire, o statuie a lui Napoleon a fost plasată în partea de sus a unei turle.
In următorii ani lucrările au continuat, statuile de pe peretele sudic au fost finalizate, iar între anii 1829-1858 noi vitralii au luat locul celor vechi, deși cu rezultate mai puțin semnificative din punct de vedere estetic. Ultimile detalii ale catedralei au fost terminate în secolul 20, ultima poartă fiind inaugurată la 6 ianuarie 1965.
Această dată este considerată fârșitul unui proces ce a durat multe generații, deși chiar și acum unele statui sunt încă neterminate. De la începutul lucrărilor întregul oraș Milano s-a țesut în jurul domului.
Domul are cinci intrări frontale, cu cinci portaluri masive de bronz, înfrumusețate de panouri în basorelief înfățișând scene și eroi biblici (la fel sunt de altfel și cele laterale construcției). De regulă, accesul în incintă se face prin ușa a doua a fațadei numărând de la stânga spre dreapta, iar ieșirea pe simetrica ei din partea dreaptă.
Portalul
central, decorat cu basoreliefuri în bronz prezentând scene din viața Maicii
Domnului și a Mântuitorului, este însă purtător al unui simbol și a unei
credințe pe care am mai întâlnit-o și la alte obiective turistice din Italia:
două basoreliefuri în bronz din partea inferioară a ușii ies în evidență prin
strălucirea câtorva elemente ale desenului. Sunt locurile șlefuite de atingerea
palmelor a mii de trecători aflați pentru prima dată în pragul catedralei,
cu credința că se vor mai întoarce cândva pe aceste locuri (pentru asta, se
atinge piciorul personajului cu pricina) sau că vor vedea împlinită o dorință
rostită chiar acolo, în gând firește (se atinge mâna personajului ce-l
întruchipează pe Christos).
Domul
trebuie vizitat pe îndelete, ca orice alt monument architectonic sau de artă.
Trebuie admirate statuetele, picturile şi vitraliile numeroase care lasă
lumina să pătrundă.
Planul
arhitectural este o cruce. Pătrunzând
în interior, catedrala copleșește cu amploarea spațiului ce i-a fost
consacrat, atât pe verticală, cât și în plan orizontal. Tot așa, surprinde
semiobscuritatea interioară, care colorează totul în nuanțe închise, într-un
neașteptat contrast cu albul, rozul și galbenul luminos al construcției văzute
din exterior. Poate de aceea, încă de la intrare atenția este atrasă mai întâi
de minunatele vitralii colorate, dar și de originalul mozaic care împodobește
podeaua lăcașului, operă a lui Pellegrino Tibaldi din sec.al 16-lea. Sunt
elemente care alături de frumoasele altare luminate de zeci de lumânări aprinse
înseninează atmosfera întunecată din interior, reușind să pună în evidență
bogăția de detalii arhitecturale și ornamentale.
Datorită planului architectonic de cruce latină în care sunt încadrate cinci nave, lumina
nu pătrunde în interior decât prin vitralii. Culorile o filtrează, aşa că
atmosfera este mai degrabă întunecată, fără a fi apăsătoare. Lumânările aprinse
au rolul lor mistic. Frapează totuși semiobscuritatea interiorului în comparație
cu strălucirea exteriorului.
Edificiul este susținut în interior de 52 de coloane ornate cu statui. Totul este la superlativ, iar privitorul nu știe încotro să-și îndrepte sau încotro să privească. Se remarcă numărul extrem de mare de sculpturi, s-ar părea că, în total, interior-exterior sunt expuse circa 3500 de ornamente sculptate înfățișând personaje biblice și prelați catolici. Pe partea dreaptă se admiră firide și nișe îmbogățite cu icoane, statui și sicrie din sticlă în care se păstrează osemintele unor cardinali canonizați.
Edificiul este susținut în interior de 52 de coloane ornate cu statui. Totul este la superlativ, iar privitorul nu știe încotro să-și îndrepte sau încotro să privească. Se remarcă numărul extrem de mare de sculpturi, s-ar părea că, în total, interior-exterior sunt expuse circa 3500 de ornamente sculptate înfățișând personaje biblice și prelați catolici. Pe partea dreaptă se admiră firide și nișe îmbogățite cu icoane, statui și sicrie din sticlă în care se păstrează osemintele unor cardinali canonizați.
In
mărime naturală, deosebit de izbitoare privirii este statuia generalului Gian
Giacomo Medici. Sinistră, prin perfecțiunea și claritatea detaliilor ce
evidențiază oasele și mușchii, pare statuia Sf. Bartolomeu, care
își poartă pielea jupuită pe umăr. Deasupra altarului se privește Relicvariul
Sfânt, luminat veșnic de o candelă roșie, despre care se spune că ar adăposti o
așchie din crucea Mântuitorului.
Cadranul solar, un ansamblu foarte ingenios de măsurare a timpului, având ca unitate de referință …. Zodiile! Nu este un mecanism, nici vreo instalație sofisticată, ci doar o îmbinare meșteșugită și echilibrată a cunoștințelor astronomice cu cele geometrice, cunoscută sub numele de ”Meridianul”: chiar la intrare, încastrat în marmura peretelui, se află un cadran de formă aproape pătrată, însemnat cu semnul zodiei astrologice a Capricornului, care după cum știm, debutează chiar în ziua solstițiului de iarnă. Din cadranul Capricornului, o bandă de alamă roșiatică se prelungește pe podea spre peretele nordic, înlănțuind pe o lungime de cca. 3 metri celelalte 11 panouri mici cu însemne zodiacale. Ordinea temporală a zodiilor este marcată în sens crescător până la solstițiul de vară pe o parte a benzii de alamă și în sens descrescător de la solstițiul de vară până la cel de iarnă, pe cealaltă parte a benzii, zodiile apărând astfel grupate două câte două, cu excepția zodiei Racului care se află singură la capătul benzii.
Goticul nu a fost un stil popular în Italia, dar la Domul din Milano s-a simțit influența celor doi arhitecți francezi angajați la începuturile lucrărilor de Gian Galeazzo Visconti.Cadranul solar, un ansamblu foarte ingenios de măsurare a timpului, având ca unitate de referință …. Zodiile! Nu este un mecanism, nici vreo instalație sofisticată, ci doar o îmbinare meșteșugită și echilibrată a cunoștințelor astronomice cu cele geometrice, cunoscută sub numele de ”Meridianul”: chiar la intrare, încastrat în marmura peretelui, se află un cadran de formă aproape pătrată, însemnat cu semnul zodiei astrologice a Capricornului, care după cum știm, debutează chiar în ziua solstițiului de iarnă. Din cadranul Capricornului, o bandă de alamă roșiatică se prelungește pe podea spre peretele nordic, înlănțuind pe o lungime de cca. 3 metri celelalte 11 panouri mici cu însemne zodiacale. Ordinea temporală a zodiilor este marcată în sens crescător până la solstițiul de vară pe o parte a benzii de alamă și în sens descrescător de la solstițiul de vară până la cel de iarnă, pe cealaltă parte a benzii, zodiile apărând astfel grupate două câte două, cu excepția zodiei Racului care se află singură la capătul benzii.
Ineditul
cadran solar marcat cu zodia Capricornului este astfel amplasat încât
fasciculul de raze solare ce pătrunde din exterior printr-un orificiu circular
decupat în zidul sudic la o înălțime de aproximativ 24 metri, să-l lumineze din
plin exact la ora prânzului (ora 12) din ziua solstițiului de iarnă (21
decembrie). Pe măsură ce timpul se scurge către următoarele zodii, fasciculul
solar vizibil la ora prânzului se deplasează și el de la o zodie la alta, până
la solstițiul de vară (21 sau 22 iunie) reprezentat de panoul zodiei Racului și
apoi se întoarce marcând zodiile următoare în sens invers, până la cadranul
Capricornului, punând astfel în evidență un nou solstițiu de iarnă.
Nava
centrală este izolată de restul naosului atât prin coloane, cât și prin pereți
de sticlă la nivelul inferior. La nivelul superior sunt atârnate ocazional unele
picturi pe pânză de mari dimensiuni. Este vorba despre așa numitele”Quadroni di
San Carlo”, ”pătratele Sfântului Carlo”, care reproduc în plan pictural scene
din viața și minunile Sfântului Carlo Borromeo, fost arhiepiscop și cardinal
milanez, implicat în construcția și propășirea catedralei. El a fost canonizat
în 1610, iar moaștele sale odihnesc într-o frumoasă criptă din subsolul
catedralei.
“Pătratele
Sfântului Carlo Borromeo” sunt picturi realizate în perioada 1603-1610 și
poartă semnătura unora dintre cei mai cunoscuți artiști ai acelei perioade
(Cerano, Pellegrini, Fiammenghino și alții). Având o vechime atît de mare,
expunerea lor se realizează în fiecare an doar în perioada sărbătoririi
Sfântului Carlo Borromeo, la 4 noiembrie, adică în intervalul octombrie-decembrie.
Relicvariul
sfânt, de care s-a amintit, este suspendat la înălțime, foarte sus
deasupra altarului, într-o urnă luminată de o veșnic arzătoare candelă roșie. Relicva
sfântă este o așchie din Sfânta Cruce, dar nu una oarecare, ci cea care în care
s-ar fi frânt o unghie de la piciorul Mântuitorului (Sacro Chiodo). Relicva este
considerată făcătoare de minuni și din 1576 este celebrată în fiecare an la 14
septembrie, de ziua Sfintei Cruci, prin expunere directă într-o fastuoasă
procesiune.
Abundența
de sculpturi (luând în calcul și exteriorul, se apreciază că sunt
expuse cca. 3400-3500 de grupuri statuare, statui și busturi înfățișând
personaje ale Vechiului și Noului Testament, dar și îngeri, sfinți și chiar
prelați care au servit cultului creștin catolic). Intre acestea, se remarcă: monumentul
și mormântul lui Gian Giacomo Medici (vestit condotier italian în
serviciul Ducelui de Milano, Francesco Sforza) realizat de Leone Leoni și
proiectat de Michelangelo Buonarroti, la comanda Papei Pius al IV-lea, acesta fiind
chiar fratele defunctului, statuia Sfântului Bartolomeu, cunoscută sub
numele de ”martiriul perceptorului”, opera lui Marco D'Agrate, ilustrând
martiriul celui care a dobândit sfințenia cu prețul vieții (a fost jupuit de
viu); mormântul lui Marco Carelli, un comerciant din Milano care în 1391 a
donat o bună parte din averea sa pentru construcția catedralei.
Candelabrul
Trivulzio, este un sfeșnic de 5 m înălțime, cu șapte brațe inegale. Este de
fapt o ”menorah” (sfeșnic ritualic evreiesc, care semnifică tranziția de la
Vechiul la Noul Testament) în versiune creștină, căci nu prezintă o linie
simplă ca în desenul clasic, ci este decorat din belșug cu imagini dintre cele
mai diverse, începând de la reprezentări vegetale și până la cele animale, de
la personaje de legendă, la însemne zodiacale și religioase, toate presărate cu
pietre semiprețioase. Este expusă ideea că structura arborigenă a sfeșnicului
semnifică de la bază spre vârf, Pământul, istoria umanității, bolta cerească și
pacea divină reprezentată prin persoana Mântuitorului. Candelabrul Trivulzio
este amplasat în transeptul Nordic (stânga catedralei), în fața capelei Sfintei
Fecioare din Copac (trimitere la una din aparițiile Mariei). El a suferit, relativ
de curând, și un vandalism din partea hoților de pietre semiprețioase.
Subsolul catedralei
este un spațiu ușor accesibil coborând scara din transeptul din dreapta al
catedralei. Are două spații complet diferite. Unul este Cripta Sfântului
Carlo Borromeo, paraclisul unde odihnesc rămășițele pământești ale Sfântului,
într-un sicriu de cristal transparent, dăruit de regele Spaniei Filip al
IV-lea. Ambianța arhitectornică este una rafinată (tavanul este placat cu
argint, în chenare care reproduc scene din viața defunctului). Celălat spațiu este
întunecos, dar care etalează o comoară: rămășițele podelei originale a
baptiseriului San Giovanni din sec.al 4-lea și câteva fragmente din zidul
Bisericii Sfânta Tecla, pe ruinele căreia a fost ridicată catedrala câteva
secole mai târziu.
Terasa,
aflată la cea mai mare înălțime, este amplasată în perimetrul central al
acoperișului și este realizată din plăci mari de marmură albă, foarte fin
înclinate spre exterior.
Construcția are cinci intrări, cu cinci portaluri de bronz, decorate cu basoreliefuri reprezentând scene și eroi biblici. Portalul principal redă scene din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului și este purtătorul unei cutume potrivit căreia cel care atinge pentru prima dată anumite puncte – ce se evidențiază prin strălucirea dobândită în timp de atingerea mâinilor - va avea parte de împlinirea unei dorințe.
Dacă
spui Milano, gândul te poartă involuntar spre una dintre laturile de
referinţă ale orașului: arhitectura, iar din punct de vedere arhitectural, cu
siguranță emblema orașului Milano este Domul său.
De
cum îl zărește privitorul se simte copleşit, se simte inundat de un val de emoţie
cum rar se trăiește. Uluiește nu doar prin grandoare, ci mai ales
prin detaliile arhitectonice. Domul tulbură cu precizia,
rigurozitatea şi minuţiozitatea cu care mâna omului a creat, de-a lungul
secolelor, toată broderia lui de marmură. Veacurile acestei lumi s-au scurs,
uneori mai învolburate, alteori mai potolite, iar Domul nu numai că a
răzbit până în timpul nostru, ci asemenea diamantelor și-a intensificat
frumusețea și puterea de seducție.
Cina cea de taină
Cina cea de taină
Toți
vizitatorii orașului Milano se îndreaptă pentru prima dată, chiar dacă nu se
află la prima descindere, se îndreaptă spre marele și minunatul Dom. Aceasta deoarece
dintotdeauna firea umană a fost atrasă spre lucruri mărețe, care la prima
vedere par imposibil de realizat. Insă, orașul mai dispune și de multe ate
bogății arhitecturale și artistice unice. Una dintre acestea este celebra, cunoscuta în
lumea întreagă cultă este opera picturală “Cina cea de taină”, realizată
de către Geniul Renașterii, Leonardo Da Vinci, din refectoriul mănăstirii
Santa Maria della Grazie, lăcaș sfânt ridicat în at colț al orașului.
Opera
Cina cea de Taină, pictată între 1495-1498 pe peretele reflectoriului mănăstirii
dominicane Santa Maria della Grazie, a fost încă de la început un punct de
referință pentru pictura renașterii, sursă de inspirație pentru alți pictori
încă din timpul vieții maestrului. Cina cea de Taină ocupă un perete întreg și măsoară 460/880 cm.
Biserica
Santa Maria
della Grazie este impunătoare, superbă, fiind de-a lungul secolelor adulată dar
și repudiată. A fost construită între 1465 și 1482 la comanda ducelui de Milano,
Francesco Sforza, în stilul lombard , din care
acum se mai pastrează doar naosul. Incepând cu anul 1490 Ludovico Il (IL) Moro
a impus transformări arhitecturale ample și a decis ca lăcașul să fie mausoleul
familiei sale. In acest sens, IL Moro a adunat la curtea sa pe cei mai de seamă
artiști ai vremii – printre care Leonardo Da Vinci, arhitectul Donato Bramante și
sculptorul Cristoforo Solari. Leonardo a pictat La Ultima Cena, la comanda
ducelui Ludovico Sforza, patronul Castelului Sforzesco. Ludovico și soția sa,
Beatrice, sunt înmormântați în biserică.
La
sfârșitul secolului 18, Napoleon a suprimat congregația religioasă, călugării
au părăsit mănăstirea și locul a fost transformat în depozit militar și barăci.
Armatele lui Napoleon au folosit peretele cu pictura pe post de țintă pentru
exerciții de tras cu pușca! Momentul a atras declinul bisericii.
Abia
în 1905, ea a fost din nou repopulată. In timpul celui de-al doilea război
mondial, în nopțile de 13 și 16 august 1943, atacurile aeriene ale englezilor și
ale americanilor au distrus complet zidul de est și acoperisul clădirii care
adăpostește inestimabila pictură, peretele cu pictura rămând intact, dar pradă
a intemperiilor timp de 3 ani.
In
zilele noastre în biserică au loc slujbe religioase, ea este deschisă credincioșilor
și vizitatorilor, accesul fiind gratuit.
Pictura,
supranumită de unii “ cea mai tristă operă de artă din lume” impresionează
enorm, mai presus de cuvinte. Surprinde momentul în care Iisus s-a adresat
apostolilor: “Adevăr, adevăr vă spun
că unul dintre voi Mă va vinde”. Intre cei aflați la masă s-a iscat
rumoare. Gestica și mimica lor întrebatoare, uluită a fost imortalizată de Da
Vinci. Toți apostolii sunt așezați la masă, surprinși în mișcare nedumerită,
unul singur, Iuda, trădătorul, este prezentat stând impasibil, puțin retras înspre
interiorul imaginii.
Așezată
pe peretele de nord al clădirii, fresca este astfel realizată încât pereții
încăperii din pictură par a fi o continuare a pereților sălii în care intră
vizitatorii. Chipul lui Iisus, aflat în centru, pare expresie a dramatismului.
De obicei, în picturile medievale, figurile divine apar înconjurate de o
aureolă…Da Vinci, a renunțat la această aureolă tipică, nimbul lui Iisus fiind
însuși cerul. Fața de masă, paharele și tacâmurile sunt similare cu cele
folosite de călugări, lăsând astfel impresia că Iisus s-ar afla de fiecare dată
cu ei la masă. Desupra frescei este pictat blazonul familiei Sforza.
In
ultimul timp s-a extins aprecierea că figura apostolului Ioan ar fi o femeie,
despre care Leonardo însuși ar fi spus că ar reprezenta pe Maria Magdalena. Foarte
mulți privitori caută să descifreze dacă apostolul are față de bărbat sau de
femeie…dar pare femeie.
Pe
peretele de sud, opus Cinei, se afla fresca "Crucificarea” a lui
Montofarno, pictată în 1495. Este imaginea durerii absolute, Iisus răstignit. Deci
se poate spune că în refectoriul bazilicii Santa Maria della Grazzie, se află imortalizate începutul și sfârșitul patimilor Mântuitorului.
Un
lucru frapează și duce cu gândul la firea ghidușă a lui Leonardo Da Vinci. După
ce "Crucificarea" a fost terminată, Leonardo a mai adăugat în partea
dreaptă jos două siluete, cel al ducelui Ludovico, care apare ca un “bambino”
la picioarele impozantei sale soții Beatrice.
Fresca
a fost supranumită “cea mai tristă operă de artă din lume” atât datorită
dramatismului momentului imortalizat, cât și datorită faptului că a început să
se deterioreze încă înainte de a fi terminată, probabil pentru că preoții încă își pregăteau masa aici. Leonardo a renunțat la stilul
clasic de realizare al unei fresce și anume aplicarea culorii pe peretele umed (affresco),
preferând să aplice vopseaua de ulei pe ghipsul semiumed (a secco). Din păcate acestă
tehnică s-a dovedit puțin rezistentă. In secolele 18,19 au avut loc o serie de
retușuri prost executate. Ultima restaurare, cea din zilele noastre, a durat 21
de ani, redând culorile și detaliile originale. La ieșire, pentru nevazatori se
află un basorelief care reproduce fidel detaliile capodoperei.
Datorită faptului că biserica Santa Maria delle Grazie
găzduiește o așa capodoper picturală, biserica în sine este de multe ori
trecută cu vederea, dar ea în sine este o comoară. Veche din sec.al 15-lea, Santa Maria delle Grazie
prezintă o mulțime de inovații arhitectonice și un dom impresionant. Este opera
unuia dintre cei mai mari arhitecti renascentiști,
Donato Bramante – cel care a fost unul dintre primii arhitecți care a lucrat la Basilica San Pietro din Roma.
Este demn de amintit că la Viena în biserica Minoriților (Minoritenkirche) se află o copie splendidă în mozaic a celebrei picturi, comandată de Napoleon. Mozaicul a fost realizat de artistul roman Giacomo Raffaelli, la cerea lui Napoleon, în anul 1809 și a fost terminat după detronarea lui Napoleon. A fost realizat pe 12 plăci. Are o lungime de peste 9 metri și o înălțime de aproape 4,5 metri, cântărind 20 tone și a fost realizat în opt ani.
Piazza Domului din Milano
Este demn de amintit că la Viena în biserica Minoriților (Minoritenkirche) se află o copie splendidă în mozaic a celebrei picturi, comandată de Napoleon. Mozaicul a fost realizat de artistul roman Giacomo Raffaelli, la cerea lui Napoleon, în anul 1809 și a fost terminat după detronarea lui Napoleon. A fost realizat pe 12 plăci. Are o lungime de peste 9 metri și o înălțime de aproape 4,5 metri, cântărind 20 tone și a fost realizat în opt ani.
Piazza Domului din Milano
Piața
principală din Milano este Piața del Duomo. Ea marchează centrul orașului atât geographic,
dar și cultural sau social. Are 17.000 de metri pătrați și include unele dintre
cele mai importante clădiri din oraș și este locul de desfășurare a unor activități
prestigioase comerciale și sociale. Pentru străini este principalul obiectiv
turistic, mai ales la prima vizită.
Fiind
plasată în fața Catedralei a evoluat împreună cu aceasta pe parcursul celor 600
de ani cât a durat construcția lăcașului, începând cu sec.al 14-lea. Forma ei
actuală se datorează arhitectului Giuseppe Mengoni și datează din a doua
jumătate a sec.al 19-lea. Clădirile monumentale ce înconjoară piața, cu
excepția Domului și a Palatului Regal, au fost realzate în urma proiectului lui
Mengoni, cel mai important edificiu fiind Galeria Vittorio Emanuele al II-lea.
Originile
pieței pot fi urmărite, înapoi, din timpul lui Azzone Visconti, adică din anul
1330. Azzone a dispus demolarea tavernelor care înconjurau cele două biserici
din centrul orașului timpului său, biserica di Santa Maria Maggiore și biserica
Santa Tecla, pentru a crea piața numită Piazza dell’ Arengo, care a constituit
prima suprafață a pieței actuale a Domului. Nici una din clădirile acelei prime
piețe nu a supraviețuit.
Succesorul
lui Azzone, Gian Galeazzo Visconti, a extins în continuare piața, dispunând demolarea
casei arhiepiscopului, în 1385 și în 1387 a baptiseriului San Giovanni alle
Fonti. In deceniile următoare piața nu s-a dezvoltat prea mult, biserca Santa Maria
Maggiore fiind demolată odată cu începerea lucrărilor la Dom.
In
1458, papa Pius al II-lea a acordat lui Francesco Sforza și companiei
responsabile pentru construcția Domului “Veneranda fabbrica dell Duomo di Milano”
autorizația de a demola biserica Santa Tecla, pentru a crea o piață mai mare
care să se potrivească cu măreția viitorului Dom. Oarecum absurd, dar biserica a
fost parțial reconstruită în următorii ani, pentru a fi din nou demolată la
mijlocul sec.al 16-lea.
Următoarea
modificare majoră a avut loc în a doua jumătate a sec.al 18-lea, atunci când
arhitectul Giuseppe Piermarini a reproiectat Palatul Regal, un efect secundar
fiind apariția unei piețe mai mici în apropiere de Piazza del Duomo, care a extins spațiul existent.
In
sec.al 19-lea, arhitectul Giulio Beccaria a fost angajat de Ferdinand I al
Austriei pentru a restructura din nou piața. Contribuția principală a lui
Beccaria la planificarea urbană a zonei a fost construirea palatului care ulterior a servit drept sediu al Fabbrica del Duomo, situată la sud-est de Dom.
O
schimbare majoră în evoluția pieței a intervenit după cel de al Doilea Război Italian
de Independență, în 1859. In 1860 guvernul a declarat intenția de a restructura
radical piața, pentru a crea un boulevard nou în cinstea regelui Vittorio
Emanuele al II-lea. Restructurarea a căzut în cele din urmă în sarcina
arhitectului Giuseppe Mengoni, iar lucrările au început în 1865. Intre anii 1865-1873,
pe baza proiectului lui Mengoni, piața a fost mai întâi extinsă prin demolarea
unui cartier întreg, Rebecchino, primind apoi reperele sale moderne, inclusiv Galeria
Vittorio Emanuele al II-lea (1864-1877), precum și cele două Palazzi dei
Portici, care marchează granițele de sud și de nord ale pieței.
Munca
lui Mengoni nu a fost lipsită de obstacole. Compania care a fost responsabilă
de lucrări a trecut prin greutăți financiare, fapt care a obligat Consiliul
orașului să instituie noi taxe. Parte a zonei Galeria a fost vândută unor proprietari
privați, cu obligația de a finalizea lucrările conform proiectului lui Mengoni.
In
1875, când cele două Palate Portico au fost, în cele din urmă, finalizate, noi
probleme financiare au pus în pericol realizarea celor două arcuri de triumf care
erau incluse în proiect. In cele din urmă Mengoni a decis să termine lucrările
pe cheltuiala proprie. Atunci când acesta a murit, în 1877, doar unul din
arcuri era finalizat, construcția celuilalt fiind abandonată. In 1896, a fost dezvelită statuia ecvestră a regelui Vittorio Emanuele al II-lea, realizată de Ercole Rosa, acest fapt marcând
finalizarea procesului de restructurare inițiat de către autoritățile orașului
în 1860.
La baza soclului statuii regale odihnesc mai tot timpul puhoaie de localnici sau turiști obosiți, în timp ce mulți alții nu ratează ocazia de a se fotografia acolo, alături de stolurile neobosite de porumbei.
La baza soclului statuii regale odihnesc mai tot timpul puhoaie de localnici sau turiști obosiți, în timp ce mulți alții nu ratează ocazia de a se fotografia acolo, alături de stolurile neobosite de porumbei.
Biserica San Lorenzo Maggiore
Bazilica San Lorenzo Maggiore este un important loc de cult catolic situat în Milano, în interiorul inelului de canale, construite inițial în epoca romană și, ulterior, reconstruit de mai multe ori pe parcursul mai multor secole. Situat în apropiere de poarta medievală Ticino, este una dintre cele mai vechi biserici din Milano. Se află aproape de parcul orașului numit Bazilici, care include atât Bazilica San Lorenzo, cât și Bazilica Sant'Eustorgio, precum și Roman Colonne di San Lorenzo.(Coloanele romane de la San Lorenzo).
San Lorenzo , a menținut un rol de lider în creștinismul orașului. Biserica a fost ridicată pe cel mai înalt loc din Milano, executat artificial. Acea înălțime a ajuns să reprezinte imaginativ Muntele
Măslinilor, astfel că în Duminica Floriilor episcopul binecuvânta și conducea procesiunea care pornea de acolo
către biserica, acum demolată, Santa Tecla, lăcaș plasat central din preajma actualului Dom, lăcaș care încurca lucrările de ridicare a acestuia..
Bazilica San Lorenzo Maggiore este un important loc de cult catolic situat în Milano, în interiorul inelului de canale, construite inițial în epoca romană și, ulterior, reconstruit de mai multe ori pe parcursul mai multor secole. Situat în apropiere de poarta medievală Ticino, este una dintre cele mai vechi biserici din Milano. Se află aproape de parcul orașului numit Bazilici, care include atât Bazilica San Lorenzo, cât și Bazilica Sant'Eustorgio, precum și Roman Colonne di San Lorenzo.(Coloanele romane de la San Lorenzo).
Biserica
a fost construită între sfârșitul sec.al 4-lea și începutul celui de
cincilea, era cea Nouă. Datând din jurul anului 400, Chiesa di San Lorenzo Maggiore este cea mai veche biserică din Milano, Cu arhitectură veche, San Lorenzo amintește de timpul în care Milano era capitala Imperiului Roman de Apus și a păstrat caracterul bizantin atât la exterior, cât și la decorația interioară. Data exactă a ridicării bisericii este incertă, așa cum este
și numele celui care a comandat construirea și circumstanțele în care a fost fondată. Potrivit
unor oameni de știință biserica San Lorenzo a fost ridicată pentru a combate cu
"Basilica Portiana", care ar fi fost construită de "Augustus de
Vest" (Valentinian I-ul sau Valentinian al II-lea) la imboldul episcopului
arian de Milano, Aussenzzio (355-372). Dacă acest lucru ar fi adevărat,
biserica San Lorenzo ar fi precedat fondarea alor patru bazilici ambroziene (Sf. Ambrosius). In sprijinul acestei presupuneri
intervine faptul că Bazilica Portiana, citată în mai multe surse, privind lupta Sfântului Ambrosius pentru a elimina pe arieni, fapt ce nu a fost identificat cu
certitudine de către arheologi.
O
a doua ipoteză consideră data fondării bisericii într-o perioadă mai târzie,
între 390 și 402, precum și inaugurarea ei de către împăratul Theodosius I-ul,
sau de către generalul Stilicon (magister militum). Dovezi pentru această ipoteză provin din investigațiile
arheologice efectuate în perioada cuprinsă între 2002 și 2004. Susținătorii
acestui punct de vedere sunt împărțiți în ceea ce privește destinația clădirii;
pentru unii a fost o biserică imperială, prin care s-ar fi confirmat rolul orașului
Milano drept capitala imperială a Occidentului roman, în rivalitate cu Roma și
Constantinopolul; pentru alții ar fi fost un mausoleu pentru dinastia theodosiană.
Ceea
ce este sigur este faptul că, în momentul construcției sale, în jurul anului 400, biserica a fost
cea mai mare clădire creștină din Occidentul roman. Fundațiile au fost realizate din blocuri de piatră enorme luate de la alte edificii romane. Interiorul a fost decorat mereu cu marmură și mozaic. Biserica a fost reconstruită în sec.al 11-lea și renovată temeinic în sec.al 16-lea. Cu toate acestea lăcașul și-a păstrat mereu trăsăturile bizantine, cu o cupolă și patru turnuri, asemănător basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol.
Dedicarea bisericii Sfântului martir Laurentius (San Lorenzo ) a fost confirmată
numai din anul 590, când Milano era deja controlat de lombarzi și biserica se afla în posesia lor.
Cu toate că în epoca medievală timprie Milano a suferit o perioadă de declin, biserica Dedicarea bisericii Sfântului martir Laurentius (
Secolele
al unsprezecelea și al doisprezecelea au fost marcate de numeroase dezastre
pentru biserică: incendii, în special teribilul incendiu, din 1071 care a
mistuit decoratiunile în mozaic interioare, și cutremure, care au subminat
stabilitatea lăcașului și ale anexelor, fapt ce a necesitat restaurări în
secolele 12-13. Spre mijlocul sec.al 11-lea, spațiul deschis din spatele bisericii,
numit vetre, a fost folosit ca loc de execuții. Această practică a continuat
până în 1840 și a fost raportată, printre altele, de Alessandro Manzoni în
istoria coloanei infamiei. Prin 1167, odată cu construcția unuor noi ziduril de apărare,
basilica a fost cuprinsă între zidurile orașului, la noua Portă Ticinese.
Bazilica
San Lorenzo a rămas de-a lungul Evului Mediu un simbol al moștenirii Imperiului
Roman la Milano. Ulterior, în epoca Renașterii, la un timp după 1154 când a avut
loc distrugerea celorlalte structuri antice romane de către împaratul german
Henric Barbarossa, biserica a rămas nedistrusă și a devenit un exemplu al canoanelor
arhitecturale clasice admirate de umaniști, și studiate de către arhitecți și
artiști, cum ar fi Bramante, Leonardo, și Giuliano da Sangallo. Trimiterile
pictate la biserica din acea perioadă pot fi identificate.
La
5 iunie între 1573 cupola bazilicii s-a prăbușit brusc, din fericire, fără a
provoca victime. Construcția unui nou dom într-un stil mai modern a început
imediat și lucrările au fost finalizate în 1619. In timpul reconstrucției, a
avut loc un miracol, unul prezis de Arhiepiscopul Carlo Borromeo: la un an după
moartea sa, în 1585, o femeie bolnavă a fost vindecată, în fața icoanei Madonna
del Latte, expusă pe Piazza della vetre, din spatele lăcașului. In urma acestui eveniment, donațiile
particulare au crescut, permițând un progres mai rapid al reconstrucției. In
1626, Madonna del Latte a fost transferată la altar, unde a rămas până în zilele
noastre.
In
anii 1830, guvernul austriac a început o reamenajare a vetrei (a împejurimii):
casele construite rezemate de biserică și locuite de tabacari au fost demolate;
canalul vetrei a fost acoperit; și execuțiile au fost eliminate.
După bombardamentele din 1944-1945 casele apropiate care au fost distruse nu au mai fost reconstruite pentru a permite crearea parcului bazilicilor, care oferă o vedere excelentă a complexului religios. In 1934, în locul caselor demolate sa format un fel de curte, cu crearea unui spațiu public vis-a-vis de bazilică.
După bombardamentele din 1944-1945 casele apropiate care au fost distruse nu au mai fost reconstruite pentru a permite crearea parcului bazilicilor, care oferă o vedere excelentă a complexului religios. In 1934, în locul caselor demolate sa format un fel de curte, cu crearea unui spațiu public vis-a-vis de bazilică.
Biserica,
probabil pentru a evita un sol instabil și mlăștinoas, a fost construită pe un
deal artificial, de-a lungul Viei Ticinensis, principala cale de acces în oraș,
și nu departe de Palatul Imperial și de amfiteatru, din care au fost luate
unele dintre materialele folosite la construcția bisericii în sine. Complexul a
fost înconjurat de diferite căi navigabile, care împreună formau canalul
Vettabbia, prin care se retrăgeau apele din Milano, ape care încă mai curg spre
zonele agricole spre sudul orașului.
Clădirea
a avut un plan central înconjurat de un portic cu patru laturi și de două
structuri conectate. Accesul la portic se făcea printr-o colonadă care, la
rândul său, a dat acces la trei portaluri care duceau la corpul principal al
clădirii. Complexul a constat dintr-o sală de pătrată înscrisă ca o clădire cu
patru abside, în al căror semicerc depresiunile de semi-forță transversală ale cupolelor
au fost articulate de patru coloane. In jurul acestui spațiu s-a prevăzut un
ambulatoriu peste care s-a amenajat ulterior un spațiu folosit ca galerie
pentru femei. In cele patru colțuri ale clădirii pătrate s-au ridicat turnuri.
Totul a fost acoperit de un dom despre care se știe puțin, acest aspect fiind
pierdut. Interiorul a fost luminat de ferestre mari, și, probabil, decorate cu
marmură în părțile inferioare și cu mozaicuri în casete și arcade. Dintre cele
două clădiri laterale, cea mai mică s-a aflat în est, vizavi de intrare.
O capelă în formă de cruce greacă, mai târziu octogonală, s-a dedicat Sf. Ipolit.
Clădirea mai mare se afla la sud, având funcția mausoleului imperial. Tradiția a atribuit incorect mausoleul pentru Galla Placidia, motiv pentru care a luat numele de capela Reginei.
O capelă în formă de cruce greacă, mai târziu octogonală, s-a dedicat Sf. Ipolit.
Clădirea mai mare se afla la sud, având funcția mausoleului imperial. Tradiția a atribuit incorect mausoleul pentru Galla Placidia, motiv pentru care a luat numele de capela Reginei.
Intre
489 și 511 episcopul Lorenzo a construit o a treia structură la nord, o capelă
dedicată Sfântului Sixtus, care urma a fi utilizată pentru înmormântarea
mitropoliților. Poate că în această perioadă, când autoritatea imperială romană
în Italia s-a diminuat, mausoleul de la sudul de bisericii a fost transformat
într-o capelă dedicată Sfântului martir Genesius. Până în sec.al 6-lea,
pe peretele de est, vizavi de intrare, s-au deschis două portaluri care oferă
acces la două abside locale.
In
secolul al 10-lea, probabil în epoca ottoniană, a avut loc o reconstrucție,
care implicat pribabil participarea unei forțe de muncă bizantine, care a
păstrat cunoașterea tehnicilor clasice de construcție și de decor. Se cunosc
puține lucruri cu privire la aceste restaurări, dar se presupune că cupola
(dom) a fost reconstruită cu ajutorul conductelor din teracotă, făcându-o mai
ușoară decât cea anterioară, probabil, deja deteriorată în măsura în care să
justifice o reconstrucție. După dezastrele din sec.al 11-lea, restaurările din
secolele 12-13 s-au concentrat pe asigurarea stabilității întregului complex,
reconstruirea pilonilor care au susținut turla și efectuarea altor intervenții
asupra structurilor portante (coloane, turnuri). In această perioadă, s-a
adăugat o lanternă deasupra cupolei, sprijinită de contraforturi rezemate de
turnuri. In sec.al 15-lea, Capela Cetățenilor a fost creată din sala absidei
din sud-est, care fusese deja remodelată în secolul al 11-lea.
După prăbușirea din 1573, o nouă cupolă a fost comandată arhitectului, Martino
Bassi. Colaborarea sa cu Rinaldi, Meda și Trezzi a dus la numeroase modificări
și a fost terminată abia în 1619. Arhiepiscopul Borromeo a rededicat capela Sfântul
Genesius către Sfântul Aquilino, ale cărui moaște au fost plasate în capelă. Pe
laturile sale s-au adăugat două capele, dedicate Sfântului Ioan Botezătorul și
Sfântei Familii. In 1623, prin dorința IPS Arhiepiscop Federico Borromeo acolo
a început construcția casei capitol la marginea curții, un proiect realizat de
arhitecții Aurelio Trezzi și Francesco Maria Richino; construcție care a fost
terminată în 1626.
In
1713, la inițiativa lui Francesco Croce, a fost inserată Capela Mântuirii între
cele ale Sfântului Aquilino și a Sfintei Familii (acum cu srol de sacristie).
In
1894, inginerul si arhitectul Cesare a construit în fața bisericii un vestibul navă, format din trei arcade ionice din ciment și piatră. In anul 1934 au
fost demolate casele care apăruseră în curte, iar în locul lor în anul următor
a fost poziționată o statuie de bronz a lui Constantin cel Mare, o copie a unui
original din antichitate târzie, păstrat la Roma în Basilica San Giovanni in Laterano. Curtea
a fost deschisă pentru a forma o piață publică.
In
fața galeriei femeilor, la dreapta absidei se află de orga construită de
constructorul de orgi milanez, Pietro Bernasconi. A folosit materiale
reutilizate din orga construită în 1840 de Felice Bossi. La rândul său, a reutilizat
piese dintr-o orgă anterioară, restaurată în 1820 de Antonio Brunelli al II-lea
și, probabil, originară din biserica San Giovanni in Conca.
Alte
capele au fost adăugate la edificiului inițial. Notabilă este capela octogonală
numită Capella di Sant'Aquilino și dedicată Sfântului Aquilino). Ea este
învecinată bisericii principale spre sud. Capela, care este posibil să fi fost
inițial construită ca un mausoleu imperial roman, are drept caracteristică planul octogonal și importante
mozaicuri paleocrestine din sec.al 4-lea. Printre mozaicuri este inclusă și o
reprezentare a lui Iisus, drept "Christos Legiuitorul" (
"Traditio Legis" - "înmînarea legii"). "Christos
profesorul" sau, Iisus este așezat pe un tron, flancat de o
"școală" de apostoli, cu o cutie la picioarele lui. Capela a fost mai
târziu dedicată Sfântului martir Aquilino din Milano (sau Sfântului Aquilinus
din Köln), ale cărui rămășițe sunt adăpostite în capelă. Un relicvariu din
secolul 17 pentru sfânt a fost conceput de către arhitectul lombardian Carlo
Garavaglia (realizat între 1634-1635). Fresca cu redescoperirea cadavrului
Sfântului Aquilinus din Köln, de Carlo Urbino, decorează peretele din spatele
altarului principal în capela Sant'Aquilino.
In
fața bisericii se află așa-numitele "Colonne di San Lorenzo"
(Coloanele Sf. Laurentius), unul dintre puținele rămășițe ale orașului roman "Mediolanum",
care datează din secolul 3 e.N și, probabil, care au făcut parte din băile mari
construite de către împăratul Maximianus. Cele 16 coloane masive și înalte au fost transportate pe acest
loc atunci când construcția bisericii a fost terminată.
Tehnica
picturală şi coloristică a mozaicurilor s-a aflat într-o continuă perfecţiune
în primul mileniu de construcţii creştine. Arta mozaicului se prezenta ca o
tapiţerie strălucitoare, menită a rezista pentru eternitate. La bizantini ea a
evoluat, s-a îmbunătăţit, s-a îmbogăţit, coloritul a devenit mai armonios,
stilul pictural a câştigat fermitate şi frumuseţe nouă.
Interioarele
de la San Lorenzo Maggiore trebuie imaginate ca purtând decoraţia timpului ei,
mozaicuri de valoare pe fonduri predominante de azuriu şi auriu. Lângă mai
vechile mozaicuri paleo-creştine din capela San Aquilino s-au aşezat cele bizantine,
probabil mai vioaie, conturate de o bogăţie proprie gustului oriental.
Restaurările
practicate de-a lungul timpului au alterat decoraţia originală, de influenţă
bizantină, dar bătrâna biserică a rămas o bijuterie arhitectonică, o piesă de
tezaur a umanităţii. Ea reprezintă o etapă a propagării spre nord a tradiţiei
bizantine de construcţie pe plan octogonal.
Palazzo Reale
Palatul
Regal din Milano (Palazzo Reale di Milano) a fost sediul guvernării schimbătoare din Milano
timp de multe secole, dar astăzi este un important centru cultural, muzeal, și
pentru diverse expoziții.
Inițial
proiectat cu un sistem de două curți, apoi parțial demolate pentru a face loc
pentru ridicarea Domului, palatul este situat în partea dreaptă a fațadei
catedralei în poziție opusă față de Galleria Vittorio Emanuele aj II-lea.
Fațada clădirii, urmând linia curții antice, formează o adâncitură în raport cu
Piazza del Duomo. Adâncitura este cunoscută sub numele de Piazzetta Reale. La
primul etaj al clădirii se găsește Sala magnifică a Cariatidelor, care ocupă
locul teatrului vechi ars în 1776 și este singurul mediu care a supraviețuit
bombardamentelor grele anglo-americane din 1943, când palatul a pierdut cele
mai multe dintre interioarele neoclasice.
Palatul
regal are origini foarte vechi. Acesta a fost numit mai întâi Palazzo del
Broletto Vecchio și a fost sediul guvernului orașului în perioada comunelor
medievale în Evul Mediu.
Palatul
a devenit un centru politic cheie pe timpul conducerii familiiilor Torriani, Visconti
și Sforza. In parallel cu construirea Domului, s-a operat și o renovare
importantă sub guvernarea lui Francesco Sforza.
Intre
sfârșitul sec.al 15-lea și începutul sec.al 16-lea, odată cu sfârșitul
dinastiei Sforza și invazia franceză, Castello Sforzesco, care până atunci a
fost reședința oficială a Ducelui de Milano, a devenit din ce in ce mai mult o
cetate potrivită pentru încleștări armate. In conformitate organizării
franceze a lui Louis al XII-lea și și al lui François I-ul, sediul instanței a
fost mutat la actualul Palat Regal.
Grație
sosirii guvernatorului Ferrante Gonzaga în Milano, care a avut reședința
permanentă în oraș din 1546, clădirea a înflorit, ridicand reședința ducală la nivelul
unui palat pentru guvernatorul din Milano.
Gonzaga au fost printre primii care au început să completeze camerele
complexului.
Pentru
a-ți urmări proiectele, guvernatorul Gonzaga a demolat vechea biserică
Sant'Andrea al Muro Rotto, anexând suprafața terestră a clădirii, cu un drum
interior și o curte închisă care ducea la biserica San Gottardo.
Noile
renovări ale clădirii au fost alese la sfârșitul sec.al 16-lea, odată cu
sosirea guvernatorului Antonio de Guzman y Zuniga, Marchiz de Ayamonte, care a
fost capabil să recruteze pe Pellegrino Tibaldi, arhitectul Arhiepiscopului
Carol Borromeo, deja angajat în activitatea de la Dom, la palatul arhiepiscopal
și la curtea redevențelor. Tibaldi a lucrat la construirea palatului de la 1573
în 1598 și a renovat decorarea picturală a apartamentelor, cu porticuri nobile,
a capelei private și biserica San Gottardo. Și-au asumat această sarcină mai
mulți artiști importanți ai timpului, printre care Aurelio Luini, Ambrogio
Figino, Antonio Campi și, bineînțeles, Pellegrino Tibaldi. In același timp alte
lucrări din stuc și grotesc au fost realizate de către Valerio Profondavalle,
un artist-impresar, care a produs de asemenea și unele ferestre pentru
Domul de alături.
Aceste
acțiuni au evoluat pe când se realiza primul teatru al Curții, lucrare
finalizată la începutul unui proces lung, care s-a încheiat abia în sec.al
18-lea în perioada construcției finale a Teatrului La Scala.
In
zilele 24-25 ianuarie 1695 un incendiu a distrus teatrul curții. Reconstrucția
și extinderea unui nou teatru ducal nu a început până în 1717, când Milano,
acum cedat Austriei după războiul de succesiune spaniol, a primit primul său
guvernator austriac, contele de Loewenstein. Noul teatru a fost proiectat de
Francesco Galii Bibbiena și de elevii lui Giandomenico Barbieri și Domenico
Valmagini. Teatrul a fost mai mare, cu patru niveluri de loje și o galerie în
formă de potcoavă. Pe o latură dispunea de un Ridottino mic pentru jocuri de
noroc și vânzarea de băuturi și dulciuri, alături de măști și costume pentru
sărbători. Noul teatru a fost finalizat la 26 decembrie 1717 și a fost
inaugurat cu Costantino, operă de Gasparini.
In
1723, un al doilea incendiu a lovit din nou, deteriorând sălile ceremoniale ale
palatului. Magistratul austriac, Wirich Philipp von Daun, a comandat restaurările
de rigoare și actualizarea aripilor de onoare (Cortile d'Onore) într-un stil
viu, cu ornarea pereților și încadrarea ferestrelor cu rame baroce proiectate
de Carlo Rinaldi. Biserica San Gottardo a fost redecorată cu o nouă pictură, cu
stuc și aurire, devenind capela regală-ducală.
Aripile
Cortile d'onore adăpostesc cancelaria, magistratura și contabilitatea, birourile
monetăriei, precum și alte birouri administrative și financiare. Guvernatorul
și Consiliul privat au ocupat camere noi, construite în partea de nord a grădinii.
Planul nobil a fost restaurat, inclusiv Salone dei Festini și Salone di
Audienzia (acum Sala Impăraților). Guvernatorul a fost găzduit în aripile de nord
și de sud ale curții.
In
1745, Gian Luca Pallavicini a devenit guvernator și ministru plenipotențiar al
orașului Milano. Pe cheltuiala sa, el a renovat interioarele, inclusiv
mobilierul, argintăria, porțelanurile și candelabrele, pentru care a angajat pe
arhitectul Francesco Croce, ce își avea atelierul și activa la Domul alăturat.
Croce a comandat tapiserii de
reproducere a lui Rafaelo de la fabricile Gobelins. Sălile Festini și Audienzia
au fuzionat pentru a crea o enormă sală de bal de 46 X 17 metri (actuala Sala Cariatidelor), cu spații construite pentru o orchestră. Pallavacini a comandat,
de asemenea, un salon pentru mese de gală, aceasta fiind o nouă modă provenind din Franța.
Atunci când Pallavacini a plecat, în 1752, el a vândut statului mobilierul și decorul
său.
Arhiducele
Ferdinand al Austriei, un fiu al împărătesei Mariei Tereza a Austriei s-a
căsătorit cu Maria Beatrice d'Este, în Milano, în 1771. Pentru nunta lor, s-a
pus în scenă în palat opera Ascanio în Alba de Mozart. Astfel Mozart a avut
ocazia unei vizite la curtea din Milano. Maria Beatrice a fost moștenitoarea Ducatului
Modena și
Reggio, iar tânărul arhiduce a fost numit guvernator al Ducatului Milano, iar
un deceniu mai târziu al Lombardiei. Ferdinand a sperat să construiască un nou
palat, dar s-a decis să se bazeze pe creșterea camerelor care făceau parte din
reședința regală și, în plus a deplasat multe dintre birourile administrative.
Reconstruirea
din 1773 a fost regizată de Giuseppe Piermarini, în colaborare cu vienezul
Leopold Pollack. Piermarini a eliminat curtea ce aparținea Domului, lăsând pe celelalte
trei. A creat astfel Piazzetta Reale care a devenit mai mare decât piața Domului.
Renovarea trebuia să echilibreze cererile arhiducelui și limitările financiare
impuse de Viena. Piermarini a construit fațada presentă neo-classică.
Focul
a lovit din nou, distrugând Teatrul Curții la data de 26 februarie 1776. De
data aceasta teatrul, predispus la foc, a fost construit în altă parte, acum
Teatro Alla Scala, care a devenit unul dintre, dacă nu chiar primul teatru de
operă public. Un teatru mai mic, acum numit Teatro Lirico, a fost construit pe
locul unei școli demolate.
Interiorul
a suferit transformări. O scară mai mare este, fără îndoială, reprezentată și
legată de celebra Sală a Cariatidelor (numită astfel după cele 40 de cariatide
create de Gaetano Callani.) A fost restaurată simultan capela ducală din biserica
Sf. Gotthard, căreia i s-a creat un nou altar și un decor interior în stil neoclasic.
Numai turnul clopotniță a fost conservat, fiind considerat un model al ideii de
frumusețe arhitecturală a timpului lui Azzone Visconti.
Arhiducele
a comandat mai multe tapiserii Gobelen cu poveștile lui Jason și cele ale folosite
de Pallavicini. Camerele au fost decorate în stuc de Albertolli, de Giuliano
Traballesi și cu fresce de Martin Knoller, un ciclu de lucrări care se va încheia
abia în sec.al 19-lea, datorită intervenției lui Andrea Appiani mai întâi și
ale lui Francesco Hayez mai târziu.
Sarcinile
lui Piermarini s-au încheiat oficial la 17 iunie 1778 când, puțin mai târziu,
arhiducele s-a mutat înapoi în noul Palazzo Reale.
In
1796, Napoleon Bonaparte - încă general – a ocupat și a condus Lombardia timp
de aproape două decenii. Palatul a fost redenumit Palatul Național și a devenit
sediul principalelor organisme de conducere ale noii republici, precum comanda militară, mai întâi, și apoi directoratul. Deoarece austro-rușii au recâștigat
controlul asupra orașului Milano, în 1799, guvernul francez a vândut în grabă
cea mai mare parte a mobilierului din clădire la licitație. In plus a permis
jefuirea altor săli de către populație.
Acestă
situație de sărăcie a palatului s-a menținut numai până în 1805 când, sub stăpânirea lui Napoleon, paltul va cunoaște o nouă înflorire, atingând apogeul de splendoare. In același an Milano a
devenit capitala a nou-născutului Regat al Italiei atribuit fiului adoptiv al
lui Napoleon, Eugène de Beauharnais, care a fost numit vicerege și a avut drept rezidență în Milano la Palazzo Reale.
Milano a devenit capitala unui regat vast ce îngloba toate ținuturile din
nordul Italiei. Ca atare sediul noului guvern trebuia să fie demn de acest
privilegiu.
Prin
urmare, pagubele provocate de război au fost reparate și s-a achiziționat mobilier
nou și generos. Eugène de Beauharnais în persoană a procedat la extinderea părții
din spate a construcției, grație unui proiect încredințat lui Luigi Canonica,
care a adăugat un întreg bloc - acum ocupat de oraș cu birouri de consiliu - în
care s-au creat noi grajduri, o școală mare de echitație și multe birouri
locale, toate în stil neo-clasic auster. Proiectul a fost finalizat mulți ani
mai tarziu de Tazzini, care a fost și autorul a fațadei pe Via Larga. Andrea
Appiani a finalizat frescele din sălile de reprezentare, care au fost deschise
8 mai 1805 în timpul unei vizite oficiale a lui Napoleon la Milano.
Odată
cu căderea lui Napoleon, în 1814, Regatul Italiei cu capitala la Milano a fost
răsturnat, iar imensul palat a început o ușoară pierdere de importanță, dar a a
avut parte imediat de o recuperare și restaurare. Austriecii au acceptat
formarea Regatului Lombardia-Venetia și, ca atare, Palazzo Reale din Milano a
servit ca sediu al noului vicerege al unui domeniu larg.
Odată
cu anexarea Lombardiei la Piemont, în 1859, palatul a adăpostit pe noul guvernator, Massimo d'Azeglio. Odată cu proclamarea regatului Italiei, în
1861, palatul a devenit resedință regală a monarhiei Savoia. Cu toate acestea, palatul a fost puțin folosit odată ce capitala s-a mutat la Florența. Umberto I-ul, a
locuit în principal, în Villa Reale di Monza, dar după asasinarea sa, în 1900,
fiul său, Vittorio Emanuele al III-lea, a evitat Milano. Ultima recepție regală
oficială a avut loc la Milano, în 1906, cu ocazia Expoziției Universale.
In
1919, președintele Woodrow Wilson
a fost salutat la Milano de către Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia.
Aceasta a fost ultima vizită oficială de la Palazzo Reale. La 11 octombrie, în
același an, palatul a fost vândut de către Casa de Savoia statului italian, cu
condiția ca unele apartamente să rămană disponibile familiei regale.
Odată
cu vânzarea palatului, s-au operat mari schimbări. Prima a fost scurtarea
parții celei mai apropiate de Dom, fără a afecta proporțiile monumentale ale
palatului. In al doilea rând au avut loc ravagii, în 1925, când s-a trecut la
demolarea Grajdurilor Regale și apoi din nou între 1936-1937, când așa-numitele
"mâneci lungi" au fost scurtate cu cel puțin 60 de metri, pentru a
construi Arengario. Acest lucru a distrus cu siguranță frumusețea clădirii,
legată în mare măsură de relațiile proportionate dintre organismele sale
Intreaga
clădire a fost grav avariată în timpul nopții de 15 august 1943, când orașul a
fost lovit de un raid de bombardament britanic. Bombele nu a lovit direct în
clădire, dar clădirea a fost distrusă de un incendiu declanșat în clădirile
învecinate care a afectat podul Sălii Cariatidelor. Arderea și curbarea
lemnului a provocat prăbușirea structurii
mari. Fermele au căzut și au împărțit balconul în mai multe locuri. In cele din
urmă s-a deteriorat și podeaua. Temperatura ridicată din spațiul supraîncălzit a
produs exfolierea stucului. Sub influența căldurii materialele și-au schimbat
culoarea. Prin distrugerile provocate de incendiu s-a produs ruinarea
definitivă a faimoasei săli, inclusiv ale picturilor lui Appiani care au fost
păstrate acolo.
După
război, în 1947, superintendența patrimoniului cultural a început renovarea
clădirii începând cu Sala Cariatidelor. S-a realizat o nouă podea și un nou acoperiș,
deși acestea nu mai aveau decoratiunile anterioare (cu toate că exista o
documentație amplă) pentru a lăsa o mărturie a războiului ce s-a abătut peste Milano.
Spațiul
a câștigat în reputație în 1953, când a fost ales de artistul spaniel Picasso pentru
a găzdui o expoziție a sa numită Guernica .
Tabloul a fost expus la Palazzo Reale, locul de desfășurare fiind ales cu un
scop simbolic clar.
Cu
toate acestea abia în anul 2000, sala și-a recăpătat fosta glorie, cu o
restaurare foarte atentă, care a eliminat înnegrirea de pe pereți cauzată de
incendiul din 1943 și au fost consolidate toate suprafețele (structurale și de vopsire).
Pe suprafața plafonului, încă alb, au fost elaborate schițe ale modului în care
apărea tavanul înainte de prăbușire.
Abia
la începutul secolului 21, la mai mult de cincizeci de ani după distrugerea din
timpul războiului, Palatul Regal i s-a atribuit un rol central în viața socială
și culturală a orașului Milano. In a treia etapă de restaurare, întreaga
clădire a ajuns la gloria de odinioară,
primele două etape au fiind finalizate. Acest fapt permite vizitatorilor contemporani
posibilitatea de a admira salile Muzeului Palatului cu un itinerar prin cele
patru etape istorice ale sale: epoca Teresiană și neoclasică, epoca
napoleoniană, restaurarea și unificarea Italiei.
Restaurarea
a presupus și o sarcină complexă de reconstrucție a mobilierului original,
pentru a permite o reproducere mai largă și istorică, cât mai nuanțată și
stilistică ale vieții clădirii. Primele imagini vizibile sunt halele aparținând
perioadei neoclasice, cu reconstrucția variind de la Giuseppe Piermarini până în
timpul lui Napoleon. Ele sunt cele care explică cel mai bine splendoarea erei
"luminate", în timpul căreia orașul a avut un rol major în Europa.
Cea de a treia fază a restaurării, încă în curs de desfășurare, va retroceda
muzeului spațiile de la apartamentele vechi de rezervă, până la mărturiile
regale de viață din sec.al 19-lea după planuri bine documentate și întreținute.
In prezent Palazzo Reale atrge mulțime de vizitatori care formează, de cele mai multe ori, șiruri lungi la întrare.
Teatro alla Scala
Teatro alla Scala
Este
sigur că toată lumea cultă a auzit de Teatro alla Scala din Milano, locul unde
muzica de operă italiană, inegalabilă prin melodicitate și cantabilitate s-a
impus prin creativitate în muzica lumii. Ideea de operă este asociată în toată
lumea muzicală a lumii cu această instituție culturală din Milano. Și
astăzi acest teatru este considerat unul dintre cele mai competitive din lume,
alături de Royal Opera House of Covent Garden din Londra, The Metropolitan
Opera din New York sau Wiener Staastoper.
La
Scala este poate cel mai faimos teatru de operă de pe mapamond, locul în care
cei mai talentaţi şi importanţi artişti din lume sunt onoraţi să fie invitaţi.
Cămin al lui Rossini, Bellini, Donizetti şi Verdi,
Teatrul
a fost construit în 1717, pe vremea lui Pergolesi, fiind unul dintre cele mai
vechi teatre de operă din lume. La începuturi se numea altfel: Teatro Regio
Ducal. Aici au avut loc premierele operelor Ascanio in Alba, Mitridate,
re di Ponto și Lucio Silla ale lui Wolfagang Amadeus Mozart, printer
cele mai multe altele, compuse de muzicieni italieni. Acea primă clădire a ars
într-un incendiu din anul 1776, iar actualul edificiu a fost ridicat pe locul
unei biserici care se numea Santa Maria della Scala, aceasta fiind și originea
noului nume al teatrului: La Scala. La 3 august 1778, la inaugurare, nu s-a jucat vreo
capodoperă de-a lui Amadeus ci, așa cum era de așteptat, una a unui italian,
marele său rival Antonio Salieri, anume Europa riconosciuta, în premieră
mondială.
Inițial noul teatru a cunoscut sub numele Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala. Cei mai mari artiști de operă italieni și mulțime dintre cei străini au cântat pe scena La Scala în ultimii 200 de ani.
Peste 226 de ani, în 2004, când, după o renovare majoră care a durat
2 ani, compania oerei a revenit acasă, în clădirea restaurată, această operă a
fost jucată din nou, la deschiderea stagiunii, pe 7 decembrie. Aristocrația
milaneză a finanțat cu elan construcția, contributorii primind în schimb lojele pe care
și le-au împodobit epatant și din care urma a urmări spectacolele și a-și etala opulența.
Măreţie,
lux şi învelișul timpului, acestea sunt
cuvintele care le vin în cap persoanelor care au şansa de a vizita Scala din
Milano. Pentru că majoritatea stucaturilor şi a ornamentelor datează de cel
puţin o sută de ani. Şi, aşa cum spune majoritatea vizitatorilor, este păcat să se strice sau să se actualizeze
Scala. Frumuseţea şi parfumul trecutului îşi au farmecul lor de netăgăduit.
Iniţiatorii
construcţiei teatrului cel nou au fost câţiva oameni de afaceri milanezi. Aceştia
aveau loje plătite la Teatrul Regio Ducale, distrus în urma incendiului din 1776.
Nemulţumiţi că nu mai au unde merge să vadă spectacole, oamenii de afaceri au
trimis o scrisoare Arhiducelui Ferdinand de Austria, în care îi cereau
reconstrucţia teatrului ars, oferind și contribuția lor substanțială.
Arhitectul ales de milanezi pentru a desena noul teatru a fost Giuseppe Piermarini, însă el a fost respins de Contele Firmian, fostul guvernator al provinciei Lombardi (care conducea oraşul Milano). Abia cel de-al doilea plan, propus în 1776 direct împărătesei Austro-Ungariei, Maria Tereza, a fost acceptat. Timp de doi ani, arhitecţii Pietro Marliani, Pietro Nosetti, Antonio şi Giuseppe Fe au depus toate eforturile pentru a construi această clădire.
Arhitectul ales de milanezi pentru a desena noul teatru a fost Giuseppe Piermarini, însă el a fost respins de Contele Firmian, fostul guvernator al provinciei Lombardi (care conducea oraşul Milano). Abia cel de-al doilea plan, propus în 1776 direct împărătesei Austro-Ungariei, Maria Tereza, a fost acceptat. Timp de doi ani, arhitecţii Pietro Marliani, Pietro Nosetti, Antonio şi Giuseppe Fe au depus toate eforturile pentru a construi această clădire.
Teatrul a fost construit pe locul în care se afla Biserica Santa Maria della
Scala, care a fost desacralizată și demolată de autorităţile vremii pentru acest proiect. De
altfel, numele teatrului vine de la cel al bisericii.
Piermarini, un neoclasic prin excelenţă, a conceput o clădire mai degrabă severă, fără virtuţi deosebite, s-ar spune chiar anostă. Simulacrurile de coloane sînt din granit, restul faţadei fiind completat cu o piatră pal-gălbuie cunoscută sub numele de viggiu, deasupra aflîndu-se un fronton cu un basorelief care îl înfăţişează pe Apollo în cvadriga sa. Ce se pierde prin aspectul exterior anonim (faţada se pare că a fost construită pentru o clădire cu faţa într-o stradă şi nu într-o piaţă) se cîştigă însă în interior. Din foaierul monumental se intră în cele 678 de loje aflate pe patru niveluri, deasupra cărora se află cele două niveluri de loggiones, stalul (în care iniţial se stătea în picioare), toate capitonate în catifea roşie şi bogat împodobite, sînt aşezate în formă de potcoavă în faţa scenei lungi de 16,5 m, lată de 20,4 m şi înaltă de 26 m, una dintre cele mai mari din Europa. Vizavi de scenă se află loja regală. Se pare că principalul scop urmărit şi atins de arhitect a fost realizarea unei acustici fenomenale, întregul edificiu formînd o uriaşă cutie de rezonanţă.
Piermarini, un neoclasic prin excelenţă, a conceput o clădire mai degrabă severă, fără virtuţi deosebite, s-ar spune chiar anostă. Simulacrurile de coloane sînt din granit, restul faţadei fiind completat cu o piatră pal-gălbuie cunoscută sub numele de viggiu, deasupra aflîndu-se un fronton cu un basorelief care îl înfăţişează pe Apollo în cvadriga sa. Ce se pierde prin aspectul exterior anonim (faţada se pare că a fost construită pentru o clădire cu faţa într-o stradă şi nu într-o piaţă) se cîştigă însă în interior. Din foaierul monumental se intră în cele 678 de loje aflate pe patru niveluri, deasupra cărora se află cele două niveluri de loggiones, stalul (în care iniţial se stătea în picioare), toate capitonate în catifea roşie şi bogat împodobite, sînt aşezate în formă de potcoavă în faţa scenei lungi de 16,5 m, lată de 20,4 m şi înaltă de 26 m, una dintre cele mai mari din Europa. Vizavi de scenă se află loja regală. Se pare că principalul scop urmărit şi atins de arhitect a fost realizarea unei acustici fenomenale, întregul edificiu formînd o uriaşă cutie de rezonanţă.
In
loggiones, etajele superioare se află o adevărată “tocătoare” de artişti. Fini
cunoscători, aceşti spectatori nu se sfiesc, la cea mai mică eroare, să alunge
artiştii de pe scenă. In 2002, Roberto Alagna a fost silit să plece în mijlocul
spectacolului și a fost înlocuit pe loc cu un alt tenor în haine de stradă.
Scala
a fost locul în care s-au produs cei mai mari artişti ai timpului, cîntăreţi,
dirijori, compozitori. Primul mare dirijor al Scalei a fost Salieri (pe vremea
sa nu exista încă fosa orchestrei), mai apoi, la începutul sec.al 20-lea,
Arturo Toscanini, în două perioade, a făcut furori la pupitrul Scalei.
Aici au avut, de asemenea, loc premiere ale unor opere celebre. Marele Verdi, chiar dacă iniţial a fost supărat pe Scala pentru că aici i s-a “măcelărit” (termenul îi aparţine) “Ioana D’Arc”, ulterior va da aici premiera cu celebrele librete de la “Othello” şi “Falstaff”.
Aici au avut, de asemenea, loc premiere ale unor opere celebre. Marele Verdi, chiar dacă iniţial a fost supărat pe Scala pentru că aici i s-a “măcelărit” (termenul îi aparţine) “Ioana D’Arc”, ulterior va da aici premiera cu celebrele librete de la “Othello” şi “Falstaff”.
Teatrul
a avut aproape 3.000 de locuri şi a devenit în scurt timp locul de întâlnire a
nobilimii milaneze. Construcţia a fost amortizată din vânzarea palchi (loje
private) către doritori. De altfel, faptul că acestea s-au vândut a contribuit
şi mai mult la înfrumuseţarea teatrului, pentru că proprietarii acestora se
întreceau în a angaja artişti de clasă care să picteze pereţii şi să amenajeze
lojele. Teatrul era luminat cu 84 de lămpi cu gaz în zona palcoscenico (scena)
şi alte 1.000 în restul sălii. Pentru a se evita riscul unui incendiu, câteva încăperi erau în permanenţă pline cu găleţi cu apă. Abia în 1883 s-a introdus
iluminatul electric.
Decoraţiunile
interioare iniţiale au fost de mai multe ori restaurate sau înlocuite. O primă
restaurare şi modificare a fost făcută în 1807 de către Giovani Perego. După 27
de ani, Alessandro Sanquirico modifică stucaturile şi realizează şi proiectul
după care se face marele candelabru central, care va fi înlocuit în 1860. Foaierul
cu oglinzi a fost modificat şi modernizat în 1936.
Structura inițială a fost renovată în 1907, când a primit aspectul actual cu 2800 de locuri. Apoi, în 1943,
bombardamentele din cel de al Doilea Război Mondial au distrus o parte a
clădirii, care a fost reconstruită. Abia la 11 mai 1946, într-o sâmbătă,Scala din Milano a
fost redeschisă marelui public cu un concert intrat în istorie, dirijat de Arturo Toscanini. Concertul a fost susţinut de soprana debutantă Renata
Tebaldi, care va ajunge unul dintre simbolurile operei: Renata Tebaldi, care va ajunge unul din simbolurile operei.
Stagiunea
propriu zisă, cea de operă, a anului 1946 a fost deschisă cu opera Nabucco de Giuseppe Verdi. Pe vremea aceea, stagiunea
începea în fiecare an pe 26 decembrie, de Sfântul Ștefan, și în acea joi lumea
a putut să o vadă în rolul foarte dificil al lui Abigaille pe o soprană
româncă, Lucia Bercescu-Țurcanu. In jurul ei, pe scenă, mai cântau Gino Bechi (Nabucco), foarte tânărul Cesare
Siepi (Zaccaria) și Fedora Barbieri (Fenena), iar dirijorul era un alt monstru
sacru: Tullio Serafin. Nu există vreo înregistrare despre care să se poată da o părere. Așa începea din nou o lume. Și complet diferit se va sfârși cea a
Luciei Bercescu-Țurcanu. Întoarsă în România comunistă a anului 1957, la puțină
vreme de la apariția pe scenele de operă din țară, a fost aproape complet
cenzurată, interzisă. A apucat să vadă căderea comunismului, murind în 1995
uitată de mai toată lumea.
Toscanini
este unul dintre primii dirijori moderni care a introdus o anumită rigoare
orchestrei simfonice și o manieră obiectivă de interpretare, a reformat Scala
la toate nivelurile, mergând de la așezarea orchestrei în fosă până la ideea de
a diminua intensitatea luminii lămpilor din sală pe perioada spectacolului
pentru a crea o atmosferă dramatică spectacolului. Fiind contemporan cu toți
marii compozitori veriști ai Italiei, a trăit în mijlocul boemei muzicale
milaneze și multora dintre acești compozitori le-a dirijat premierele mondiale
ale operelor lor (nu mai puțin de 25 inclusiv Turandot, în a cărui
finalizare postumă s-a implicat activ, La Boheme, Pagliacci, La
Fanciulla del West) fiind posesorul tuturor detaliilor și intențiilor
componistice ale acestora. De altfel și-a botezat fiica Wally, după numele unei
celebre opere, La Wally, a prietenului său Alfredo Catalani. In fine,
bătrânul maestru revenea în Italia postbelică după 7 ani petrecuți în Statele
Unite, unde se autoexilase în timpul războiului și unde a contribuit imens la
dezvoltarea muzicii clasice, în calitate de director al Orchestrei NBC.
Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor, a introdus tradiția reinterpretării marilor spectacole, tradiție ce a continuat fără întrerupere și care a fost reînnoită în secolul XX. De asemenea, Toscanini a adus pe scena teatrului Scala operele lui Richard Wagner și a extins repertoriul orchestral pentru a incluse și muzica simfonică.
Inregistrările concertelor cu această falangă sunt celebre și în ziua de azi.
In 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, au evoluat pe scena teatrului nume mari ale artei spectacolului muzical, printre care Maria Callas, Renata Tebaldi, Giuseppe Di Stefano, Mario Del Monaco și au fost puse în scenă spectacole de balet care au scris istoria operei. În 1986, dirijorul Riccardo Muti a fost numit director muzical, iar din 1989 până în 1998, a reintrodus în repertoriu cele mai îndrăgite spectacole (''Rigoletto'', ''La Traviata'', ''Macbeth'') și multe altele.
In
2004 a avut loc o nouă renovare, al cărei scop declarat a fost acela de a se
perfecţiona acustica sălii de spectacole. In prezent, Scala se numără printre
teatrele cu cea mai performantă tehnică de scenă din lume. Datorită acestui
lucru, dar şi tradiţiei excelente de care se bucură, aici s-au jucat pentru
prima oară opere precum Norma de Bellini (1831), Nabucco (1842), Otello (1887)
şi Falstaff de Verdi (1893), Madame Butterfly (1907) sau Turandot de Puccini
(1926).Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor, a introdus tradiția reinterpretării marilor spectacole, tradiție ce a continuat fără întrerupere și care a fost reînnoită în secolul XX. De asemenea, Toscanini a adus pe scena teatrului Scala operele lui Richard Wagner și a extins repertoriul orchestral pentru a incluse și muzica simfonică.
Inregistrările concertelor cu această falangă sunt celebre și în ziua de azi.
In 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, au evoluat pe scena teatrului nume mari ale artei spectacolului muzical, printre care Maria Callas, Renata Tebaldi, Giuseppe Di Stefano, Mario Del Monaco și au fost puse în scenă spectacole de balet care au scris istoria operei. În 1986, dirijorul Riccardo Muti a fost numit director muzical, iar din 1989 până în 1998, a reintrodus în repertoriu cele mai îndrăgite spectacole (''Rigoletto'', ''La Traviata'', ''Macbeth'') și multe altele.
Printre artiştii de renume mondial care au încântat lumea pe scena de la Scala
s-au numărat Maria Callas, Enrico Carusso, Jose Carreras, Luciano Pavarotti, Placido Domingo și alți corifei ai scenei de operă.
Sezonul
muzicii de operă începe la Scala la 7 decembrie, de ziua Sfântului Ambrozie,
patronul spiritual al oraşului Milano. O altă tradiţie ce se păstrează cu
sfinţenie, indiferent de consecinţele sale, este aceea ca toate spectacolele să
se termine înainte de miezul nopţii. Nu contează că o reprezentaţie durează
trei ore şi alta şase. In funcţie de durata sa, spectacolul începe la o oră
timpurie sau târzie. După începerea spectacolului, intrarea publicului nu mai
este permisă, indiferent de sonoritatea numelui său.
Intotdeauna, deschiderea unei noi stagiuni de spectacole de operă de la Scala a însemnat un mare eveniment, nu numai al orașului Milano, ci al Italiei, nu numai cultural, dar și monden, și chiar social (atâta vreme cât prezența oamenilor politici în sală a început să adune în piața din față, începând din 1968, demonstrațiile de protest). In 1982 a fost înființată Filarmonica della Scala.
Intotdeauna, deschiderea unei noi stagiuni de spectacole de operă de la Scala a însemnat un mare eveniment, nu numai al orașului Milano, ci al Italiei, nu numai cultural, dar și monden, și chiar social (atâta vreme cât prezența oamenilor politici în sală a început să adune în piața din față, începând din 1968, demonstrațiile de protest). In 1982 a fost înființată Filarmonica della Scala.
Celebrul
teatru are şi un muzeu, inaugurat în 1911, în care sunt expuse obiecte
preţioase şi documente ce evocă istoria muzicii italiene şi europene. Muzeul
mai conţine picturi, schiţe, statui, costume şi alte documente referitoare la
compania de operă La Scala, respectiv la istoria acesteia şi a clădirii. In
Museo Teatrale alla Scala se poate pătrunde prin foaierul clădirii teatrului
liric. La Scala găzduieşte, de asemenea, Accademia d’Arti
e Mestieri dello Spettacolo, unde sunt instruite noi generaţii de muzicieni,
dar şi personalul tehnic. De asemenea, la Scuola di Ballo del Teatro alla Scala
sunt pregătiţi unii dintre cei mai buni balerini din lume. Viaţa
şi opera marelui compozitor italian Giuseppe Verdi sunt îngemănate cu Scala din
Milano. După ce teatrul a intrat în proprietatea oraşului Milano (în 1872),
acesta a încercat să îi unească pe italienii care luptau pentru independenţa de
sub dominaţia austriacă. De altfel, încă din 1861, Verdi a luat parte la
activitatea politică din Italia, mai ales că numele său devenise simbolul
mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă (V.E.R.D.I.
= Vittorio Emanuele Re D’Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). Multe dintre
întâlnirile italienilor care luptau pentru independenţă aveau loc la Scala.
La
Scala a fost pentru o perioadă şi cazinou.
Cine dorește să asiste la un spectacol trebuie să îşi achiziţioneze bilete cu foarte multe luni înainte - costul unuia mediu putând ajunge la câteva sute de euro.
Premiere produse la Teatro del Scala de-a lungul vremii:
Cine dorește să asiste la un spectacol trebuie să îşi achiziţioneze bilete cu foarte multe luni înainte - costul unuia mediu putând ajunge la câteva sute de euro.
Premiere produse la Teatro del Scala de-a lungul vremii:
|
Pe
scena Teatrului Scala s-au afirmat, de-al lungul timpului, cei mai buni artiști
lirici ai lumii, printre care se numără și o serie de artiști români de
mare valoare.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a cântat aici soprana Maria Cebotari, Viorica Ursulescu, iar după 1950, basul Emil Marinescu. Mai recent, printre artiștii români care s-au afirmat pe celebra scenă se numără sopranele Angela Gheorghiu, Virginia Zeani, Nelly Miricioiu, Eugenia Moldoveanu, Irina Iordăchescu, Anita Hartig, Valentina Naforniță, Letiția Nicoleta Vițelaru,Hariclea Darclée , Virginia Zeani, Mariana Nicolescu, Daniel Iordăchescu, şi Angela Burlacu.tenorul Ștefan Pop, basul Adrian Sâmpetrean și mulți alții.
De altfel, Hariclea Darclée, care a debutat la Scala pe 26 decembrie 1890 cu rolul Chimène din Le Cid de Massenet, a fost aplaudată chiar de Giuseppe Verdi.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a cântat aici soprana Maria Cebotari, Viorica Ursulescu, iar după 1950, basul Emil Marinescu. Mai recent, printre artiștii români care s-au afirmat pe celebra scenă se numără sopranele Angela Gheorghiu, Virginia Zeani, Nelly Miricioiu, Eugenia Moldoveanu, Irina Iordăchescu, Anita Hartig, Valentina Naforniță, Letiția Nicoleta Vițelaru,
De altfel, Hariclea Darclée, care a debutat la Scala pe 26 decembrie 1890 cu rolul Chimène din Le Cid de Massenet, a fost aplaudată chiar de Giuseppe Verdi.
Violetta
din „Traviata”, Gilda din „Rigoletto”, Luisa din „Luisa Miller”, Micaëla din
„Carmen” au fost cele patru importante personaje interpretate de renumita
soprană Elena Moşuc în ultimii opt ani, pe scena legendarului teatru La Scala
din Milano. Li s-a adăugat de curând, la început de vară, Lucia di Lammermoor
din opera omonimă donizettiană, consfinţind prin cele cinci roluri un parcurs
de excepţie, o împlinire onorantă, cu caracter de unicitate între cântăreţii
români contemporani, dar şi într-o perspectivă istorică de 35 de ani. Stau
mărturie arhivele electronice ale teatrului. După mult Verdi arhetipal şi un
Bizet, poate că „Lucia di Lammermoor” era opera cea mai aşteptată pe care Elena
Moşuc avea s-o interpreteze pe scena de la Piermarini (cum mai este cunoscut
teatrul, după numele celebrului arhitect), dată fiind reputaţia de mare soprană
belcantistă care îi aureolează cartea de vizită. Din anul 1983, rolul nu mai
fusese interpretat acolo de către o româncă, glăsuiesc arhivele
Sunt foarte interesante acțiunile și evenimentele legate de renovarea capitală și ultimă ce a durat 2 ani, între 2002 și 2004.
Sunt foarte interesante acțiunile și evenimentele legate de renovarea capitală și ultimă ce a durat 2 ani, între 2002 și 2004.
La
7 decembrie 2001, spectacolul cu opera Otello a încheiat anul Verdi și, pentru moment,
s-au încheiat și spectacolele susținute în această clădire, iar în ianuarie
2002 au început ample lucrări de renovare.
La
19 ianuarie 2002, s-a deschis noul Teatru Arcimboldi, construit în fosta zonă
industrială Pirelli-Bicocca, cu spectacolul ''La Traviata'', iar la 23 mai, s-a
deschis Muzeul teatrului la Palatul Busca. Teatrul Arcimboldi, prin cele 2.400
de locuri ale sale, urma să asigure timp de doi ani afișul operelor puse în
scenă aici.
Proiectul
de restaurare al teatrului a vizat transmisibilitatea integrală, conservarea și
valorificarea bunului arhitectonic printr-o serie de lucrări de specialitate,
de curățare și consolidare a zonelor degradate, în scopul opririi procesului de
degradare. Munca de conservare a inclus, în schimb, trei spații diferite:
avancorpul teatrului cu foaiere și spații pentru public, sala teatrală și
așa-numita clădire ''Casino Ricordi'', unde s-au efectuat lucrări, printre
altele, de ameliorare a acusticii sălii, redescoperind pardoseala din teracotă
a scenelor și din mozaic venețian și marmură a coridoarelor. Restaurarea
acestei părți a teatrului a avut un caracter exclusiv ''de conservare'', în
scopul menținerii ornamentelor și tradiționalelor culori roșu și auriu ale
finisajelor, decorurilor și draperiilor. S-a propus din nou catifeaua roșie ca
material, culoare și amplasare și au fost renovate mai ales brațele scaunelor
din sală, ornamentele scenelor și galeriilor, spătarele scaunelor, cortina, tapițeria
lojilor, fotoliile din stal și din galerii. Peste tot a fost eliminată mocheta, din rațiuni de acustică și pentru a se pune în valoare pardoseala de marmură.
In
ceea ce privește ''turnul scenic'', pentru a răspunde noilor cerințe scenice de
realizare a unui nou perete extern, a fost ridicat acoperișul cu 38 de metri
față de parter. In planurile din spatele turnului au fost realizate șase săli
de repetiție care ajung la înălțimea acoperișului turnului. Noul spațiu scenic
se prezintă acum ca un mare ''L'' de 1.600 metri pătrați, împărțit în trei
zone: scenă, culise și spațiul lateral. Un sistem de planuri mobile face
posibilă montarea simultană a două decoruri, datorită unei mașini scenice care
se întinde 17 metri sub nivelul scenei. Mașina scenică este alcătuită din
''care tehnologice'', fiecare lung de 30 de metri, cu o greutate de 30 de tone
și permițând creșterea cu 30% a ofertei de spectacole, cu posibilitatea de a
oferi două decoruri simultan. Restructurarea teatrului a permis și creșterea
numărului de locuri, de la 1816 la 2030, în timp ce elipsoida găzduiește
numeroase servicii printre care cabine, vestiare, cantină, băi, săli de
repetiție.
În
ceea ce privește acustica, s-a recurs la serviciile expertului Higini Arau,
membru al Societății Spaniole de Acustică și autor al unor numeroase lucrări în
teatre europene. Vechea pardoseală era alcătuită dintr-un parchet rigid,
sprijinit pur și simplu pe molozul rezultat în urma bombardamentului din august
1943 și cu totul inadecvat din punct de vedere acustic. Intervențiile pentru
ameliorarea acusticii au vizat și căptușirea internă a scenei. Între
așa-numitul ''molton'' și tapiseria de satin a fost plasat un văl de polietilenă
pentru a asigura o atenuare a impactului sonor.
In
cursul lucrărilor, al căror cost total s-a cifrat la 60 de milioane de euro, au
fost instalate 6 macarale, s-au făcut demolări de 120 de metri cubi, săpături
de 17.500 de metri cubi, fundații speciale de 17.000 de metri cubi și 16.000 de
metri cubi de beton. Pentru ''a arma'' structurile din ciment s-au folosit
2.000 de tone de oțel și 700 de tone pentru structurile metalice. S-au plasat
600 km de cabluri electrice pentru a garanta o putere de 4.000 de kilowați. In
ceea ce privește dimensiunile, scena măsoară acum 20 de metri pe 18, zona
scenei este de 1.600 metri pătrați, iar turnul scenic măsoară în total 56 de
metri. Pardoseala sălii teatrale are 450 de metri pătrați, în timp ce aceea a
foaierelor și galeriilor are 850 de metri pătrați.
După
o lungă perioadă de consolidare și reconstrucție, Scala și-a redeschis porțile
pentru muzică și pentru public la 7 decembrie 2004, cu opera lui Antonio
Salieri ''Europa Riconosciuta'', care a inaugurat instituția în 1778, dar de
data aceasta sub bagheta dirijorală a maestrului Riccardo Muti, director
muzical al instituției. De asemenea, Muzeul a revenit în aceeași clădire.
In
urma restaurării, Teatrul Scala a revenit în avangarda tehnologică. Cu toate
acestea, nu inventivitatea producțiilor a făcut ca La Scala să fie ceea ce este
astăzi, ci opera italiană însăși. La Scala a fost un templu al compozitorilor
care au compus pentru ea, al dirijorilor care au dirijat aici, al cântăreților
care au interpretat aceste opere.
Piața La Scala și Monumentul Leonardo Da Vinci
Vis-a–vis de Operă se află Palatul Marino (cea mai veche constructie din piată, opera
lui Galeazzo Alessi în 1563) si Cladirea Bancii Comerciale Italiene (partea de
N-E). Pe partea de S-V a pietei se află Galeria Vittorio Emanuele II și Palatul
Beltrami. Beltrami este arhitectul propriului sau palat, al sediului Băncii Comerciale
Italiene și al fațadei Palatului Marino. In patrimoniul pietei se află și muzeul
de arta italiana dedicat secolelor al 19-lea și al 20-lea cu lucrări ale
artiștilor cu preponderență lombarzi: Antonio Canova Umberto Boccioni,
Boldini Giovanni , Previati Gaetano, Boldini Giovanni , Previati Gaetano,
Alberto Burri, Lucio Fontana, Emilio Vedova.
Piața La Scala și Monumentul Leonardo Da Vinci
Ajunși
în centrul orașului Milano, vizitatorii mai noi sau mai vechi sunt atrași
inexorabil de Domul imens dăltuit ca o dantelărie de piatră albă și de marmură
și inevitabil de impresionanta Piață a Domului aflată în fața acestuia. Trecând
prin luxoasa Galerie Vittorio Emanuele II pe artera principală și mergând cu
spatele la Dom se ajunge în capătul opus în Piața La Scala, piața ce expune
simbolul musical al Italiei, Teatro La Scala. Desigur că această piață atrage
în special pe iubitorii de muzică de operă, iubitori ce nu depășesc 1% din
populația țărilor civilizate, cu rădăcini în Europa.
Piața
a fost amenajată în forma actuală în anul 1960. De la început a fost concepută
ca piață pietonală, stăpânită pe o latură de Teatro La Scala cu muzeul său
renumit și în centru de monumentul dedicat lui Leonardo Da Vinci, înconjurat de
elevii săi cei mai apreciați și de porumbeii din partea de nord-vest.
Monumentul înalt și dominator a fost realizat de sculptorul Pietro Magni în
anul 1872
Plasat
în mijlocul pieței și cu fața spre Opera La Scala, monumental lui Leonaedo Da
Vinci este înconjurat de un peron circular larg, înalt cât un trotuar și plantat cu puțină
vegetație de talie mică.
In
viata sa, Leonardo da Vinci (1542-1519), geniu polivalent, care a întruchipat
idealurile Renașterii, a avut două perioade se ședere în Milano: 1482-1499 și 1506-1511. Este știut faptul ca Da Vinci s a născut in Florența și a trăit în
mai multe orașe ale Italiei. Și-a sfârșit viața în Franța, sub protecția regelui.
Geniu enciclopedist fără egal, Leonardo da Vinci, este
prezentat, în Piața La Scala pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții
favoriți ai artistului, prin care sculptorul a descris patru dintre domeniile în
care a excelat Leonardo Da Vinci:
arhitectura, ingineria, pictura, sculptura.
Din prima perioadă a șederii in
Milano, Leonardo Da Vinci a pictat Cina cea de taina în sala de mese a
bisericii Santa Maria
delle Grazie. Alaturi de aceasta pictură, Mona Lisa, aflată în Muzeul Luvru
din Paris, sunt
cele mai apreciate picturi ale Renașterii. Ingeniozitatea lui mecanica l-a
situat cu mult înaintea vremurilor trăite de el.
Milano l-a atras mai mult
decât Florența, unde ducele Sforza Lodovico l-a ispitit cu proiectele sale pe
artist, încat acesta a rămas aici pentru 17 ani, în calitate de pictor și
inginer. Pe parcursul acestor ani a organizat decorativ baluri, a sculptat și a pictat, a
fost consilier pe probleme militare, fortificații și arhitectură și inginer în
domeniul hidraulic și mecanic. In aceasta perioada a realizat si
pictura Fecioara intre stânci și a decorat tavanul Sala delle Asse a
castelului Sforzesco.
In Milano Leonardo Da Vinci a avut un atelier, unde a adunat pe lângă el ucenici și studenți ca: Francesco Napoletano,
Andrea Solari, Marco d’Oggiono, Andrea Salai, Giovanni Antonio Boltraffio,
Ambrogio de Predis, Bernardino de’Conti. După moartea lui Sforza, Leonardo Da
Vinci a părăsit Milano.
Carol
d’Amboise i-a cerut lui Leonardo Da Vinci să se întoarcă în Milano în anul 1506.
Artistul l-a consiliat în probleme de arhitectură și hidrotehnică (canalul
Adda, care leagă Milano de Lacul Como ).
In atelierul maestrului au apărut studenți noi ca Cesare da Sesto, Giampetrino,
Bernardino Luini și junele nobil Francesco Melzi. In aceasta perioadă artistul a pictat puțin, a abandonat un alt proiect sculptural (statuia ecvestră a lui
Sforza a avut parte de același tratament), în schimb si-a adâncit studiile de
anatomie. Tot din această perioadă datează și manuscrise cu studii de optică,
mecanică, geologie, matematică, botanică.
Aici, în această piață se poate petrece
ceva timp, uitând de timp și admirând monumentul marelui artist, dar și rememorând minunate uverturi, arii sau coruri din opere (cu predilecție italiene).
Piața San Babila
Piața San Babila
Situată în centrul orșului, Milano, în cartierul Duomo, Piața San Babila, se află localizată între Corso Vittorio Emanuele și Piazza Duomo, și a constituit
pentru mult timp locul de întâlnire pentru lumea bună din Milano
Arhitectura
clădirilor în această zonă a avut culori sumbre până la construirea acestei
piețe, locația fiind fieful potentaților vremii din perioada fascistă a anilor treizeci din secolul trecut. Construirea pieții a dus la deschiderea Corso
Vittorio Emanuele și a feței bazilicii vechi San Babila, chiar dacă s-a
micșorat puțin Corso Venezia dinspre acest capăt. Piața are o formă dreptunghiulară și este străjuită pe latura lungă de palatul Banca Popolare di
Milano (construit de către Giovanni Greppi în 1931), în timp ce pe partea opusă se află o clădire lungă cu arcade (construită de Emilio Lancia, în 1931), care se încheie cu Turnul
SNIA, o clădire zgarie-nori din Piazza San Babila, în centrul
istoric din Milano. Turnul are 60 de metri înalțime, cu 15 etaje.
A fost
primul zgârie-nori și timp de 14 ani cea mai înaltă clădire din Milano. A
fost construit în anul 1937 de arhitectul Alessandro Rimini, după ample lucrări
de urbanizare care a avut loc în perioada fascistă. Clădirea construită pe un
lot trapezoidal, se reduce de la etajul cinci unde găzduiște două terase mari
cu vedere spre Via Montenapoleone și Via Bagutta, și se îngustează în
continuare până la ultimile două etaje. Exteriorul este în mare parte acoperit
de foi de trahit galben Abano în timp ce cadrele ferestrelor și pridvorul de la intrare sunt de culoare verde serpentine, pentru a da un joc studiat de culoare
a întregii structuri.
Palatul
Toro este situat pe locul Galleria de Cristofori, prima stradă comercială acoperită din Milano (în afară de Galeria Vittorio Emanuele). Construcția lui a fost lansată în 1935, fiind proiectată de Emilio Lancia și
Raffaele Merendi. Ideea de bază a proiectului a fost de a reuni funcții de afaceri,
administrative, rezidentiale și de divertisment (Teatrul Nou subteran) din
același modul constructiv, la intersecția Piazza San Babila, Corso Vittorio Emanuele și
Corso Matteotti.
Marea fântână din mijlocul pieței este destul de recentă, fiind donată orașului de
către Fiera Milano, în 1997.
Partea
de nord a pieței cu palatul și garajul de dell'UPIM (Traversi Garaj), ambele de
Giuseppe De Min, a fost finalizată în 1938.
Astăzi
piața este foarte aglomerată și constituie un loc preferat de tineri, care stau și
lenevesc pe marginea fântânii cu aspect de lalea răsturnată pe ale cărei petale
apa curge ca o peliculă.
Biserica San Babila
Biserica San Babila
Biserica
a fost construită pe locul unui templu păgân dedicat Soarelui, din care nu au
mai rămas urme. In sec.al 4-lea aici s a construit un lăcaș religios creștin, lăcaș reconstruit în sec.al 9-lea. Bazilica de astăzi este mult mai mare decat
cea inițială, deoarece la sfârșitul sec.al 16-lea i s-au adăugat noi
spații si i s-a finalizat fațada în stil baroc. Arhitectul Paolo Cesa Bianchi a
renovat acest lăcaș în anul 1880 în stil romanic. In anul 1905 bazilica a
suferit o nouă renovare cu fațadă neo romanică. Clopotnita a suferit și ea transformări. In epoca de începuturi, bazilica San Babila a fost al doilea centru religios
ca importanță după Catedrala în construcție și Bazilica Sant'Ambrogio
Fațada
bazilicii este împărțită în trei secțiuni corespunzătoare celor trei nave.
Fațada este colorată în două tonuri de culori: piatră de culoare deschisă și cărămidă de culoare închisă, combinație caracteristică fațadelor romane
lombarde din secolele 11-12. Cele trei portaluri sunt decorate cu mozaic.
Portalul central îl reprezintă pe Isus Christos pe fundal auriu, iar luneta este sub
formă de arc rotund deasupra portalului.
De o parte și de alta a arcadelor ce încadrează mozaicul se găsesc două coloane sculptate.
Deasupra lunetei cu mozaicul se găsește o arcadă de marmură străjuită de coloane
subțiri, sculptate, ce încadrează trei ferestre încastrate între coloane
sculptate, separate de arcade ce dau aparența unei loggii. Deasupra acestei
arcade se află o fereastră în formă de cruce grecească, care este încadrata de
alte doua ferestre dreptunghiulare cu partea superioară arcuită. Portalurile
laterale au deasupra medalioane. Deasupra acestora se găsește o fereastră rotundă (pe fiecare parte câte una). Aproape de streașină și deasupra
ferestrelor rotunde se găsește o fereastra dreptunghiulara cu partea superioara
arcuita. Sub streșini, fațada se termină cu decorațiuni sub formă de arcade.
Interiorul
bazilicii San Babila are trei nave separate de stâlpi cu coloane. Deasupra
naosului se afla domul sub formă de cruce.
Aproape
de sanctuarul de deasupra navei centrale se ridică felinarul octogonal.
Structura internă a bisericii se datorează în principal restaurării din anul
1926.
Din
perioada medievală a rămas doar un grup mic de cinci pietre funerare din
sec.al 17-lea plasate pe peretele din dreapta de la intrare. In culoar se
găsește tabloul Madonnei din sec.al 17-lea.
Cele
două capele laterale datează din Renașterea târzie, dar sunt decorate cu
imagini de stil academic modern. în special, cea de la stânga, cu hramul Sf.
Iosif, conține picturi ale lui Ludovico Pogliaghi (Sfântul Iosif cu pruncul Iisus și sfinți), cea din dreapta, cu hramul Sf. Anton de Padova, are picturi de
Giuseppe Bertini (Sf. Antonie la poalele crucifixului) și Joseph Mentessi
(Sfintii franciscani).
In
interiorul bisericii se afla o orga Zanin, realizată în întregime cu sistemul
de transmisie mecanică.
Biserica San Babila se află la intretăierea Corso Venezia, Corso Vittorio Emanuele II, Corso Europa, Corso Monforte, în piața cu același nume.
Biserica Sant'Ambrogio
Basilica Sant'Ambrogio este una dintre cele mai vechi biserici din Milano și este situată în Piazza Sant'Ambrogio din Milano. Este astăzi nu numai un monument creștin timpuriu al începutului epocii medievale, dar, totodată este un punct fundamental al istoriei orașului Milano. Acesta a fost, în mod tradițional, considerată a doua biserică ca importanță a orașului.
Biserica Sant'Ambrogio
Basilica Sant'Ambrogio este una dintre cele mai vechi biserici din Milano și este situată în Piazza Sant'Ambrogio din Milano. Este astăzi nu numai un monument creștin timpuriu al începutului epocii medievale, dar, totodată este un punct fundamental al istoriei orașului Milano. Acesta a fost, în mod tradițional, considerată a doua biserică ca importanță a orașului.
Construită
între anii 379 și 386 de către episcopul Ambrosius al Milano-ului,
într-o zonă în care au fost îngropați numeroși martiri ai persecuțiilor romane.
Pentru aceasta a fost dedicată martirilor și a fost numită Basilica Martyrum:
același episcop Ambrogius a dorit adunarea tuturor moașteleor sfinților
mucenici Victor, Nabor, fericit, Vitale, Valeria, Gervasio și Protasio, în
același loc. Sant'Ambrogio însuși a fost îngropat acolo și biserica numele său.
In
secolul al 9-lea, a suferit renovări majore, inițiate de Episcopul Angilbert al
II-lea (824-860), care a adăugat o absidă mare, precedată de un spațiu dominat
de o boltă, sub care s-au desfășurat funcțiile liturgice. In aceeași perioadă,
absida a fost decorată cu un mozaic mare, care încă mai există și reprezintă pe
Iisus șezând între martiri și pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, mosaic completat
cu două episoade din viața Sfântului Ambrosius, pe martirii milanezi Gervasio și Protasio
Absida
bisericii Sant'Ambrogio și corul de lemn au fost parțial distruse în 1943 de
bombardamentele anglo-americane. De altfel, întreaga biserică a fost grav afectată
de acele bombardamentele din 1943.
La
Ciborium-ul din epoca ottoniană, s-au adăugat patru frontoane triunghiulare cu
un timpan, decorat cu stuc, în secolul al zecelea și încă conservat excelent.
Sub ciborium a fost plasat relicvariul Sf. Ambrosius, o capodoperă de aur
carolingiană (din argint, aur, pietre prețioase și email), ca semn vizibil al prezenței
moaștelor sfântului, plasat chiar sub altarul principal și vizibil printr-o
fereastră pe partea din spate.
Basilica
a luat aspectul final între 1088 și 1099, atunci când, în urma Episcopului
Anselm, a fost reconstruit radical în stilul arhitecturii romanice. S-au fost
menținut trei nave și trei abside corespunzătoare, în plus față de cele patru
laturi, deși de atunci nu mai erau necesare pentru a adăposti catehumenile, ci
a folosi numai ca loc de întâlnire.
Felinarul
s-a adăugat spre sfârșitul sec.al 12-lea, dar sa prăbușit în curând (06 iulie
1196), A fost imediat reconstruit. Structura externă specială are galerii
cu arcade pe două registre.
La
4 august, anul 1258, lăcașul a devenit scena Păcii Sfântului Ambrozie, care a pus capăt
luptelor interne ale orașului Milano, între nobili (militum) și oamenii simpli
(populi).
Inițial,
călugării benedictini au avut grijă de administrarea bazilicii și sub
auspiciile lor Donato Bramante a câștigat, în 1492, acordul comisiei pentru a
proiecta noua casă parohială, reconstruirea unor părți ale mănăstirii și
reamenajarea și dispunerea capelelor din biserică. Benedictinii a rămas
administratori până în 1497, când au fost înlocuiți de abația cisterciană de
Clairvaux din Milano, care a promovat numeroase activități culturale, cum ar fi
deschiderea publică a celei mai mari biblioteci monahale.
Situația
a rămas neschimbată până în 1799, când, după tumultul Revoluției Franceze,
Republica Cisalpine a decis să suprime independența bisericii și instaurareze
în lăcaș un spital militar. La sfârșitul restaurării dominației lui Napoleon și
a austriecilor, biserica a fost redeschisă pentru închinare.
Biserica
a fost puternic afectată de bombardamentele anglo-americane, din 1943, care au
distrus mai ales exteriorul porticului, au deteriorat cupola bisericii, mozaicul
din spatele altarului și alte părți externe ale lăcașului. In anii următori a
început restaurarea, astfel că în anii '50 biserica a ajuns la fosta glorie.
Cercetări
arheologice, realizate cu ocazia lucrărilor de excavare pentru construirea unei
parcări subterane de lângă biserică. Cercetările au început în anul 2005 și au
permis descoperirea a aproximativ nouăzeci de morminte legate de cimitirul
martirilor, situate în afara zidurilor romane, din perioada târzie romană (sec.
4-sec. 5 d.Hr.). Mormintele sărăcăcioase s-au găsit la aproximativ 3,5-4,0
metri adâncime, fiind înmormântări fără structuri sau pietre funerare de
însoțire, indicate numai prin prezența oaselor.
Materialul
de construcție este de slabă calitate (în principal cărămizi de diferite
culori, piatră și ipsos alb) având origine locală. Cu același material s-au
construit toate clădirile din peisajul rural înconjurător.
In
comparație cu biserica originală, noul plan a fost moștenit cu scrupulozitate:
trei nave, cu absidă și portic din față. Planul de interior al bisericii este
longitudinal și (excluzând absida) are aceleași dimensiuni ale pridvorului din
față.
Basilica
Sant'Ambrogio apare astăzi ca un model pentru stilul romantic lombard
izolat. Ca și alte exemple de lăcașuri din același tip (precum catedralele de
la Pavia, Novara și Vercelli) au fost distruse sau transformate radical
ulterior. Această biserică din Milano a fost cu siguranță un exemplu pentru
dezvoltări viitoare în domeniul arhitecturii romanice de influență lombardă din
acel moment, depășind granițele regionale de astăzi, inclusiv părți din Emilia și Piemont.
Biserica
din secolul al patrulea construită de Sf. Ambrosius este expresia unei noutăți
arhitecturale, mai ales în domeniul iluminări și al spațiului. Pe de o parte,
lumina provine, în principal, de la ferestrele fațadei (în timp ce galeriile
femeilor blochează trecerea laterală a luminii), ceea ce determină o intrare
longitudinală. Efectul rezultat este accentuarea maselor structurale, în
special la partea de jos, în care există mai multă umbră. Pe de altă parte,
spațiul este conceput precum calea creștină timpurie, într-un mod unitar și
mistic, dar uman și rațional: prin urmare, apare diviziunea în spații
geometrice definite, precum și înălțarea elementelor statice (stâlpii din
cluster).
Extern
Extern
Fațada are fronton larg și turtit, tipic pentru casele de țară. Ea are două loggii.
Cea mai mică are cinci arce egale (dintre care doar trei sunt vizibile în
vederea frontală) și este îmbinată cu perimetrul interior al porticului din curte, în
timp ce loggia superioară are cinci arcade de înălțime diferită și
descrescătoare de la centru spre margini, fapt care favorizează profilul
versanților. De asemenea, prezintă arcade suspendate cu cap rotund care
"brodează" fusta acoperișului și streașina.
In
fața și în afara bisericii se află o curte prelungă, înconjurată de portic cu
arcade pe toate laturile. In această curte se făceau botezurile la începuturi. Mai
târziu, din sec.al 11-lea, credincioșii au fost botezați deja la naștere.
Curtea și-a pierdut astfel funcția inițială căpătând un nou rol, cel de adunare
a oamenilor pentru discuții diverse, sau
pentru întâlniri religioase. Din loggia fațadei, episcopul dădea binecuvântarea
pentru cetățenii adunați, dar și putea conversa cu mulțimea, acesta fiind un
rol social.
Arcadele
sunt elegante, susținute de stâlpi flancați de o jumătate de coloană. Arcele au
inel dublu, cadrele sunt susținute de arcade similare cu cele ale fațadei, în
timp ce pilaștri subțiri se prefigurează pe suprafețele superioare,
împărțindu-le în mod regulat.
In
decorarea capitelurilor s-au folosit
elemente combinate preromanice (cum ar fi motivele întrețesute) dar și modele
originale cu reprezentări de animale sau de modele vegetale, cu un volum relative sporit.
De multe ori, pe colțul capitelului este reprezentat un singur cap ieșit din
două corpuri de pe laturile alăturate.
Intre
portalul central și portalul culoarului din stânga, se găsește sarcofagul lui
Pier Candido Decembrio, din sec.al 15-lea.
Campanilele
Turnul
clopotniță din dreapta datează din secolul al optulea și are aspectul auster
tipic pentru turnurile de aparare. Turnul din stânga, numit “canoane”, este mai
mare și datează din anul 1144. Design-ul său poate fi atribuit, cu
probabilitate, aceluiași arhitect care a proiectat biserica, deoarece reflectă
pe verticală aceleași concepte ale patrulaterului, în timp ce ultimele două
etaje au fost adăugate târziu, în 1889. In interiorul său s-a păstrat un set de
5 clopote cu tonuri în creștere ce pot reda un adevărat concert specifc. Clopotele au fost realizate în 1755 de
către milanezul Bozzi Bartolomeo. Cele două turnuri sunt o realizare ușor de recunoscut în Italia ca o inspirație
din stilul de turnuri scalare duble de fațadă, derivate dintr-un stil
carolingian.
Campanila
dei Monaci este dotată cu un clopot turnat în 1582 (notă Sol 3, cu diametrul de
956 mm), care bate în fiecare vineri la ora 3 pentru agonia Domnului.
Intern
Interiorul
a fost structurat conform celor mai avansate inovații dincolo de Alpi, cu
utilizarea de bolți în cruce cu nervuri în care fiecare element converge într-o
structură apropiată cu o arhitectură riguroasă și consecventă. Bolțile pe
culoarele dintre bănci, au deschideri de dimensiuni egale cu jumătate din
latura unui golf. In restul naosului pe stâlpi mai mici sunt deținute galeriile
femeilor.
Altarul
este mare, ca și ciborium-ul. Lumina
nu se difuzează larg ca și în bisericile creștine timpurii, dar s-a încercat o
luminare mai bună prin adăugarea felinarului, care luminează numai cercul de
dedesubt. In al treilea golf de pe partea stângă, există amvonul, reconstruit
în sec.al 12-lea, cu elementele celui anterior, din secolul al 9-lea, și
susținut de coloane cu capiteluri sculptate fin.
Altarul
Sf. Ambrosius.
La
baza cupolei, în ultimul locaș al navei, există prezbiteriul, având în centru,
altarul principal, construit între anii 824 și 859 din Vuolvino, cu frontoane
prețioase aurii în relief, cu pietre pe toate cele patru laturi. Altarul este
surmontat de un ciborium de aceeași vârstă, comandat de arhiepiscopul de Milano
Angilbert al II-lea, de la care și-a luat numele. Ciborium-ul se sprijină pe
patru coloane din porfir roșu și are, pe patru fețe, basoreliefuri ilustrând Christos
care dă sarcina lui Petru și Pavel (față), Sant'Ambrogio onorat de doi
călugări, în prezența Sfinților Gervase și Protase (spate), San Benedict căruia
îi este adus un omagiu de către doi călugări (din partea stângă) și Sf.
Scolastica onorată de cele două surori (în partea dreaptă).
In
absidă, există un mozaic, reconstruit după al doilea război mondial, refolosindu-se
rămășițele celui anterior distrus de bombe, care datează din secolul al patrulea,
dar modificat în sec.al 9-lea. In centru se află Pantocratorul printre sfinții
Gervase și Protase, iar în părțile laterale se văd scene din viața Sfântului
Ambrosius.
Altarul San Vittore in Ciel d'Oro
Una
dintre cele mai cunoscute opere de artă creștine timpurii și, desigur, de o
mare valoare artistică din Milano este, fără îndoială, altarul San Vittore în
Ciel d'Oro.
Capela
mică, vizibilă până în prezent, a fost construită între anii 316 și 328 de către
episcopul Maternus pentru păstrarea rămășițelor martirului Victor. Aici,
conform tradiției, Sf. Ambrosius, în jurul anului 375 ar fi plasat cadavrul
fratelui său Satir. Odată cu sfințirea ulterioară a lui Satir, capela mică a
fost transformată într-o mică biserică
dedicată cultului său și a fost în cele din urmă încorporată în Bazilica
ambrozieană abia în sec.al 15-lea.
Semnificația
și faima artistică a acestui element creștin decurge din frumosul decor cu
mozaic de pe pereții și tavanul capelei, mozaic care datează din a doua
jumătate a secolului al cincilea. Mozaicul a prezentat pe Sfântul Ambrosius
între Sf. Gervase și Sf. Protasius, și pe dreapta Sf. Maternus între San Nabor,
și Sf. Felix. Cupola cu fond de auriu readuce jumătate din bustul lui Saint
Victor. In ceea ce privește pe Sfântul Ambrosius, aici se află unul dintre cele
mai vechi și cunoscute portrete ale
episcopului milanez și, ca atare, este considerat cel mai realist portret,
deoarece a fost executat cel mai aproape
în timp cu originalul.
Cripta
Cripta
din subteranul altarului principal, a fost construită în a doua jumătate a
sec.al 10-lea, atunci când în lucrarea de reamenajare a absidei bisericii se așezau mai bine rămășițele sfinților care
sunt venerați astăzi aici: Ambrozie, Gervase și Protaso.
Rămășițele
Sfinților Gervese și Protaso au fost mutate de Sfântul Ambrosius din locul lor
de îngropare într-un sarcofag de marmură prețioasă sub altarul din noua
basilică, în 386. Cei doi sfinți ai orașului Milano au fost așezați împreună inițial
în altarul Sfinților Nabor și Felix, în cimitirul Martirilor, pe sol. Locul l-a
ocupat, ulterior, biserica San Francesco Grande, demolată în sec.al18-lea.
Atunci
când Ambrosius a murit, în 397, a fost înmormântat alături de doi martiri,
într-un mormânt separate.
Relicvele
s-au pierdut cu timpul și au fost reperate de episcopul Angilbert al IX-lea
abia în sec.al 9-lea. Le-a așezat într-un singur sarcofag porfir, pe care l-a
așezat peste două înmormântările anterioare, dar cu o orientare diferită, ca
urmare a evoluției structurale a bisericii.
Aspectul
actual al criptei se datorează modificărilor în sec.al 18-lea, promovată de cardinalul
Benedetto Erba Odescalchi, arhiepiscop de Milano, iar în sec.al 19-lea, s-au
relocat rămășițele celr trei sfinți, Sant'Ambrogio, San Gervasio și San
Protasio , în interiorul unui compartiment format sub ciborium. O urnă de argint
cu trupurile sfinților, s-a lucrat în 1897 de către Giovanni Lomazzi după
proiectul lui Ippolito Marchetti.
Pe
podeaua criptei se, de asemenea, o placă de comemorare a locului în care
inițial a fost îngropată Sf. Marcellina, sora lui Ambrosius. Rămășițele
acesteia a fost recunoscută de
cardinalul Odescalchi, în 1722, și au fost transferate într-o capelă dedicată
special de pe culoar din dreapta.
Orga bisericii Sant'Ambrogio a fost construită în 1951 de către firma de orgi Milano Balbiani-Vegezzi Bossi. Instrumentul este complet electric și este împărțit în trei corpuri distincte.
Orga bisericii Sant'Ambrogio a fost construită în 1951 de către firma de orgi Milano Balbiani-Vegezzi Bossi. Instrumentul este complet electric și este împărțit în trei corpuri distincte.
Castello Sforzesco
Castello Sforzesco este o adevărată fortăreață cu ziduri de cetate care se înalță chiar în inima orașului și reprezintă un reper turistic ușor accesibil.
Castello Sforzesco este o adevărată fortăreață cu ziduri de cetate care se înalță chiar în inima orașului și reprezintă un reper turistic ușor accesibil.
Cu
o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor
perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice ce au marcat istoria
orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către
ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. 14), castelul avea să fie aproape
demolat în vremea Republicii Ambrosiene și apoi reconstruit de Ducele de
Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. 15). Câteva decenii mai târziu,
Ludovico ”Il Moro” avea să-i dea și strălucire spirituală, adunând la curtea sa
pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea
ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în
anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile
și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție.
Degradarea majoră a construcției a condus, în perioada sfârșitului de secol 19, la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc altor lucrări
citadine. Doar eforturile unor edili locali, în frunte cu strălucitul architect Luca
Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin
efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale.
Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea RM, Castello
Sforzesco ni se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano,
după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee
permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și
evenimente de prezentare și promovare.
Venind
dinspre Piazza Duomo și străbătând Via Dante, imaginea castelului ni se
descoperă chiar la capătul drumului, închizând practic această cale pietonală
prelungită dincolo de monumentul lui Giuseppe Garibaldi din Piaza
Cairoli cu segmentul rutier Via Luca Beltrami, până în Piazza
Castello. Ajungând în acest perimetru, putem face un scurt popas în vecinătatea
frumoasei fântâni arteziene din fața intrării în castel (Fontana ” Torta degli sposi”). Locul e mai
mereu plin de turiști care zăbovesc minute bune fie pe băncile din jur, fie pe
marginea parapetului fântânii, mai ales în zilele fierbinți de vară, sau la
apusul soarelui, când asfințitul nuanțează minunat bolta cerului, iar apele
fântânii prind strălucire și culoare sub luminile reflectoarelor subacvatice.
La
intrare întâmpină monumentalul turn Filarete (numit așa după cel al
proiectantului și primului său constructor, Antonio Di Pietro Averlino,
supranumit și Filarete). Actualul turn a fost inaugurat în 1905 și este doar o
reconstucție de la zero a turnului înălțat de Filarete la mijlocul sec. 15. Are
o formă piramidală în patru trepte.
-la
nivelul primului segment, cel mai înalt și mai întins ca suprafață, ceea ce-l
poate interesa pe vizitator este, desigur, fațada. Chiar deasupra porticului de
intrare este plasat basorelieful ridicat în 1905 în memoria lui Umberto I,
rege al Italiei în periaoda 1878-1900. Mai sus veghează statuia Sfântului
Ambrosius, fost episcop de Milano, unul din cei patru Părinți (Doctori) ai
Bisericii Catolice. La dreapta și la stânga statuii, în aplicație murală sunt
înfățișate stindardele de luptă ale Casei Sforza.
-un
nivel mai sus, perimetrul turnului se îngustează. Pe frontispiciul acestei
secțiuni este amplasat un ceas mecanic, al cărui cadran reproduce unul din
simbolurile comune familiilor Visconti și Sforza, așa numita ”razza”,
înfățișând un soare radiant cu 12 raze îndreptate spre cele 12 simboluri
zodiacale. Același blazon, completat și cu simbolul păcii, porumbelul (celebra ”colombina”),
purtând o panglică ce are inscripționat motto-ul ”a bon droit”- are dreptate,
se regăsește și pe bolta de intrare de sub turn.
-la
ultimul nivel se află un balcon acoperit, deschis și vizitării, accesul fiind
liber. El oferă o frumoasă panoramă la 360⁰ asupra orașului Milano.
Dincolo de Turnul Filarete se pătrunde imediat în Piazza d'Armi, o vastă curte interioară de forma unui patrulater închis de ziduri de cetate. Piața nu e pavată decât în perimetrul aleii centrale și al altor câteva alei secundare. In rest, un gazon veșnic proaspăt aproape te invită la picnic. Cortille della Roccheta este o curte interioară din stânga palatului ducal, iar în afara zidurilor de află Parcul Sempione.
Dincolo de Turnul Filarete se pătrunde imediat în Piazza d'Armi, o vastă curte interioară de forma unui patrulater închis de ziduri de cetate. Piața nu e pavată decât în perimetrul aleii centrale și al altor câteva alei secundare. In rest, un gazon veșnic proaspăt aproape te invită la picnic. Cortille della Roccheta este o curte interioară din stânga palatului ducal, iar în afara zidurilor de află Parcul Sempione.
-planul
castelului este un pătrat, inițial circumscris unui perimetru în formă de stea,
azi forma acestuia reducându-se la un dreptunghi. Pătratul zidurilor este
delimitat la colțurile dinspre răsărit de două turnuri cilindrice: Carmine
și Santo Spirito, iar pe partea dinspre apus de alte două turnuri pătrate, Torre
Castellana şi Torre Falconiera.
-zidurile
crenelate care mărginesc patrulaterul pe toate laturile sale adăpostesc la
parterul zonei estice trei puncte de interes turistic: Arhiva fotografică și
sala de grafică și fotografie, cu expuneri fotografice realizate din perioada
reconstrucției castelului (începutul sec. 20) și până în prezent, Biroul
de informații pentru turiști și Sforzinda-spațiul socio-cultural
rezervat copiilor între 4-11 ani. Intregul perimetru superior al zidurilor
exterioare (inclusiv Torre Castellana-fosta trezorerie a palatului) poate fi
parcurs liber de turiștii care doresc să admire castelul și împrejurimile lui
de la înălțime.
-spre
vest se află palatul ducal, Corte Ducale, despărțit de zonele adiacente
prin șanțuri imense atât ca adâncime, cât și ca lățime. In vremea gloriei lor,
aceste șanțuri erau umplute cu apă, iar accesul se făcea numai pe podurile
mobile. Acum, nu-s decât niște adâncituri respectabile, garnisite cu gazon și
cu câteva grămezi de ghiulele autentice de pe vremea războaielor medievale. Pe
un astfel de pod încremenit în scurgerea timpului se poate pătrunde în incinta
Curții Ducale. Dublul patrulater al palatului delimitează la rândul lui alte
două curți interioare: Cortile Ducale spre nord și Cortile della
Rocchetta spre sud. Intre ele, o amplă alee centrală conturată și ea de
ziduri crenelate, conduce spre ieșirea vestică din castel, cea care deschide
accesul spre Parcul Sempione.
Pictura
Pieta Rondanini, opera lui Michelangelo, în versiune originală poate fi văzută
în Palatul Ducal. Numai două secțiuni ale palatului ducal pot fi vizitate,
urmând itinerariul 1 și 2 din oferta de vizitare, respectiv muzeele situate la
parter (Muzeul de artă veche) și etajul I (Muzeul mobilei și Piancoteca) al
aripii nordice. Față de acestea, Castello Sforzesco mai propune vizitatorilor
alte două itinerarii: Muzeul artelor decorative și Muzeul instrumentelor muzicale,
deschise în aripa sudică a Palatului Ducal (parterul și etajul La Rocchetta),
precum și Muzeul Preistoriei, Muzeul egiptean și sălile de expoziții temporare
(Camerele Pillars), aflate la subsolul aripii nordice.
Aceste
muzee sunt cele mai reprezentative din oferta castelului. Se va reproduce în
cele ce urmează, pe baza adnotărilor reținute din diverse surse documentare, itinerariul
străbătut prin acele muzee.
La
parter, traseul în formă de U al Muzeului de artă veche conduce prin
15 săli înlănțuite una de alta, ca garnitura unui tren:
*se
străbat sălile 1,2 și 3, pășind mai întâi pe lângă un portal antic,
cunoscut sub denumirea de Pusterela dei Fabri (Fabri fiind una dintre
primele porți de intrare prin zidul medieval al orașului Milano). Facem apoi
cunoștință cu mai multe relicve ale creștinătății, din epoca timpurie și până
în sec. 14, resturi din Basilica Maior a Sfintei Tecla (cea peste
ruinele căreia s-a construit Domul), fragmente de mozaic și fresce ale unor
construcții funerare, monumentul funerar al lui Bernabo Visconti realizat
de Bonino da Campione (sec.14), două statui votive comandate de Azzone Visconti
lui Giovanni Pisano Balduccio pentru a decora biserica San Giovanni in Conca,
una din porțile de intrare în oraș, Porta Comasina , alte fragmente
de artă romanică și gotică, precum frizele de pe Porta Romana, o altă poartă
medievală a orașului.
*sala
4 întâmpină cu stemele pictate ale regelui Spaniei, Filip al II-lea (între
altele și Duce de Milano după moartea lui Francisc al II-lea Sforza) și ale
soției sale Maria Tudor. Mai descoperim câteva fresce din sec.al 14-lea,
supraviețuitoare ale Bisericii Santa Maria di Brera (peste ruinele ei s-au ridicat
zidurile castelului), monumentul funerar de pe mormântul Ducelui Azzone
Visconti, fragmente arhitectonice extrase dintre ruinele anticei biserici San
Giovanni in Conca (precum fresca Buna Vestire, pictată pe portalul de intrare
al bisericii).
*sala
5 are aspectul unei capele creștine, datorită lunetelor și frescelor cu
subiecte biblice expuse pe pereți. Picturile aparțin sec.al 16-lea și au fost
executate la comanda guvernatorului de Milano, Fernando Alvarez Figueroa
(Marele Duce de Alba). Exponatul cel mai prețios este Crucifixul de lemn,
expus în centrul încăperii, sculptură aparținând sec.al 14-lea, înfățișând un
Chistos ascetic și profund torturat de chinurile răstignirii. Alături, este
expusă o patetică statuie de alabastru, ”Sărutul lui Iuda”, reproducând
scena dramatică a vânzării Domnului, sub mărturia vizuală a Sfântului Petru și
a altor patru discipoli ai Săi. Autorul ei nu este cunoscut, dar inscripția
anexată arată că obiectul a aparținut colecției de artă a ”salvatorului”
Castelului Sforzesco, arhitectul Luca Beltrami, care a donat-o muzeului.
*sălile
6 și 7 sunt dedicate exclusiv istoriei orașului Milano, prin expunerea
unor frize ce redau scene din viața milanezilor de după distrugerile datorate
lui Frederick I Barbarosa, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Apus, care în
1162 a cucerit orașul Milano. De o notorietate mai aparte se bucură sala 7,
cunoscută sub numele de Sala del Gonfalone. Aici sunt expuse șapte tapițerii de
mari dimensiuni, dintre care una este plasată în centrul încăperii și ne
uimește cu desăvârșita ei lucrătură, căci țesătura brodată este realizată pe
ambele părți ale pânzei, fără noduri și fără alte legături vizibile. Desenul îl
înfățișează pe Sfântul Ambrosius, primul patron al orașului și este realizat în
atelierele milaneze în anul 1566. Celelate tapițeriii expuse pe pereți, contemporane
celei a Sfântului Ambrosius evocă teme biblice și sunt realizate în atelierele
din Bruxelles.
*sala
8 este cunoscută sub numele de Sala delle Asse. Este cea mai populară
din suita
sălilor Muzeului de artă veche, pentru că păstrează sub formă originală pictura
de pe tavan realizată de Leonardo da Vinci, la comanda probabilă a lui Ludovico
il Moro. Pictorul a conturat de fapt și frescele de pe pereți, care din păcate
nu au fost recuperate cu prilejul restaurării executate de meșterii lui Luca
Beltrami. Mai mult, considerat ca irecuperabil, restul desenului lui Leonardo a
fost ascuns cu bună știință de lambriuri din lemn înălțate până la înălțimea
boltei. Abia la restaurarea din 1954, pereții au fost eliberați de povara
lambriurilor (ele acoperă acum doar o treime din înălțimea pereților),
reușindu-se să se recupereze și alte fragmente din pictura originală a
plafonului. Astfel, azi este posibilă contemplarea celei mai mari părți din
viziunea picturală a marelui artist care a fost Leonardo da Vinci: o împletire
vie a reprezentărilor de elemente minerale cu cele floristice, într-un poem
decorativ la fel de divers ca și cel real. Pământul cu roadele lui este redat
printr-o bogăție de roci, trunchiuri de copaci, plante agățătoare, frunze și
flori ce pornesc de la baza plafonului și se înalță spre centrul elipsei sub
care e modelată întreaga boltă a plafonului. După interpretările
specialiștilor, simbolistica picturii este duală: o dată ea reflectă bogăția și
vigurozitatea pământului ca leagăn al vieții, pe de alta, este o trimitere la
rolul și locul în istorie al familiei Sforza, ca temelie și propășire a
statului medieval Sforzesco. Se admite și această din urmă opinie, pentru că în
centrul boltei este reprezentată stema familiei Sforza spre care ”urcă” toate
celelate elemente ale desenului.
Salla
delle Asse nu a fost deloc o descoperire uluitoare și asta pentru că desenul
plafonului nu este prea bine reconstituit, iar detaliile elementelor
reprezentate nu sunt atât de evidente încât să le deslușești singur. Printre
altele, se remarcă frunzele de dud pictate spre a aminti de contribuția
familiei Sforza la realizarea importului viermilor de mătase din China și
punerea bazelor producției proprii de mătase naturală.
Rămâne
în memorie ”Madonna con Bambine”, mai cunoscută sub denumirea de ”Madonna
Lia” (după numele colecționarului și totodată donatorului său), un tablou de
dimensiuni medii expus în mijlocul sălii, operă originală din 1495 a lui
Francesco Galli (zis și Francesco Napoletano), elev al lui Leonardo da Vinci.
Pe lângă asemănarea cu stilul maestrului, ceea ce este de remarcat la această
pictură este decorul de fundal. El înfățișează Castelul Sforzesco la sfârșitul
sec.al 15-lea și a servit ca model pentru reconstrucția din 1900 realizată de
Luca Beltrami.
*sălile
9 și 10 sunt de fapt secțiunile unui pridvor (Ponticella) clădit peste
unul dintre podurile cândva mobile ale cetății. Cele două încăperi, care nu se
încadrează în lanțul celorlalte săli, ci sunt izolate pe partea dreaptă a Sălii
delle Asse, sunt cunoscute sub numele de Saletta Negra, amintind astfel că ele
au servit ca refugiu lui Ludovico il Moro, în zilele de doliu ce au urmat
morții soției sale, Beatrice. Spațiul este consacrat expunerii mai multor
statui și fragmente de monumente funerare.
*sala
11 poate fi accesată întorcându-ne și trecând din nou prin Sala delle
Asse. Este prima sală dintre cele ctitorite și decorate la comanda lui Galeazzo
Maria Sforza și la inaugurare a fost oferită drept cadou de nuntă proaspetei
sale șoții, Bona de Savoia. Bolta plafonului este pictată cu însemnele
heraldice, stindardele și inițialele ducelui, iar în centru se vede
binecunoscuta ”razza”, soarele cu 12 raze șerpuitoare, blazonul familiei
Sforza. Pe etajere și în vitrine sunt expuse frize, statui și fragmente de
basoreliefuri, dintre care cel mai reprezentativ pare a fi cel sculptat de
Agostino di Ducco cu scene din viața Sfântului Sigismund.
*sala
12 (Capella Ducale) a fost realizată ca spațiu consacrat atât serviciului
religios, cât și ca auditorium. Prima destinație este pusă în evidență de decorarea
sălii cu lunete și picturi murale având ca subiecte evenimente din Noul
Testament și ca personaje pe protagoniștii istoriei bisericii creștine,
începând de la Christos și până la sfinții din prima jumătate a primului
mileniu. Despre a doua destinație ne vorbesc fragmentele de partituri și
înscrisuri care au fost descoperite în arhivele castelului, atribuite fiind
unei pleiade de muzicieni și cântăreți consacrați la curtea ducilor Sforza de
la sfârșitul sec.al 15-lea.
*sala13
(Sala delle Colombine) a fost probabil tot un cadou al lui Galeazzo Maria
Sforza oferit soției sale, Bona de Savoia, întrucât face parte din apartamentul
privat al ducelui și a fost decorat în culori vesele și aprinse de roșu și
auriu, potrivite unei reședințe feminine și în evident contrast cu culorile
sobre și stinse (albastru, bleumarin și verde) ale celorlalte săli. Aici se regsimbolul
heraldic al familiei Sforza, soarele, porumbelul și panglica inscripționată cu
motto-ul ”a bon droit” ca parte a decorului pictat, dar și o serie de regăsesc exponate
de artă aparținând marilor maești ai Renașterii lombardiene.
*sala
14 (Sala verde) este o încăpere foarte lungă, zugrăvită după cum arată și
numele, într-o nuanță de verde ofilit. Sunt expuse aici colecții de arme (arme
de foc, săbii și spade), armuri și alte echipamente de luptă. Dintre acestea reține
atenția sabia originală de paradă a mareșalului Radetzky, cu care acesta a
pecetluit înfrângerea revoluționarilor milanezi de la 1848. Se mai face
remarcată prezența a trei portaluri masive din marmură, amplasate la distanță
una în spatele celeilalte, frumos decorate cu basoreliefuri și inscripții.
Primul și cel mai măreț este portalul ce a fost în sec.al 15-lea poartă de
intrare în Banco Mediceo, un palat din Milano ce a servit ca sediu central al băncii
realizate prin unirea secretă a capitalurilor familiilor Sforza din Milano și
Medici din Florența.
*sala
15 (Sala degli Scarlioni) este și ea un spațiu mai amplu, destinat inițial
a fi sală de consiliu și de recepții. Numele sălii este legat de picturile
alb-roșii în zig-zag ce-i decorau pereții și pe care Galeazzo Maria Sforza le
numea ”scarlioni”, adică dungi. Azi, pe lângă exponate de mare interes istoric,
cum ar fi bustul Ducelui ”Il Moro”, sala 15 oferă vizitatorilor satisfacția
vizionării a două dintre capodoperele cu totul remarcabile ale artei
renascentiste italiene:
-una
este monumentul funerar al lui Gaston de Foix, duce de Nemours, ilustru
commandant militar francez implicat în luptele de cucerire a teritoriului
italian de către forțele franceze, la începutul sec.al 16-lea. Monumentul este
capodopera lui Agostini Busti, zis și Bambaja, autor de altfel și al altor
monumente cunoscute, păstrate în Domul din Milano. Protagonistul este înfățișat
culcat, parcă dormind și ne surprinde cu expresia extrem de tânără a chipului
său. E și firesc de altfel, căci Gaston de Foix a murit la vârsta de doar 23
ani, în finalul unei bătălii în care a fost împușcat mortal.
-cealaltă
este statuia originală dăltuită de Michelangelo Buonaroti în 1564, Pieta
Rondanini (denumită așa după numele unuia dintre proprietarii vremelnici).
Ea a fost achiziționată în 1952 de către municipalitatea milaneză de la o familie
de colecționari din Roma, făcând obiectul unei migăloase lucrări de conservare
începute în anul 2004 și finalizate abia în 2010. Acesta este un privilegiu și
un noroc de a admira ”pe viu” încă una una dintre marile capodopere ale lui
Michelangelo.
Spațiul
în care este Pieta Rondanini este expusă, este relativ izolat prin panouri care
limitează pătrunderea luminii diurne. Grupul statuar înfățișând-o pe Fecioara
Maria sprijinind trupul fără viață al Fiului Ei, Isus Hristos, abia coborât de
pe cruce, este expusă pe un piedestal de piatră cu basoreliefuri, fără
supraprotecție (nu există ecrane de protecție ca în cazul sculpturii cu nume
similar din capela Bazilicii San Pietro din Vatican), iar iluminația este
asigurată de proiectoare cu lumină scăzută, blândă. Față în față cu această
Pieta este amplasat un mic bust al lui Michelangelo, înfățișat la vârsta senectuții,
așa cum de altfel arăta maestrul în ultimii ani ai vieții, atunci când a
dăltuit și această ultimă versiune a Pieta, spre a-i împodobi propriul mormânt.
Deși
neterminată, Pieta Rondanini este fără îndoială o capodoperă, dar pentru cei
profani și nespecialiști într-ale artei sculpturale, sensul acestei notorietăți
rămâne o necunoscută. Sculptura nu e grațioasă și perfectă ca alte creații ale
lui Michelangelo, poate pare așa fiindcă autorul nu a apucat să o finiseze. Dar
tocmai această măsură a imperfecțiunii oferă simbolisticii sale o latură
aparte, cu totul originală și neabordată până la Michelangelo de niciunul din
predecesorii săi. Se transpune în marmură ideea că într-o lume imperfectă,
moartea nu poate fi o barieră în calea spiritului veșnic viu și că divinitatea
e singurul sprijin și suport pentru suferințele omenești. Privind sculptura de
jur-împrejur, nu se poate să nu se remarce că deși lipsit de viață, trupul
Mântuitorului este cel ce pare a o sprijini pe Maica Sa în momentul supremei
suferințe a pierderii fiului și nu invers. Ce poate fi mai frumos și mai duios
decât acest mesaj regăsit printre urmele daltei lui Michelangelo.
Sala
degli Scarlioni este ultima sală a Muzeului de artă veche. La ieșire, într-o
mică curte interioară străjuită de scări exterioare clădirii, pe lângă un micuț
havuz de apă, urcăm la nivelul superior al clădirii. Aici începe itinerariul
2 al periplului prin monument. El cuprinde Muzeul mobilei (Museo dei
Mobili) și Galeria de pictură (Pinacoteca) .
Muzeul
mobilei deține colecții de mobilier din secolele 13-14. Muzeul este frumos,
într-o prezentare elegantă, care prin iluminație și aranjare pune mult în
valoare obiectele expuse, altfel destul de comune și cu nimic ispititoare:
jilțuri, scrinuri, dulapuri, vitrine, tapițerii de Bruges .
Pinacoteca poate
răpi foarte mult timp celor avizați și iubitori de pictură. Minunatele tablouri
sunt etalate chronologic (în ordinea vechimii seculare) în nouă săli de expoziție.
Prin fața ochilor vizitatorilor defilează aproape fără oprire tablouri mai mari
sau mai mici, pline de culoare și imaginație, ducând dincolo de timpul lor
faima pictorilor ce le-au dat viață.
Merită
o incursiune în Parco Sempione, un frumos parc cu arhitectua engleză,
aflat chiar în spatele Castelului Sforzesco. A fost dat în folosința
locuitorilor urbei în anul 1893 și se întinde pe o suprafață respectabilă de
circa 38 ha.
Anotimpurile
sunt bine reprezentate în acest perimetru, dată fiind bogata colecție de
arbori, arbuști și flori ce-i populează suprafața, într-o înlănțuire permanentă
a stadiilor de vegetare: când unele înfloresc, altele se pregătesc de iernare,
când unele își scutură frunzele în bătaia vântului tomnatic, altele abia prind
a-și etala rochiile de bal, petale prinse cu grație de marginile corolelor.
In
afara spectacolului viu al naturii, vizita în Parco Sempione mai oferă și alte
atracții: mici lacuri și iazuri, poduri, fântâni arteziene, alei pentru pietoni
și pentru bicicliști, baruri și terase, chioșcuri, locuri de joacă pentru copii.
In
incinta parcului ființează Aquario Civico și Stazione Idrobiologica di
Milano, unul dintre cele mai frumoase acvarii. El găzduiește exemplare din
fauna Mării Mediterane și a ecosistemelor de apă dulce. Clădirea în care
ființează acvariul este ea însăși o atracție, fiind un frumos palat în stil
”art nouveau”, cu o impresionantă statuie a zeului Neptun străjuindu-i fațada.
După o plimbare printre acvarii și terarii frumos aranjate și iluminate, după
ce s-a trecut prin tunelul subacvatic și au fost lăsate făpturile adâncurilor
să zburde pe deasupra, după ce s-a interacționat cu tehnica de ultima oră din
biblioteca multimedia, trebuie ieșit în curtea palatului, acolo unde au fost
reconstituite câteva dintre habitatele mai mult sau mai puțin acvatice:
mlaștină, iaz, carieră, cascadă. In parc se mai pot vizita:
-Arena
Civica Gianni Brera , cel mai vechi stadion din Milano, dat în folosință
în 1807. Arhitectura este firește una arhaică (stil neoclassic), așa încât în
ciuda utilității sale multifuncționale (jocuri atletice și sportive, serbări
folclorice și spectacole), arena are mai degrabă aspectul unui amfiteatru
roman, decât al unui stadion al zilelor noastre.
-Palazzo
dell' Arte, care găzduiește Fundația Trienală din Milano. Aici se găsește
un muzeu cu o impresionantă colecție de artă contemporană și avangardistă,
design industrial și citadin, dar și multe alte expoziții tematice, temporare
și itinerante
-Torre
Branca este o rudă a Turnului Eiffel, adică un turn pe structură metalică
inaugurat cu prilejul Trienalei din 1933 (Expoziția internațională de arte
decorative și industriale moderne și arhitectură modernă), prin efortul
financiar al cunoscuților industriași din familia Branca (producătorii mult
apreciatului Fernet Branca). Este punct de belvedere a orașului și urcarea se
face cu liftul.
-Arco
della Pace este un portal de triumf, ridicat în 1807 la inițiativa lui
Napoleon Bonaparte. Are o arhitectură neoclasică și a fost inaugurat oficial în
1838 de împăratul Austriei, Ferdinand I. El închide Porta Sempione, adică
extremitatea vestică a parcului Sempione și deschide calea spre Corso Sempione,
un bulevard frumos, perfect drept, foarte asemănător cu Champs-Élysées din
Paris.
Zona
din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru
vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San
Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore
San Maurizio, Basilica di Sant'Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei
Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano, pe partea stângă.
Nu
trebuie uitat nici că Milano este capitala italiană a modei. De aceea, tot în
apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul
modei și al cumpărăturilor de lux, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi
trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători,
ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor
Palatul Brera
Palazzo Brera sau Palazzo di Brera este un palat monumental din Milano. A fost un colegiu iezuit timp de două sute de ani. Acesta găzduiește acum mai multe instituții culturale, inclusiv Accademia di Brera, Academia de Arta din oraș, Pinacoteca di Brera, galleria cu același nume, Orto Botanico di Brera, o grădină botanică, un observator, Osservatorio Astronomico di Brera, Istituto Lombardo Accademia di Scienze e Lettere, o societate învățat, și o bibliotecă importantă, Biblioteca di Brera.
Palatul Brera
Palazzo Brera sau Palazzo di Brera este un palat monumental din Milano. A fost un colegiu iezuit timp de două sute de ani. Acesta găzduiește acum mai multe instituții culturale, inclusiv Accademia di Brera, Academia de Arta din oraș, Pinacoteca di Brera, galleria cu același nume, Orto Botanico di Brera, o grădină botanică, un observator, Osservatorio Astronomico di Brera, Istituto Lombardo Accademia di Scienze e Lettere, o societate învățat, și o bibliotecă importantă, Biblioteca di Brera.
Originile
palatului se ridică de la o mănăstire construită pe terenurile lui Guercio da
Baggio, care este posibil să fi fost consul între 1150 și 1188. Cu puțin timp
înainte de 1178 a trecut în mâinile ordinului Humiliati-lor. Biserica Santa Maria din
Brera (demolată în secolul al 19-lea) a fost construită între 1180 și 1229. Un
portal de marmură stil gotic a fost adăugat de sculptorul pisan Giovanni di
Balduccio între anii 1346 și 1348, și au existat fresce de Giovanni da Milano,
Vincenzo Foppa și Bernardino Luini.
După desființasrea ordinului Humiliati-lor de către papa Pius al V-la, la 7 februarie 1571
mănăstirea a devenit - la cererea lui Carlo Borromeo și cu aprobarea papei Grigore al XIII-lea. - un colegiu iezuit. Colegiul a crescut la aproximativ
3000 de elevi și a apărut nevoia de mai mult spațiu. Intre 1573 și 1590 Martino
Bassi a fost angajat pentru a proiecta o clădire nouă pe locul Colegiului
Borromeo din Pavia . Prezentul palat a fost construit după proiectul lui Francesco Maria Richini de la aproximativ 1615. Lucrările au
început în 1627, dar au fost întrerupte de izbucnirea ciumei din 1630, și au
fost reluate abia în 1651. După moartea lui Richini, în 1658, lucrarea a fost
continuată de fiul său, Gian Domenico.
Ca
urmare a suprimării ordinului iezuiților de către papa Clement al XIV-lea, pe
21 iulie 1773 palatul a trecut în posesia conducătorilor de atunci din nordul
Italiei, dinastia austriacă de Habsburg. In 1780 Giuseppe Piermarini a
finalizat curtea interioară și a construit intrarea impunatoare din via Brera.Biserica
Santa Maria din Brera a fost desacralizată în 1806. După suprimarea napoleoniană
a mănăstirilor, la începutul secolului al 19-lea, fațada a fost demolată, iar
nava bisericii a fost divizată orizontal. Etajul superior a cuprins camerele
napoleoniene ale galeriei de artă Accademia, iar etajul inferior a adăpostit
sculpturile muzeului de antichități.
In
1859, o copie din bronz a statuii lui Napoleon ca Marte pacificator, realizată
la Roma, în 1811, de Francesco Righetti, și fiul său, Luigi Antonio Canova.
Sculptura a fost plasată în centrul curții palatului .
Din
1773 palatul a adăpostit o serie de instituții culturale, științifice și
artistice. Osservatorio Astronomico di Brera a fost fondat nouă ani mai
devreme, în 1764, de către iezuitul Ruggero Boscovich. Maria Tereza a Austriei
a creat Regia Biblioteca Braidense, în 1773, a extins grădina iezuită existentă
iezuită, în Orto Botanico di Brera, din 1774 și a fondat Reale Accademia di
Belle Arti în 1776. Palatul a găzduit, de asemenea, Scuole palatine pentru
filosofie și drept, Gymnasium, laboratoare de fizică și chimie, dar și Società
Patriottica, o societate agricolă.
Galeria
de picturi a Accademiei, astăzi Pinacoteca di Brera, a fost începută în 1806, în
timpul lui Napoleon (cu multe picturi preluate de la mănăstirile desființate și de la alte lăcașuri de cult). In anul 1810 o societate de învățământ, Istituto Reale di
Scienze, Lettere ed Arti (Institutul regal de Științe, Litere și Arte), fondat de Napoleon în Bologna, la 1797, ca și
Instito Nazionale della Repubblica Cisalpina, a fost mutat la Palazzo Brera. Acum
se numește Istituto Lombardo Accademia di Scienze e Lettere (Institul Lombard
Academiac de Științe și Litere).
Pinacoteca di Brera
Pinacoteca di Brera
Pinacoteca
di Brera dispune de o colecție de artă remarcabilă ce cuprinde opere de la
Caravaggio la Bramante și care este adesea considerată cea mai frumoasă
colecție de artă din Lombardia. Pinacoteca di Brera a fost inițial o colecție
de tablouri pentru studenții de la Accademia di Belle Arti ce se afla în aceeași
clădire.
Deși
nu poate concura cu mari muzee europene precum Muzeul Luvru sau cu National Gallery din Londra,
Pinacoteca di Brera dispune de o colecție care excelează și impresionează prin
calitate, iar faptul că nu este exagerat de mare face vizitarea sa cu atât mai
placută. Colectia contine opere ale artiștilor italieni pe o perioada cuprinsă
între secolele 13 și 20. Pinacoteca di Brera are partea sa de lucrări de artă
de o importanță deosebită, printre care se numără lucrări ale marilor maeștri italieni.
Colecţiile au fost adunate imediat după fondarea Academiei Brera (în 1776) în scopuri educaţionale. Insă, colecţiile au crescut în timp. Napoleon a fost unul dintre cele mai proeminente personaje care au contribuit la lărgirea patrimoniului galeriei prin rechizițiile aplicate mănăstirilor desființate și altor lăcașuri de cult. Cu timpul s-au achiziţionat capodopere semnate de unii dintre cei mai reputaţi artişti ai Italiei, cum ar fi Logodna Fecioarei Maria de Rafael, Fecioara cu Sfinţii de Piero della Francesca (o operă unică cunoscută şi sub numele de Fecioara de la Brera sau Fecioara cu Pruncul şi Sfinţii), Christos Mort de Andrea Mantegna, Cina la Emmaus de Caravaggio, Sărutul de Francesco Hayez, Găsirea Trupului Sfântului Marcu de Jacopo Tintoretto, doar pentru a da câteva exemple. Lucrări de dată mai recentă sunt semnate de pictori precum Morandi, Modigliani şi Marino Marini. Pe de altă parte, vizitatorii se pot delecta şi admirând capodopere care, chiar dacă sunt mult mai puţin numeroase, sunt semnate de artişti străini renumiți în întreaga lume, cum ar fi Rubens (Cina cea de Taină).
Colecţiile au fost adunate imediat după fondarea Academiei Brera (în 1776) în scopuri educaţionale. Insă, colecţiile au crescut în timp. Napoleon a fost unul dintre cele mai proeminente personaje care au contribuit la lărgirea patrimoniului galeriei prin rechizițiile aplicate mănăstirilor desființate și altor lăcașuri de cult. Cu timpul s-au achiziţionat capodopere semnate de unii dintre cei mai reputaţi artişti ai Italiei, cum ar fi Logodna Fecioarei Maria de Rafael, Fecioara cu Sfinţii de Piero della Francesca (o operă unică cunoscută şi sub numele de Fecioara de la Brera sau Fecioara cu Pruncul şi Sfinţii), Christos Mort de Andrea Mantegna, Cina la Emmaus de Caravaggio, Sărutul de Francesco Hayez, Găsirea Trupului Sfântului Marcu de Jacopo Tintoretto, doar pentru a da câteva exemple. Lucrări de dată mai recentă sunt semnate de pictori precum Morandi, Modigliani şi Marino Marini. Pe de altă parte, vizitatorii se pot delecta şi admirând capodopere care, chiar dacă sunt mult mai puţin numeroase, sunt semnate de artişti străini renumiți în întreaga lume, cum ar fi Rubens (Cina cea de Taină).
Clădirea
ce găzduiește colecția, Palazzo di Brera, a fost începută în anul 1627 de
Francesco Maria Richini pentru călugării iezuiți, care doreau a găzdui o extindere a unui colegiu, un
observator astronomic și o gradină botanică. Lucrările au fost întrerupte din cauza ciumei din 1630 și reluate în 1651.
In 1776 o parte a clădirii a fost alocată Academiei de Arte Frumoase. Pinacoteca a fost înființată drept colecție de studiu cu mulaje de ghips și desene pentru studenții de la academie. Astăzi, cele 38 de camere de care dispune sunt aranjate într-un circuit ce începe și se termină cu picturi ale artiștilor italieni din secolul 20. Două dintre camere sunt camere unde se restaurează opere de artă, iar publicul le poate vedea prin pereții de sticlă.
Situat în inima orașului, Palatul Brera se află într-un cartier fermecător și ușor boem cunoscut de unii ca "Montmartre
milanez". Brera are un caracter unic, unde crește ritmul vieții pe timp de
noapte datorită restaurantelor sale confortabile, a barurilor pline de viață, a
magazinelor de antichități și a piețelor stradale colorate, pline de artiști
anonimi și prezicători.
In 1776 o parte a clădirii a fost alocată Academiei de Arte Frumoase. Pinacoteca a fost înființată drept colecție de studiu cu mulaje de ghips și desene pentru studenții de la academie. Astăzi, cele 38 de camere de care dispune sunt aranjate într-un circuit ce începe și se termină cu picturi ale artiștilor italieni din secolul 20. Două dintre camere sunt camere unde se restaurează opere de artă, iar publicul le poate vedea prin pereții de sticlă.
Situat în inima orașului, Palatul Brera se află într-un cartier fermecător și ușor boem cunoscut de unii ca "
Orto
Botanico (grădina botanică) se găsește în spatele Pinacotecii di Brera, fiind
un spațiu foarte frumos, plin de plante aromatice și de grădini de legume
folosite pentru cercetare. Cei mai vechi arbori ginkgo biloba din Europa se
găsesc aici și au fost aduși din China la începutul anilor 1700.
Aceștia au peste 30 de metri înălțime, iar acum se găsesc într-un colț al
acestei grădini.
Biblioteca Ambrosiană
Biblioteca Ambrosiană
Biblioteca
Ambrosiană este o bibliotecă istorică din Milano, care adăpostește și Pinacoteca Ambrosiana, Galeria de artă
Ambrosiană. Numită după Ambrosius, sfântul patron al orașului Milano, a fost
fondată de Cardinalul Federico Borromeo (1564-1631), ai cărui agenți au cutreierat
Europa de Vest și chiar Grecia și Siria pentru cărți și manuscrise. Anumite
achiziții majore ale unor biblioteci complete au fost manuscrise ale mănăstirii
benedictine din Bobbio (1606), precum și biblioteca Paduan Vincenzo Pinelli, ale
cărui mai mult de 800 de manuscrise au fost trimise la Milano au inclus celebra
Iliada, Ilia Picta.
În
timpul șederilor sale la Roma între 1585-1595 și 1597-1601 Cardinalul Borromeo
a imaginat această bibliotecă din Milano ca una deschisă oamenilor de știință
și care ar servi drept un bastion al erudiției catolice în serviciul
Contrareformei catolice împotriva ideilor protestante. Pentru a găzdui 15.000
de manuscrise și de două ori mai multe cărți tipărite, cardinalul a inițiat o
construcție care a început în 1603 după desenele și sub direcția lui Lelio
Buzzi și a lui Francesco Maria Richini. Atunci când prima sa sală de lectură,
Sala Fredericiana, s-a deschis publicului la 8 decembrie anul 1609, a fost,
după Biblioteca Bodleian din Oxford, a doua bibliotecă publică din Europa. Ca o
inovație cărțile sale au fost adăpostite de-a lungul pereților, mai degrabă
decât legate de tabele de lectură, acesta din urmă fiind o practică medievală
văzută încă astăzi în Biblioteca Laurentiana din Florența. Biblioteca a fost
dotată cu o presă de imprimare și i s-a atașat o școală de instruire în limbile
clasice.
Achizițiile
constante și complectărilor testamentare diverse au necesitat extinderea
spațiului. Cardinalul Boromeo și-a propus înfințarea unei academii (care a fost deschisă în
1625), precum și o colecție de imagini, pentru care a fost inițiată o clădire
nouă între 1611-1618. Aceasta era destinată pentru a adăposti picturile și desenele
cardinalului, devenind nucleul Pinacotecii ambrosiene.
La
15 octombrie 1816 poetul romantic Lord Byron a vizitat biblioteca. El a fost
încântat de scrisori între Lucrezia Borgia și Pietro Bembo ("cele mai
frumoase scrisori de dragoste din lume" și a pretins că a reușit să fure o
șuviță de păr ei ( "cea mai frumoasă și cea mai justă imaginabil.") care
a fost expusă.
Romancierul
Mary Shelley a vizitat biblioteca la 14 septembrie 1840, dar a fost dezamăgit
de stricta securitate prilejuită de recenta tentativă de furt a "o parte
din moaștele Petrarca".
Printre
cele 30.000 de manuscrise, care variază de la greacă și latină, la ebraică,
siriană, arabă, la etiopiană, turcă și persană, este fragmentul Muratorian, din
jurul anului 170 e.N, cel mai vechi al unui canon biblic și un exemplar
original “De divina` Proportione” de Luca Pacioli. Printre manuscrisele
creștine și islamice arabe sunt cele de medicină, tratatele despre un Divan și
cea mai veche copie a Kitab Sibawahaihi.
Biblioteca
are un colegiu de specialști, similar cu scriptorii Bibliotecii Vaticanului.
Printre figuri proeminente au fost Giuseppe Ripamonti, Ludovico Antonio
Muratori, Giuseppe Antonio Sassi, Cardinalul Angelo Mai și, la începutul sec.al
20-lea, Antonio Maria Ceriani, Achille Ratti, viitorul Papa Pius XI, și
Giovanni Mercati.
Clădirea
a fost avariată în al doilea război mondial, odată cu pierderea arhivelor
libretelor de operă de La Scala, dar a fost restaurată în 1952 și a mai suferit
mari restaurări între 1990-1997.
Pinacoteca
Ambrosiana include "Portretul unui muzician", de Leonardo da Vinci, "Coș
cu fructe", de Caravaggio și desene animate preliminare din "Școala din Atena"
de Rafael, lucrări
ale lui Homer plus faimosul Codex Atlanticus de Leonardo da Vinci, Adoratia regilor de către Titian, sau Madonna a Pavilionului de către Botticelli,
Clădirea
care adăpostește muzeul este magnific și este o operă de artă în sine.
Piazza del Duomo
Piazza del Duomo
Piazza
del Duomo ( "Piața Catedralei") este piața principală a orașului
Milano. A primit numele după clădirea dominantă și reprezentativă a Domului. Spațiul
patrulater din fața Domului marchează centrul orașului, dar nu numai în sens geographic,
ci și datorită importanței sale din punct de vedere artistic, cultural și
social. Are o formă dreptunghiulară, cu o suprafață totală de 17.000 de metri
pătrați și include unele dintre cele mai importante clădiri din Milano, precum
și unele activități comerciale dintre cele mai prestigioase. Prin atragerea
turistică este cel mai important punct al orașului.
Piața
a fost creată inițial în sec.al 14-lea și a fost treptat dezvoltată alături de
Dom, extindere ce a durat aproape șase secole până la finalizare. Planul său
global, în forma sa actuală, este în mare măsură datorar arhitectului Giuseppe
Mengoni, și datează din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Clădirile
monumentale marchează laturile sale, cu excepția principală a Duomo în sine și
Palatul Regal, au fost introduse prin designul Mengoni lui; cea mai notabilă adăogire
datorată lui Mengoni este Galleria Vittorio Emanuele II.
Piazza
del Duomo ( "Piața Catedralei") este piața principală a orașului
Milano. A primit numele după clădirea dominantă și reprezentativă a Domului. Spațiul
patrulater din fața Domului marchează centrul orașului, dar nu numai în sens geographic,
ci și datorită importanței sale din punct de vedere artistic, cultural și
social. Are o formă dreptunghiulară, cu o suprafață totală de 17.000 de metri
pătrați și include unele dintre cele mai importante clădiri din Milano, precum
și unele activități comerciale dintre cele mai prestigioase. Prin atragerea
turistică este cel mai important punct al orașului.
Piața
a fost creată inițial în sec.al 14-lea și a fost treptat dezvoltată alături de
Dom, extindere ce a durat aproape șase secole până la finalizare. Planul său
global, în forma sa actuală, este în mare măsură datorar arhitectului Giuseppe
Mengoni, și datează din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Clădirile
monumentale marchează laturile sale, cu excepția principală a Duomo în sine și
Palatul Regal, au fost introduse prin designul Mengoni lui; cea mai notabilă adăogire
datorată lui Mengoni este Galleria Vittorio Emanuele II.
Originile
pentru Piazza del Duomo pot fi urmărite înapoi la viziunea lui Azzone Visconti (seniorul din Milano
1329-1339). In 1330, Azzone a ordonat demolarea tavernelor că încercuite de cele
două biserici centrale din Milano pe timpul său, Bazilica Santa Maria Maggiore
și Bazilica Santa Tecla, pentru a crea un spațiu de piață, numit "Piazza
Arengo", care a fost prima întrupare a ceea ce este acum Piazza del Duomo.
Spațiul a fost numit după arengario (cunoscut și sub numele de
"Broletto"), adică, sediul administrației locale. Nici una dintre
clădirile originale Piazza dell'Arengario nu a supraviețuit.
Succesorul
lui Azzone, Gian Galeazzo Visconti a extins suprafața pieței incipiente,
dispunând demolarea casei episcopului (în 1385) și a baptisteriului San
Giovanni Alle Fonti (în 1387). In urmatoarele decenii piața nu s-a mai
dezvoltat mult, dar una dintre cele două biserici, Santa Maria Maggiore, a fost
demolată, deoarece lucrările de construcție ale Domului au început, necesitând
mai mult spațiu. In 1458, Papa Pius al II-lea a acordat lui Francesco Sforza și
Fabrica Venerabilă a Catedralei din Milano (Aceasta era o firmă responsabilă de
construcția Domului) autorizația de a demola biserica Santa Tecla pentru a crea
un spațiu mai mare, potrivit maiestății catedralei. Oarecum absurd, biserica a
fost parțial reconstruită în anii următori, urmând să fie demolată din nou la
mijlocul sec.al 16-lea.
Următoarea
modificare majoră a pieței a avut loc în a doua jumătate a sec.al 18-lea, când
arhitectul Giuseppe Piermarini a reproiectat fostul arengario în legătură cu modernul Palat Regal. Un efect secundar al
proiectului lui Piermarini a fost acela de a crea un altă piațetă mai mică,
adiacentă la Piazza del Duomo, lărgind astfel aria deschisă.
In
sec.al 19-lea, arhitectul Giulio Beccaria a fost angajat de Ferdinand I al
Austriei pentru a restructura din nou piața. Contribuția principală a lui Beccaria
la planificarea urbană a zonei a fost construirea palatului. Aceasta a servit
ulterior ca sediu al Fabbricii del Duomo, situată la sud-est de catedrală.
Un
impuls important în evoluția pieței a apărut după al doilea război italian de
independență (1859). In 1860, guvernul orașului a proclamat intenția de a
restructura radical piața și pentru a crea un nou bulevard major pentru celebrarea
regelui Victor Emmanuel al II-lea al Italiei. S-au organizat mai multe
concursuri de arhitectură, urmate de proiectare. Restructurarea a fost, în cele
din urmă comandată arhitectului Giuseppe Mengoni, iar
lucrările au început în 1865. Din 1865 pînă în 1873 pe baza proiectului lui
Mengoni, piața a fost mai întâi extinsă prin demolarea unui cartier întreg,
numit "Rebecchino", precum și a popularei clădiri, numită Coperto dei
Figini. Apoi piața a dobândit cele mai multe dintre reperele sale moderne,
inclusiv arcadele luxoase ale Galleriei Vittorio Emanuele al II-lea (construită
între 1864-1867) și cele două "Palazzi dei Portici" ("Portico
Palate"), care marcau limitele de sud și de nord ale Galeriei.
Firma
responsabilă pentru lucrările din centrul orașului a avut probleme financiare,
astfel că guvernul de la Milano a trebuit să preia terminarea lucrărilor. O
parte din suprafața galeriei a fost vândută proprietarilor privați, cu
obligația de a finaliza lucrările în conformitate cu proiectul lui Mengoni. In
1875, când Palazzi dei Portici erau pe cale de finalizare, noi probleme finanțare
au pus în pericol realizarea celor două arce de triumf care au fost incluse în
proiect. Mengoni a decis, în cele din urmă, să finanțeze el însuși construcția.
Atunci când a murit Mengoni în 1877, doar una dintre arcade, cea de la intrarea
galeriei, a fost finalizată. Construcția celui de al doilea arc a fost
abandonată. Mengoni de fapt, a murit din cuza unui accident pe schele în Piazza
del Duomo, în timp ce supraveghea lucrările.
In
1896, statuia regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei a fost inaugurată în
centrul pieței. Acest lucru a marcat finalizarea restructurării pieței de către
autoritățile orașului în 1860.
Ultima
schimbare majoră a pieței a avut loc în timpul perioadei fasciste, când
Arengario a fost construit pe locul unde Mengoni planificase a crea un al
doilea arc de triumf, vis-a-vis peste piață. Arengario fascist a avut scopul
principal de a lasa un loc dominator primarului local (sau lui Benito Mussolini
însuși) de unde să țină discursuri la populație. Astăzi adăpostește un muzeu de
artă din sec.al 20-lea.
Statuia lui Vittorio Emanuele al II-lea din Pizza del Duomo
Principalele
monumente ce ornamentează Piazza del Duomo:
Duomo
di Milano (Domul din Milano)
Galleria
Vittorio Emanuele II
Arengario
Palazzo
Carminati
Palatul
Portici de Nord
Palatul
Portici de Sud
Palatul
Regal din Milano
Monumentul
regelui Victor Emanuel al II-lea
In zona din jurul pieței Duomo, turiștii vor descoperi cel putin trei clădiri foarte populare. Pe Via Merconti, o stradă plină de magazine, ce leagă Piazza Duomo de Piazza Cordusio, se află Palazzo della Ragione, o clădire din sec.al 13-lea, una din puținele clădiri ce-au supraviețuit din perioada medievală a orașului Milano. Pe Via Mazzini, o stradă cu o atmosferă calmă și încântătoare se găsește o mică biserică renascentistă, St Maria presso St Satiro. Tot in apropierea pieței se găsește Biblioteca Ambrosiana care este adiacentă cu Pinoteca Ambroisiana (Galeria Ambroisiana) unul dintre cele mai importante “depozite” de cultură din Europa.
In zona din jurul pieței Duomo, turiștii vor descoperi cel putin trei clădiri foarte populare. Pe Via Merconti, o stradă plină de magazine, ce leagă Piazza Duomo de Piazza Cordusio, se află Palazzo della Ragione, o clădire din sec.al 13-lea, una din puținele clădiri ce-au supraviețuit din perioada medievală a orașului Milano. Pe Via Mazzini, o stradă cu o atmosferă calmă și încântătoare se găsește o mică biserică renascentistă, St Maria presso St Satiro. Tot in apropierea pieței se găsește Biblioteca Ambrosiana care este adiacentă cu Pinoteca Ambroisiana (Galeria Ambroisiana) unul dintre cele mai importante “depozite” de cultură din Europa.
Monumentul a fost comandat sculptorului Italian Ercole Rosa de regale Italiei Umberto I, după moartea tatălui său, în 1878, dar a fost plasat în centrul pieței abia în 1896, astfel că sculptorul a murit înainte de terminarea monumentului, care a fost terminat de alți artiști și apoi inaugurat oficial. De fapt, Rose a câștigat în mod oficial o competiție pentru a construi o statuie dedicată lui Vittorio Emanuele al II-lea în Vercelli, dar în 1879 a fost ales de către noul conducător pentru a face statuia din Milano, cu siguranță cea mai importanta comandă și cea mai strălucită.
In 1893, când au fost finisate părțile turnate din bronz, a fost discutat pe larg în locul adecvat pentru plasarea statuii. S-a luat în calcul apropierea de Palatul Regal sau centrul patrulater al pieței Duomo și în cele din urmă alegerea a căzut pe acesta din urmă. In același an, când a intervenit moartea lui Rosa , lucrarea a fost continuată de către frații Barzaghi până în 1892, sub conducerea sculptorului Ettore Ferrari.
Statuia
reprezintă regale Vittorio Emanuele al IIlea, în timp ce conducea soldații în
bătălia de la San Martino.
Statuia
ecvestră este plasată pe o bază realizată din granit roșu, înconjurat de o
scară din marmură albă din care se ridică un piedestal suplimentar de marmura
de Carrara decorat pe conturul patrulater cu un relief, din bronz, ilustrând intrarea trupelor piemonteze în
Milano, după bătălia de la Magenta, în timpul războiului de independență precum
și ramuri de palmieri alegorice. Pe partea din față a piedestalului este data
"iunie 1859", pentru a sublinia intrarea regelui în Milano (8 iunie
1859), în timp ce pe partea opusă se află inscripția "14 iunie 1896",
referindu-se la data de inaugurare a monumentului. Calul are o poziție puțin înclinată, datorată poziției sale în galop pe direcție puțin laterală dreapta.
Sculptura
de sus, din bronz, reprezintă pe rege în încercarea de a reduce entuziasmul
calului său, dând o mare energie a compoziției. Calul se sprijină cu toate cele
patru picioare pe piedestal, oferind astfel o stabilitate sporită sculpturii.
La
baza monumentului sunt întinși doi lei pe tribunele laterale care au câte un
picior lăsat pe o placă gravată cu numele de "rom" și
"Milano", referindu-se la marile realizări ale Renașterii. Monumentul este îndreptat cu fața la fațada Domului.
La 18
mai 2012 au fost găsite sub statuie piese de fundație pe care a fost construit
monumentul.
Arcul Păcii și Parcul Sempione
Arcul Păcii și Parcul Sempione
Arcul
Păcii (Arco della Pace) în Piazza Sempione închide parcul Sempione spre partea
lui de nord. Are
25 de metri înălțime și 24 de metri lățime și este decorat cu o serie de
basoreliefuri, statui și coloane corintice. Basoreliefurile și statuile sunt
realizate dintr-o varietate de materiale: marmură, bronz, lemn și stuc. Multe
dintre aceste decorațiuni, în special basoreliefurile, sunt dedicate unor
evenimente importante din istoria Italiei și a Europei, cum ar fi Bătălia de la
Leipzig, fondarea Regatului Lombardo-Venețian, sau Congresul de la Viena.
Alte
decorațiuni au subiecte din mitologia clasică, cum ar fi zeitășile Marte, Ceres,
Minerva, Apollo și Victoria–Nike. Există, de asemenea, un grup de statui, care
sunt alegorii ale râurilor majore din nordul Italiei, precum Po (Pad), Adige si
Ticino . Pe părțile laterale ale Arcului
Pacii, în aceeași piață, există două clădiri dreptunghiulare minore, care
au fost birourile vamale ale fostei stații de taxare a Porții Sempione.
In
prelungirea arterei Via Sempione, care pornește din zona Arcului, drumul duce
spre nord-vest, spre trecerea prin Simplon Pas din Alpii elvețieni, spre Franța.
Napoleon
Bonaparte a ocupat Milano, în 1796-1797, în timpul campaniei din Primul război
italian.
La
26 mai 1805 Napoleon a fost încoronat rege al Italiei cu coroana de fier a Lombardiei
în Catedrala din Milano. El a intenționat să construiască Arcul de Triumf ca o
nouă poartă de intrare la Milano. Lucrările la Arcul de Triumf dorit de împărat
au început în 1807 de către marele arhitect Luigi Cagnola, fiind secondat de alți arhitecți celebri ai timpurilor respective, precum Canonica, Zanoja, Landriani și Albertolli.
Arcul
de Triumf a fost orientat în așa fel încât Napoleon ar fi putut trece pe sub el,
când venea de la Paris la Milano peste Simplon Pass.
Statuile
din bronz fixate pe monumentul înalt de 25 de metri, au fost fabricate în atelierul
sculptorului milanez Manferdini. Sestriga "Minerva păcii" (car de triumf
tras de șase cai) a fost creat de Abbondio Sangiorgio și cei "patru
călăreți” de la colțurile monumentului de Giovanni Putti.
După
căderea lui Napoleon, Arcul de Triumf a fost inițial abandonat un timp. A fost
finalizat la 10 septembrie 1838 și redenumit drept Arcul Păcii de către stăpânirea austriacă, respectiv de împăratul Ferdinand I-ul.
A fost destinat, de noii stăpâni să
amintească, de pacea europeană din 1815.
Incununat
de Sestiga (car de triumf trasa de 6 cai), Arcul Păcii este construit in stil
neoclasic. Monumentul este decorat cu sculpturi de marmură și coloane
corintice. Are câte două coloane detașate de zidărie pe fiecare picior și câte două coloane adosate zidăriei. Coloanele sunt identice pe ambele fețe. Bolta trecerii pe sub arc este decorată cu ciubuce de stil roman. Pe fațade și pe laturile bolții sunt plasate tablouri cu basoreliefuri.
Având o înălțime de 25 de metri, Arcul tronează în mijlocul Pieței Sempione. Parcul Sempione se află în spatele Castelului Sforzesco, desfășurându-se pe o întindere mare, de peste 38 de ha. și având în cuprinsul său pajiști, straturi cu flori, lacuri și podețe și copoci diverși.
Tempio della Vittoria
Având o înălțime de 25 de metri, Arcul tronează în mijlocul Pieței Sempione. Parcul Sempione se află în spatele Castelului Sforzesco, desfășurându-se pe o întindere mare, de peste 38 de ha. și având în cuprinsul său pajiști, straturi cu flori, lacuri și podețe și copoci diverși.
Tempio della Vittoria
Templul
Victoriei, sau Sanctuarul milanesilor căzuți, sau Monumentul celor căzuți este un monument situat în largo Agostino
Gemelli în apropiere de absida Bazilicii Sf. Ambrosius și de sediul Universității
Catolice a Sfintei Inimi, în centrul orașului Milano.
Monumentul
dedicat memoriei ostașilor din Milano care a căzut în timpul Marelui Război, a
fost construit de arhitectul Giovanni Muzio în colaborare cu Alberto Alpago
Novello, Tomaso Buzzi, Ottavio Cabiati și Gio Ponti între 1927 și 1930 și a
fost inaugurat la 04 noiembrie 1928, printr-o mare ceremonie. Cu acea ocazie
Ducele de Aosta, comandantul Armatei a 3-a italiene, în timpul celui de al
Doilea Război mondial, a citit în fața unei mulțimi uriașe, compusă în
principal din veterani, textul Buletinului Victoriei din 1918. Pe platforma Templului
a fost plasată sculptura de ipsos intitulată “Intoarcerea după victorie”,
atunci încă neturnată în bronz. Grav deteriorat în timpul bombardamentelor
grele asupra orașului, din 1943, a fost reconstruit după război și extins, în
1973, cu marele altar. Altarul este construit pe trei etaje în subteran și a
fost proiectat de Mario Baccini. El conține zece mii de nume de căzuți sculptate
în bronz, iar în osuar sunt îngropate rămășițele milanezilor căzuți în război.
Templul
a fost inaugurat pentru aniversarea a zece ani de la sfârșitul Primului Război mondial și
victoria împotriva austriecilor
Complexul
se află pe un plan octogonal mărginit de un gard de piatră neagră care repetă
aceleași măsuri și aceeași orientare cu a atrium-ului basericii Sant'Ambrogio
și este proiectat într-un traseu simbolic și alegoric precis și omniprezent.
Este construit în marmură albă de Musso, continuând o tradiție exprimată în
coloanele de la San Lorenzo și Duomo. Chiar și
în alegerea locului în care se află templul se recunoaște simbolismul care
însoțește întregul monument. Locul este în apropierea bisericii Sant'Ambrogio, unde
a fost Coemeterium martirilor - cimitirul martirilor – în era creștină. De
acesta a fost legată simbolic necropola și monumentul soldaților Marelui Război.
O mare statuie din bronz aurită, de patru metri și jumătate înălțime, în care
este reprezentat Sfântul călcând cele șapte păcate de moarte, lucrare din 1928
de către Adolfo Wildt (sculptor italian de origine elvețiană), este amplasată la intrarea mausoleului.
Cele
opt laturi ale clădirii sunt orientate în direcția celor opt porți din Milano pentru
a aminti căile în care soldații au părăsit orașul ca să se alăture trupelor
italiene. Este vorba de porțile Comasina, Nuova, Orientale, Tosa, Romana, Ticino, Vercellina și Jupiter, acestea din urmă fiind situate în zona de astăzi Castello Sfozesco.
Cele patru laturi principale, sunt ocupate de patru mari arcuri
alipite de pereți, care poartă simboluri în formă de relief și grupuri
sculpturale dedicate fiecăruia din cei patru ani de război, cu numele marilor
bătălii purtate de către forțele armate. Pământ de pe câmpurile de luptă este
păstrat în urnele de piatră neagră plasate între o nișă și cealălaltă, formate
de arcuri. Cele patru laturi secundare simbolizează cele patru elemente -
pământ, apă, foc, aer - și sunt ocupate de nișe arcuite mai mici și cu frontoane
triunghiulare de decor clasic.
De
remarcat sunt si chipurile sculptate in nișele fațadei, sculptate de artiști
cum ar fi Lombardi, Supino, Maiocchi. Printre acestea se numără și Sant'Ambrogio realizat de
Adolfo Wildt.
In
interior exista o serie de monumente cum fi minunatul Mausoleu al lui Teodoric al ostrogoților,
sau Rosa Vânturilor din Atena. Semnalul luminos din vârful clădirii poate fi văzut
pe timp de noapte până la 15 km distanță.
In anul 2003 piațeta din fața monumentului a primit numele de “Largo Caduti Milanesi per la Patria“ (Piațeta Milanezilor Căzuți pentru Patrie).
Milano - istoric
Milano - istoric
Orașul
a fost fondat de celții din Italia de
nord în jurul anului 400 e.A fiind cucerit de către romani în
jurul anului 222 e.A., care i-au dat numele de Mediolanum.
In
anul 222 e.A orașul a fost cucerit de Romani și anexat, primind numele de
Mediolanum (cu înțelesul de în mijlocul cânpului). A devenit o colonie latină
permanentă în anul 89 e.A. după câteva revolte înăbușite din fașă. Până în anul
42 e.A. Roma și-a extins influența peste Galia Cisalpină (Galia din partea de
sud a Alpilor) destul de mult pentru a face orașul parte a teritoriilor
italiene. La reorganizarea Italiei din anul 15 e.A., împaratul Augustus a făcut
din Milano capitala regiunii Transpadania, ce includea orasele Como ,
Bergamo , Pavia și
Lodi și care se intindea până la Torino . Datorită poziției sale strategice (orașul se afla
între Peninsula Italică și acele zone de dincolo de Alpi vizate de interesele
statului Roman) Mediolanum a căpătat supranumele de Roma Secunda.
După
câteva secole de dominație romană, Milano a fost declarat capitală a Apus de
către Impăratul Diocletian, în
anul 293 e.N. Diocletian a ales însă să rămână în capitala Imperiului Roman de
răsărit, Nicomedia, Maximinian
fiind cel care a preluat conducerea părții de apus a imperiului. Maximinian s-a
dedicat unei refaceri integrale a imaginii cetății, construid aici monumente și
palate impresionante cum ar fi: un mare circ (470x85 metri), termele Erculee,
un complex de palate imperiale, etc. Prin Edictul de la
Milano, din anul 313 e.N împăratul Constantin I (cel Mare) a garantat libertatea
religioasă a creștinilor și crestinismul
a luat o și mai mare amploare, iar in Milano au fost construite multe biserici,
fiind numit si primul episcop – Sfântul Ambrosius.
Orașul a fost cucerit de vizigoți în anul 402, reședința
imperială de apus fiind mutată la Ravenna. Cincizeci de ani mai târziu (452) hunii au
atacat și cucerit așezarea cetatea. Ostrogotul Theodoric și armata sa au reușit,
în 493, să pună stăpânire pe Italia. După moartea lui Teodoric, în 526,
succesorii goți nu au mai reușit să asigure echilibrul statului din Italia, iar
de tulburările interne s-a folosit împăratul roman de
la Constantinopol, Iustinian, care a intervenit
în Italia pentru a-i înlătura pe ostrogoți. Armata Imperiului
Roman de Răsărit (bizantină) a luptat împotriva goților din
Italia din 534 până în 555, reușind să desființeze statul ostrogot, dar nu a reușit să consolideze din nou stăpânirea în peninsula italică, și astfel, în
curând, în Italia de Nord au pătruns treptat longobarzii începând cu 568.
Deși
Milano a început să decadă și el odată cu decăderea Imperiului Roman acesta nu
și-a pierdut din importanța în regiune nici după pătrunderea Lombarzilor, după anul 568 e.N. și nici când Pavia
a devenit capitala noului regat romano-barbar al Longobarzilor.
După
căderea Regatului longobard în 774 (ca
urmare a asediului Paviei),
teritoriul a trecut sub dominația francilor conduși de Carol cel Mare. Coroana
de fier a regilor longobarzi (Corona Ferrea) a fost utilizată
pentru încoronarea regilor longobarzi, dar și de către alți urmași de alte etnii, ca regi
ai Italiei, vreme de secole.
In 774 Milano făcea parte din Imperiul Franc ca ulterior să fie integrat Sfântului Imperiu Roman.
In
secolul 8 se poate spune că a început renașterea orașului Milano sub dinastia
Carolingiană. Episcopii s-au folosit de influenta lombardă pentru a face o
alianță cu împaratul Otton de Saxonia care a fost încoronat rege al Italiei
chiar în biserica Sfântul Ambrosius. Influența bisericii a fost tot mai mare
devenind practic conducători ai regiunii și în același timp acumulând averi tot
mai însemnate. La începutul anilor 1000 arhiepiscopul de Milano era deja cel
mai puternic om din Nordul Italiei. In 1117 Milano a devenit o municipalitate
după o serie de tulburări politice. In aceasta perioadă orașul era guvernat cu
legi democratice și și-a extins influența declarand război altor orașe din
jurul său. Tot această perioadă a fost contruit și Palazzo della Ragione ca
sediu al puterii care guverna orașul.
După
ce împăratul german Frederic Barbarossa a încercat, în repetate rânduri
să cucerească orașul ( In 1162 o
parte importantă a orașului a fost distrusă în timpul războiului de cucerire
dus de Frederic I Barbarossa. In anul 1167, unele ”Comuni” (orașe guvernate de
popor) s-au aliat formând ”Liga Lombardă” care a reușit să-l înfrângă pe
Barbarossa în anul 1176. Bătălia decisivă a avut loc la Legnano și este
subiectul uneia din operele lui Giuseppe Verdi. Din anii 1200 importanta orașului
Milano a tot crescut iar într-un final orașul a devenit un oraș feudal. El si-a
schimbat înfățisarea în mod considerabil prin construirea unui zid defensiv, construirea
de drumuri pavate și noi clădiri importante.
Perioada
guvernării democratice a luat sfârșit când puterea a fost acaparată de vechea
familie milaneză Visconti. Membrii acestei familii au fost seniori ai orașului
Milano din anul 1277 până în 1447. Sistemul comunelor se terminase și Milano, la fel ca majoritatea orașelor din nordul Italiei, ajunsese să fie condus de o singură
familie. Din anii 1300 familia Visconti a adus glorie și bogăție orașului și
de-a lungul unei generații, orașele din jur au recunoscut supremația orașului
Milano. Bergamo și Novara, în 1332, Cremona, în 1334, Como și Lodi în 1335,
Piacenza, în 1336 și Brescia, în 1337. Toate s-au supus familiei Visconti. Tot
sub conducerea acestei familii a fost începută construcția maiestuosului Dom
din Milano, în anul 1386, care a devenit simbolul orașului și a Castelului
Porta Giovia (castel ce a fost distrus si reconstruit de Francesco Sforza și mai există și astăzi, fiind cunoscut sub numele de Castelul Sforza). După
ultimul duce Visconti, Filippo Maria, au urmat cațiva ani de incertitudini
politice până în 1450 când Francesco Sforza a luat puterea familiei Visconti și
Milano a recâștigat pacea după mulți ani de război cu Florența și Veneția.
Domnia familiei Sforza a coincis cu perioada Renascentistă în Italia. In
special în perioada domniei lui Francesco Sforza, Milano s-a transformat intr-o
metropolă puternică. Duomo a fost și el construit mult, dar și biserica Santa Maria delle Grazie.
Ludovico Sforza a fost o figură importantă în istoria orașului, aducând
arhitecți ca Donato Bramante și Leonardo da Vinci la curtea sa și transformând
orașul într-un centru cultural și artistic important al Italiei. Tot el a încurajat
dezvoltarea agriculturii și a industriei mătăsii, aducând profituri foarte mari
orașului.
La
începutul sec.al 16-lea (ultimii ani ai domniei familiei Sforza) nordul Italiei
reprezenta unul dintre teritoriile disputate de monarhiile din Spania și Franța.
Lombardia s-a bucurat de un simulacru de autonomie după ce Regele Franței
Fancisc I a fost învins la Pavia , în anul 1525. Francesco Sforza a condus sub tutelajul Sfântulului Impărat Roman,
Carol al V-lea (un Habsburg și Regele Carlos I-ul al Spaniei), dar după moartea
lui Francesco, Carol și-a asumat puterea directă și au urmat 170 de ani de
dominatie spaniolă care au transformat ducatul mândru și independent al orașului
Milano într-o capitală de provincie neglijată, administrată, pazită și taxată de
străini. A fost o perioada în care nu a existat dezvoltare, iar orașul a fost
lovit și de plaga ciumei în 1630. Din fericire, în a doua jumatate a sec.al
17-lea viața religioasă și culturală din Milano a fost revigorată de inițiativele
familiei Borromeo. Apoi marile războaie europene din secolul 18 au asigurat
dominația austriacă asupra orașului, lucru care a schimbat profund întreaga
viață socială, economică, politică și culturală datorită îmbunătățirilor aduse
de dinastia Habsburgică. Accademia di Brera a fost fondată în această perioadă.
A fost construit strălucitul Teatru La Scala (aici au debutat marii compăozitori
italieni și mulți străini) și multe alte clădiri neoclasice.
Datorită
acestui climat iluminat, Napoleon a fost primit cu entuziasm de milanezi atunci
când a mărșăluit în oraș, în mai 1796. Mulți optimiști l-au văzut ca pe un
simbol al spiritului reformei democratice. După căderea lui Napoleon, în 1814,
Congresul de la Viena a readus Lombardia sub dominație austriacă, dar autro-ungarii
nu mai erau reformiști. De aceea milanezii au rămas ostili dominației
austriece. Această ostilitate se găsește și în operele lui Verdi și este simțământul
ce a explodat în eroicele Cinque Giornate din 1848 (cinci zile de lupte de
stradă). Răscoala l-a determinat pe Mareșalul Radetzky să se retragă temporar din oraș. In ciuda așteptărilor ,
după ce a învins forțele italiene la 24 iulie la Custoza, Radetzky a reușit să
restabilească controlul austriac asupra orașului Milano și asupra nordului
Italiei.
Răscoala a fost înfrântă de armatele austriece ce au reintrat in oraș
și au preluat controlul.
In
anul 1859 austro-ungarii au fost alungați din oraș și Milano a fost anexat
Regatului de Piemont, care a devenit Regatul Italiei doi ani mai târziu. Mișcarea
de eliberare a fost un efort reunit al francezilor și piemontezilor, dar
acțiunile decisive au aparținut mișcării Risorgimento și eroului Giuseppe
Garibaldi și trupelor sale de gherilă. Deoarece capitala politică trebuia sa
fie Roma, Milano a devenit din acest moment capitala culturală și economică a
Italiei. Pentru a celebra noul statut de independență, au fost construite o
serie de monumente și clădiri cum ar fi Galleria Vittorio Emanuele II.
Partidul
fascist a fost fondat în Milano în anul 1919 de către Benito Mussolini, prin organizația "Cămășile negre" și a câștigat în popularitate
datorită climatului creat de greve și greutăți economice. Socialismul a evoluat în dictatură, iar populația nu a încercat să se opună acestui regim, cu excepția
câtorva intelectuali și muncitori industriali. In timpul razboiului Milano a
fost aproape distrus. Lombardia a fost după război cea mai importantă zonă a
boom-ului care a transformat Italia, dintr-o țară agricolă într-un lider
industrial mondial. Orasul Milano a devenit un centru financiar major și a
constituit punctul cel mai important al imigrației dinspre sudul Italiei
datorită dezvoltării sale accelerate. Astăzi orașul continuă să prospere și să beneficieze de pe urma învățămintelor istoriei sale foarte bogate.
Biserica San Maurizio al Monastero Maggiore
Biserica San Maurizio al Monastero Maggiore
San
Maurizio din Mănăstirea Maggiore este o biserică ce a fost inițial atașată la
cea mai importantă mănăstire de sex feminin a benedictinilor în oraș, Monastero
Maggiore, care este acum utilizată ca muzeu arheologic. Biserica de azi este
folosită în fiecare duminică din octombrie până în iunie și sărbătorește în rit
bizantin, în limba greacă. Este de asemenea folosită ca sală de
concerte. Se află astăzi pe Via Corso Magenta nr. 15.
Complexul
a fost fondat în timpurile stăpâniri lombarde, prin refolosirea de edificii
romane antice. Dintre acestea există în continuare un turn poligonal, o relicvă
a vechilor ziduri construite de împăratul Imperiului Roman de Apus, Maximian,
și un rest de zid ce a aparținut inițial ca o parte a unui hipodrom și care, mai
târziu, a fost adoptat ca turn clopotniță al bisericii.
Construcția
a început în 1503 după planurile lui Gian Giacomo Dolcebuono în colaborare
cu Giovanni Antonio Amadeo. Edificiul a fost terminat cincisprezece ani mai
târziu de către Cristoforo Solari, împărțit în două părți: una pentru credincioși,
una pentru maici. Până în 1794 acestea din urmă au avut o puternică interzicere
să traverseze peretele despărțitor.
Fațada
bisericii este acoperită cu piatră gri, de la Ornavasso.
Interiorul
are un naos cu boltă separată de peretele divisor (maicile urmăreau mesa de
după un grilaj) și flancat de capele boltite-inghinal, care sunt surmontate de
o logie serliană.
Vedere
interioară (partea călugărițe).
Cea
mai importantă operă de artă a bisericii este ciclul de fresce din sec.al
16-lea care acoperă pereții. Peretele despărțitor are fresce care descriu viata
lui San Maurizio, realizată de Bernardino Luini, care flanchează un altar cu o Adorația
magilor de Antonio Campi. Capelele din zona credincioșilor sunt ornate de Aurelio
Luini, fiul lui Bernardino, și frații săi. Contrafațada este ornată de o frescă
de Simone Peterzano (1573). In partea dreaptă, Bernardino Luini a pictat în frescă Capela Sfintei Ecaterina din
Alexandria (1530).
Frescele sunt de influențate de școala de artă Forlivese (Melozzo da Forlì și
Marco Palmezzano).
Sala
călugărițelor este, de asemenea, complet pictată. Peretele despărțitor, o
lucrare a lui Bernardino Luini din primii treizeci de ani din sec.al 16-lea,
prezintă imagini ale Sfintei Ecaterina, Sfintei Agatha, nunta din Caana,
purtarea Crucii de către Christos, Christos pe cruce și Christos mort.
Pe
bolta sălii de călugărițelor este reprezentat un cer înstelat, cu Dumnezeu,
evangheliști și îngeri. In cele din urmă este pictura Ecce homo.
In
holul Călugărițelor există o orgă din 1554 realizată de Giovan Giacomo
Antegnati cu transmisie mecanică în întregime, având o tastatură de 50 de note
și o pedală de 20, unită în mod constant cu tastatura.
Biserica Santa Maria presso San Satiro
Biserica Santa Maria presso San Satiro
Situată
la foarte mică distanţă, pe direcţia vest faţă, de mărețul Dom, Biserica
Santa Maria presso San Satiro, aşa cum se prezintă în zilele noastre, a fost
construită între 1472 şi 1482. Din punct de vedere arhitectural, această mică
bijuterie poartă amprenta secolului în care a fost construită, scufundată în
seninătatea influenţelor provenite din partea stilurilor romanic şi bizantin.
Arhitectul principal a fost Giovanni Antonio Amadeo, desemnat de Galeazzo Maria
Sforza, însă cele mai şocante şi, pe atunci, cele mai inovative elemente ale
bisericii sunt rezultatul contribuţiei lui Donato Bramante. Giovanni Antonio Amadeo a realizat fațada lăcașului.
Ingenuitatea
lui Bramante încă derutează turistul contemporan. Este vorba aici de una dintre
primele apariţii ale tehnicii trompe d’oeil technique folosite în istoria
artei. Felul în care Bramante a manipulat perspectiva încă este apreciat de
vizitatori: aceştia, dacă nu sunt pe de-a-ntregul convinşi de autenticitatea
proporţiilor arcadelor şi a coloanelor din spatele sacristiei, sunt încă uimiţi
de efect, în special atunci când se realizează că o astfel de iluzie optică a
fost realizată nu mai târziu de sfârșitul sec.al 15-lea.
Dincolo
de contribuţia lui Bramante, la Santa
Maria presso San Satiro se mai află alte elemente de
interes demne de admirat. Cappella della Pieta (numele derivă de la o Pieta din
teracotă care decorează capela, o lucrare, şi ea, realizată în sec.al 15-lea) este una dintre atracţii. Trebuie reţinut că o parte generoasă a
patrimoniului decorativ al bisericii este acum pierdută (sau, în orice caz,
alienată). De exemplu, frescele semnate de Borgognone au fost mutate la
Pinacoteca di Brera. Imaginaţi-vă cum arătau acestea în trecut, armonizându-se
perfect cu elementele de joc de perspectivă ale lui Bramante în calda atmosferă
infuzată de vibraţia optimistă transmisă de vopseaua albă şi aurie cu care era
acoperit interiorul !
In
plus, trebuie reţinut că biserica în încorporat în actuala siluetă, în sec.al 15-lea, un mai vechi fost lăcaş de cult care ocupa situl, şi acesta purtând hramul lui San Satiro (frate al lui Sant’Ambrogio,
episcop de Milano în secolul al IV-lea), încă din 879.
Chiar
dacă este mai puţin spectaculoasă decât alte prestigioase locaşuri de cult din
Milano, Biserica Santa Maria presso San Satiro este de neocolit pentru toţi
turiştii care îşi fac vacanţa în oraş, fie pasionaţi refinaţi ai artei, fie nu,
întrucât, datorită amprentei lui Bramante, biserica încorporează una dintre
cele mai importante pagini ale istoriei artei europene.
Edificiul are un naos central și două nave laterale cu boltă. Corul, care a trebuit să fie truchiat datorită prezenței unui drum principal, a fost înlocuit de Bramante cu o perspectivă pictată, realizând în acest fel unul dintre primele exemple de trompe d'oeil din istoria artei.
Sacellum-ul antic al fostei biserici San Satiro a fost acoperit cu decorațiuni cotto și îmbogățit cu o teracotă ce portretizează pe Christos mort, realizată de Agostino de Fondulis. In biserică se găsește și Altarul Extazului Sfântului Filip Neri de Giuseppe Peroni (1764).
Piața Mercanti
Piața Mercanti
Piazza
Mercanti este o piață istorică centrală din Milano. Ea este situată între
Piazza del Duomo, care marchează centrul orașului modern din Milano, și Piazza
Cordusio. In evul mediu era considerată centrul orașului. In vremea aceea,
piața a fost mai mare decât este acum (o parte a devenit mai târziu ceea ce
este acum Via Mercanti, strada situată între Palazzo dei Giureconsulti și
Palazzo della Ragione) și cunoscut sub numele de "Piazza del
Broletto", după " Broletto Nuovo ", palatul care a ocupat centrul
suprafeței (acum pe partea de nord). In sec.al 13-lea, au existat șase puncte
de intrare la piață, fiecare fiind asociat unui comerț specific, de la fierari de
sabii, la pălării.
Până
la sfârșitul secolului al 19-lea, cel mai important și tradițional târg din
Milano a avut loc în Piazza Mercanti.
In
Piața Mercati se află patru clădiri principale:
-
"Broletto Nuovo", este cunoscut sub numele de Palazzo della Ragione
și ocupă partea de nord-est. A fost construit în 1233, și a servit ca
"Broletto", adică, drept sediu administrativ al orașului. In aspectul
original al pieței, care a extins și mai mult spre nord-est, palatul a fost
localizat în centru.
-
Casa Panigarola, casă gotică, cunoscută și sub numele de "Palazzo dei
Notai" (Palatul notarial), construit în sec.al 15-lea, se află pe partea
de sud-vest.
-
Palazzo delle Scuole palatine, palat baroc construit în sec.al 17-lea și
proiectat de Carlo Buzzi. Se află pe partea de sud-est a pieței și a înlocuit o
fostă clădire cunoscută sub numele de "Scuole del Broletto" ( "Școala
Broletto").
-
De asemenea, în partea de sud-est se află Loggia degli Osii, construită în 1316
pentru Matteo I Visconti și proiectată de Scoto da San Gimignano. Această
clădire a fost, de asemenea, un scaun administrativ, și a inclus parlera, adică
balconul din care autoritățile se adresau populației.
In
sec.al 16-lea, Palazzo dei Giureconsulti, acum situat în Via Mercanti, a folosit
pentru a marca partea de nord-est a pieței înainte de a fi fost reproiectat. A
fost construit în 1561 pe un proiect de Vincenzo Seregni. Turnul clădirii este
mult mai vechi, deoarece datează din sec.al 13-lea (deși a fost în mare parte
restaurat în sec.al 17-lea).
In
centrul de pieței este o groapă din sec.al 16-lea, surmontată de două coloane
din secolul al 18-lea. Groapa a fost inițial adiacentă la Palazzo dei
Giureconsulti. Pe locul de acum, a fost găsită o piatră mare, cunoscută sub
numele de "pietra dei falliti" ( "piatra celor aflați în prag de
faliment"). Cei vinovați de faliment erau expuși cu fundul gol lor ca
o penitență.
In
Piazza Mercanti se găsesc un număr de statui și alte monumente. Palazzo della
Ragione are două reliefuri de renume, unul dintre ele reprezintă un mistreț
(relatări de origine romană și asociate cu legenda scroafa semilanuta) și unul
reprezentând pe Oldrado da Tresseno, cel care a ordonat construirea palatului
în sine.
Sculptorul
Giovan Pietro lasagna a realizat două statui ale pieței, una dedicată lui Ausonius (localizată pe Porta Orefici, adică
"Portalul bijuteriilor", unul dintre punctele de intrare la piață) și
alta dedicată lui Augustin de Hippo (pe fațada dinspre Scuole Palatina).
O
altă statuie notabilă dedicată Ambrosius, de către sculptorul Luigi Scorzini, se
găsește pe fațada Palazzo dei Giureconsulti.
Palatul Marino
Palatul Marino
Palazzo
Marino, opera arhitectului din Perugia Galeazzo Alessi, este un palat nobiliar din
Milano, sediul administrației municipale din 19 septembrie 1861. A fost proprietatea
lui Tommaso Marino, a dat faliment în curând din cauza datoriilor, astfel că
palatul a ajuns în mâinile bancherului Emilio Omodei. Ulterior a fost cumparat
de stat în 1781, devenind după unificarea Italiei, sediul central al orașului.
Situat pe frontul de est al Pieței Scala (Piazza della Scala) se prezintă
astăzi în forma de după restaurarea efectuată de Luca Beltrami în 1892.
Reluând istoria trebuie spus că Palatul
a fost comandat de bancherul și comerciantul genovez Tommaso Marino ca
resedință nobiliară a bogatei familii Marino. A fost construit între 1557 și
1563 de către arhitectul Galeazzo Alessi din Perugia , special convocat la Milano pentru
această lucrare. Inițial palatul trebuia ridicat în Piazza San Fedele.
Mulți
sculptori din Fabbrica del Duomo au participat în mod activ la realizarea sculpturilor
palatului. Milanezii au văzut cu ostilitate acest proiect uriaș. Atunci când,
în 1560, contele Tommaso Marino a obținut permisiunea de a deschide un nou drum,
care să pornească de la intrarea principală a clădirii până la Piazza Mercanti,
nemulțumirea populară chiar a reușit să blocheze punerea în aplicare a acestui
proiect
Constructia
clădirii a continuat cu un stil comparabil cu cel al celor mai bogate
construcții ale timpului: în curtea palatului erau înfățișate Muncile lui
Hercule și Metamorfozele lui Ovidiu. Sala de Onoare (acum cunoscută sub numele
de dell'Alessi Hall) avea pictată pe tavan nunta lui Amor și Psyche la ospățul
zeilor, Sala avea stucaturile cu povești despre Cupidon și Psyche. La colțurile
tavanului, Aurelio Busso a pictat Toate anotimpurile. Sub cornișă, Muzele,
Bachus, Apollo și Mercur s-au pictat de Ottavio Semino, alternativ cu
basoreliefuri cu povești despre Perseu. La intrări au fost plasate busturi ale
lui Marte și Minerva.
O
legendă spune despre contele Tommaso Marino că a comandat palatul pentru
plăcerea soției sale, frumoasa Bettina Doria, din Genova, rudă apropiată lui
Andrea Doria, marele amiral și personalitate de frunte a Republicii Genova.
La
moartea lui Tommaso Marino, marea prosperitate a familiei a suferit un colaps
profund, ceea ce a culminat, în 1577, cu confiscarea publică a palatului în compensație
cu numeroasele sale datorii.
Pe
parcursul acestei perioade lungi clădirea a început să se degradeze, astfel că
în 1626 s-a îndepărtat cornișa care atârna deasupra balustradelor, în pericol
de prăbușire. In 1632, statul, care se
confrunta cu "celebra" ciumă, a reușit să vândă clădirea către
moștenitorii bancherului Emilio Omodei, cel mai mare finanțator al guvernului
spaniol. Omodei nu a locuit niciodată în palat și palatal a continuat să fie
numit Marino. La parter au continuat să se desfășoare activități fiscale, în
timp ce primul etaj a fost închiriat din când în când la oameni celebri.
In
1781 palatul s-a întors în mâinile de statului ca locașie a noilor birouri
financiare și fiscale.
Transferul
de proprietate a avut loc în 14 iulie 1781 pentru suma de 250.000 de lire.
Achiziționarea a permis o serie de renovări și completarea fațadei spre Via
Case Rotte, realizat după stilul original dell'Alessi sub stricta supraveghere
a Piermarini, care a realizat în această zonă mai multe intervenții. In palat s-au
plasat mai multe instituții oficiale, cum ar fi Camera Regală de Conturi, directorul
general al Superintendenței, Trezoreria, Dazio Grande cu birourile sale și afacerile
imperiale ale Viena Tour.
In
timpul Regatului Italiei s-au schimbat numele instituțiilor, dar au rămas birouri
cu funcții similare. In palat s-au plasat: Ministerul Finanțelor, Trezoreria
publică și Vama.
In
1848, după cele cinci zile memorabile antiaustriece de la Milano, în palat s-au
întrerupt timp de câteva luni, activitățile birocratice și a devenit sediul
guvernului provizoriu Lombardia. La eliberarea Lombardiei de austrieci, în
1859, clădirea a trecut din proprietatea de statului în cea a orașului,
printr-un schimb de acțiuni între stat și oraș, între palatul Broletto nou și
Palazzo Marino.
La
19 septembrie 1861 Palazzo Marino a devenit oficial primăria, în timp ce
funcțiile fiscale găsite anterior în clădire s-au mutat în Broletto.
Achiziționarea
clădirii de către municipalitate a coincis cu demolarea blocului amplasat între
palat și Scala și deschiderea noii Piazza della Scala. Acest spațiu, împodobit
cu monumentul lui Leonardo da Vinci, se confruntă acum cu o serie de clădiri
vechi, judecate nedemn de a reprezenta noua administrație municipală și noua
față a orașului după unificarea Italiei.
Chiar
și interiorul clădirii pare a fi destul degradat, începând cu marea Sală de
Onoare. In 1872 Angelo Colla a fost a primit sarcina de restaurarea sălii, în
timp ce, în același timp, o competiție a fost anunțată pentru noua fațadă spre
Piazza della Scala. Criza economică a acelor ani a provocat o amânare până în
1888, când a fost aprobat proiectul lui Luca Beltrami, adus la bun sfârșit în
1892.
După
această primă lucrare extensivă de restaurare a urmat o a doua, la sfârșitul
celui de al Acestea din urmă restaurare sa încheiat 12 aprilie 1954, sub
conducerea inginerului Buonomo.
Vila Bonaparte
Vila Bonaparte
Contele
Ludovico Barbiano Belgiojoso a cumpărat terenul de la Dugnani fondurilor
agricole împreună cu ferma (deja grădinile S.Dionigi) cu vedere la strada Isara
(Via Palestro). In 1790, el a comandat lui Giuseppe Piermarini proiectul unei
vile cu fața la promenada publică de pe latura de sud a grădinii de la Poarta Orientală,
pe care el însuși o aprecia. Acesta a trecut sarcina elevului său favorit,
Leopold Pollack, de origine austriac, care a rezervat interiorul pentru el
însuși și ales pe Parini drept creator de teme decorative.
Intre
1790 și 1796, Lepold Pollack a realizat o vilă
neoclasică care era un adevărat palat în apropierea centrului orașului.
Intregul complex arhitectural, realizat pe gustul francez, dispune pe trei etaje
și este dezvoltat în jurul unei curți care se deschide spre stradă, închisă de
două aripi. La spate are o fațadă elegantă, cu coloane canelate ridicate pe o
bază ruticizată. Această fașadă din spate se încheie cu un pod și două
laterale, corpurile proeminente cu frontoane. Grădina englezească din spate a
fost imaginată de contele Ercole Silva, în colaborare cu aceeași Pollack și
lângă același conte Belgiojoso. Contele Belgiojoso, decisese să se retragă în
această clădire somptuoasă din viața militară și din pozițiile ocupate la curtea
habsburgică.
In
1796, după intrarea în Milano, Napoleon însuși a locuit vila cu soția lui Josephine. In 1802, după
moartea contelui, Republica Italiană a cumpărat vila ca să fie o reședință instituțională a mareșalului
Joachim Murat și a Carolinei Bonaparte, sora lui Napoleon. Ulterior vila a
intrat în patrimoniul Coroanei și a devenit Villa Reale, care a găzduit pe Viceregele Eugene de Beauharnais, fiul prin
alianță al lui Napoleon.
Odată
cu restaurarea de după 1815, austriecii s-au întors în Milano și au intrat în
posesia vilei mărețe, care a devenit mai târziu locuința mareșalului austriac Radetzky,
care a murit aici în 1858.
Odată
cu intrarea trupelor piemonteze din Milano, la unificarea Italiei, vila a devenit
proprietate a monarhiei de Savoia.
In
1919, Vila Regală, a fost atribuită merge prin lege orașului Milano, iar în
1921, spre bucuria publicului s-a deschis pentru a găzdui expoziții, Galeria
Civică de Artă Modernă. Lipsa de spațiu, după transferul lucrărilor din
Castelul Sforza, de la Brera, ca să nu mai vorbim de numeroasele donații private,
s-a decis folosirea spațiul ecuriilor adiacente, utilizate anterior ca săli de
laborator pentru Politehnica vecină (ale cărei structuri erau întinse departe
de Via Vecchio Politecnico).
După
achizițiile din perioada fascistă, odată cu intrarea operelor de futuriști, se va
decide revitalizarea structurilor, printr-o restaurare generală și un nou
aranjament al camerelor (1934 aprox). Parterul s-a dedicat mobilierului și
obiectele de vârstă neo-clasică, dar și unor depozite. La parter s-au adăpostit
colecțiile de sculpturi. Folosindu-se de reorganizarea generală s-a întocmit un
catalog de lucrări.
Pentru
a înlătura daunele celui de al Doilea Război mondial, în 1949 s-a început o
nouă restaurare a întregului complex, cu reorganizarea colecțiilor și începerea
proiectului vechi ge crearea unui pavilion nou în grajduri. Ignazio Gardella a
realizat Pavilionul de Artă Contemporană (PAC), care rupea tradiția și
introducea unele forme mai curate ale raționalismului (1949-1954)
In
urma atacului sângeros din 1993, în cadrul unei acțiuni penale menită a lovi în
patrimoniul cultural al întregii țări, PAC a fost distrus. S-a decis să înceapă
reconstrucția PAC, în forma sa originală, realizată de arhitectul. Jacopo
Gardella și să realizeze o nouă restaurare a Villei Reale pentru un nou Muzeu
al secolului al XIX-lea (1996-2006).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu