miercuri, 13 iulie 2016

MILANO

Pe traseul excursiei noastre cu autocarul, din 1992, cu destinația Paris, am făcut o esccală minunată și norocoasă la Veneția, Cele șase ore petrecute acolo, în mare viteză și sub un soare torid, ne-au lăsat amintiri mai mult decât adânci și de lungă durată.
Traseul București-Paris cel mai scurt și mai ieftin pentru agenție ar fi trebuit să treacă prin Ungaria, Austria și sudul Germaniei, nu să ocolească prin nordul Italiei și prin sudul Franței, taseu pe parcursul căruia nu erau programate nici opriri, sau vizitări. După ce am văzut că la Veneția circa 90% din pasagerii autocarului s-au "topit" cu tot cu bagaje și după unele confidențe ale șoferilor, am înțeles că excursia la Paris cu acel autocar avea ca scop trecerea spre occident a cât mai mulți pasageri ce nu găseau înțelegere pentru o viză de călătorie la nici o ambasadă dintre cele ce clamau drepturile omului de liberă circulație. Fiind mai toți muncitori cu profesie au plătit costul excursiei și un comision gras pentru înlesnirea trecerii frauduloase a frontierei.
Noi cei trei ai familiei, împreună cu doamna profesoară de la Galați am constituit un paravan pentru agenția de turism, cu justificarea că ceilalți ar fi coborât pe parcurs la diverse rude, sau cunoștințe. Autocarul trebuia să justifice cursa în totalitate, cu respectarea riguroasă a traseului și programului înscris pe foile de parcurs.
Am plecat din Veneția pe la ora 5 după amiaza și ne-am îndreptat relaxați pe câte cinci scaune tapițate și cu șoferi odihniți spre frontiera de sud a Franței, mai precis spre Coasta de Azur. Acela era punctul de care se temeau șoferii pentru a nu fi descoperită lipsa în masă a majorității călătorilor. In autocar mai rămăseseră cu noi doi tineri și o tânără. aceasta ne-a părăsit curând, înainte de Verona, unde era așteptată de un autoturism dincolo de gardul autostrăzii. Pentru ea și cei care o așteptau, gardul nu a constituit un obstacol de luat în serios.
Orele au trecut, noi ne-am revenit după cursa contra cronometru prin Veneția și legăturile cu șoferii s-au întărit până la nivelul de prietenie. Așa am aflat că ei erau informați încă de la București despre cei patru turiști ce mergeau sigur la Paris și pentru care trebuia respectat un program strict, conform celui din oferta agenției de turism.
Deși se făcuse noapte, i-am rugat pe șoferi să părăsească puțin autostrada ce ducea spre Franța și să ne abatem prin centrul marelui Milano. Ne-au acceptat dorința, deși se temeau real de un contact de noapte cu poliția italiană și de găsirea unui loc de parcare pentru o mașină atât de mare. Cunoșteau o parcare a autocarelor, dar aceea se afla relativ departe de buricul orașului, locul dorit de noi pentru a vedea măcar marea catedrală. Mai își aminteau că un alt autocar ce parcase în loc nepermis primise o amendă de 1.000 de mărci germane, fapt cu totul neplăcut.
Milano este un oraș complet și pe gustul tuturor, el poate oferi fiecăruia ceva captivant și de neuitat, indiferent de așteptările și preferințele atât de diverse ale vizitatorilor.
Plasat stratetic la intrarea în Peninsula Italică, Milano și intreaga regiune Lombardia au fost mereu, de-a lungul secolelor, subiect de dispută. Celții, Romanii, Goții, Lombarzii și Austro-ungarii au condus destinele orașului în anumite perioade din istoria sa și de fiecare dată orașul a continuat să se dezvolte ajungând astăzi centrul economic și cultural de necontestat al unei Italii unite.
La ora aceea din mijloc de noapte orașul și centrul său erau complet goale de pietoni și de circulație motorizată, așa că au ales un loc de parcare cât mai retras de priviri răuvoitoare. Ei au rămas la autocar, înscenând o defecțiune de sub autocar ce trebuia remediată. Fiecare cu hoția lui ! Aceași strategie am aplicat-o și eu peste circa trei ani la Chamonix, în Alpii francezi, părăsind mașina în mijlocul orașului cu capota ridicată.
Galeria Vittorio Emanuele II
Parcasem la cel mult trei minute de piața centrală a orașului, aflată în fața imensei catedrale. Aveam de străbătut numai două ramuri ale Galeriei Vittorio Emanuele al II-lea pentru a ajunge în Piața Domului, sau în piața renumitului Teatru La Scala.
De cum am pătruns în Galerie am fost copleșiți de măreția, luxul și grandoarea spațiului.
Galeria Vittorio Emanuele II  este una dintre cele mai vechi centre comerciale din lume. Este o dublă găzduire de edificii elegante cu patru nivele și de galerii acoperite cu structuri de metal și sticlă. Galeria a fost numită după Victtorio Emanuele al II-lea, primul rege al Regatului Italiei moderne. Construcția a fost proiectată în 1861 și construit de Giuseppe Mengoni între 1865 și 1878. Lucrarea  s-a încheiat cu arcul triumfal cu vedere spre Piața Domului, înalt de 32 de metri. Pe fronton stă scris: "A Vittorio Emanuele al II-lea. Milanesi "
Arcul de pe piața Scala a reluat, deși într - un mod mai puțin bogat setarea principală a arcului din Piazza del Duomo. Problema nealinierii între axa Galeriei și Piazza della Scala a fost rezolvată prin introducerea unei ieșiri semicirculare.
Galeria a fost inaugurată în luna ianuarie anul 1878 de regele Victor Emmanuel al II-lea. Creatorul deosebitului monument,Giuseppe Mengoni, nu a putut vedea deschiderea oficială a galeriei deoarece a murit în urma unui accident pe schele în timpul unei inspecții, deși, potrivit unora pare a fi fost o sinucidere. 
Galeria Vittorio Emanuele II este una dintre cele mai importante locații din centrul orașului Milano pentru frumusețea și pentru prestigiul câștigat. La parterul construcțiilor ea este ocupată cu foarte multe magazine, inclusiv librării Feltrinellimagazine de antichități, cafenele, restaurante, buticuri de lux, inclusiv Armani , BorsalinoPrada si Tod.
Pe ansamblu Galeria ocupă o mare suprafață dreptunghiulară secționată de două căi de acces, largi de 14,5 metri, care se intersectează la mijloc sub o impozantă cupolă ce acoperă un octogon. Patru laturi ale octogonului sunt ocupate de pereții ascuțiți ai clădirile din zidărie, iar celelalte patru de deschiderile celor patru străzi comerciale interioare. Străzile și cupola octogonului central, înalt de 47 de metri, sunt acoperite de structuri boltite de metal și sticlă, structuri ce lasă să se reverse din plin lumina zilei. Cele două străzi acoperite cu bolți de sticlă se intersectează sub formă de cruce latină, deoarece nu au aceași lungime. Una are lungimea de 196 de metri, iar cea laterală de numai 105,5 metri. Cupola are un diametru de 36 de metri. Pavajul este realizat din marmură cu intarsii decorative. Strada comercială principală a Galeriei este cea mai lungă și unește Piazza del Duomo cu Piazza della Scala.
Acoperirea unor construcții sau spații cu bolți de metal și sticlă era un design popular pentru numeroase arcade din sec.al 19-lea, cum ar fi Burlington Arcade din Londra , care a fost un prototip pentru spații comerciale, Galeria Saint-Hubert de la Bruxelles ( a fost deschisă în 1847), al Passazh din Sankt Petersburg (deschis în 1848), Galleria Umberto i din Napoli (deschis în 1890), Galleria din Budapesta și Galeria din Düsseldorf, Galeria din Houston, din Dallas, Eaton Centre din Toronto, sau Cleveland Arcade (1890). 
Sub cupola octogonală centrală din sticlă și armătură de metal, există patru mozaicuri ce portretizează stema celor trei capitale ale Regatului Italiei ( Torino , Florența și Roma ), plus Milano. Tradiția spune că în cazul în care o persoană care se învârte de trei ori cu tocul pe testiculeje taurului din stema orașului Torino acest gest le va aduce noroc. Această practică provoacă daune mozaicului. Cu timpul s-a dezvoltat o gaură pe locul organelor genitale ale taurului.
Deși Galleria leagă două dintre cele mai faimoase obiective turistice din Milano: Domul și Teatro alla Scala , ea însăși este un punct de reper și de atracție în sine.
La câțiva ani după prima inaugurare, Galeria a câștigat porecla de "camera de zi din Milano", devenind sediul central al vieții burgheziei orașului, care a fost încântată să participe la noile magazine elegante, dar și la cele mai multe dintre toate restaurantele și cafenele. La începuturi, Galeria a fost iluminată cu lămpi de gaz, iluminatul electric venind după 1883.
Galeria este adesea poreclită il salotto di Milano (salonul Milano-ului), datorită numeroaselor magazine vizitate și ca loc important pentru reuniuni ale milanezilor prin plimbare și ca loc de luat masa în condiții de lux. Acesta este locul cel mai potrivit pentru promenada unde pot fi vazuti cei mai eleganti italieni, unde se poate admira mozaicul de pe tavanul din curtea octogonală care reprezintă Europa, Asia, Africa și America, sau mozaicurile de la capetele coridoarelor ce reprezinta Agricultura, Știinta, Arta și Industria.
Comerțul aparține aproape în exclusivitate comerțului cu amănuntul de lux care vinde haute couture ,bijuterii , cărți și picturi. Comerțului i s-au adaugat restaurante, cafenele și baruri. Galeria este renumită pentru unele dintre cele mai vechi magazine și restaurante din Milano, cum ar fi Biffi Caffè (fondată în 1867 de către Paolo Biffi, care livra produse de patisserie casei regale), caffe Savini și Camparino în stil clasic Art Nouveau din Gallerie, sau cafea Gnocchi.
In cel de al Doilea Război mondial orașul Milano a fost bombardat intens de Aliați. După incursiunea de bombardare din noaptea de 12-13 august 1943, Galeia Vittorio Emanuele II a fost distrusă aproape total.
Pentru a se păstra specificul autohton și elitist al locului din 2012 a fost scos în afară și reataurantul plebeian Mc.Donalds după multe controverse juridice.
In timpul nopții, când lumina zilei nu mai există, Galeria este luminată strălucitor de vitrinele ce fac concurență și de reclame ingenioase.
Este interesant să se prezinte și date constructive ale faimoasei Galerii milaneze:
196,6 m - lungimea galeriei în brațul mai lung;
105.1 m - lungimea tunelului în brațul mai scurt;
36,6 m -  distanța dintre laturile opuse ale octogonului;
14,5 m -   lățimea brațelor (străzilor interioare);
47 m -      înălțimea felinarului a cupolei;
39 m -      diametrul cupolei;
29,2 m -   înălțimea bolții în brațe;
4165 m² - suprafața podelei Galeriei;
7800 m² - suprafața totală a sticlei utilizate pentru acoperirea;
353 t -       greutatea oțelului utilizat pentru acoperire.
Domul din Milano
Catedrala Santa Maria Nascente, pe scurt Domul din Milano, se găseste în Piazza del Duomo și este a treia biserica ca mărime a creștinatații catolice din Europa (depașită numai de San Pietro din Roma, de Catedrala Santa Maria de la Sede din Sevilla și Catedrala Sfântul Petru din Koln). Domul din Milano este fără îndoială o bucurie pentru ochii oricărui credincios. Desi mai toate elementele cheie ale Domului din Milano erau la locul lor în anul 1391, construcția completă a durat încă peste 500 de ani pentru a fi dusă la bun sfârșit. Anumite lucrări de întreținere și reconstrucție au loc și în prezent dar frumusețea tulburătoare a Domului din Milano este astăzi completă și poate fi admirată de toată lumea.
Cu o suprafață de 1200 mp, catedrala milaneză, una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, este cel de-al treilea edificiu bisericesc romano-catolic ca mărime din Italia, după Bazilica San Pietro din Roma și Catedrala Santa Maria din Florența. Podoabă cu totul unică a arhitecturii gotice, catedrala din Milano are o capacitate de peste 40.000 de locuri și o lungime de 157 m.
Domul este amplasat în extremitatea estică a pieței  ce îi poartă numele și prin măreția și frumusețea lui eclipsează toate clădirile din jur, căci o așa dantelărie în granit și marmură, mergând până la cel mai mic detaliu, aproape nu are egal în lume. Contrar uzanțelor, este o arhitectură gotică plină de grație și strălucire, pusă mult în valoare la asfințit, când soarele luminează fațada.
S-a întâmplat să văd Notre Dame din Paris în cursul aceleași călătorii în care trecusem mai întâi prin Italia și văzusem deja Domul din Milano. Catedrala pariziană mi-a părut atunci ștearsă și neînsemnată în comparație cu surata ei milaneză, fapt datorat, probabil, și diferenței mari de vârstă.
Este una dintre catedralele occidentale a căror construcție s-a întins pe durata a câtorva secole. Incepută în 1386 și încheiată în 1892 din cauza unor întârzieri, ea domină astăzi piața centrală din Milano, fiind un simbol al puterii economice pe care această capitală a Lombardiei, poartă de intrare a comerțului ce traversa Alpii, l-a reprezentat timp de veacuri. Maiestuozitatea și formele estetice ale catedralei sunt grăitoare: detaliile sculpturale ale celor 135 de turle, dintre care cea mai înaltă atinge 109 metri, și cele peste 2000 (se zice că ar fi 2202) de statui, sunt foarte atent executate, la fel și marile ferestre ale clădirii, considerate a fi cele mai mari din lume.
Constructia propriu-zisă a început în 1386 la inițiativa arhiepiscopului Antonio de Saluzzo, într-un stil gotic târziu, cu specific mai degrabă francez decât italian. Munca a continuat timp de secole, turnul principal fiind împodobit în 1762 cu o statuie policromă a Fecioarei Maria, căreia i-a fost dedicat de la început domul milanez. Interiorul nu este mai puțin frapant. Cinci nave gigantice, separate de stâlpi de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din sec.al 14-lea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume.
Poetul romantic englez Percy Shelley, călător în Italia la începutul sec.al 18-lea, afirma că interiorul domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Dar, doar cu puțin timp înainte, domul fusese martorul unui eveniment cu totul opus explorării lumii celeste a lui Dante, deoarece, mai exact, catedrala a fost aleasă de Napoleon pentru a fi încoronat rege al Italiei, în 1805. 
Duomo di Milano a fost initial ridicat din cărămidă, apoi s-a trecut la marmură deoarece arhitecții au înțeles că grandoarea proiectului nu se putea sprijini pe cărămidă.. De-a lungul timpului, lăcașul a fost decorat cu spirale gotice și cu o mulțime copleșitoare de statui. Toate controversele despre cele mai bune metode de a duce la bun sfârșit acest proiect enorm au dus la o îmbinare extraordinară de stiluri.
Construcția a început în 1386 pe un teren care servise ca loc de cult încă din secolul trei, când un templu roman al zeiței Minerva fusese ridicat aici. Din porunca lui Gian Galeazzo Visconti, conducătorul orașului Milano de atunci, a fost construită special o rețea de canale pentru a putea transporta piatra necesară acestui proiect de amploare.
Deși a fost sfințită în 1418, catedrala a rămas neterminată pentru mai multe secole. Politica, mărimea proiectului, lipsa banilor și alte cauze au dus la stagnarea permanentă a proiectului. Intr-un final, la începutul sec.al 19-lea, fațada a fost terminată din ordinul lui Napoleon. A demarat pașii finali ai construcției Domului chiar înainte de a se încorona rege al Italiei aici, în 1805.
Un uluitor total de 3500 de statui decorează Duomo, si două treimi din ele sunt plasate în exterior. Cele mai vechi dintre ele au fost dăltuite între anii 1386 și 1447, altele fiind adăugate între secolele 15 și 18. Fațada este realizată în stil baroc până la primul rând de ferestre iar apoi în stil neo-gotic. Fiecare dintre cele 5 uși de bronz ale Domului au fost sculptate de artiști diferiți, între anii 1840 și 1965 și au prezentate teme diferite.
Pentru a putea aprecia pe deplin statuile și cele 135 de turle, trebuie urcat pe acoperișul de marmură, de unde in zilele senine privirea se bucură de priveliști deosebite ale Alpilor. O vizită pe acoperiș duce mai aproape de o emblemă a orașului Milano: Madonnina (1774), figura poleită cu aur a Fecioarei Maria, pe cea mai înaltă turlă a bisericii. Acesta a fost multa vreme și cel mai înalt punct din oraș până în 1958 când zgârie-norul Pirelli l-a detronat în acest clasament.
Interiorul oarecum întunecat se află în contrast cu exteriorul strălucitor al Catedralei, dar nu este cu nimic mai putin impresionant. Cei 52 de pilaștri și vitraliile naosului dintre care majoritatea datează din secolele 15-16 și sunt cele mai mari din lume lasă o impresie puternică asupra vizitatorilor.
Catedrala aproape gotică a necesitat aproape șase secole până la finalizare. Aspectul urbanistic din jurul domului cu străzi care pleacă de la el, sau îl înconjoară, denotă că locul ei a fost încă din antichitate centrul orașului Mediolanum. Antica basilică Sfântul Ambrozie a fost construită pe acest loc în sec.al 5-lea cu o altă biserică construită alături în 836. Baptiseriul vechi Battisero paleocrestiano, construit în 335 mai poate fi vizitat în catedrală și este una dintre cele mai vechi clădiri creștine din Europa.
După ce un incendiu a distrus lăcașurile în 1075, complexul de cult a fost desființat, rezultând viitorul dom.
După cum s-a spus mai sus, în 1386 Arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a început construcșia viitoarei catedrale. inceperea lucrărilor a coincis cu venirea la putere în Milano a vărului arhiepiscopului Gian Galeazzo Visconti. Construcția se considera o recompensă pentru clasele care au suferit sub tiranicul Barnabo, predecesorul lui Visconti. Inainte de începerea lucrărilor au fost demolate trei clădiri importante, palatul Arhiepiscopului, palatul Ordinari și Baptiseriul Sf. Ștefan, iar biserica Santa Maria Maggiore a fost folosită ca material de construcție. Entuziasmul pentru imensa clădire ce urma a se ridica s-a răspândit curând în rândul populației și perspicacele Galeazzo și vărul său au colectat donații mari pentru lucrările în curs de execuție.
Programul de construcție a fost strict reglementat în cadrul Fabbrica del Duomo, care avea 300 de angajați, conduși de Simone da Orsenigo. Acela a planificat pentru început să construiască lăcașul din cărămidă în stil gotic lombard.
Visconti a avut ambiția de a urma cele mai noi tendințe din arhitectura europeană. In 1389 un arhitect francez, Nicolas de Bonaventura, a fost numit pentru a da edificiului aspectul gotic francez, nu așa de obișnuit pentru Itala. El a decis ca structura de cărămidă să fie îmbrăcată în marmură. Galeazzo a prevăzut pentru Fabbrica del Duomo dreptul exclusiv de a folosi marmura din cariera Candoglia și a scutit-o de taxe. Zece ani mai târziu, un alt arhitect francez Jean Mignoelicet, a fost chemat de la Paris pentru a da un nou impuls lucrărilor, pietrarii având un nou ajutor tehnic pentru a ridica pietrele la o înâlțime fără precedent. Mignot a declarat că toate lucrările efectuate până atunci sunt în pericol de a se transforma în ruină, fiind făcute fără "știință". In următorii ani previziunile lui s-au dovedit false, dar oricum, aceasta i-a stimulat pe inginerii lui Galeazzo să-și îmbunătățească uneltele și tehnicile. Lucrările au avansat rapid, iar la moartea lui Gian Galeazzo, 
în 1402, aproape jumătate din catedrală era finisată. Construcțiile au stagnat apoi aproape în totalitate până în 1480, din cauza lipsei de bani și de idei. Lucrările cele mai notabile ale acestei perioade au fost mormintele lui Marco Carelli și al papei Mrtin al V-lea (1424) și ferestrele absidei (1470).
Intre anii 1500-1510, sub Ludovico Sforza, a fost finalizată cupola octogonală, care este decorată cu patru serii de câte 12 statui, portretizând sfinți, prooroci, sibile și alte personaje ale Bibliei. Exteriorul a rămas mult timp fără nici o decorare, cu excepția celor ale lui Guglietto dell' Amadeo, realizate ]ntre anii 1507-1510.
In 1552, Giacomo Antegnati a primit sarcina construirii orgii din partea de nord a corului, iar Giuseppe Meda a realizat patru din cei 16 stâlpi care decorează altarul.
La 20 mai 1805, Npoleon, care urma a fi încoronat rege al Italiei, după cum s-a mai spus, a ordonat terminarea fațadei, care s-a terminat șapte ani mai târziu. Noul arhitect, Felice Soave, a urmat în mare parte proiectul lui Buzzi, adăufând unele detalii neo-gotice la ferestrele superioare. Ca o formă de mulțumire, o statuie a lui Napoleon a fost plasată în partea de sus a unei turle.
In următorii ani lucrările au continuat, statuile de pe peretele sudic au fost finalizate, iar între anii 1829-1858 noi vitralii au luat locul celor vechi, deși cu rezultate mai puțin semnificative din punct de vedere estetic. Ultimile detalii ale catedralei au fost terminate în secolul 20, ultima poartă fiind inaugurată la 6 ianuarie 1965.
Această dată este considerată fârșitul unui proces ce a durat multe generații, deși chiar și acum unele statui sunt încă neterminate. De la începutul lucrărilor întregul oraș Milano s-a țesut în jurul domului.
Domul are cinci intrări frontale, cu cinci portaluri masive de bronz, înfrumusețate de panouri în basorelief înfățișând scene și eroi biblici (la fel sunt de altfel și cele laterale construcției). De regulă, accesul în incintă se face prin ușa a doua a fațadei numărând de la stânga spre dreapta, iar ieșirea pe simetrica ei din partea dreaptă.
Portalul central, decorat cu basoreliefuri în bronz prezentând scene din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului, este însă purtător al unui simbol și a unei credințe pe care am mai întâlnit-o și la alte obiective turistice din Italia: două basoreliefuri în bronz din partea inferioară a ușii ies în evidență prin strălucirea câtorva elemente ale desenului. Sunt locurile șlefuite de atingerea palmelor a mii de trecători aflați pentru prima dată în pragul catedralei, cu credința că se vor mai întoarce cândva pe aceste locuri (pentru asta, se atinge piciorul personajului cu pricina) sau că vor vedea împlinită o dorință rostită chiar acolo, în gând firește (se atinge mâna personajului ce-l întruchipează pe Christos).

Domul trebuie vizitat pe îndelete, ca orice alt monument architectonic sau de artă. Trebuie admirate statuetele, picturile şi vitraliile  numeroase care lasă lumina să pătrundă. 
Planul arhitectural este o cruce. Pătrunzând în interior, catedrala copleșește cu amploarea spațiului ce i-a fost consacrat, atât pe verticală, cât și în plan orizontal. Tot așa, surprinde semiobscuritatea interioară, care colorează totul în nuanțe închise, într-un neașteptat contrast cu albul, rozul și galbenul luminos al construcției văzute din exterior. Poate de aceea, încă de la intrare atenția este atrasă mai întâi de minunatele vitralii colorate, dar și de originalul mozaic care împodobește podeaua lăcașului, operă a lui Pellegrino Tibaldi din sec.al 16-lea. Sunt elemente care alături de frumoasele altare luminate de zeci de lumânări aprinse înseninează atmosfera întunecată din interior, reușind să pună în evidență bogăția de detalii arhitecturale și ornamentale.
Datorită planului architectonic de cruce latină în care sunt încadrate cinci nave, lumina nu pătrunde în interior decât prin vitralii. Culorile o filtrează, aşa că atmosfera este mai degrabă întunecată, fără a fi apăsătoare. Lumânările aprinse au rolul lor mistic. Frapează totuși semiobscuritatea interiorului în comparație cu strălucirea exteriorului.
Edificiul este susținut în interior de 52 de coloane ornate cu statui. Totul este la superlativ, iar privitorul nu știe încotro să-și îndrepte sau încotro să privească. Se remarcă numărul extrem de mare de sculpturi, s-ar părea că, în total, interior-exterior sunt expuse circa 3500 de ornamente sculptate înfățișând personaje biblice și prelați catolici.  Pe partea dreaptă se admiră firide și nișe îmbogățite cu icoane, statui și sicrie din sticlă în care se păstrează osemintele unor cardinali canonizați.
In mărime naturală, deosebit de izbitoare privirii este statuia generalului Gian Giacomo Medici. Sinistră, prin perfecțiunea și claritatea detaliilor ce evidențiază oasele și mușchii, pare statuia Sf. Bartolomeu, care își poartă pielea jupuită pe umăr. Deasupra altarului se privește Relicvariul Sfânt, luminat veșnic de o candelă roșie, despre care se spune că ar adăposti o așchie din crucea Mântuitorului.
Cadranul solar, un ansamblu foarte ingenios de măsurare a timpului, având ca unitate de referință …. Zodiile! Nu este un mecanism, nici vreo instalație sofisticată, ci doar o îmbinare meșteșugită și echilibrată a cunoștințelor astronomice cu cele geometrice, cunoscută sub numele de ”Meridianul”: chiar la intrare, încastrat în marmura peretelui, se află un cadran de formă aproape pătrată, însemnat cu semnul zodiei astrologice a Capricornului, care după cum știm, debutează chiar în ziua solstițiului de iarnă. Din cadranul Capricornului, o bandă de alamă roșiatică se prelungește pe podea spre peretele nordic, înlănțuind pe o lungime de cca. 3 metri celelalte 11 panouri mici cu însemne zodiacale. Ordinea temporală a zodiilor este marcată în sens crescător până la solstițiul de vară pe o parte a benzii de alamă și în sens descrescător de la solstițiul de vară până la cel de iarnă, pe cealaltă parte a benzii, zodiile apărând astfel grupate două câte două, cu excepția zodiei Racului care se află singură la capătul benzii.
Ineditul cadran solar marcat cu zodia Capricornului este astfel amplasat încât fasciculul de raze solare ce pătrunde din exterior printr-un orificiu circular decupat în zidul sudic la o înălțime de aproximativ 24 metri, să-l lumineze din plin exact la ora prânzului (ora 12) din ziua solstițiului de iarnă (21 decembrie). Pe măsură ce timpul se scurge către următoarele zodii, fasciculul solar vizibil la ora prânzului se deplasează și el de la o zodie la alta, până la solstițiul de vară (21 sau 22 iunie) reprezentat de panoul zodiei Racului și apoi se întoarce marcând zodiile următoare în sens invers, până la cadranul Capricornului, punând astfel în evidență un nou solstițiu de iarnă.
Nava centrală este izolată de restul naosului atât prin coloane, cât și prin pereți de sticlă la nivelul inferior. La nivelul superior sunt atârnate ocazional unele picturi pe pânză de mari dimensiuni. Este vorba despre așa numitele”Quadroni di San Carlo”, ”pătratele Sfântului Carlo”, care reproduc în plan pictural scene din viața și minunile Sfântului Carlo Borromeo, fost arhiepiscop și cardinal milanez, implicat în construcția și propășirea catedralei. El a fost canonizat în 1610, iar moaștele sale odihnesc într-o frumoasă criptă din subsolul catedralei.
“Pătratele Sfântului Carlo Borromeo” sunt picturi realizate în perioada 1603-1610 și poartă semnătura unora dintre cei mai cunoscuți artiști ai acelei perioade (Cerano, Pellegrini, Fiammenghino și alții). Având o vechime atît de mare, expunerea lor se realizează în fiecare an doar în perioada sărbătoririi Sfântului Carlo Borromeo, la 4 noiembrie, adică în intervalul octombrie-decembrie.
Relicvariul sfânt, de care s-a amintit, este suspendat la înălțime, foarte sus deasupra altarului, într-o urnă luminată de o veșnic arzătoare candelă roșie. Relicva sfântă este o așchie din Sfânta Cruce, dar nu una oarecare, ci cea care în care s-ar fi frânt o unghie de la piciorul Mântuitorului (Sacro Chiodo). Relicva este considerată făcătoare de minuni și din 1576 este celebrată în fiecare an la 14 septembrie, de ziua Sfintei Cruci, prin expunere directă într-o fastuoasă procesiune.
Abundența de sculpturi (luând în calcul și exteriorul, se apreciază că sunt expuse cca. 3400-3500 de grupuri statuare, statui și busturi înfățișând personaje ale Vechiului și Noului Testament, dar și îngeri, sfinți și chiar prelați care au servit cultului creștin catolic). Intre acestea, se remarcă: monumentul și mormântul lui Gian Giacomo Medici (vestit condotier italian în serviciul Ducelui de Milano, Francesco Sforza) realizat de Leone Leoni și proiectat de Michelangelo Buonarroti, la comanda Papei Pius al IV-lea, acesta fiind chiar fratele defunctului, statuia Sfântului Bartolomeu, cunoscută sub numele de ”martiriul perceptorului”, opera lui Marco D'Agrate, ilustrând martiriul celui care a dobândit sfințenia cu prețul vieții (a fost jupuit de viu); mormântul lui Marco Carelli, un comerciant din Milano care în 1391 a donat o bună parte din averea sa pentru construcția catedralei.
Candelabrul Trivulzio, este un sfeșnic de 5 m înălțime, cu șapte brațe inegale. Este de fapt o ”menorah” (sfeșnic ritualic evreiesc, care semnifică tranziția de la Vechiul la Noul Testament) în versiune creștină, căci nu prezintă o linie simplă ca în desenul clasic, ci este decorat din belșug cu imagini dintre cele mai diverse, începând de la reprezentări vegetale și până la cele animale, de la personaje de legendă, la însemne zodiacale și religioase, toate presărate cu pietre semiprețioase. Este expusă ideea că structura arborigenă a sfeșnicului semnifică de la bază spre vârf, Pământul, istoria umanității, bolta cerească și pacea divină reprezentată prin persoana Mântuitorului. Candelabrul Trivulzio este amplasat în transeptul Nordic (stânga catedralei), în fața capelei Sfintei Fecioare din Copac (trimitere la una din aparițiile Mariei). El a suferit, relativ de curând, și un vandalism din partea hoților de pietre semiprețioase.
Subsolul catedralei este un spațiu ușor accesibil coborând scara din transeptul din dreapta al catedralei. Are două spații complet diferite. Unul este Cripta Sfântului Carlo Borromeo, paraclisul unde odihnesc rămășițele pământești ale Sfântului, într-un sicriu de cristal transparent, dăruit de regele Spaniei Filip al IV-lea. Ambianța arhitectornică este una rafinată (tavanul este placat cu argint, în chenare care reproduc scene din viața defunctului). Celălat spațiu este întunecos, dar care etalează o comoară: rămășițele podelei originale a baptiseriului San Giovanni din sec.al 4-lea și câteva fragmente din zidul Bisericii Sfânta Tecla, pe ruinele căreia a fost ridicată catedrala câteva secole mai târziu.
Terasa, aflată la cea mai mare înălțime, este amplasată în perimetrul central al acoperișului și este realizată din plăci mari de marmură albă, foarte fin înclinate spre exterior.
Goticul nu a fost un stil popular în Italia, dar la Domul din Milano s-a simțit influența celor doi arhitecți francezi angajați la începuturile lucrărilor de Gian Galeazzo Visconti.
Construcția are cinci intrări, cu cinci portaluri de bronz, decorate cu basoreliefuri reprezentând scene și eroi biblici. Portalul principal redă scene din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului și este purtătorul unei cutume potrivit căreia cel care atinge pentru prima dată anumite puncte – ce se evidențiază prin strălucirea dobândită în timp de atingerea mâinilor - va avea parte de împlinirea unei dorințe.
Dacă spui Milano, gândul te poartă involuntar spre una dintre laturile de referinţă ale orașului: arhitectura, iar din punct de vedere arhitectural, cu siguranță emblema orașului Milano este Domul său.
De cum îl zărește privitorul se simte copleşit, se simte inundat de un val de emoţie cum rar se trăiește. Uluiește nu doar prin grandoare, ci mai ales prin detaliile arhitectonice. Domul tulbură cu precizia, rigurozitatea şi minuţiozitatea cu care mâna omului a creat, de-a lungul secolelor, toată broderia lui de marmură. Veacurile acestei lumi s-au scurs, uneori mai învolburate, alteori mai potolite, iar Domul nu numai că a răzbit până în timpul nostru, ci asemenea diamantelor și-a intensificat frumusețea și puterea de seducție.
Cina cea de taină
Toți vizitatorii orașului Milano se îndreaptă pentru prima dată, chiar dacă nu se află la prima descindere, se îndreaptă spre marele și minunatul Dom. Aceasta deoarece dintotdeauna firea umană a fost atrasă spre lucruri mărețe, care la prima vedere par imposibil de realizat. Insă, orașul mai dispune și de multe ate bogății arhitecturale și artistice unice.  Una dintre acestea este celebra, cunoscuta în lumea întreagă cultă este opera picturală “Cina cea de taină”, realizată de către Geniul Renașterii, Leonardo Da Vinci, din refectoriul mănăstirii Santa Maria della Grazie, lăcaș sfânt ridicat în at colț al orașului.
Opera Cina cea de Taină, pictată între 1495-1498 pe peretele reflectoriului mănăstirii dominicane Santa Maria della Grazie, a fost încă de la început un punct de referință pentru pictura renașterii, sursă de inspirație pentru alți pictori încă din timpul vieții maestrului. Cina cea de Taină ocupă un perete întreg și măsoară 460/880 cm.
Biserica Santa Maria della Grazie este impunătoare, superbă, fiind de-a lungul secolelor adulată dar și repudiată. A fost construită între 1465 și 1482 la comanda ducelui de Milano, Francesco Sforza, în stilul lombard, din care acum se mai pastrează doar naosul. Incepând cu anul 1490 Ludovico Il (IL) Moro a impus transformări arhitecturale ample și a decis ca lăcașul să fie mausoleul familiei sale. In acest sens, IL Moro a adunat la curtea sa pe cei mai de seamă artiști ai vremii – printre care Leonardo Da Vinci, arhitectul Donato Bramante și sculptorul Cristoforo Solari. Leonardo a pictat La Ultima Cena, la comanda ducelui Ludovico Sforza, patronul Castelului Sforzesco. Ludovico și soția sa, Beatrice, sunt înmormântați în biserică.
La sfârșitul secolului 18, Napoleon a suprimat congregația religioasă, călugării au părăsit mănăstirea și locul a fost transformat în depozit militar și barăci. Armatele lui Napoleon au folosit peretele cu pictura pe post de țintă pentru exerciții de tras cu pușca! Momentul a atras declinul bisericii.
Abia în 1905, ea a fost din nou repopulată. In timpul celui de-al doilea război mondial, în nopțile de 13 și 16 august 1943, atacurile aeriene ale englezilor și ale americanilor au distrus complet zidul de est și acoperisul clădirii care adăpostește inestimabila pictură, peretele cu pictura rămând intact, dar pradă a intemperiilor timp de 3 ani.
In zilele noastre în biserică au loc slujbe religioase, ea este deschisă credincioșilor și vizitatorilor, accesul fiind gratuit.
Pictura, supranumită de unii “ cea mai tristă operă de artă din lume” impresionează enorm, mai presus de cuvinte. Surprinde momentul în care Iisus s-a adresat apostolilor: “Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde”. Intre cei aflați la masă s-a iscat rumoare. Gestica și mimica lor întrebatoare, uluită a fost imortalizată de Da Vinci. Toți apostolii sunt așezați la masă, surprinși în mișcare nedumerită, unul singur, Iuda, trădătorul, este prezentat stând impasibil, puțin retras înspre interiorul imaginii.
Așezată pe peretele de nord al clădirii, fresca este astfel realizată încât pereții încăperii din pictură par a fi o continuare a pereților sălii în care intră vizitatorii. Chipul lui Iisus, aflat în centru, pare expresie a dramatismului. De obicei, în picturile medievale, figurile divine apar înconjurate de o aureolă…Da Vinci, a renunțat la această aureolă tipică, nimbul lui Iisus fiind însuși cerul. Fața de masă, paharele și tacâmurile sunt similare cu cele folosite de călugări, lăsând astfel impresia că Iisus s-ar afla de fiecare dată cu ei la masă. Desupra frescei este pictat blazonul familiei Sforza.
In ultimul timp s-a extins aprecierea că figura apostolului Ioan ar fi o femeie, despre care Leonardo însuși ar fi spus că ar reprezenta pe Maria Magdalena. Foarte mulți privitori caută să descifreze dacă apostolul are față de bărbat sau de femeie…dar pare femeie.
Pe peretele de sud, opus Cinei, se afla fresca "Crucificarea” a lui Montofarno, pictată în 1495. Este imaginea durerii absolute, Iisus răstignit. Deci se poate spune că în refectoriul bazilicii Santa Maria della Grazzie, se află imortalizate începutul și sfârșitul patimilor Mântuitorului.
Un lucru frapează și duce cu gândul la firea ghidușă a lui Leonardo Da Vinci. După ce "Crucificarea" a fost terminată, Leonardo a mai adăugat în partea dreaptă jos două siluete, cel al ducelui Ludovico, care apare ca un “bambino” la picioarele impozantei sale soții Beatrice.
Fresca a fost supranumită “cea mai tristă operă de artă din lume” atât datorită dramatismului momentului imortalizat, cât și datorită faptului că a început să se deterioreze încă înainte de a fi terminată, probabil pentru că preoții încă își pregăteau masa aici. Leonardo a renunțat la stilul clasic de realizare al unei fresce și anume aplicarea culorii pe peretele umed (affresco), preferând să aplice vopseaua de ulei pe ghipsul semiumed (a secco). Din păcate acestă tehnică s-a dovedit puțin rezistentă. In secolele 18,19 au avut loc o serie de retușuri prost executate. Ultima restaurare, cea din zilele noastre, a durat 21 de ani, redând culorile și detaliile originale. La ieșire, pentru nevazatori se află un basorelief care reproduce fidel detaliile capodoperei.
Datorită faptului că biserica Santa Maria delle Grazie găzduiește o așa capodoper picturală, biserica în sine este de multe ori trecută cu vederea, dar ea în sine este o comoară. Veche din sec.al 15-lea, Santa Maria delle Grazie prezintă o mulțime de inovații arhitectonice și un dom impresionant. Este opera unuia dintre cei mai mari arhitecti renascentiști, Donato Bramante – cel care a fost unul dintre primii arhitecți care a lucrat la Basilica San Pietro din Roma.
Este demn de amintit că la Viena în biserica Minoriților (Minoritenkirche) se află o copie splendidă în mozaic a celebrei picturi, comandată de Napoleon. Mozaicul a fost realizat de artistul roman Giacomo Raffaelli, la cerea lui Napoleon, în anul 1809 și a fost terminat după detronarea lui Napoleon. A fost realizat pe 12 plăci. Are o lungime de peste 9 metri și o înălțime de aproape 4,5 metri, cântărind 20 tone și a fost realizat în opt ani.
Piazza Domului din Milano
Piața principală din Milano este Piața del Duomo. Ea marchează centrul orașului atât geographic, dar și cultural sau social. Are 17.000 de metri pătrați și include unele dintre cele mai importante clădiri din oraș și este locul de desfășurare a unor activități prestigioase comerciale și sociale. Pentru străini este principalul obiectiv turistic, mai ales la prima vizită.
Fiind plasată în fața Catedralei a evoluat împreună cu aceasta pe parcursul celor 600 de ani cât a durat construcția lăcașului, începând cu sec.al 14-lea. Forma ei actuală se datorează arhitectului Giuseppe Mengoni și datează din a doua jumătate a sec.al 19-lea. Clădirile monumentale ce înconjoară piața, cu excepția Domului și a Palatului Regal, au fost realzate în urma proiectului lui Mengoni, cel mai important edificiu fiind Galeria Vittorio Emanuele al II-lea.
Originile pieței pot fi urmărite, înapoi, din timpul lui Azzone Visconti, adică din anul 1330. Azzone a dispus demolarea tavernelor care înconjurau cele două biserici din centrul orașului timpului său, biserica di Santa Maria Maggiore și biserica Santa Tecla, pentru a crea piața numită Piazza dell’ Arengo, care a constituit prima suprafață a pieței actuale a Domului. Nici una din clădirile acelei prime piețe nu a supraviețuit.

Succesorul lui Azzone, Gian Galeazzo Visconti, a extins în continuare piața, dispunând demolarea casei arhiepiscopului, în 1385 și în 1387 a baptiseriului San Giovanni alle Fonti. In deceniile următoare piața nu s-a dezvoltat prea mult, biserca Santa Maria Maggiore fiind demolată odată cu începerea lucrărilor la Dom.
In 1458, papa Pius al II-lea a acordat lui Francesco Sforza și companiei responsabile pentru construcția Domului “Veneranda fabbrica dell Duomo di Milano” autorizația de a demola biserica Santa Tecla, pentru a crea o piață mai mare care să se potrivească cu măreția viitorului Dom. Oarecum absurd, dar biserica a fost parțial reconstruită în următorii ani, pentru a fi din nou demolată la mijlocul sec.al 16-lea.

Următoarea modificare majoră a avut loc în a doua jumătate a sec.al 18-lea, atunci când arhitectul Giuseppe Piermarini a reproiectat Palatul Regal, un efect secundar fiind apariția unei piețe mai mici în apropiere de Piazza del Duomo, care a extins spațiul existent.
In sec.al 19-lea, arhitectul Giulio Beccaria a fost angajat de Ferdinand I al Austriei pentru a restructura din nou piața. Contribuția principală a lui Beccaria la planificarea urbană a zonei a fost construirea palatului care ulterior a servit drept sediu al Fabbrica del Duomo, situată la sud-est de Dom.
O schimbare majoră în evoluția pieței a intervenit după cel de al Doilea Război Italian de Independență, în 1859. In 1860 guvernul a declarat intenția de a restructura radical piața, pentru a crea un boulevard nou în cinstea regelui Vittorio Emanuele al II-lea. Restructurarea a căzut în cele din urmă în sarcina arhitectului Giuseppe Mengoni, iar lucrările au început în 1865. Intre anii 1865-1873, pe baza proiectului lui Mengoni, piața a fost mai întâi extinsă prin demolarea unui cartier întreg, Rebecchino, primind apoi reperele sale moderne, inclusiv Galeria Vittorio Emanuele al II-lea (1864-1877), precum și cele două Palazzi dei Portici, care marchează granițele de sud și de nord ale pieței.
Munca lui Mengoni nu a fost lipsită de obstacole. Compania care a fost responsabilă de lucrări a trecut prin greutăți financiare, fapt care a obligat Consiliul orașului să instituie noi taxe. Parte a zonei Galeria a fost vândută unor proprietari privați, cu obligația de a finalizea lucrările conform proiectului lui Mengoni.

In 1875, când cele două Palate Portico au fost, în cele din urmă, finalizate, noi probleme financiare au pus în pericol realizarea celor două arcuri de triumf care erau incluse în proiect. In cele din urmă Mengoni a decis să termine lucrările pe cheltuiala proprie. Atunci când acesta a murit, în 1877, doar unul din arcuri era finalizat, construcția celuilalt fiind abandonată. In 1896, a fost dezvelită statuia ecvestră a regelui Vittorio Emanuele al II-lea,  realizată de Ercole Rosa, acest fapt marcând finalizarea procesului de restructurare inițiat de către autoritățile orașului în 1860. 
La baza soclului statuii regale odihnesc mai tot timpul puhoaie de localnici sau turiști obosiți, în timp ce mulți alții nu ratează ocazia de a se fotografia acolo, alături de stolurile neobosite de porumbei.  

Biserica San Lorenzo Maggiore
Bazilica San Lorenzo Maggiore este un important loc de cult catolic situat în Milano, în interiorul inelului de canale, construite inițial în epoca romană și, ulterior, reconstruit de mai multe ori pe parcursul mai multor secole. Situat în apropiere de poarta medievală Ticino, este una dintre cele mai vechi biserici din Milano. Se află aproape de parcul orașului numit Bazilici, care include atât Bazilica San Lorenzo, cât și Bazilica Sant'Eustorgio, precum și Roman Colonne di San Lorenzo.(Coloanele romane de la San Lorenzo).
Biserica a fost construită între sfârșitul sec.al 4-lea și începutul celui de cincilea, era cea Nouă. Datând din jurul anului 400, Chiesa di San Lorenzo Maggiore este cea mai veche biserică din Milano,  Cu arhitectură veche, San Lorenzo amintește de timpul în care Milano era capitala Imperiului Roman de Apus și a păstrat caracterul bizantin atât la exterior, cât și la decorația interioară. Data exactă a ridicării bisericii este incertă, așa cum este și numele celui care a comandat construirea și circumstanțele în care a fost fondată. Potrivit unor oameni de știință biserica San Lorenzo a fost ridicată pentru a combate cu "Basilica Portiana", care ar fi fost construită de "Augustus de Vest" (Valentinian I-ul sau Valentinian al II-lea) la imboldul episcopului arian de Milano, Aussenzzio (355-372). Dacă acest lucru ar fi adevărat, biserica San Lorenzo ar fi precedat fondarea alor patru bazilici ambroziene (Sf. Ambrosius). In sprijinul acestei presupuneri intervine faptul că Bazilica Portiana, citată în mai multe surse, privind lupta Sfântului Ambrosius pentru a elimina pe arieni, fapt ce nu a fost identificat cu certitudine de către arheologi.
O a doua ipoteză consideră data fondării bisericii într-o perioadă mai târzie, între 390 și 402, precum și inaugurarea ei de către împăratul Theodosius I-ul, sau de către generalul Stilicon (magister militum). Dovezi pentru această ipoteză provin din investigațiile arheologice efectuate în perioada cuprinsă între 2002 și 2004. Susținătorii acestui punct de vedere sunt împărțiți în ceea ce privește destinația clădirii; pentru unii a fost o biserică imperială, prin care s-ar fi confirmat rolul orașului Milano drept capitala imperială a Occidentului roman, în rivalitate cu Roma și Constantinopolul; pentru alții ar fi fost un mausoleu pentru dinastia theodosiană.
Ceea ce este sigur este faptul că, în momentul construcției sale, în jurul anului 400, biserica a fost cea mai mare clădire creștină din Occidentul roman. Fundațiile au fost realizate din blocuri de piatră enorme luate de la alte edificii romane. Interiorul a fost decorat mereu cu marmură și mozaic. Biserica a fost reconstruită în sec.al 11-lea și renovată temeinic în sec.al 16-lea. Cu toate acestea lăcașul și-a păstrat mereu trăsăturile bizantine, cu o cupolă și patru turnuri, asemănător basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol.
Dedicarea bisericii Sfântului martir Laurentius (San Lorenzo) a fost confirmată numai din anul 590, când Milano era deja controlat de lombarzi și biserica se afla în posesia lor.
Cu toate că în epoca medievală timprie Milano a suferit o perioadă de declin, biserica San Lorenzo, a menținut un rol de lider în creștinismul orașului. Biserica a fost ridicată pe cel mai înalt loc din Milano, executat artificial. Acea înălțime a ajuns să reprezinte imaginativ Muntele Măslinilor, astfel că în Duminica Floriilor episcopul binecuvânta și conducea procesiunea care pornea de acolo către biserica, acum demolată, Santa Tecla, lăcaș plasat central din preajma actualului Dom, lăcaș care încurca lucrările de ridicare a acestuia..
Secolele al unsprezecelea și al doisprezecelea au fost marcate de numeroase dezastre pentru biserică: incendii, în special teribilul incendiu, din 1071 care a mistuit decoratiunile  în mozaic interioare, și cutremure, care au subminat stabilitatea lăcașului și ale anexelor, fapt ce a necesitat restaurări în secolele 12-13. Spre mijlocul sec.al 11-lea, spațiul deschis din spatele bisericii, numit vetre, a fost folosit ca loc de execuții. Această practică a continuat până în 1840 și a fost raportată, printre altele, de Alessandro Manzoni în istoria coloanei infamiei. Prin 1167, odată cu construcția unuor noi ziduril de apărare, basilica a fost cuprinsă între zidurile orașului, la noua Portă Ticinese.
Bazilica San Lorenzo a rămas de-a lungul Evului Mediu un simbol al moștenirii Imperiului Roman la Milano. Ulterior, în epoca Renașterii, la un timp după 1154 când a avut loc distrugerea celorlalte structuri antice romane de către împaratul german Henric Barbarossa, biserica a rămas nedistrusă și a devenit un exemplu al canoanelor arhitecturale clasice admirate de umaniști, și studiate de către arhitecți și artiști, cum ar fi Bramante, Leonardo, și Giuliano da Sangallo. Trimiterile pictate la biserica din acea perioadă pot fi identificate.
La 5 iunie între 1573 cupola bazilicii s-a prăbușit brusc, din fericire, fără a provoca victime. Construcția unui nou dom într-un stil mai modern a început imediat și lucrările au fost finalizate în 1619. In timpul reconstrucției, a avut loc un miracol, unul prezis de Arhiepiscopul Carlo Borromeo: la un an după moartea sa, în 1585, o femeie bolnavă a fost vindecată, în fața icoanei Madonna del Latte, expusă pe Piazza della vetre, din spatele lăcașului. In urma acestui eveniment, donațiile particulare au crescut, permițând un progres mai rapid al reconstrucției. In 1626, Madonna del Latte a fost transferată la altar, unde a rămas până în zilele noastre.
In anii 1830, guvernul austriac a început o reamenajare a vetrei (a împejurimii): casele construite rezemate de biserică și locuite de tabacari au fost demolate; canalul vetrei a fost acoperit; și execuțiile au fost eliminate.
După bombardamentele din 1944-1945 casele apropiate care au fost distruse nu au mai fost reconstruite pentru a permite crearea  parcului bazilicilor, care oferă o vedere excelentă a complexului religios. In 1934, în locul caselor demolate sa format un fel de curte, cu crearea unui spațiu public vis-a-vis de bazilică.
Biserica, probabil pentru a evita un sol instabil și mlăștinoas, a fost construită pe un deal artificial, de-a lungul Viei Ticinensis, principala cale de acces în oraș, și nu departe de Palatul Imperial și de amfiteatru, din care au fost luate unele dintre materialele folosite la construcția bisericii în sine. Complexul a fost înconjurat de diferite căi navigabile, care împreună formau canalul Vettabbia, prin care se retrăgeau apele din Milano, ape care încă mai curg spre zonele agricole spre sudul orașului.
Clădirea a avut un plan central înconjurat de un portic cu patru laturi și de două structuri conectate. Accesul la portic se făcea printr-o colonadă care, la rândul său, a dat acces la trei portaluri care duceau la corpul principal al clădirii. Complexul a constat dintr-o sală de pătrată înscrisă ca o clădire cu patru abside, în al căror semicerc depresiunile de semi-forță transversală ale cupolelor au fost articulate de patru coloane. In jurul acestui spațiu s-a prevăzut un ambulatoriu peste care s-a amenajat ulterior un spațiu folosit ca galerie pentru femei. In cele patru colțuri ale clădirii pătrate s-au ridicat turnuri. Totul a fost acoperit de un dom despre care se știe puțin, acest aspect fiind pierdut. Interiorul a fost luminat de ferestre mari, și, probabil, decorate cu marmură în părțile inferioare și cu mozaicuri în casete și arcade. Dintre cele două clădiri laterale, cea mai mică s-a aflat în est, vizavi de intrare. 
O capelă în formă de cruce greacă, mai târziu octogonală, s-a dedicat Sf. Ipolit. 
Clădirea mai mare se afla la sud, având funcția mausoleului imperial. Tradiția a atribuit incorect mausoleul pentru Galla Placidia, motiv pentru care a luat numele de capela Reginei.
Intre 489 și 511 episcopul Lorenzo a construit o a treia structură la nord, o capelă dedicată Sfântului Sixtus, care urma a fi utilizată pentru înmormântarea mitropoliților. Poate că în această perioadă, când autoritatea imperială romană în Italia s-a diminuat, mausoleul de la sudul de bisericii a fost transformat într-o capelă dedicată Sfântului martir Genesius. Până în sec.al 6-lea, pe peretele de est, vizavi de intrare, s-au deschis două portaluri care oferă acces la două abside locale.
In secolul al 10-lea, probabil în epoca ottoniană, a avut loc o reconstrucție, care implicat pribabil participarea unei forțe de muncă bizantine, care a păstrat cunoașterea tehnicilor clasice de construcție și de decor. Se cunosc puține lucruri cu privire la aceste restaurări, dar se presupune că cupola (dom) a fost reconstruită cu ajutorul conductelor din teracotă, făcându-o mai ușoară decât cea anterioară, probabil, deja deteriorată în măsura în care să justifice o reconstrucție. După dezastrele din sec.al 11-lea, restaurările din secolele 12-13 s-au concentrat pe asigurarea stabilității întregului complex, reconstruirea pilonilor care au susținut turla și efectuarea altor intervenții asupra structurilor portante (coloane, turnuri). In această perioadă, s-a adăugat o lanternă deasupra cupolei, sprijinită de contraforturi rezemate de turnuri. In sec.al 15-lea, Capela Cetățenilor a fost creată din sala absidei din sud-est, care fusese deja remodelată în secolul al 11-lea.
După prăbușirea din 1573, o nouă cupolă a fost comandată arhitectului, Martino Bassi. Colaborarea sa cu Rinaldi, Meda și Trezzi a dus la numeroase modificări și a fost terminată abia în 1619. Arhiepiscopul Borromeo a rededicat capela Sfântul Genesius către Sfântul Aquilino, ale cărui moaște au fost plasate în capelă. Pe laturile sale s-au adăugat două capele, dedicate Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântei Familii. In 1623, prin dorința IPS Arhiepiscop Federico Borromeo acolo a început construcția casei capitol la marginea curții, un proiect realizat de arhitecții Aurelio Trezzi și Francesco Maria Richino; construcție care a fost terminată în 1626.
In 1713, la inițiativa lui Francesco Croce, a fost inserată Capela Mântuirii între cele ale Sfântului Aquilino și a Sfintei Familii (acum cu srol de sacristie).
In 1894, inginerul si arhitectul Cesare a construit în fața bisericii un vestibul navă, format din trei arcade ionice din ciment și piatră. In anul 1934 au fost demolate casele care apăruseră în curte, iar în locul lor în anul următor a fost poziționată o statuie de bronz a lui Constantin cel Mare, o copie a unui original din antichitate târzie, păstrat la Roma în Basilica San Giovanni in Laterano. Curtea a fost deschisă pentru a forma o piață publică.

In fața galeriei femeilor, la dreapta absidei se află de orga construită de constructorul de orgi milanez, Pietro Bernasconi. A folosit materiale reutilizate din orga construită în 1840 de Felice Bossi. La rândul său, a reutilizat piese dintr-o orgă anterioară, restaurată în 1820 de Antonio Brunelli al II-lea și, probabil, originară din biserica San Giovanni in Conca.
Alte capele au fost adăugate la edificiului inițial. Notabilă este capela octogonală numită Capella di Sant'Aquilino și dedicată Sfântului Aquilino). Ea este învecinată bisericii principale spre sud. Capela, care este posibil să fi fost inițial construită ca un mausoleu imperial roman, are drept caracteristică planul octogonal și importante mozaicuri paleocrestine din sec.al 4-lea. Printre mozaicuri este inclusă și o reprezentare a lui Iisus, drept "Christos Legiuitorul" ( "Traditio Legis" - "înmînarea legii"). "Christos profesorul" sau, Iisus este așezat pe un tron, flancat de o "școală" de apostoli, cu o cutie la picioarele lui. Capela a fost mai târziu dedicată Sfântului martir Aquilino din Milano (sau Sfântului Aquilinus din Köln), ale cărui rămășițe sunt adăpostite în capelă. Un relicvariu din secolul 17 pentru sfânt a fost conceput de către arhitectul lombardian Carlo Garavaglia (realizat între 1634-1635). Fresca cu redescoperirea cadavrului Sfântului Aquilinus din Köln, de Carlo Urbino, decorează peretele din spatele altarului principal în capela Sant'Aquilino.
In fața bisericii se află așa-numitele "Colonne di San Lorenzo" (Coloanele Sf. Laurentius), unul dintre puținele rămășițe ale orașului roman "Mediolanum", care datează din secolul 3 e.N și, probabil, care au făcut parte din băile mari construite de către împăratul Maximianus. Cele 16 coloane masive și înalte au fost transportate pe acest loc atunci când construcția bisericii a fost terminată.
Tehnica picturală şi coloristică a mozaicurilor s-a aflat într-o continuă perfecţiune în primul mileniu de construcţii creştine. Arta mozaicului se prezenta ca o tapiţerie strălucitoare, menită a rezista pentru eternitate. La bizantini ea a evoluat, s-a îmbunătăţit, s-a îmbogăţit, coloritul a devenit mai armonios, stilul pictural a câştigat fermitate şi frumuseţe nouă.
Interioarele de la San Lorenzo Maggiore trebuie imaginate ca purtând decoraţia timpului ei, mozaicuri de valoare pe fonduri predominante de azuriu şi auriu. Lângă mai vechile mozaicuri paleo-creştine din capela San Aquilino s-au aşezat cele bizantine, probabil mai vioaie, conturate de o bogăţie proprie gustului oriental.
Restaurările practicate de-a lungul timpului au alterat decoraţia originală, de influenţă bizantină, dar bătrâna biserică a rămas o bijuterie arhitectonică, o piesă de tezaur a umanităţii. Ea reprezintă o etapă a propagării spre nord a tradiţiei bizantine de construcţie pe plan octogonal.

Palazzo Reale
Palatul Regal din Milano (Palazzo Reale di Milano) a fost sediul guvernării schimbătoare din Milano timp de multe secole, dar astăzi este un important centru cultural, muzeal, și pentru diverse expoziții.
Inițial proiectat cu un sistem de două curți, apoi parțial demolate pentru a face loc pentru ridicarea Domului, palatul este situat în partea dreaptă a fațadei catedralei în poziție opusă față de Galleria Vittorio Emanuele aj II-lea. Fațada clădirii, urmând linia curții antice, formează o adâncitură în raport cu Piazza del Duomo. Adâncitura este cunoscută sub numele de Piazzetta Reale. La primul etaj al clădirii se găsește Sala magnifică a Cariatidelor, care ocupă locul teatrului vechi ars în 1776 și este singurul mediu care a supraviețuit bombardamentelor grele anglo-americane din 1943, când palatul a pierdut cele mai multe dintre interioarele neoclasice.
Palatul regal are origini foarte vechi. Acesta a fost numit mai întâi Palazzo del Broletto Vecchio și a fost sediul guvernului orașului în perioada comunelor medievale în Evul Mediu.
Palatul a devenit un centru politic cheie pe timpul conducerii familiiilor Torriani, Visconti și Sforza. In parallel cu construirea Domului, s-a operat și o renovare importantă sub guvernarea lui Francesco Sforza.
Intre sfârșitul sec.al 15-lea și începutul sec.al 16-lea, odată cu sfârșitul dinastiei Sforza și invazia franceză, Castello Sforzesco, care până atunci a fost reședința oficială a Ducelui de Milano, a devenit din ce in ce mai mult o cetate potrivită pentru încleștări armate. In conformitate organizării franceze a lui Louis al XII-lea și și al lui François I-ul, sediul instanței a fost mutat la actualul Palat Regal.
Grație sosirii guvernatorului Ferrante Gonzaga în Milano, care a avut reședința permanentă în oraș din 1546, clădirea a înflorit, ridicand reședința ducală la nivelul unui palat pentru guvernatorul din Milano. Gonzaga au fost printre primii care au început să completeze camerele complexului.
Pentru a-ți urmări proiectele, guvernatorul Gonzaga a demolat vechea biserică Sant'Andrea al Muro Rotto, anexând suprafața terestră a clădirii, cu un drum interior și o curte închisă care ducea la biserica San Gottardo.
Noile renovări ale clădirii au fost alese la sfârșitul sec.al 16-lea, odată cu sosirea guvernatorului Antonio de Guzman y Zuniga, Marchiz de Ayamonte, care a fost capabil să recruteze pe Pellegrino Tibaldi, arhitectul Arhiepiscopului Carol Borromeo, deja angajat în activitatea de la Dom, la palatul arhiepiscopal și la curtea redevențelor. Tibaldi a lucrat la construirea palatului de la 1573 în 1598 și a renovat decorarea picturală a apartamentelor, cu porticuri nobile, a capelei private și biserica San Gottardo. Și-au asumat această sarcină mai mulți artiști importanți ai timpului, printre care Aurelio Luini, Ambrogio Figino, Antonio Campi și, bineînțeles, Pellegrino Tibaldi. In același timp alte lucrări din stuc și grotesc au fost realizate de către Valerio Profondavalle, un artist-impresar, care a produs de asemenea și unele ferestre pentru Domul de alături.
Aceste acțiuni au evoluat pe când se realiza primul teatru al Curții, lucrare finalizată la începutul unui proces lung, care s-a încheiat abia în sec.al 18-lea în perioada construcției finale a Teatrului La Scala.
In zilele 24-25 ianuarie 1695 un incendiu a distrus teatrul curții. Reconstrucția și extinderea unui nou teatru ducal nu a început până în 1717, când Milano, acum cedat Austriei după războiul de succesiune spaniol, a primit primul său guvernator austriac, contele de Loewenstein. Noul teatru a fost proiectat de Francesco Galii Bibbiena și de elevii lui Giandomenico Barbieri și Domenico Valmagini. Teatrul a fost mai mare, cu patru niveluri de loje și o galerie în formă de potcoavă. Pe o latură dispunea de un Ridottino mic pentru jocuri de noroc și vânzarea de băuturi și dulciuri, alături de măști și costume pentru sărbători. Noul teatru a fost finalizat la 26 decembrie 1717 și a fost inaugurat cu Costantino, operă de Gasparini.
In 1723, un al doilea incendiu a lovit din nou, deteriorând sălile ceremoniale ale palatului. Magistratul austriac, Wirich Philipp von Daun, a comandat restaurările de rigoare și actualizarea aripilor de onoare (Cortile d'Onore) într-un stil viu, cu ornarea pereților și încadrarea ferestrelor cu rame baroce proiectate de Carlo Rinaldi. Biserica San Gottardo a fost redecorată cu o nouă pictură, cu stuc și aurire, devenind capela regală-ducală.
Aripile Cortile d'onore adăpostesc cancelaria, magistratura și contabilitatea, birourile monetăriei, precum și alte birouri administrative și financiare. Guvernatorul și Consiliul privat au ocupat camere noi, construite în partea de nord a grădinii. Planul nobil a fost restaurat, inclusiv Salone dei Festini și Salone di Audienzia (acum Sala Impăraților). Guvernatorul a fost găzduit în aripile de nord și de sud ale curții.
In 1745, Gian Luca Pallavicini a devenit guvernator și ministru plenipotențiar al orașului Milano. Pe cheltuiala sa, el a renovat interioarele, inclusiv mobilierul, argintăria, porțelanurile și candelabrele, pentru care a angajat pe arhitectul Francesco Croce, ce își avea atelierul și activa la Domul alăturat. Croce a  comandat tapiserii de reproducere a lui Rafaelo de la fabricile Gobelins. Sălile Festini și Audienzia au fuzionat pentru a crea o enormă sală de bal de 46 X 17 metri (actuala Sala Cariatidelor), cu spații construite pentru o orchestră. Pallavacini a comandat, de asemenea, un salon pentru mese de gală, aceasta fiind o nouă modă provenind din Franța. Atunci când Pallavacini a plecat, în 1752, el a vândut statului mobilierul și decorul său.
Arhiducele Ferdinand al Austriei, un fiu al împărătesei Mariei Tereza a Austriei s-a căsătorit cu Maria Beatrice d'Este, în Milano, în 1771. Pentru nunta lor, s-a pus în scenă în palat opera Ascanio în Alba de Mozart. Astfel Mozart a avut ocazia unei vizite la curtea din Milano. Maria Beatrice a fost moștenitoarea Ducatului Modena și Reggio, iar tânărul arhiduce a fost numit guvernator al Ducatului Milano, iar un deceniu mai târziu al Lombardiei. Ferdinand a sperat să construiască un nou palat, dar s-a decis să se bazeze pe creșterea camerelor care făceau parte din reședința regală și, în plus a deplasat multe dintre birourile administrative.
Reconstruirea din 1773 a fost regizată de Giuseppe Piermarini, în colaborare cu vienezul Leopold Pollack. Piermarini a eliminat curtea ce aparținea Domului, lăsând pe celelalte trei. A creat astfel Piazzetta Reale care a devenit mai mare decât piața Domului. Renovarea trebuia să echilibreze cererile arhiducelui și limitările financiare impuse de Viena. Piermarini a construit fațada presentă neo-classică.
Focul a lovit din nou, distrugând Teatrul Curții la data de 26 februarie 1776. De data aceasta teatrul, predispus la foc, a fost construit în altă parte, acum Teatro Alla Scala, care a devenit unul dintre, dacă nu chiar primul teatru de operă public. Un teatru mai mic, acum numit Teatro Lirico, a fost construit pe locul unei școli demolate.
Interiorul a suferit transformări. O scară mai mare este, fără îndoială, reprezentată și legată de celebra Sală a Cariatidelor (numită astfel după cele 40 de cariatide create de Gaetano Callani.) A fost restaurată simultan capela ducală din biserica Sf. Gotthard, căreia i s-a creat un nou altar și un decor interior în stil neoclasic. Numai turnul clopotniță a fost conservat, fiind considerat un model al ideii de frumusețe arhitecturală a timpului lui Azzone Visconti.
Arhiducele a comandat mai multe tapiserii Gobelen cu poveștile lui Jason și cele ale folosite de Pallavicini. Camerele au fost decorate în stuc de Albertolli, de Giuliano Traballesi și cu fresce de Martin Knoller, un ciclu de lucrări care se va încheia abia în sec.al 19-lea, datorită intervenției lui Andrea Appiani mai întâi și ale lui Francesco Hayez mai târziu.
Sarcinile lui Piermarini s-au încheiat oficial la 17 iunie 1778 când, puțin mai târziu, arhiducele s-a mutat înapoi în noul Palazzo Reale.
In 1796, Napoleon Bonaparte - încă general – a ocupat și a condus Lombardia timp de aproape două decenii. Palatul a fost redenumit Palatul Național și a devenit sediul principalelor organisme de conducere ale noii republici, precum comanda militară, mai întâi, și apoi directoratul. Deoarece austro-rușii au recâștigat controlul asupra orașului Milano, în 1799, guvernul francez a vândut în grabă cea mai mare parte a mobilierului din clădire la licitație. In plus a permis jefuirea altor săli de către populație.
Acestă situație de sărăcie a palatului s-a menținut numai până în 1805 când, sub stăpânirea lui Napoleon, paltul va cunoaște o nouă înflorire, atingând apogeul de splendoare. In același an Milano a devenit capitala a nou-născutului Regat al Italiei atribuit fiului adoptiv al lui Napoleon, Eugène de Beauharnais, care a fost numit vicerege și a avut drept rezidență în Milano la Palazzo Reale. Milano a devenit capitala unui regat vast ce îngloba toate ținuturile din nordul Italiei. Ca atare sediul noului guvern trebuia să fie demn de acest privilegiu.
Prin urmare, pagubele provocate de război au fost reparate și s-a achiziționat mobilier nou și generos. Eugène de Beauharnais în persoană a procedat la extinderea părții din spate a construcției, grație unui proiect încredințat lui Luigi Canonica, care a adăugat un întreg bloc - acum ocupat de oraș cu birouri de consiliu - în care s-au creat noi grajduri, o școală mare de echitație și multe birouri locale, toate în stil neo-clasic auster. Proiectul a fost finalizat mulți ani mai tarziu de Tazzini, care a fost și autorul a fațadei pe Via Larga. Andrea Appiani a finalizat frescele din sălile de reprezentare, care au fost deschise 8 mai 1805 în timpul unei vizite oficiale a lui Napoleon la Milano.
Odată cu căderea lui Napoleon, în 1814, Regatul Italiei cu capitala la Milano a fost răsturnat, iar imensul palat a început o ușoară pierdere de importanță, dar a a avut parte imediat de o recuperare și restaurare. Austriecii au acceptat formarea Regatului Lombardia-Venetia și, ca atare, Palazzo Reale din Milano a servit ca sediu al noului vicerege al unui domeniu larg.
Odată cu anexarea Lombardiei la Piemont, în 1859, palatul a adăpostit pe noul guvernator, Massimo d'Azeglio. Odată cu proclamarea regatului Italiei, în 1861, palatul a devenit resedință regală a monarhiei Savoia. Cu toate acestea, palatul a fost puțin folosit odată ce capitala s-a mutat la Florența. Umberto I-ul, a locuit în principal, în Villa Reale di Monza, dar după asasinarea sa, în 1900, fiul său, Vittorio Emanuele al III-lea, a evitat Milano. Ultima recepție regală oficială a avut loc la Milano, în 1906, cu ocazia Expoziției Universale.
In 1919, președintele Woodrow Wilson a fost salutat la Milano de către Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia. Aceasta a fost ultima vizită oficială de la Palazzo Reale. La 11 octombrie, în același an, palatul a fost vândut de către Casa de Savoia statului italian, cu condiția ca unele apartamente să rămană disponibile  familiei regale.
Odată cu vânzarea palatului, s-au operat mari schimbări. Prima a fost scurtarea parții celei mai apropiate de Dom, fără a afecta proporțiile monumentale ale palatului. In al doilea rând au avut loc ravagii, în 1925, când s-a trecut la demolarea Grajdurilor Regale și apoi din nou între 1936-1937, când așa-numitele "mâneci lungi" au fost scurtate cu cel puțin 60 de metri, pentru a construi Arengario. Acest lucru a distrus cu siguranță frumusețea clădirii, legată în mare măsură de relațiile proportionate dintre organismele sale
Intreaga clădire a fost grav avariată în timpul nopții de 15 august 1943, când orașul a fost lovit de un raid de bombardament britanic. Bombele nu a lovit direct în clădire, dar clădirea a fost distrusă de un incendiu declanșat în clădirile învecinate care a afectat podul Sălii Cariatidelor. Arderea și curbarea lemnului a  provocat prăbușirea structurii mari. Fermele au căzut și au împărțit balconul în mai multe locuri. In cele din urmă s-a deteriorat și podeaua. Temperatura ridicată din spațiul supraîncălzit a produs exfolierea stucului. Sub influența căldurii materialele și-au schimbat culoarea. Prin distrugerile provocate de incendiu s-a produs ruinarea definitivă a faimoasei săli, inclusiv ale picturilor lui Appiani care au fost păstrate acolo.
După război, în 1947, superintendența patrimoniului cultural a început renovarea clădirii începând cu Sala Cariatidelor. S-a realizat o nouă podea și un nou acoperiș, deși acestea nu mai aveau decoratiunile anterioare (cu toate că exista o documentație amplă) pentru a lăsa o mărturie a războiului ce s-a abătut peste Milano.
Spațiul a câștigat în reputație în 1953, când a fost ales de artistul spaniel Picasso pentru a găzdui o expoziție a sa numită Guernica. Tabloul a fost expus la Palazzo Reale, locul de desfășurare fiind ales cu un scop simbolic clar.
Cu toate acestea abia în anul 2000, sala și-a recăpătat fosta glorie, cu o restaurare foarte atentă, care a eliminat înnegrirea de pe pereți cauzată de incendiul din 1943 și au fost consolidate toate suprafețele (structurale și de vopsire). Pe suprafața plafonului, încă alb, au fost elaborate schițe ale modului în care apărea tavanul înainte de prăbușire.
Abia la începutul secolului 21, la mai mult de cincizeci de ani după distrugerea din timpul războiului, Palatul Regal i s-a atribuit un rol central în viața socială și culturală a orașului Milano. In a treia etapă de restaurare, întreaga clădire  a ajuns la gloria de odinioară, primele două etape au fiind finalizate. Acest fapt permite vizitatorilor contemporani posibilitatea de a admira salile Muzeului Palatului cu un itinerar prin cele patru etape istorice ale sale: epoca Teresiană și neoclasică, epoca napoleoniană, restaurarea și unificarea Italiei.

Restaurarea a presupus și o sarcină complexă de reconstrucție a mobilierului original, pentru a permite o reproducere mai largă și istorică, cât mai nuanțată și stilistică ale vieții clădirii. Primele imagini vizibile sunt halele aparținând perioadei neoclasice, cu reconstrucția variind de la Giuseppe Piermarini până în timpul lui Napoleon. Ele sunt cele care explică cel mai bine splendoarea erei "luminate", în timpul căreia orașul a avut un rol major în Europa. Cea de a treia fază a restaurării, încă în curs de desfășurare, va retroceda muzeului spațiile de la apartamentele vechi de rezervă, până la mărturiile regale de viață din sec.al 19-lea după planuri bine documentate și întreținute.
In prezent Palazzo Reale atrge mulțime de vizitatori care formează, de cele mai multe ori, șiruri lungi la întrare.
Teatro alla Scala
Este sigur că toată lumea cultă a auzit de Teatro alla Scala din Milano, locul unde muzica de operă italiană, inegalabilă prin melodicitate și cantabilitate s-a impus prin creativitate în muzica lumii. Ideea de operă este asociată în toată lumea muzicală a lumii cu această instituție culturală din Milano.  Și astăzi acest teatru este considerat unul dintre cele mai competitive din lume, alături de Royal Opera House of Covent Garden din Londra, The Metropolitan Opera din New York sau Wiener Staastoper.
La Scala este poate cel mai faimos teatru de operă de pe mapamond, locul în care cei mai talentaţi şi importanţi artişti din lume sunt onoraţi să fie invitaţi. Cămin al lui Rossini, Bellini, Donizetti şi Verdi,
Teatrul a fost construit în 1717, pe vremea lui Pergolesi, fiind unul dintre cele mai vechi teatre de operă din lume. La începuturi se numea altfel: Teatro Regio Ducal. Aici au avut loc premierele operelor Ascanio in Alba, Mitridate, re di Ponto și Lucio Silla ale lui Wolfagang Amadeus Mozart, printer cele mai multe altele, compuse de muzicieni italieni. Acea primă clădire a ars într-un incendiu din anul 1776, iar actualul edificiu a fost ridicat pe locul unei biserici care se numea Santa Maria della Scala, aceasta fiind și originea noului nume al teatrului: La Scala. La 3 august 1778, la inaugurare, nu s-a jucat vreo capodoperă de-a lui Amadeus ci, așa cum era de așteptat, una a unui italian, marele său rival Antonio Salieri, anume Europa riconosciuta, în premieră mondială.
Inițial noul teatru a cunoscut sub numele Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala. Cei mai mari artiști de operă italieni și mulțime dintre cei străini au cântat pe scena La Scala în ultimii 200 de ani.
Peste 226 de ani, în 2004, când, după o renovare majoră care a durat 2 ani, compania oerei a revenit acasă, în clădirea restaurată, această operă a fost jucată din nou, la deschiderea stagiunii, pe 7 decembrie. Aristocrația milaneză a finanțat cu elan construcția, contributorii primind în schimb lojele pe care și le-au împodobit epatant și din care urma a  urmări spectacolele și a-și etala opulența.
Măreţie, lux şi învelișul timpului,  acestea sunt cuvintele care le vin în cap persoanelor care au şansa de a vizita Scala din Milano. Pentru că majoritatea stucaturilor şi a ornamentelor datează de cel puţin o sută de ani. Şi, aşa cum spune majoritatea vizitatorilor, este  păcat să se strice sau să se actualizeze Scala. Frumuseţea şi parfumul trecutului îşi au farmecul lor de netăgăduit.
Iniţiatorii construcţiei teatrului cel nou au fost câţiva oameni de afaceri milanezi. Aceştia aveau loje plătite la Teatrul Regio Ducale, distrus în urma incendiului din 1776. Nemulţumiţi că nu mai au unde merge să vadă spectacole, oamenii de afaceri au trimis o scrisoare Arhiducelui Ferdinand de Austria, în care îi cereau reconstrucţia teatrului ars, oferind și contribuția lor substanțială.
Arhitectul ales de milanezi pentru a desena noul teatru a fost Giuseppe Piermarini, însă el a fost respins de Contele Firmian, fostul guvernator al provinciei Lombardi (care conducea oraşul Milano). Abia cel de-al doilea plan, propus în 1776 direct împărătesei Austro-Ungariei, Maria Tereza, a fost acceptat. Timp de doi ani, arhitecţii Pietro Marliani, Pietro Nosetti, Antonio şi Giuseppe Fe au depus toate eforturile pentru a construi această clădire.
Teatrul a fost construit pe locul în care se afla Biserica Santa Maria della Scala, care a fost desacralizată și demolată de autorităţile vremii pentru acest proiect. De altfel, numele teatrului vine de la cel al bisericii.
Piermarini, un neoclasic prin excelenţă, a conceput o clădire mai degrabă severă, fără virtuţi deosebite, s-ar spune chiar anostă. Simulacrurile de coloane sînt din granit, restul faţadei fiind completat cu o piatră pal-gălbuie cunoscută sub numele de viggiu, deasupra aflîndu-se un fronton cu un basorelief care îl înfăţişează pe Apollo în cvadriga sa. Ce se pierde prin aspectul exterior anonim (faţada se pare că a fost construită pentru o clădire cu faţa într-o stradă şi nu într-o piaţă) se cîştigă însă în interior. Din foaierul monumental se intră în cele 678 de loje aflate pe patru niveluri, deasupra cărora se află cele două niveluri de loggiones, stalul (în care iniţial se stătea în picioare), toate capitonate în catifea roşie şi bogat împodobite, sînt aşezate în formă de potcoavă în faţa scenei lungi de 16,5 m, lată de 20,4 m şi înaltă de 26 m, una dintre cele mai mari din Europa. Vizavi de scenă se află loja regală. Se pare că principalul scop urmărit şi atins de arhitect a fost realizarea unei acustici fenomenale, întregul edificiu formînd o uriaşă cutie de rezonanţă.
In loggiones, etajele superioare se află o adevărată “tocătoare” de artişti. Fini cunoscători, aceşti spectatori nu se sfiesc, la cea mai mică eroare, să alunge artiştii de pe scenă. In 2002, Roberto Alagna a fost silit să plece în mijlocul spectacolului și a fost înlocuit pe loc cu un alt tenor în haine de stradă.
Scala a fost locul în care s-au produs cei mai mari artişti ai timpului, cîntăreţi, dirijori, compozitori. Primul mare dirijor al Scalei a fost Salieri (pe vremea sa nu exista încă fosa orchestrei), mai apoi, la începutul sec.al 20-lea, Arturo Toscanini, în două perioade, a făcut furori la pupitrul Scalei.
Aici au avut, de asemenea, loc premiere ale unor opere celebre. Marele Verdi, chiar dacă iniţial a fost supărat pe Scala pentru că aici i s-a “măcelărit” (termenul îi aparţine) “Ioana D’Arc”, ulterior va da aici premiera cu celebrele librete de la “Othello” şi “Falstaff”.
Teatrul a avut aproape 3.000 de locuri şi a devenit în scurt timp locul de întâlnire a nobilimii milaneze. Construcţia a fost amortizată din vânzarea palchi (loje private) către doritori. De altfel, faptul că acestea s-au vândut a contribuit şi mai mult la înfrumuseţarea teatrului, pentru că proprietarii acestora se întreceau în a angaja artişti de clasă care să picteze pereţii şi să amenajeze lojele. Teatrul era luminat cu 84 de lămpi cu gaz în zona palcoscenico (scena) şi alte 1.000 în restul sălii. Pentru a se evita riscul unui incendiu, câteva încăperi erau în permanenţă pline cu găleţi cu apă. Abia în 1883 s-a introdus iluminatul electric.
Decoraţiunile interioare iniţiale au fost de mai multe ori restaurate sau înlocuite. O primă restaurare şi modificare a fost făcută în 1807 de către Giovani Perego. După 27 de ani, Alessandro Sanquirico modifică stucaturile şi realizează şi proiectul după care se face marele candelabru central, care va fi înlocuit în 1860. Foaierul cu oglinzi a fost modificat şi modernizat în 1936. 
Structura inițială a fost renovată în 1907, când a primit aspectul actual cu 2800 de locuri. Apoi, în 1943, bombardamentele din cel de al Doilea Război Mondial au distrus o parte a clădirii, care a fost reconstruită. Abia la 11 mai 1946, într-o sâmbătă,Scala din Milano a fost redeschisă marelui public cu un concert intrat în istorie, dirijat de Arturo Toscanini. Concertul a fost susţinut de soprana debutantă Renata Tebaldi, care va ajunge unul dintre simbolurile operei: Renata Tebaldi, care va ajunge unul din simbolurile operei.
Stagiunea propriu zisă, cea de operă, a anului 1946 a fost deschisă cu opera Nabucco de Giuseppe Verdi. Pe vremea aceea, stagiunea începea în fiecare an pe 26 decembrie, de Sfântul Ștefan, și în acea joi lumea a putut să o vadă în rolul foarte dificil al lui Abigaille pe o soprană româncă, Lucia Bercescu-Țurcanu. In jurul ei, pe scenă, mai cântau Gino Bechi (Nabucco), foarte tânărul Cesare Siepi (Zaccaria) și Fedora Barbieri (Fenena), iar dirijorul era un alt monstru sacru: Tullio Serafin. Nu există vreo înregistrare despre care să se poată da o  părere. Așa începea din nou o lume. Și complet diferit se va sfârși cea a Luciei Bercescu-Țurcanu. Întoarsă în România comunistă a anului 1957, la puțină vreme de la apariția pe scenele de operă din țară, a fost aproape complet cenzurată, interzisă. A apucat să vadă căderea comunismului, murind în 1995 uitată de mai toată lumea.
Toscanini este unul dintre primii dirijori moderni care a introdus o anumită rigoare orchestrei simfonice și o manieră obiectivă de interpretare, a reformat Scala la toate nivelurile, mergând de la așezarea orchestrei în fosă până la ideea de a diminua intensitatea luminii lămpilor din sală pe perioada spectacolului pentru a crea o atmosferă dramatică spectacolului. Fiind contemporan cu toți marii compozitori veriști ai Italiei, a trăit în mijlocul boemei muzicale milaneze și multora dintre acești compozitori le-a dirijat premierele mondiale ale operelor lor (nu mai puțin de 25 inclusiv Turandot, în a cărui finalizare postumă s-a implicat activ, La Boheme, Pagliacci, La Fanciulla del West) fiind posesorul tuturor detaliilor și intențiilor componistice ale acestora. De altfel și-a botezat fiica Wally, după numele unei celebre opere, La Wally, a prietenului său Alfredo Catalani. In fine, bătrânul maestru revenea în Italia postbelică după 7 ani petrecuți în Statele Unite, unde se autoexilase în timpul războiului și unde a contribuit imens la dezvoltarea muzicii clasice, în calitate de director al Orchestrei NBC. 
Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor, a introdus tradiția reinterpretării marilor spectacole, tradiție ce a continuat fără întrerupere și care a fost reînnoită în secolul XX. De asemenea, Toscanini a adus pe scena teatrului Scala operele lui Richard Wagner și a extins repertoriul orchestral pentru a incluse și muzica simfonică.
Inregistrările concertelor cu această falangă sunt celebre și în ziua de azi.
In 1948, după cel de-al Doilea Război Mondial, au evoluat pe scena teatrului nume mari ale artei spectacolului muzical, printre care Maria Callas, Renata Tebaldi, Giuseppe Di Stefano, Mario Del Monaco și au fost puse în scenă spectacole de balet care au scris istoria operei. În 1986, dirijorul Riccardo Muti a fost numit director muzical, iar din 1989 până în 1998, a reintrodus în repertoriu cele mai îndrăgite spectacole (''Rigoletto'', ''La Traviata'', ''Macbeth'') și multe altele.
 In 2004 a avut loc o nouă renovare, al cărei scop declarat a fost acela de a se perfecţiona acustica sălii de spectacole. In prezent, Scala se numără printre teatrele cu cea mai performantă tehnică de scenă din lume. Datorită acestui lucru, dar şi tradiţiei excelente de care se bucură, aici s-au jucat pentru prima oară opere precum Norma de Bellini (1831), Nabucco (1842), Otello (1887) şi Falstaff de Verdi (1893), Madame Butterfly (1907) sau Turandot de Puccini (1926).
Printre artiştii de renume mondial care au încântat lumea pe scena de la Scala s-au numărat Maria Callas, Enrico Carusso, Jose Carreras, Luciano Pavarotti, Placido Domingo și alți corifei ai scenei de operă.
Sezonul muzicii de operă începe la Scala la 7 decembrie, de ziua Sfântului Ambrozie, patronul spiritual al oraşului Milano. O altă tradiţie ce se păstrează cu sfinţenie, indiferent de consecinţele sale, este aceea ca toate spectacolele să se termine înainte de miezul nopţii. Nu contează că o reprezentaţie durează trei ore şi alta şase. In funcţie de durata sa, spectacolul începe la o oră timpurie sau târzie. După începerea spectacolului, intrarea publicului nu mai este permisă, indiferent de sonoritatea numelui său.
Intotdeauna, deschiderea unei noi stagiuni de spectacole de operă de la Scala a însemnat un mare eveniment, nu numai al orașului Milano, ci al Italiei, nu numai cultural, dar și monden, și chiar social (atâta vreme cât prezența oamenilor politici în sală a început să adune în piața din față, începând din 1968, demonstrațiile de protest). In 1982 a fost înființată Filarmonica della Scala.
Celebrul teatru are şi un muzeu, inaugurat în 1911, în care sunt expuse obiecte preţioase şi documente ce evocă istoria muzicii italiene şi europene. Muzeul mai conţine picturi, schiţe, statui, costume şi alte documente referitoare la compania de operă La Scala, respectiv la istoria acesteia şi a clădirii. In Museo Teatrale alla Scala se poate pătrunde prin foaierul clădirii teatrului liric. La Scala găzduieşte, de asemenea, Accademia d’Arti e Mestieri dello Spettacolo, unde sunt instruite noi generaţii de muzicieni, dar şi personalul tehnic. De asemenea, la Scuola di Ballo del Teatro alla Scala sunt pregătiţi unii dintre cei mai buni balerini din lume. Viaţa şi opera marelui compozitor italian Giuseppe Verdi sunt îngemănate cu Scala din Milano. După ce teatrul a intrat în proprietatea oraşului Milano (în 1872), acesta a încercat să îi unească pe italienii care luptau pentru independenţa de sub dominaţia austriacă. De altfel, încă din 1861, Verdi a luat parte la activitatea politică din Italia, mai ales că numele său devenise simbolul mişcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominaţia austriacă (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D’Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). Multe dintre întâlnirile italienilor care luptau pentru independenţă aveau loc la Scala.
La Scala a fost pentru o perioadă şi cazinou.
Cine dorește să asiste la un spectacol trebuie să îşi achiziţioneze bilete cu foarte multe luni înainte - costul unuia mediu putând ajunge la câteva sute de euro.

Premiere produse la Teatro del Scala de-a lungul vremii:

2007: Teneke de Fabio Vacchi
1988: Montag aus Licht de Karlheinz Stockhausen
1984: Samstag aus Licht de Karlheinz Stockhausen
1957: Dialogues of the Carmelites de Francis Poulenc
1926: Turandot de Giacomo Puccini
1924: Nerone de Arrigo Boito
1904: Madama Butterfly de Giacomo Puccini
1893: Falstaff de Giuseppe Verdi
1892: La Wally de Alfredo Catalani
1889: Edgar de Giacomo Puccini
1887: Otello de Giuseppe Verdi
1885: Marion Delorme de Amilcare Ponchielli
1876: La Gioconda de Amilcare Ponchielli
1870: Il Guarany de Carlos Gomes
1868: Mefistofele de Arrigo Boito
1845: Giovanna d'Arco de Giuseppe Verdi
1843: I Lombardi alla prima crociata de Giuseppe Verdi
1842: Nabucco de Giuseppe Verdi
1840: Un giorno di regno de Giuseppe Verdi
1839: Oberto, Conte di San Bonifacio de Giuseppe Verdi
1835: Maria Stuarda de Gaetano Donizetti
1833: Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti
1831: Norma de Vincenzo Bellini
1829: La straniera de Vincenzo Bellini
1827: Il pirata de Vincenzo Bellini
1820: Margherita d'Anjou de Giacomo Meyerbeer
1814: Il turco in Italia de Gioachino Rossini
1813: Aureliano in Palmira de Gioachino Rossini
1812: La pietra del paragone de Gioachino Rossini
1778: Europa riconosciuta de Antonio Salieri


Pe scena Teatrului Scala s-au afirmat, de-al lungul timpului, cei mai buni artiști lirici ai lumii, printre care se numără și o serie de artiști români de mare valoare. 
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a cântat aici soprana Maria Cebotari, Viorica Ursulescu, iar după 1950, basul Emil Marinescu. Mai recent, printre artiștii români care s-au afirmat pe celebra scenă se numără sopranele Angela Gheorghiu, Virginia Zeani, Nelly Miricioiu, Eugenia Moldoveanu, Irina Iordăchescu, Anita Hartig, Valentina Naforniță, Letiția Nicoleta Vițelaru, Hariclea DarcléeVirginia Zeani, Mariana Nicolescu, Daniel Iordăchescu, şi Angela Burlacu.tenorul Ștefan Pop, basul Adrian Sâmpetrean și mulți alții.
De altfel, Hariclea Darclée, care a debutat la Scala pe 26 decembrie 1890 cu rolul Chimène din Le Cid de Massenet, a fost aplaudată chiar de Giuseppe Verdi.
Violetta din „Traviata”, Gilda din „Rigoletto”, Luisa din „Luisa Miller”, Micaëla din „Carmen” au fost cele patru importante personaje interpretate de renumita soprană Elena Moşuc în ultimii opt ani, pe scena legendarului teatru La Scala din Milano. Li s-a adăugat de curând, la început de vară, Lucia di Lammermoor din opera omonimă donizettiană, consfinţind prin cele cinci roluri un parcurs de excepţie, o împlinire onorantă, cu caracter de unicitate între cântăreţii români contemporani, dar şi într-o perspectivă istorică de 35 de ani. Stau mărturie arhivele electronice ale teatrului. După mult Verdi arhetipal şi un Bizet, poate că „Lucia di Lammermoor” era opera cea mai aşteptată pe care Elena Moşuc avea s-o interpreteze pe scena de la Piermarini (cum mai este cunoscut teatrul, după numele celebrului arhitect), dată fiind reputaţia de mare soprană belcantistă care îi aureolează cartea de vizită. Din anul 1983, rolul nu mai fusese interpretat acolo de către o româncă, glăsuiesc arhivele
Sunt foarte interesante acțiunile și evenimentele legate de renovarea capitală și ultimă ce a durat 2 ani, între 2002 și 2004.
La 7 decembrie 2001, spectacolul cu opera Otello a încheiat anul Verdi și, pentru moment, s-au încheiat și spectacolele susținute în această clădire, iar în ianuarie 2002 au început ample lucrări de renovare.
La 19 ianuarie 2002, s-a deschis noul Teatru Arcimboldi, construit în fosta zonă industrială Pirelli-Bicocca, cu spectacolul ''La Traviata'', iar la 23 mai, s-a deschis Muzeul teatrului la Palatul Busca. Teatrul Arcimboldi, prin cele 2.400 de locuri ale sale, urma să asigure timp de doi ani afișul operelor puse în scenă aici.
Proiectul de restaurare al teatrului a vizat transmisibilitatea integrală, conservarea și valorificarea bunului arhitectonic printr-o serie de lucrări de specialitate, de curățare și consolidare a zonelor degradate, în scopul opririi procesului de degradare. Munca de conservare a inclus, în schimb, trei spații diferite: avancorpul teatrului cu foaiere și spații pentru public, sala teatrală și așa-numita clădire ''Casino Ricordi'', unde s-au efectuat lucrări, printre altele, de ameliorare a acusticii sălii, redescoperind pardoseala din teracotă a scenelor și din mozaic venețian și marmură a coridoarelor. Restaurarea acestei părți a teatrului a avut un caracter exclusiv ''de conservare'', în scopul menținerii ornamentelor și tradiționalelor culori roșu și auriu ale finisajelor, decorurilor și draperiilor. S-a propus din nou catifeaua roșie ca material, culoare și amplasare și au fost renovate mai ales brațele scaunelor din sală, ornamentele scenelor și galeriilor, spătarele scaunelor, cortina, tapițeria lojilor, fotoliile din stal și din galerii. Peste tot a fost eliminată mocheta, din rațiuni de acustică și pentru a se pune în valoare pardoseala de marmură.
In ceea ce privește ''turnul scenic'', pentru a răspunde noilor cerințe scenice de realizare a unui nou perete extern, a fost ridicat acoperișul cu 38 de metri față de parter. In planurile din spatele turnului au fost realizate șase săli de repetiție care ajung la înălțimea acoperișului turnului. Noul spațiu scenic se prezintă acum ca un mare ''L'' de 1.600 metri pătrați, împărțit în trei zone: scenă, culise și spațiul lateral. Un sistem de planuri mobile face posibilă montarea simultană a două decoruri, datorită unei mașini scenice care se întinde 17 metri sub nivelul scenei. Mașina scenică este alcătuită din ''care tehnologice'', fiecare lung de 30 de metri, cu o greutate de 30 de tone și permițând creșterea cu 30% a ofertei de spectacole, cu posibilitatea de a oferi două decoruri simultan. Restructurarea teatrului a permis și creșterea numărului de locuri, de la 1816 la 2030, în timp ce elipsoida găzduiește numeroase servicii printre care cabine, vestiare, cantină, băi, săli de repetiție.
În ceea ce privește acustica, s-a recurs la serviciile expertului Higini Arau, membru al Societății Spaniole de Acustică și autor al unor numeroase lucrări în teatre europene. Vechea pardoseală era alcătuită dintr-un parchet rigid, sprijinit pur și simplu pe molozul rezultat în urma bombardamentului din august 1943 și cu totul inadecvat din punct de vedere acustic. Intervențiile pentru ameliorarea acusticii au vizat și căptușirea internă a scenei. Între așa-numitul ''molton'' și tapiseria de satin a fost plasat un văl de polietilenă pentru a asigura o atenuare a impactului sonor.
In cursul lucrărilor, al căror cost total s-a cifrat la 60 de milioane de euro, au fost instalate 6 macarale, s-au făcut demolări de 120 de metri cubi, săpături de 17.500 de metri cubi, fundații speciale de 17.000 de metri cubi și 16.000 de metri cubi de beton. Pentru ''a arma'' structurile din ciment s-au folosit 2.000 de tone de oțel și 700 de tone pentru structurile metalice. S-au plasat 600 km de cabluri electrice pentru a garanta o putere de 4.000 de kilowați. In ceea ce privește dimensiunile, scena măsoară acum 20 de metri pe 18, zona scenei este de 1.600 metri pătrați, iar turnul scenic măsoară în total 56 de metri. Pardoseala sălii teatrale are 450 de metri pătrați, în timp ce aceea a foaierelor și galeriilor are 850 de metri pătrați.
După o lungă perioadă de consolidare și reconstrucție, Scala și-a redeschis porțile pentru muzică și pentru public la 7 decembrie 2004, cu opera lui Antonio Salieri ''Europa Riconosciuta'', care a inaugurat instituția în 1778, dar de data aceasta sub bagheta dirijorală a maestrului Riccardo Muti, director muzical al instituției. De asemenea, Muzeul a revenit în aceeași clădire.
In urma restaurării, Teatrul Scala a revenit în avangarda tehnologică. Cu toate acestea, nu inventivitatea producțiilor a făcut ca La Scala să fie ceea ce este astăzi, ci opera italiană însăși. La Scala a fost un templu al compozitorilor care au compus pentru ea, al dirijorilor care au dirijat aici, al cântăreților care au interpretat aceste opere.
Piața La Scala și Monumentul Leonardo Da Vinci
Ajunși în centrul orașului Milano, vizitatorii mai noi sau mai vechi sunt atrași inexorabil de Domul imens dăltuit ca o dantelărie de piatră albă și de marmură și inevitabil de impresionanta Piață a Domului aflată în fața acestuia. Trecând prin luxoasa Galerie Vittorio Emanuele II pe artera principală și mergând cu spatele la Dom se ajunge în capătul opus în Piața La Scala, piața ce expune simbolul musical al Italiei, Teatro La Scala. Desigur că această piață atrage în special pe iubitorii de muzică de operă, iubitori ce nu depășesc 1% din populația țărilor civilizate, cu rădăcini în Europa.
Piața a fost amenajată în forma actuală în anul 1960. De la început a fost concepută ca piață pietonală, stăpânită pe o latură de Teatro La Scala cu muzeul său renumit și în centru de monumentul dedicat lui Leonardo Da Vinci, înconjurat de elevii săi cei mai apreciați și de porumbeii din partea de nord-vest. Monumentul înalt și dominator a fost realizat de sculptorul Pietro Magni în anul 1872
Vis-a–vis de Operă se află Palatul Marino (cea mai veche constructie din piată, opera lui Galeazzo Alessi în 1563) si Cladirea Bancii Comerciale Italiene (partea de N-E). Pe partea de S-V a pietei se află Galeria Vittorio Emanuele II și Palatul Beltrami. Beltrami este arhitectul propriului sau palat, al sediului Băncii Comerciale Italiene și al fațadei Palatului Marino. In patrimoniul pietei se află și muzeul de arta italiana dedicat secolelor al 19-lea și al 20-lea cu lucrări ale artiștilor cu preponderență lombarzi: Antonio Canova Umberto Boccioni,  Boldini Giovanni , Previati Gaetano, Boldini Giovanni , Previati Gaetano, Alberto Burri, Lucio Fontana, Emilio Vedova.

Plasat în mijlocul pieței și cu fața spre Opera La Scala, monumental lui Leonaedo Da Vinci este înconjurat de un peron circular larg, înalt cât un trotuar și plantat cu puțină vegetație de talie mică.
In viata sa, Leonardo da Vinci (1542-1519), geniu polivalent, care a întruchipat idealurile Renașterii, a avut două perioade se ședere în Milano: 1482-1499 și 1506-1511. Este știut faptul ca Da Vinci s a născut in Florența și a trăit în mai multe orașe ale Italiei. Și-a sfârșit viața în Franța, sub protecția regelui.
Geniu enciclopedist fără egal, Leonardo da Vinci, este prezentat, în Piața La Scala pe un piedestal la poalele căruia străjuiesc patru dintre studenții favoriți ai artistului, prin care sculptorul a descris patru dintre domeniile în care a excelat Leonardo Da Vinci: arhitectura, ingineria, pictura, sculptura. 
Din prima perioadă a șederii in Milano, Leonardo Da Vinci a pictat Cina cea de taina în sala de mese a bisericii Santa Maria delle Grazie. Alaturi de aceasta pictură, Mona Lisa, aflată în Muzeul Luvru din Paris, sunt cele mai apreciate picturi ale Renașterii. Ingeniozitatea lui mecanica l-a situat cu mult înaintea vremurilor trăite de el. 
Milano l-a atras mai mult decât Florența, unde ducele Sforza Lodovico l-a ispitit cu proiectele sale pe artist, încat acesta a rămas aici pentru 17 ani, în calitate de pictor și inginer. Pe parcursul acestor ani a organizat decorativ baluri, a sculptat și a pictat, a fost consilier pe probleme militare, fortificații și arhitectură și inginer în domeniul hidraulic și mecanic. In aceasta perioada a realizat si pictura Fecioara intre stânci și a decorat tavanul Sala delle Asse a castelului Sforzesco. 
In Milano Leonardo Da Vinci a avut un atelier, unde a adunat pe lângă el ucenici și studenți ca: Francesco Napoletano, Andrea Solari, Marco d’Oggiono, Andrea Salai, Giovanni Antonio Boltraffio, Ambrogio de Predis, Bernardino de’Conti. După moartea lui Sforza, Leonardo Da Vinci a părăsit Milano.
Carol d’Amboise i-a cerut lui Leonardo Da Vinci să se întoarcă în Milano în anul 1506. Artistul l-a consiliat în probleme de arhitectură și hidrotehnică (canalul Adda, care leagă Milano de Lacul Como). In atelierul maestrului au apărut studenți noi ca Cesare da Sesto, Giampetrino, Bernardino Luini și junele nobil Francesco Melzi. In aceasta perioadă artistul a pictat puțin, a abandonat un alt proiect sculptural (statuia ecvestră a lui Sforza a avut parte de același tratament), în schimb si-a adâncit studiile de anatomie. Tot din această perioadă datează și manuscrise cu studii de optică, mecanică, geologie, matematică, botanică. 
Aici, în această piață se poate petrece ceva timp, uitând de timp și admirând monumentul marelui artist, dar și rememorând minunate uverturi, arii sau coruri din opere (cu predilecție italiene).
Piața San Babila
Situată în centrul orșului, Milano, în cartierul Duomo, Piața San Babila, se află localizată între Corso Vittorio Emanuele și Piazza Duomo, și a constituit pentru mult timp locul de întâlnire pentru lumea bună din Milano
Arhitectura clădirilor în această zonă a avut culori sumbre până la construirea acestei piețe, locația fiind fieful potentaților vremii din perioada fascistă a anilor treizeci din secolul trecut. Construirea pieții a dus la deschiderea Corso Vittorio Emanuele și a feței bazilicii vechi San Babila, chiar dacă s-a micșorat puțin Corso Venezia dinspre acest capăt. Piața are o formă dreptunghiulară și este străjuită pe latura lungă de palatul Banca Popolare di Milano (construit de către Giovanni Greppi în 1931), în timp ce pe partea opusă se află o clădire lungă cu  arcade (construită de Emilio Lancia, în 1931), care se încheie cu Turnul SNIA, o clădire zgarie-nori din Piazza San Babila, în centrul istoric din Milano. Turnul are 60 de metri înalțime, cu 15 etaje. 
A fost primul zgârie-nori și timp de 14 ani cea mai înaltă clădire din Milano. A fost construit în anul 1937 de arhitectul Alessandro Rimini, după ample lucrări de urbanizare care a avut loc în perioada fascistă. Clădirea construită pe un lot trapezoidal, se reduce de la etajul cinci unde găzduiște două terase mari cu vedere spre Via Montenapoleone și Via Bagutta, și se îngustează în continuare până la ultimile două etaje. Exteriorul este în mare parte acoperit de foi de trahit galben Abano în timp ce cadrele ferestrelor și pridvorul de la intrare sunt de culoare verde serpentine, pentru a da un joc studiat de culoare a întregii structuri.
Palatul Toro este situat pe locul Galleria de Cristofori, prima stradă comercială acoperită din Milano (în afară de Galeria Vittorio Emanuele). Construcția lui a fost lansată în 1935, fiind proiectată de Emilio Lancia și Raffaele Merendi. Ideea de bază a proiectului a fost de a reuni funcții de afaceri, administrative, rezidentiale și de divertisment (Teatrul Nou subteran) din același modul constructiv, la intersecția Piazza San Babila, Corso Vittorio Emanuele și Corso Matteotti.
Marea fântână din mijlocul pieței este destul de recentă, fiind donată orașului de către Fiera Milano, în 1997.
Partea de nord a pieței cu palatul și garajul de dell'UPIM (Traversi Garaj), ambele de Giuseppe De Min, a fost finalizată în 1938.
Astăzi piața este foarte aglomerată și constituie un loc preferat de tineri, care stau și lenevesc pe marginea fântânii cu aspect de lalea răsturnată pe ale cărei petale apa curge ca o peliculă.
Biserica San Babila
Biserica a fost construită pe locul unui templu păgân dedicat Soarelui, din care nu au mai rămas urme. In sec.al 4-lea aici s a construit un lăcaș religios creștin, lăcaș reconstruit în sec.al 9-lea. Bazilica de astăzi este mult mai mare decat cea inițială, deoarece la sfârșitul sec.al 16-lea i s-au adăugat noi spații si i s-a finalizat fațada în stil baroc. Arhitectul Paolo Cesa Bianchi a renovat acest lăcaș în anul 1880 în stil romanic. In anul 1905 bazilica a suferit o nouă renovare cu fațadă neo romanică. Clopotnita a suferit și ea transformări. In epoca de începuturi, bazilica San Babila a fost al doilea centru religios ca importanță după Catedrala  în construcție și Bazilica Sant'Ambrogio
Fațada bazilicii este împărțită în trei secțiuni corespunzătoare celor trei nave. Fațada este colorată în două tonuri de culori: piatră de culoare deschisă și cărămidă de culoare închisă, combinație caracteristică fațadelor romane lombarde din secolele 11-12. Cele trei portaluri sunt decorate cu mozaic. Portalul central îl reprezintă pe Isus Christos pe fundal auriu, iar luneta este sub formă de arc rotund deasupra portalului.
De o parte și de alta a arcadelor ce încadrează mozaicul se găsesc două coloane sculptate. Deasupra lunetei cu mozaicul se găsește o arcadă de marmură străjuită de coloane subțiri, sculptate, ce încadrează trei ferestre încastrate între coloane sculptate, separate de arcade ce dau aparența unei loggii. Deasupra acestei arcade se află o fereastră în formă de cruce grecească, care este încadrata de alte doua ferestre dreptunghiulare cu partea superioară arcuită. Portalurile laterale au deasupra medalioane. Deasupra acestora se găsește o fereastră rotundă (pe fiecare parte câte una). Aproape de streașină și deasupra ferestrelor rotunde se găsește o fereastra dreptunghiulara cu partea superioara arcuita. Sub streșini, fațada se termină cu decorațiuni sub formă de arcade.
Interiorul bazilicii San Babila are trei nave separate de stâlpi cu coloane. Deasupra naosului se afla domul sub formă de cruce.
Aproape de sanctuarul de deasupra navei centrale se ridică felinarul octogonal. Structura internă a bisericii se datorează în principal restaurării din anul 1926.
Din perioada medievală a rămas doar un grup mic de cinci pietre funerare din sec.al 17-lea plasate pe peretele din dreapta de la intrare. In culoar se găsește tabloul Madonnei din sec.al 17-lea.
Cele două capele laterale datează din Renașterea târzie, dar sunt decorate cu imagini de stil academic modern. în special, cea de la stânga, cu hramul Sf. Iosif, conține picturi ale lui Ludovico Pogliaghi (Sfântul Iosif cu pruncul Iisus și sfinți), cea din dreapta, cu hramul Sf. Anton de Padova, are picturi de Giuseppe Bertini (Sf. Antonie la poalele crucifixului) și Joseph Mentessi (Sfintii franciscani).
In interiorul bisericii se afla o orga Zanin, realizată în întregime cu sistemul de transmisie mecanică.
Biserica San Babila se află la intretăierea Corso Venezia, Corso Vittorio Emanuele II, Corso Europa, Corso Monforte, în piața cu același nume.
Biserica Sant'Ambrogio
Basilica Sant'Ambrogio este una dintre cele mai vechi biserici din Milano și este situată în Piazza Sant'Ambrogio din Milano. Este astăzi nu numai un monument creștin timpuriu al începutului epocii medievale, dar, totodată este un punct fundamental al istoriei orașului Milano. Acesta a fost, în mod tradițional, considerată a doua biserică ca importanță a orașului.
Construită între anii 379 și 386 de către episcopul Ambrosius al Milano-ului, într-o zonă în care au fost îngropați numeroși martiri ai persecuțiilor romane. Pentru aceasta a fost dedicată martirilor și a fost numită Basilica Martyrum: același episcop Ambrogius a dorit adunarea tuturor moașteleor sfinților mucenici Victor, Nabor, fericit, Vitale, Valeria, Gervasio și Protasio, în același loc. Sant'Ambrogio însuși a fost îngropat acolo și  biserica numele său.
In secolul al 9-lea, a suferit renovări majore, inițiate de Episcopul Angilbert al II-lea (824-860), care a adăugat o absidă mare, precedată de un spațiu dominat de o boltă, sub care s-au desfășurat funcțiile liturgice. In aceeași perioadă, absida a fost decorată cu un mozaic mare, care încă mai există și reprezintă pe Iisus șezând între martiri și pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, mosaic completat cu două episoade din viața Sfântului Ambrosius, pe martirii milanezi Gervasio și Protasio
Absida bisericii Sant'Ambrogio și corul de lemn au fost parțial distruse în 1943 de bombardamentele anglo-americane. De altfel, întreaga biserică a fost grav afectată de acele bombardamentele din 1943.
La Ciborium-ul din epoca ottoniană, s-au adăugat patru frontoane triunghiulare cu un timpan, decorat cu stuc, în secolul al zecelea și încă conservat excelent. Sub ciborium a fost plasat relicvariul Sf. Ambrosius, o capodoperă de aur carolingiană (din argint, aur, pietre prețioase și email), ca semn vizibil al prezenței moaștelor sfântului, plasat chiar sub altarul principal și vizibil printr-o fereastră pe partea din spate.
Basilica a luat aspectul final între 1088 și 1099, atunci când, în urma Episcopului Anselm, a fost reconstruit radical în stilul arhitecturii romanice. S-au fost menținut trei nave și trei abside corespunzătoare, în plus față de cele patru laturi, deși de atunci nu mai erau necesare pentru a adăposti catehumenile, ci a folosi numai ca loc de întâlnire.
Felinarul s-a adăugat spre sfârșitul sec.al 12-lea, dar sa prăbușit în curând (06 iulie 1196), A fost imediat reconstruit. Structura externă specială are galerii cu arcade pe două registre.
La 4 august, anul 1258, lăcașul a devenit scena Păcii Sfântului Ambrozie, care a pus capăt luptelor interne ale orașului Milano, între nobili (militum) și oamenii simpli (populi).
Inițial, călugării benedictini au avut grijă de administrarea bazilicii și sub auspiciile lor Donato Bramante a câștigat, în 1492, acordul comisiei pentru a proiecta noua casă parohială, reconstruirea unor părți ale mănăstirii și reamenajarea și dispunerea capelelor din biserică. Benedictinii a rămas administratori până în 1497, când au fost înlocuiți de abația cisterciană de Clairvaux din Milano, care a promovat numeroase activități culturale, cum ar fi deschiderea publică a celei mai mari biblioteci monahale.
Situația a rămas neschimbată până în 1799, când, după tumultul Revoluției Franceze, Republica Cisalpine a decis să suprime independența bisericii și instaurareze în lăcaș un spital militar. La sfârșitul restaurării dominației lui Napoleon și a austriecilor, biserica a fost redeschisă pentru închinare.
Biserica a fost puternic afectată de bombardamentele anglo-americane, din 1943, care au distrus mai ales exteriorul porticului, au deteriorat cupola bisericii, mozaicul din spatele altarului și alte părți externe ale lăcașului. In anii următori a început restaurarea, astfel că în anii '50 biserica a ajuns la fosta glorie.
Cercetări arheologice, realizate cu ocazia lucrărilor de excavare pentru construirea unei parcări subterane de lângă biserică. Cercetările au început în anul 2005 și au permis descoperirea a aproximativ nouăzeci de morminte legate de cimitirul martirilor, situate în afara zidurilor romane, din perioada târzie romană (sec. 4-sec. 5 d.Hr.). Mormintele sărăcăcioase s-au găsit la aproximativ 3,5-4,0 metri adâncime, fiind înmormântări fără structuri sau pietre funerare de însoțire, indicate numai prin prezența oaselor.
Materialul de construcție este de slabă calitate (în principal cărămizi de diferite culori, piatră și ipsos alb) având origine locală. Cu același material s-au construit toate clădirile din peisajul rural înconjurător.
In comparație cu biserica originală, noul plan a fost moștenit cu scrupulozitate: trei nave, cu absidă și portic din față. Planul de interior al bisericii este longitudinal și (excluzând absida) are aceleași dimensiuni ale pridvorului din față.
Basilica Sant'Ambrogio apare astăzi ca un model pentru stilul romantic lombard izolat. Ca și alte exemple de lăcașuri din același tip (precum catedralele de la Pavia, Novara și Vercelli) au fost distruse sau transformate radical ulterior. Această biserică din Milano a fost cu siguranță un exemplu pentru dezvoltări viitoare în domeniul arhitecturii romanice de influență lombardă din acel moment, depășind granițele regionale de astăzi,  inclusiv părți din Emilia și Piemont.

Biserica din secolul al patrulea construită de Sf. Ambrosius este expresia unei noutăți arhitecturale, mai ales în domeniul iluminări și al spațiului. Pe de o parte, lumina provine, în principal, de la ferestrele fațadei (în timp ce galeriile femeilor blochează trecerea laterală a luminii), ceea ce determină o intrare longitudinală. Efectul rezultat este accentuarea maselor structurale, în special la partea de jos, în care există mai multă umbră. Pe de altă parte, spațiul este conceput precum calea creștină timpurie, într-un mod unitar și mistic, dar uman și rațional: prin urmare, apare diviziunea în spații geometrice definite, precum și înălțarea elementelor statice (stâlpii din cluster).
Extern
Fațada are fronton larg și turtit, tipic pentru casele de țară. Ea are două loggii. Cea mai mică are cinci arce egale (dintre care doar trei sunt vizibile în vederea frontală) și este îmbinată cu perimetrul interior al porticului din curte, în timp ce loggia superioară are cinci arcade de înălțime diferită și descrescătoare de la centru spre margini, fapt care favorizează profilul versanților. De asemenea, prezintă arcade suspendate cu cap rotund care "brodează" fusta acoperișului și streașina.
In fața și în afara bisericii se află o curte prelungă, înconjurată de portic cu arcade pe toate laturile. In această curte se făceau botezurile la începuturi. Mai târziu, din sec.al 11-lea, credincioșii au fost botezați deja la naștere. Curtea și-a pierdut astfel funcția inițială căpătând un nou rol, cel de adunare a oamenilor  pentru discuții diverse, sau pentru întâlniri religioase. Din loggia fațadei, episcopul dădea binecuvântarea pentru cetățenii adunați, dar și putea conversa cu mulțimea, acesta fiind un rol social.
Arcadele sunt elegante, susținute de stâlpi flancați de o jumătate de coloană. Arcele au inel dublu, cadrele sunt susținute de arcade similare cu cele ale fațadei, în timp ce pilaștri subțiri se prefigurează pe suprafețele superioare, împărțindu-le în mod regulat.
In decorarea capitelurilor s-au  folosit elemente combinate preromanice (cum ar fi motivele întrețesute) dar și modele originale cu reprezentări de animale sau de  modele vegetale, cu un volum relative sporit. De multe ori, pe colțul capitelului este reprezentat un singur cap ieșit din două corpuri de pe laturile alăturate.
Intre portalul central și portalul culoarului din stânga, se găsește sarcofagul lui Pier Candido Decembrio, din sec.al 15-lea.
Campanilele
 Turnul clopotniță din dreapta datează din secolul al optulea și are aspectul auster tipic pentru turnurile de aparare. Turnul din stânga, numit “canoane”, este mai mare și datează din anul 1144. Design-ul său poate fi atribuit, cu probabilitate, aceluiași arhitect care a proiectat biserica, deoarece reflectă pe verticală aceleași concepte ale patrulaterului, în timp ce ultimele două etaje au fost adăugate târziu, în 1889. In interiorul său s-a păstrat un set de 5 clopote cu tonuri în creștere ce pot reda un adevărat concert specifc.    Clopotele au fost realizate în 1755 de către milanezul Bozzi Bartolomeo. Cele două turnuri sunt o realizare  ușor de recunoscut în Italia ca o inspirație din stilul de turnuri scalare duble de fațadă, derivate dintr-un stil carolingian.

Campanila dei Monaci este dotată cu un clopot turnat în 1582 (notă Sol 3, cu diametrul de 956 mm), care bate în fiecare vineri la ora 3 pentru agonia Domnului.
Intern
Interiorul a fost structurat conform celor mai avansate inovații dincolo de Alpi, cu utilizarea de bolți în cruce cu nervuri în care fiecare element converge într-o structură apropiată cu o arhitectură riguroasă și consecventă. Bolțile pe culoarele dintre bănci, au deschideri de dimensiuni egale cu jumătate din latura unui golf. In restul naosului pe stâlpi mai mici sunt deținute galeriile femeilor.
Altarul este mare, ca și ciborium-ul. Lumina nu se difuzează larg ca și în bisericile creștine timpurii, dar s-a încercat o luminare mai bună prin adăugarea felinarului, care luminează numai cercul de dedesubt. In al treilea golf de pe partea stângă, există amvonul, reconstruit în sec.al 12-lea, cu elementele celui anterior, din secolul al 9-lea, și susținut de coloane cu capiteluri sculptate fin.
Altarul Sf. Ambrozie.
La baza cupolei, în ultimul locaș al navei, există prezbiteriul, având în centru, altarul principal, construit între anii 824 și 859 din Vuolvino, cu frontoane prețioase aurii în relief, cu pietre pe toate cele patru laturi. Altarul este surmontat de un ciborium de aceeași vârstă, comandat de arhiepiscopul de Milano Angilbert al II-lea, de la care și-a luat numele. Ciborium-ul se sprijină pe patru coloane din porfir roșu și are, pe patru fețe, basoreliefuri ilustrând Christos care dă sarcina lui Petru și Pavel (față), Sant'Ambrogio onorat de doi călugări, în prezența Sfinților Gervase și Protase (spate), San Benedict căruia îi este adus un omagiu de către doi călugări (din partea stângă) și Sf. Scolastica onorată de cele două surori (în partea dreaptă).
In absidă, există un mozaic, reconstruit după al doilea război mondial, refolosindu-se rămășițele celui anterior distrus de bombe, care datează din secolul al patrulea, dar modificat în sec.al 9-lea. In centru se află Pantocratorul printre sfinții Gervase și Protase, iar în părțile laterale se văd scene din viața Sfântului Ambrosius.
Altarul San Vittore in Ciel d'Oro
Una dintre cele mai cunoscute opere de artă creștine timpurii și, desigur, de o mare valoare artistică din Milano este, fără îndoială, altarul San Vittore în Ciel d'Oro.
Capela mică, vizibilă până în prezent, a fost construită între anii 316 și 328 de către episcopul Maternus pentru păstrarea rămășițelor martirului Victor. Aici, conform tradiției, Sf. Ambrosius, în jurul anului 375 ar fi plasat cadavrul fratelui său Satir. Odată cu sfințirea ulterioară a lui Satir, capela mică a fost transformată  într-o mică biserică dedicată cultului său și a fost în cele din urmă încorporată în Bazilica ambrozieană abia în sec.al 15-lea.
 Semnificația și faima artistică a acestui element creștin decurge din frumosul decor cu mozaic de pe pereții și tavanul capelei, mozaic care datează din a doua jumătate a secolului al cincilea. Mozaicul a prezentat pe Sfântul Ambrosius între Sf. Gervase și Sf. Protasius, și pe dreapta Sf. Maternus între San Nabor, și Sf. Felix. Cupola cu fond de auriu readuce jumătate din bustul lui Saint Victor. In ceea ce privește pe Sfântul Ambrosius, aici se află unul dintre cele mai vechi și  cunoscute portrete ale episcopului milanez și, ca atare, este considerat cel mai realist portret, deoarece a fost executat  cel mai aproape în timp cu originalul.
Cripta
Cripta din subteranul altarului principal, a fost construită în a doua jumătate a sec.al 10-lea, atunci când în lucrarea de reamenajare a absidei bisericii  se așezau mai bine rămășițele sfinților care sunt venerați astăzi aici: Ambrozie, Gervase și Protaso.
Rămășițele Sfinților Gervese și Protaso au fost mutate de Sfântul Ambrosius din locul lor de îngropare într-un sarcofag de marmură prețioasă sub altarul din noua basilică, în 386. Cei doi sfinți ai orașului Milano au fost așezați împreună inițial în altarul Sfinților Nabor și Felix, în cimitirul Martirilor, pe sol. Locul l-a ocupat, ulterior, biserica San Francesco Grande, demolată în sec.al18-lea.
Atunci când Ambrosius a murit, în 397, a fost înmormântat alături de doi martiri, într-un mormânt separate.
Relicvele s-au pierdut cu timpul și au fost reperate de episcopul Angilbert al IX-lea abia în sec.al 9-lea. Le-a așezat într-un singur sarcofag porfir, pe care l-a așezat peste două înmormântările anterioare, dar cu o orientare diferită, ca urmare a evoluției structurale a bisericii.
Aspectul actual al criptei se datorează modificărilor în sec.al 18-lea, promovată de cardinalul Benedetto Erba Odescalchi, arhiepiscop de Milano, iar în sec.al 19-lea, s-au relocat rămășițele celr trei sfinți, Sant'Ambrogio, San Gervasio și San Protasio , în interiorul unui compartiment format sub ciborium. O urnă de argint cu trupurile sfinților, s-a lucrat în 1897 de către Giovanni Lomazzi după proiectul lui Ippolito Marchetti.
Pe podeaua criptei se, de asemenea, o placă de comemorare a locului în care inițial a fost îngropată Sf. Marcellina, sora lui Ambrosius. Rămășițele acesteia  a fost recunoscută de cardinalul Odescalchi, în 1722, și au fost transferate într-o capelă dedicată special de pe culoar din dreapta.
Orga bisericii Sant'Ambrogio a fost construită în 1951 de către firma de orgi Milano Balbiani-Vegezzi Bossi. Instrumentul este complet electric și este împărțit în trei corpuri distincte.
Castello Sforzesco
Castello Sforzesco este o adevărată fortăreață cu ziduri de cetate care se înalță chiar în inima orașului și reprezintă un reper turistic ușor accesibil.
Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice ce au marcat istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. 14), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene și apoi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. 15). Câteva decenii mai târziu, Ludovico ”Il Moro” avea să-i dea și strălucire spirituală, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleoniene, când au fost dărâmate câteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție. Degradarea majoră a construcției a condus, în perioada sfârșitului de secol 19, la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc altor lucrări citadine. Doar eforturile unor edili locali, în frunte cu strălucitul architect Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea RM, Castello Sforzesco ni se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare.
Venind dinspre Piazza Duomo și străbătând Via Dante, imaginea castelului ni se descoperă chiar la capătul drumului, închizând practic această cale pietonală prelungită dincolo de monumentul lui Giuseppe Garibaldi din Piaza Cairoli cu segmentul rutier Via Luca Beltrami, până în Piazza Castello. Ajungând în acest perimetru, putem face un scurt popas în vecinătatea frumoasei fântâni arteziene din fața intrării în castel (Fontana ” Torta degli sposi”). Locul e mai mereu plin de turiști care zăbovesc minute bune fie pe băncile din jur, fie pe marginea parapetului fântânii, mai ales în zilele fierbinți de vară, sau la apusul soarelui, când asfințitul nuanțează minunat bolta cerului, iar apele fântânii prind strălucire și culoare sub luminile reflectoarelor subacvatice.
La intrare întâmpină monumentalul turn Filarete (numit așa după cel al proiectantului și primului său constructor, Antonio Di Pietro Averlino, supranumit și Filarete). Actualul turn a fost inaugurat în 1905 și este doar o reconstucție de la zero a turnului înălțat de Filarete la mijlocul sec. 15. Are o formă piramidală în patru trepte.
-la nivelul primului segment, cel mai înalt și mai întins ca suprafață, ceea ce-l poate interesa pe vizitator este, desigur, fațada. Chiar deasupra porticului de intrare este plasat basorelieful ridicat în 1905 în memoria lui Umberto I, rege al Italiei în periaoda 1878-1900. Mai sus veghează statuia Sfântului Ambrosius, fost episcop de Milano, unul din cei patru Părinți (Doctori) ai Bisericii Catolice. La dreapta și la stânga statuii, în aplicație murală sunt înfățișate stindardele de luptă ale Casei Sforza.

-un nivel mai sus, perimetrul turnului se îngustează. Pe frontispiciul acestei secțiuni este amplasat un ceas mecanic, al cărui cadran reproduce unul din simbolurile comune familiilor Visconti și Sforza, așa numita ”razza”, înfățișând un soare radiant cu 12 raze îndreptate spre cele 12 simboluri zodiacale. Același blazon, completat și cu simbolul păcii, porumbelul (celebra ”colombina”), purtând o panglică ce are inscripționat motto-ul ”a bon droit”- are dreptate, se regăsește și pe bolta de intrare de sub turn.
-la ultimul nivel se află un balcon acoperit, deschis și vizitării, accesul fiind liber. El oferă o frumoasă panoramă la 360 asupra orașului Milano.
Dincolo de Turnul Filarete se pătrunde imediat în Piazza d'Armi, o vastă curte interioară de forma unui patrulater închis de ziduri de cetate. Piața nu e pavată decât în perimetrul aleii centrale și al altor câteva alei secundare. In rest, un gazon veșnic proaspăt aproape te invită la picnic. Cortille della Roccheta este o curte interioară din stânga palatului ducal, iar în afara zidurilor de află Parcul Sempione.
-planul castelului este un pătrat, inițial circumscris unui perimetru în formă de stea, azi forma acestuia reducându-se la un dreptunghi. Pătratul zidurilor este delimitat la colțurile dinspre răsărit de două turnuri cilindrice: Carmine și Santo Spirito, iar pe partea dinspre apus de alte două turnuri pătrate, Torre Castellana şi Torre Falconiera.
-zidurile crenelate care mărginesc patrulaterul pe toate laturile sale adăpostesc la parterul zonei estice trei puncte de interes turistic: Arhiva fotografică și sala de grafică și fotografie, cu expuneri fotografice realizate din perioada reconstrucției castelului (începutul sec. 20) și până în prezent, Biroul de informații pentru turiști și Sforzinda-spațiul socio-cultural rezervat copiilor între 4-11 ani. Intregul perimetru superior al zidurilor exterioare (inclusiv Torre Castellana-fosta trezorerie a palatului) poate fi parcurs liber de turiștii care doresc să admire castelul și împrejurimile lui de la înălțime.
-spre vest se află palatul ducal, Corte Ducale, despărțit de zonele adiacente prin șanțuri imense atât ca adâncime, cât și ca lățime. In vremea gloriei lor, aceste șanțuri erau umplute cu apă, iar accesul se făcea numai pe podurile mobile. Acum, nu-s decât niște adâncituri respectabile, garnisite cu gazon și cu câteva grămezi de ghiulele autentice de pe vremea războaielor medievale. Pe un astfel de pod încremenit în scurgerea timpului se poate pătrunde în incinta Curții Ducale. Dublul patrulater al palatului delimitează la rândul lui alte două curți interioare: Cortile Ducale spre nord și Cortile della Rocchetta spre sud. Intre ele, o amplă alee centrală conturată și ea de ziduri crenelate, conduce spre ieșirea vestică din castel, cea care deschide accesul spre Parcul Sempione.
Pictura Pieta Rondanini, opera lui Michelangelo, în versiune originală poate fi văzută în Palatul Ducal. Numai două secțiuni ale palatului ducal pot fi vizitate, urmând itinerariul 1 și 2 din oferta de vizitare, respectiv muzeele situate la parter (Muzeul de artă veche) și etajul I (Muzeul mobilei și Piancoteca) al aripii nordice. Față de acestea, Castello Sforzesco mai propune vizitatorilor alte două itinerarii: Muzeul artelor decorative și Muzeul instrumentelor muzicale, deschise în aripa sudică a Palatului Ducal (parterul și etajul La Rocchetta), precum și Muzeul Preistoriei, Muzeul egiptean și sălile de expoziții temporare (Camerele Pillars), aflate la subsolul aripii nordice.
Aceste muzee sunt cele mai reprezentative din oferta castelului. Se va reproduce în cele ce urmează, pe baza adnotărilor reținute din diverse surse documentare, itinerariul străbătut prin acele muzee.
La parter, traseul în formă de U al Muzeului de artă veche conduce prin 15 săli înlănțuite una de alta, ca garnitura unui tren:
*se străbat sălile 1,2 și 3, pășind mai întâi pe lângă un portal antic, cunoscut sub denumirea de Pusterela dei Fabri (Fabri fiind una dintre primele porți de intrare prin zidul medieval al orașului Milano). Facem apoi cunoștință cu mai multe relicve ale creștinătății, din epoca timpurie și până în sec. 14, resturi din Basilica Maior a Sfintei Tecla (cea peste ruinele căreia s-a construit Domul), fragmente de mozaic și fresce ale unor construcții funerare, monumentul funerar al lui Bernabo Visconti realizat de Bonino da Campione (sec.14), două statui votive comandate de Azzone Visconti lui Giovanni Pisano Balduccio pentru a decora biserica San Giovanni in Conca, una din porțile de intrare în oraș, Porta Comasina , alte fragmente de artă romanică și gotică, precum frizele de pe Porta Romana, o altă poartă medievală a orașului.
*sala 4 întâmpină cu stemele pictate ale regelui Spaniei, Filip al II-lea (între altele și Duce de Milano după moartea lui Francisc al II-lea Sforza) și ale soției sale Maria Tudor. Mai descoperim câteva fresce din sec.al 14-lea, supraviețuitoare ale Bisericii Santa Maria di Brera (peste ruinele ei s-au ridicat zidurile castelului), monumentul funerar de pe mormântul Ducelui Azzone Visconti, fragmente arhitectonice extrase dintre ruinele anticei biserici San Giovanni in Conca (precum fresca Buna Vestire, pictată pe portalul de intrare al bisericii).
*sala 5 are aspectul unei capele creștine, datorită lunetelor și frescelor cu subiecte biblice expuse pe pereți. Picturile aparțin sec.al 16-lea și au fost executate la comanda guvernatorului de Milano, Fernando Alvarez Figueroa (Marele Duce de Alba). Exponatul cel mai prețios este Crucifixul de lemn, expus în centrul încăperii, sculptură aparținând sec.al 14-lea, înfățișând un Chistos ascetic și profund torturat de chinurile răstignirii. Alături, este expusă o patetică statuie de alabastru, ”Sărutul lui Iuda”, reproducând scena dramatică a vânzării Domnului, sub mărturia vizuală a Sfântului Petru și a altor patru discipoli ai Săi. Autorul ei nu este cunoscut, dar inscripția anexată arată că obiectul a aparținut colecției de artă a ”salvatorului” Castelului Sforzesco, arhitectul Luca Beltrami, care a donat-o muzeului.
*sălile 6 și 7 sunt dedicate exclusiv istoriei orașului Milano, prin expunerea unor frize ce redau scene din viața milanezilor de după distrugerile datorate lui Frederick I Barbarosa, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Apus, care în 1162 a cucerit orașul Milano. De o notorietate mai aparte se bucură sala 7, cunoscută sub numele de Sala del Gonfalone. Aici sunt expuse șapte tapițerii de mari dimensiuni, dintre care una este plasată în centrul încăperii și ne uimește cu desăvârșita ei lucrătură, căci țesătura brodată este realizată pe ambele părți ale pânzei, fără noduri și fără alte legături vizibile. Desenul îl înfățișează pe Sfântul Ambrosius, primul patron al orașului și este realizat în atelierele milaneze în anul 1566. Celelate tapițeriii expuse pe pereți, contemporane celei a Sfântului Ambrosius evocă teme biblice și sunt realizate în atelierele din Bruxelles.
*sala 8 este cunoscută sub numele de Sala delle Asse. Este cea mai populară din suita sălilor Muzeului de artă veche, pentru că păstrează sub formă originală pictura de pe tavan realizată de Leonardo da Vinci, la comanda probabilă a lui Ludovico il Moro. Pictorul a conturat de fapt și frescele de pe pereți, care din păcate nu au fost recuperate cu prilejul restaurării executate de meșterii lui Luca Beltrami. Mai mult, considerat ca irecuperabil, restul desenului lui Leonardo a fost ascuns cu bună știință de lambriuri din lemn înălțate până la înălțimea boltei. Abia la restaurarea din 1954, pereții au fost eliberați de povara lambriurilor (ele acoperă acum doar o treime din înălțimea pereților), reușindu-se să se recupereze și alte fragmente din pictura originală a plafonului. Astfel, azi este posibilă contemplarea celei mai mari părți din viziunea picturală a marelui artist care a fost Leonardo da Vinci: o împletire vie a reprezentărilor de elemente minerale cu cele floristice, într-un poem decorativ la fel de divers ca și cel real. Pământul cu roadele lui este redat printr-o bogăție de roci, trunchiuri de copaci, plante agățătoare, frunze și flori ce pornesc de la baza plafonului și se înalță spre centrul elipsei sub care e modelată întreaga boltă a plafonului. După interpretările specialiștilor, simbolistica picturii este duală: o dată ea reflectă bogăția și vigurozitatea pământului ca leagăn al vieții, pe de alta, este o trimitere la rolul și locul în istorie al familiei Sforza, ca temelie și propășire a statului medieval Sforzesco. Se admite și această din urmă opinie, pentru că în centrul boltei este reprezentată stema familiei Sforza spre care ”urcă” toate celelate elemente ale desenului.
Salla delle Asse nu a fost deloc o descoperire uluitoare și asta pentru că desenul plafonului nu este prea bine reconstituit, iar detaliile elementelor reprezentate nu sunt atât de evidente încât să le deslușești singur. Printre altele, se remarcă frunzele de dud pictate spre a aminti de contribuția familiei Sforza la realizarea importului viermilor de mătase din China și punerea bazelor producției proprii de mătase naturală.
Rămâne în memorie ”Madonna con Bambine”, mai cunoscută sub denumirea de ”Madonna Lia” (după numele colecționarului și totodată donatorului său), un tablou de dimensiuni medii expus în mijlocul sălii, operă originală din 1495 a lui Francesco Galli (zis și Francesco Napoletano), elev al lui Leonardo da Vinci. Pe lângă asemănarea cu stilul maestrului, ceea ce este de remarcat la această pictură este decorul de fundal. El înfățișează Castelul Sforzesco la sfârșitul sec.al 15-lea și a servit ca model pentru reconstrucția din 1900 realizată de Luca Beltrami.
*sălile 9 și 10 sunt de fapt secțiunile unui pridvor (Ponticella) clădit peste unul dintre podurile cândva mobile ale cetății. Cele două încăperi, care nu se încadrează în lanțul celorlalte săli, ci sunt izolate pe partea dreaptă a Sălii delle Asse, sunt cunoscute sub numele de Saletta Negra, amintind astfel că ele au servit ca refugiu lui Ludovico il Moro, în zilele de doliu ce au urmat morții soției sale, Beatrice. Spațiul este consacrat expunerii mai multor statui și fragmente de monumente funerare.
*sala 11 poate fi accesată întorcându-ne și trecând din nou prin Sala delle Asse. Este prima sală dintre cele ctitorite și decorate la comanda lui Galeazzo Maria Sforza și la inaugurare a fost oferită drept cadou de nuntă proaspetei sale șoții, Bona de Savoia. Bolta plafonului este pictată cu însemnele heraldice, stindardele și inițialele ducelui, iar în centru se vede binecunoscuta ”razza”, soarele cu 12 raze șerpuitoare, blazonul familiei Sforza. Pe etajere și în vitrine sunt expuse frize, statui și fragmente de basoreliefuri, dintre care cel mai reprezentativ pare a fi cel sculptat de Agostino di Ducco cu scene din viața Sfântului Sigismund.
*sala 12 (Capella Ducale) a fost realizată ca spațiu consacrat atât serviciului religios, cât și ca auditorium. Prima destinație este pusă în evidență de decorarea sălii cu lunete și picturi murale având ca subiecte evenimente din Noul Testament și ca personaje pe protagoniștii istoriei bisericii creștine, începând de la Christos și până la sfinții din prima jumătate a primului mileniu. Despre a doua destinație ne vorbesc fragmentele de partituri și înscrisuri care au fost descoperite în arhivele castelului, atribuite fiind unei pleiade de muzicieni și cântăreți consacrați la curtea ducilor Sforza de la sfârșitul sec.al 15-lea.
*sala13 (Sala delle Colombine) a fost probabil tot un cadou al lui Galeazzo Maria Sforza oferit soției sale, Bona de Savoia, întrucât face parte din apartamentul privat al ducelui și a fost decorat în culori vesele și aprinse de roșu și auriu, potrivite unei reședințe feminine și în evident contrast cu culorile sobre și stinse (albastru, bleumarin și verde) ale celorlalte săli. Aici se regsimbolul heraldic al familiei Sforza, soarele, porumbelul și panglica inscripționată cu motto-ul ”a bon droit” ca parte a decorului pictat, dar și o serie de regăsesc exponate de artă aparținând marilor maești ai Renașterii lombardiene.
*sala 14 (Sala verde) este o încăpere foarte lungă, zugrăvită după cum arată și numele, într-o nuanță de verde ofilit. Sunt expuse aici colecții de arme (arme de foc, săbii și spade), armuri și alte echipamente de luptă. Dintre acestea reține atenția sabia originală de paradă a mareșalului Radetzky, cu care acesta a pecetluit înfrângerea revoluționarilor milanezi de la 1848. Se mai face remarcată prezența a trei portaluri masive din marmură, amplasate la distanță una în spatele celeilalte, frumos decorate cu basoreliefuri și inscripții. Primul și cel mai măreț este portalul ce a fost în sec.al 15-lea poartă de intrare în Banco Mediceo, un palat din Milano ce a servit ca sediu central al băncii realizate prin unirea secretă a capitalurilor familiilor Sforza din Milano și Medici din Florența.
*sala 15 (Sala degli Scarlioni) este și ea un spațiu mai amplu, destinat inițial a fi sală de consiliu și de recepții. Numele sălii este legat de picturile alb-roșii în zig-zag ce-i decorau pereții și pe care Galeazzo Maria Sforza le numea ”scarlioni”, adică dungi. Azi, pe lângă exponate de mare interes istoric, cum ar fi bustul Ducelui ”Il Moro”, sala 15 oferă vizitatorilor satisfacția vizionării a două dintre capodoperele cu totul remarcabile ale artei renascentiste italiene:
-una este monumentul funerar al lui Gaston de Foix, duce de Nemours, ilustru commandant militar francez implicat în luptele de cucerire a teritoriului italian de către forțele franceze, la începutul sec.al 16-lea. Monumentul este capodopera lui Agostini Busti, zis și Bambaja, autor de altfel și al altor monumente cunoscute, păstrate în Domul din Milano. Protagonistul este înfățișat culcat, parcă dormind și ne surprinde cu expresia extrem de tânără a chipului său. E și firesc de altfel, căci Gaston de Foix a murit la vârsta de doar 23 ani, în finalul unei bătălii în care a fost împușcat mortal.
-cealaltă este statuia originală dăltuită de Michelangelo Buonaroti în 1564, Pieta Rondanini (denumită așa după numele unuia dintre proprietarii vremelnici). Ea a fost achiziționată în 1952 de către municipalitatea milaneză de la o familie de colecționari din Roma, făcând obiectul unei migăloase lucrări de conservare începute în anul 2004 și finalizate abia în 2010. Acesta este un privilegiu și un noroc de a admira ”pe viu” încă una una dintre marile capodopere ale lui Michelangelo.
Spațiul în care este Pieta Rondanini este expusă, este relativ izolat prin panouri care limitează pătrunderea luminii diurne. Grupul statuar înfățișând-o pe Fecioara Maria sprijinind trupul fără viață al Fiului Ei, Isus Hristos, abia coborât de pe cruce, este expusă pe un piedestal de piatră cu basoreliefuri, fără supraprotecție (nu există ecrane de protecție ca în cazul sculpturii cu nume similar din capela Bazilicii San Pietro din Vatican), iar iluminația este asigurată de proiectoare cu lumină scăzută, blândă. Față în față cu această Pieta este amplasat un mic bust al lui Michelangelo, înfățișat la vârsta senectuții, așa cum de altfel arăta maestrul în ultimii ani ai vieții, atunci când a dăltuit și această ultimă versiune a Pieta, spre a-i împodobi propriul mormânt.
Deși neterminată, Pieta Rondanini este fără îndoială o capodoperă, dar pentru cei profani și nespecialiști într-ale artei sculpturale, sensul acestei notorietăți rămâne o necunoscută. Sculptura nu e grațioasă și perfectă ca alte creații ale lui Michelangelo, poate pare așa fiindcă autorul nu a apucat să o finiseze. Dar tocmai această măsură a imperfecțiunii oferă simbolisticii sale o latură aparte, cu totul originală și neabordată până la Michelangelo de niciunul din predecesorii săi. Se transpune în marmură ideea că într-o lume imperfectă, moartea nu poate fi o barieră în calea spiritului veșnic viu și că divinitatea e singurul sprijin și suport pentru suferințele omenești. Privind sculptura de jur-împrejur, nu se poate să nu se remarce că deși lipsit de viață, trupul Mântuitorului este cel ce pare a o sprijini pe Maica Sa în momentul supremei suferințe a pierderii fiului și nu invers. Ce poate fi mai frumos și mai duios decât acest mesaj regăsit printre urmele daltei lui Michelangelo.
Sala degli Scarlioni este ultima sală a Muzeului de artă veche. La ieșire, într-o mică curte interioară străjuită de scări exterioare clădirii, pe lângă un micuț havuz de apă, urcăm la nivelul superior al clădirii. Aici începe itinerariul 2 al periplului prin monument. El cuprinde Muzeul mobilei (Museo dei Mobili) și Galeria de pictură (Pinacoteca) .

Muzeul mobilei deține colecții de mobilier din secolele 13-14. Muzeul este frumos, într-o prezentare elegantă, care prin iluminație și aranjare pune mult în valoare obiectele expuse, altfel destul de comune și cu nimic ispititoare: jilțuri, scrinuri, dulapuri, vitrine, tapițerii de Bruges.
Pinacoteca poate răpi foarte mult timp celor avizați și iubitori de pictură. Minunatele tablouri sunt etalate chronologic (în ordinea vechimii seculare) în nouă săli de expoziție. Prin fața ochilor vizitatorilor defilează aproape fără oprire tablouri mai mari sau mai mici, pline de culoare și imaginație, ducând dincolo de timpul lor faima pictorilor ce le-au dat viață. 
Merită o incursiune în Parco Sempione, un frumos parc cu arhitectua engleză, aflat chiar în spatele Castelului Sforzesco. A fost dat în folosința locuitorilor urbei în anul 1893 și se întinde pe o suprafață respectabilă de circa 38 ha.
Anotimpurile sunt bine reprezentate în acest perimetru, dată fiind bogata colecție de arbori, arbuști și flori ce-i populează suprafața, într-o înlănțuire permanentă a stadiilor de vegetare: când unele înfloresc, altele se pregătesc de iernare, când unele își scutură frunzele în bătaia vântului tomnatic, altele abia prind a-și etala rochiile de bal, petale prinse cu grație de marginile corolelor.
In afara spectacolului viu al naturii, vizita în Parco Sempione mai oferă și alte atracții: mici lacuri și iazuri, poduri, fântâni arteziene, alei pentru pietoni și pentru bicicliști, baruri și terase, chioșcuri, locuri de joacă pentru copii.
In incinta parcului ființează Aquario Civico și Stazione Idrobiologica di Milano, unul dintre cele mai frumoase acvarii. El găzduiește exemplare din fauna Mării Mediterane și a ecosistemelor de apă dulce. Clădirea în care ființează acvariul este ea însăși o atracție, fiind un frumos palat în stil ”art nouveau”, cu o impresionantă statuie a zeului Neptun străjuindu-i fațada. După o plimbare printre acvarii și terarii frumos aranjate și iluminate, după ce s-a trecut prin tunelul subacvatic și au fost lăsate făpturile adâncurilor să zburde pe deasupra, după ce s-a interacționat cu tehnica de ultima oră din biblioteca multimedia, trebuie ieșit în curtea palatului, acolo unde au fost reconstituite câteva dintre habitatele mai mult sau mai puțin acvatice: mlaștină, iaz, carieră, cascadă. In parc se mai pot vizita:
-Arena Civica Gianni Brera , cel mai vechi stadion din Milano, dat în folosință în 1807. Arhitectura este firește una arhaică (stil neoclassic), așa încât în ciuda utilității sale multifuncționale (jocuri atletice și sportive, serbări folclorice și spectacole), arena are mai degrabă aspectul unui amfiteatru roman, decât al unui stadion al zilelor noastre.
-Palazzo dell' Arte, care găzduiește Fundația Trienală din Milano. Aici se găsește un muzeu cu o impresionantă colecție de artă contemporană și avangardistă, design industrial și citadin, dar și multe alte expoziții tematice, temporare și itinerante
-Torre Branca este o rudă a Turnului Eiffel, adică un turn pe structură metalică inaugurat cu prilejul Trienalei din 1933 (Expoziția internațională de arte decorative și industriale moderne și arhitectură modernă), prin efortul financiar al cunoscuților industriași din familia Branca (producătorii mult apreciatului Fernet Branca). Este punct de belvedere a orașului și urcarea se face cu liftul.
-Arco della Pace este un portal de triumf, ridicat în 1807 la inițiativa lui Napoleon Bonaparte. Are o arhitectură neoclasică și a fost inaugurat oficial în 1838 de împăratul Austriei, Ferdinand I. El închide Porta Sempione, adică extremitatea vestică a parcului Sempione și deschide calea spre Corso Sempione, un bulevard frumos, perfect drept, foarte asemănător cu Champs-Élysées din Paris.
Zona din proxima vecinătate a Castelului Sforzesco abundă în oferte tentante pentru vizitatorul care dispune de timp: Pinacoteca di Brera și Biserica San Marco pe partea dreaptă a Pieței Castelului, Biserica Mănăstirii Majore San Maurizio, Basilica di Sant'Ambrogio, Muzeul Științei și Tehnologiei Leonardo da Vinci și Museo Cenacolo Viciano, pe partea stângă.
Nu trebuie uitat nici că Milano este capitala italiană a modei. De aceea, tot în apropierea Castelului Sforzesco, o plimbare pe Corso Magenta, bulevardul modei și al cumpărăturilor de lux, se recomandă ca o experiență ce nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă mulți nu se vor afla în postura de cumpărători, ci doar de boemi trecători prin fața vitrinelor
Palatul Brera
Palazzo Brera sau Palazzo di Brera este un palat monumental din Milano. A fost un colegiu iezuit timp de două sute de ani. Acesta găzduiește acum mai multe instituții culturale, inclusiv Accademia di Brera, Academia de Arta din oraș, Pinacoteca di Brera, galleria cu același nume, Orto Botanico di Brera, o grădină botanică, un observator, Osservatorio Astronomico di Brera, Istituto Lombardo Accademia di Scienze e Lettere, o societate învățat, și o bibliotecă importantă, Biblioteca di Brera.
Originile palatului se ridică de la o mănăstire construită pe terenurile lui Guercio da Baggio, care este posibil să fi fost consul între 1150 și 1188. Cu puțin timp înainte de 1178 a trecut în mâinile ordinului Humiliati-lor. Biserica Santa Maria din Brera (demolată în secolul al 19-lea) a fost construită între 1180 și 1229. Un portal de marmură stil gotic a fost adăugat de sculptorul pisan Giovanni di Balduccio între anii 1346 și 1348, și au existat fresce de Giovanni da Milano, Vincenzo Foppa și Bernardino Luini.
După desființasrea ordinului Humiliati-lor de către papa Pius al V-la, la 7 februarie 1571 mănăstirea a devenit - la cererea lui Carlo Borromeo și cu aprobarea papei Grigore al XIII-lea. - un colegiu iezuit. Colegiul a crescut la aproximativ 3000 de elevi și a apărut nevoia de mai mult spațiu. Intre 1573 și 1590 Martino Bassi a fost angajat pentru a proiecta o clădire nouă pe locul Colegiului Borromeo din Pavia. Prezentul palat a fost construit după proiectul lui Francesco Maria Richini de la aproximativ 1615. Lucrările au început în 1627, dar au fost întrerupte de izbucnirea ciumei din 1630, și au fost reluate abia în 1651. După moartea lui Richini, în 1658, lucrarea a fost continuată de fiul său, Gian Domenico.
Ca urmare a suprimării ordinului iezuiților de către papa Clement al XIV-lea, pe 21 iulie 1773 palatul a trecut în posesia conducătorilor de atunci din nordul Italiei, dinastia austriacă de Habsburg. In 1780 Giuseppe Piermarini a finalizat curtea interioară și a construit intrarea impunatoare din via Brera.Biserica Santa Maria din Brera a fost desacralizată în 1806. După suprimarea napoleoniană a mănăstirilor, la începutul secolului al 19-lea, fațada a fost demolată, iar nava bisericii a fost divizată orizontal. Etajul superior a cuprins camerele napoleoniene ale galeriei de artă Accademia, iar etajul inferior a adăpostit sculpturile muzeului de antichități.
In 1859, o copie din bronz a statuii lui Napoleon ca Marte pacificator, realizată la Roma, în 1811, de Francesco Righetti, și fiul său, Luigi Antonio Canova. Sculptura a fost plasată în centrul curții palatului .
Din 1773 palatul a adăpostit o serie de instituții culturale, științifice și artistice. Osservatorio Astronomico di Brera a fost fondat nouă ani mai devreme, în 1764, de către iezuitul Ruggero Boscovich. Maria Tereza a Austriei a creat Regia Biblioteca Braidense, în 1773, a extins grădina iezuită existentă iezuită, în Orto Botanico di Brera, din 1774 și a fondat Reale Accademia di Belle Arti în 1776. Palatul a găzduit, de asemenea, Scuole palatine pentru filosofie și drept, Gymnasium, laboratoare de fizică și chimie, dar și Società Patriottica, o societate agricolă.
Galeria de picturi a Accademiei, astăzi Pinacoteca di Brera, a fost începută în 1806, în timpul lui Napoleon (cu multe picturi preluate de la mănăstirile desființate și de la alte lăcașuri de cult). In anul 1810 o societate de învățământ, Istituto Reale di Scienze, Lettere ed Arti (Institutul regal de Științe, Litere și Arte), fondat de Napoleon în Bologna, la 1797, ca și Instito Nazionale della Repubblica Cisalpina, a fost mutat la Palazzo Brera. Acum se numește Istituto Lombardo Accademia di Scienze e Lettere (Institul Lombard Academiac de Științe și Litere).
Pinacoteca di Brera
Pinacoteca di Brera dispune de o colecție de artă remarcabilă ce cuprinde opere de la Caravaggio la Bramante și care este adesea considerată cea mai frumoasă colecție de artă din Lombardia. Pinacoteca di Brera a fost inițial o colecție de tablouri pentru studenții de la Accademia di Belle Arti ce se afla în aceeași clădire.
Deși nu poate concura cu mari muzee europene precum Muzeul Luvru sau cu National Gallery din Londra, Pinacoteca di Brera dispune de o colecție care excelează și impresionează prin calitate, iar faptul că nu este exagerat de mare face vizitarea sa cu atât mai placută. Colectia contine opere ale artiștilor italieni pe o perioada cuprinsă între secolele 13 și 20. Pinacoteca di Brera are partea sa de lucrări de artă de o importanță deosebită, printre care se numără lucrări ale marilor maeștri italieni.
Colecţiile au fost adunate imediat după fondarea Academiei Brera (în 1776) în scopuri educaţionale. Insă, colecţiile au crescut în timp. Napoleon a fost unul dintre cele mai proeminente personaje care au contribuit la lărgirea patrimoniului galeriei prin rechizițiile aplicate mănăstirilor desființate și altor lăcașuri de cult. Cu timpul s-au achiziţionat capodopere semnate de unii dintre cei mai reputaţi artişti ai Italiei, cum ar fi Logodna Fecioarei Maria de Rafael, Fecioara cu Sfinţii de Piero della Francesca (o operă unică cunoscută şi sub numele de Fecioara de la Brera sau Fecioara cu Pruncul şi Sfinţii), Christos Mort de Andrea Mantegna, Cina la Emmaus de Caravaggio, Sărutul de Francesco Hayez, Găsirea Trupului Sfântului Marcu de Jacopo Tintoretto, doar pentru a da câteva exemple. Lucrări de dată mai recentă sunt semnate de pictori precum Morandi, Modigliani şi Marino Marini. Pe de altă parte, vizitatorii se pot delecta şi admirând capodopere care, chiar dacă sunt mult mai puţin numeroase, sunt semnate de artişti străini renumiți în întreaga lume, cum ar fi Rubens (Cina cea de Taină).
Clădirea ce găzduiește colecția, Palazzo di Brera, a fost începută în anul 1627 de Francesco Maria Richini pentru călugării iezuiți, care doreau a găzdui o extindere a unui colegiu, un observator astronomic și o gradină botanică. Lucrările au fost întrerupte din cauza ciumei din 1630 și reluate în 1651. 
In 1776 o parte a clădirii a fost alocată Academiei de Arte Frumoase. Pinacoteca a fost înființată drept colecție de studiu cu mulaje de ghips și desene pentru studenții de la academie. Astăzi, cele 38 de camere de care dispune sunt aranjate într-un circuit ce începe și se termină cu picturi ale artiștilor italieni din secolul 20. Două dintre camere sunt camere unde se restaurează opere de artă, iar publicul le poate vedea prin pereții de sticlă.
Situat în inima orașului, Palatul Brera se află într-un cartier fermecător și ușor boem cunoscut de unii ca "Montmartre milanez". Brera are un caracter unic, unde crește ritmul vieții pe timp de noapte datorită restaurantelor sale confortabile, a barurilor pline de viață, a magazinelor de antichități și a piețelor stradale colorate, pline de artiști anonimi și prezicători.
Orto Botanico (grădina botanică) se găsește în spatele Pinacotecii di Brera, fiind un spațiu foarte frumos, plin de plante aromatice și de grădini de legume folosite pentru cercetare. Cei mai vechi arbori ginkgo biloba din Europa se găsesc aici și au fost aduși din China la începutul anilor 1700. Aceștia au peste 30 de metri înălțime, iar acum se găsesc într-un colț al acestei grădini.
Biblioteca Ambrosiană

Biblioteca Ambrosiană este o bibliotecă istorică din Milano, care adăpostește  și Pinacoteca Ambrosiana, Galeria de artă Ambrosiană. Numită după Ambrosius, sfântul patron al orașului Milano, a fost fondată de Cardinalul Federico Borromeo (1564-1631), ai cărui agenți au cutreierat Europa de Vest și chiar Grecia și Siria pentru cărți și manuscrise. Anumite achiziții majore ale unor biblioteci complete au fost manuscrise ale mănăstirii benedictine din Bobbio (1606), precum și biblioteca Paduan Vincenzo Pinelli, ale cărui mai mult de 800 de manuscrise au fost trimise la Milano au inclus celebra Iliada, Ilia Picta.
În timpul șederilor sale la Roma între 1585-1595 și 1597-1601 Cardinalul Borromeo a imaginat această bibliotecă din Milano ca una deschisă oamenilor de știință și care ar servi drept un bastion al erudiției catolice în serviciul Contrareformei catolice împotriva ideilor protestante. Pentru a găzdui 15.000 de manuscrise și de două ori mai multe cărți tipărite, cardinalul a inițiat o construcție care a început în 1603 după desenele și sub direcția lui Lelio Buzzi și a lui Francesco Maria Richini. Atunci când prima sa sală de lectură, Sala Fredericiana, s-a deschis publicului la 8 decembrie anul 1609, a fost, după Biblioteca Bodleian din Oxford, a doua bibliotecă publică din Europa. Ca o inovație cărțile sale au fost adăpostite de-a lungul pereților, mai degrabă decât legate de tabele de lectură, acesta din urmă fiind o practică medievală văzută încă astăzi în Biblioteca Laurentiana din Florența. Biblioteca a fost dotată cu o presă de imprimare și i s-a atașat o școală de instruire în limbile clasice.
Achizițiile constante și complectărilor testamentare diverse au necesitat extinderea spațiului. Cardinalul Boromeo și-a propus înfințarea unei academii (care a fost deschisă în 1625), precum și o colecție de imagini, pentru care a fost inițiată o clădire nouă între 1611-1618. Aceasta era destinată pentru a adăposti picturile și desenele cardinalului, devenind nucleul Pinacotecii ambrosiene.
La 15 octombrie 1816 poetul romantic Lord Byron a vizitat biblioteca. El a fost încântat de scrisori între Lucrezia Borgia și Pietro Bembo ("cele mai frumoase scrisori de dragoste din lume" și a pretins că a reușit să fure o șuviță de păr ei ( "cea mai frumoasă și cea mai justă imaginabil.") care a fost expusă.
Romancierul Mary Shelley a vizitat biblioteca la 14 septembrie 1840, dar a fost dezamăgit de stricta securitate prilejuită de recenta tentativă de furt a "o parte din moaștele Petrarca".
Printre cele 30.000 de manuscrise, care variază de la greacă și latină, la ebraică, siriană, arabă, la etiopiană, turcă și persană, este fragmentul Muratorian, din jurul anului 170 e.N, cel mai vechi al unui canon biblic și un exemplar original “De divina` Proportione” de Luca Pacioli. Printre manuscrisele creștine și islamice arabe sunt cele de medicină, tratatele despre un Divan și cea mai veche copie a Kitab Sibawahaihi.
Biblioteca are un colegiu de specialști, similar cu scriptorii Bibliotecii Vaticanului. Printre figuri proeminente au fost Giuseppe Ripamonti, Ludovico Antonio Muratori, Giuseppe Antonio Sassi, Cardinalul Angelo Mai și, la începutul sec.al 20-lea, Antonio Maria Ceriani, Achille Ratti, viitorul Papa Pius XI, și Giovanni Mercati.
Clădirea a fost avariată în al doilea război mondial, odată cu pierderea arhivelor libretelor de operă de La Scala, dar a fost restaurată în 1952 și a mai suferit mari restaurări între 1990-1997.
Pinacoteca Ambrosiana include "Portretul unui muzician", de Leonardo da Vinci, "Coș cu fructe", de Caravaggio și desene animate preliminare din "Școala din Atena" de Rafael, lucrări ale lui Homer plus faimosul Codex Atlanticus de Leonardo da Vinci, Adoratia regilor de către Titian, sau Madonna a Pavilionului de către Botticelli,
Clădirea care adăpostește muzeul este magnific și este o operă de artă în sine.
Piazza del Duomo
Piazza del Duomo ( "Piața Catedralei") este piața principală a orașului Milano. A primit numele după clădirea dominantă și reprezentativă a Domului. Spațiul patrulater din fața Domului marchează centrul orașului, dar nu numai în sens geographic, ci și datorită importanței sale din punct de vedere artistic, cultural și social. Are o formă dreptunghiulară, cu o suprafață totală de 17.000 de metri pătrați și include unele dintre cele mai importante clădiri din Milano, precum și unele activități comerciale dintre cele mai prestigioase. Prin atragerea turistică este cel mai important punct al orașului.
Piața a fost creată inițial în sec.al 14-lea și a fost treptat dezvoltată alături de Dom, extindere ce a durat aproape șase secole până la finalizare. Planul său global, în forma sa actuală, este în mare măsură datorar arhitectului Giuseppe Mengoni, și datează din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Clădirile monumentale marchează laturile sale, cu excepția principală a Duomo în sine și Palatul Regal, au fost introduse prin designul Mengoni lui; cea mai notabilă adăogire datorată lui Mengoni este Galleria Vittorio Emanuele II.
Piazza del Duomo ( "Piața Catedralei") este piața principală a orașului Milano. A primit numele după clădirea dominantă și reprezentativă a Domului. Spațiul patrulater din fața Domului marchează centrul orașului, dar nu numai în sens geographic, ci și datorită importanței sale din punct de vedere artistic, cultural și social. Are o formă dreptunghiulară, cu o suprafață totală de 17.000 de metri pătrați și include unele dintre cele mai importante clădiri din Milano, precum și unele activități comerciale dintre cele mai prestigioase. Prin atragerea turistică este cel mai important punct al orașului.
Piața a fost creată inițial în sec.al 14-lea și a fost treptat dezvoltată alături de Dom, extindere ce a durat aproape șase secole până la finalizare. Planul său global, în forma sa actuală, este în mare măsură datorar arhitectului Giuseppe Mengoni, și datează din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Clădirile monumentale marchează laturile sale, cu excepția principală a Duomo în sine și Palatul Regal, au fost introduse prin designul Mengoni lui; cea mai notabilă adăogire datorată lui Mengoni este Galleria Vittorio Emanuele II.
Originile pentru Piazza del Duomo pot fi urmărite înapoi la viziunea lui  Azzone Visconti (seniorul din Milano 1329-1339). In 1330, Azzone a ordonat demolarea tavernelor că încercuite de cele două biserici centrale din Milano pe timpul său, Bazilica Santa Maria Maggiore și Bazilica Santa Tecla, pentru a crea un spațiu de piață, numit "Piazza Arengo", care a fost prima întrupare a ceea ce este acum Piazza del Duomo. Spațiul a fost numit după arengario (cunoscut și sub numele de "Broletto"), adică, sediul administrației locale. Nici una dintre clădirile originale Piazza dell'Arengario nu a supraviețuit.
Succesorul lui Azzone, Gian Galeazzo Visconti a extins suprafața pieței incipiente, dispunând demolarea casei episcopului (în 1385) și a baptisteriului San Giovanni Alle Fonti (în 1387). In urmatoarele decenii piața nu s-a mai dezvoltat mult, dar una dintre cele două biserici, Santa Maria Maggiore, a fost demolată, deoarece lucrările de construcție ale Domului au început, necesitând mai mult spațiu. In 1458, Papa Pius al II-lea a acordat lui Francesco Sforza și Fabrica Venerabilă a Catedralei din Milano (Aceasta era o firmă responsabilă de construcția Domului) autorizația de a demola biserica Santa Tecla pentru a crea un spațiu mai mare, potrivit maiestății catedralei. Oarecum absurd, biserica a fost parțial reconstruită în anii următori, urmând să fie demolată din nou la mijlocul sec.al 16-lea.
Următoarea modificare majoră a pieței a avut loc în a doua jumătate a sec.al 18-lea, când arhitectul Giuseppe Piermarini a reproiectat fostul arengario în legătură  cu modernul Palat Regal. Un efect secundar al proiectului lui Piermarini a fost acela de a crea un altă piațetă mai mică, adiacentă la Piazza del Duomo, lărgind astfel aria deschisă.
In sec.al 19-lea, arhitectul Giulio Beccaria a fost angajat de Ferdinand I al Austriei pentru a restructura din nou piața. Contribuția principală a lui Beccaria la planificarea urbană a zonei a fost construirea palatului. Aceasta a servit ulterior ca sediu al Fabbricii del Duomo, situată la sud-est de catedrală.
Un impuls important în evoluția pieței a apărut după al doilea război italian de independență (1859). In 1860, guvernul orașului a proclamat intenția de a restructura radical piața și pentru a crea un nou bulevard major pentru celebrarea regelui Victor Emmanuel al II-lea al Italiei. S-au organizat mai multe concursuri de arhitectură, urmate de proiectare. Restructurarea a fost, în cele din urmă   comandată arhitectului Giuseppe Mengoni, iar lucrările au început în 1865. Din 1865 pînă în 1873 pe baza proiectului lui Mengoni, piața a fost mai întâi extinsă prin demolarea unui cartier întreg, numit "Rebecchino", precum și a popularei clădiri, numită Coperto dei Figini. Apoi piața a dobândit cele mai multe dintre reperele sale moderne, inclusiv arcadele luxoase ale Galleriei Vittorio Emanuele al II-lea (construită între 1864-1867) și cele două "Palazzi dei Portici" ("Portico Palate"), care marcau limitele de sud și de nord ale Galeriei.
Firma responsabilă pentru lucrările din centrul orașului a avut probleme financiare, astfel că guvernul de la Milano a trebuit să preia terminarea lucrărilor. O parte din suprafața galeriei a fost vândută proprietarilor privați, cu obligația de a finaliza lucrările în conformitate cu proiectul lui Mengoni. In 1875, când Palazzi dei Portici erau pe cale de finalizare, noi probleme finanțare au pus în pericol realizarea celor două arce de triumf care au fost incluse în proiect. Mengoni a decis, în cele din urmă, să finanțeze el însuși construcția. Atunci când a murit Mengoni în 1877, doar una dintre arcade, cea de la intrarea galeriei, a fost finalizată. Construcția celui de al doilea arc a fost abandonată. Mengoni de fapt, a murit din cuza unui accident pe schele în Piazza del Duomo, în timp ce supraveghea lucrările.
In 1896, statuia regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei a fost inaugurată în centrul pieței. Acest lucru a marcat finalizarea restructurării pieței de către autoritățile orașului în 1860.
Ultima schimbare majoră a pieței a avut loc în timpul perioadei fasciste, când Arengario a fost construit pe locul unde Mengoni planificase a crea un al doilea arc de triumf, vis-a-vis peste piață. Arengario fascist a avut scopul principal de a lasa un loc dominator primarului local (sau lui Benito Mussolini însuși) de unde să țină discursuri la populație. Astăzi adăpostește un muzeu de artă din sec.al 20-lea.
Principalele monumente ce ornamentează Piazza del Duomo:
Duomo di Milano (Domul din Milano)
Galleria Vittorio Emanuele II
Arengario
Palazzo Carminati
Palatul Portici de Nord
Palatul Portici de Sud
Palatul Regal din Milano

Monumentul regelui Victor Emanuel al II-lea
In zona din jurul pieței Duomo, turiștii vor descoperi cel putin trei clădiri foarte populare. Pe Via Merconti, o stradă plină de magazine, ce leagă Piazza Duomo de Piazza Cordusio, se află Palazzo della Ragione, o clădire din sec.al 13-lea, una din puținele clădiri ce-au supraviețuit din perioada medievală a orașului Milano. Pe Via Mazzini, o stradă cu o atmosferă calmă și încântătoare se găsește o mică biserică renascentistă, St Maria presso St Satiro. Tot in apropierea pieței se găsește Biblioteca Ambrosiana care este adiacentă cu Pinoteca Ambroisiana (Galeria Ambroisiana) unul dintre cele mai importante “depozite” de cultură din Europa.
Statuia lui Vittorio Emanuele al II-lea din Pizza del Duomo
Monumentul a fost comandat sculptorului Italian Ercole Rosa de regale Italiei Umberto I, după moartea tatălui său, în 1878, dar a fost plasat în centrul pieței abia în 1896, astfel că sculptorul a murit înainte de terminarea monumentului, care a fost terminat de alți artiști și apoi inaugurat oficial. De fapt, Rose a câștigat în mod oficial o competiție pentru a construi o statuie dedicată lui Vittorio Emanuele al II-lea în Vercelli, dar în 1879 a fost ales de către noul conducător pentru a face statuia din Milano, cu siguranță cea mai importanta comandă și cea mai strălucită.
In 1893, când au fost finisate părțile turnate din bronz, a fost discutat pe larg în locul adecvat pentru plasarea statuii. S-a luat în calcul apropierea de Palatul Regal sau centrul patrulater al pieței Duomo și în cele din urmă alegerea a căzut pe acesta din urmă. In același an, când a intervenit moartea lui Rosa, lucrarea a fost continuată de către frații Barzaghi până în 1892, sub conducerea sculptorului Ettore Ferrari.
Statuia reprezintă regale Vittorio Emanuele al IIlea, în timp ce conducea soldații în bătălia de la San Martino.
Statuia ecvestră este plasată pe o bază realizată din granit roșu, înconjurat de o scară din marmură albă din care se ridică un piedestal suplimentar de marmura de Carrara decorat pe conturul patrulater cu un relief, din bronz, ilustrând intrarea trupelor piemonteze în Milano, după bătălia de la Magenta, în timpul războiului de independență precum și ramuri de palmieri alegorice. Pe partea din față a piedestalului este data "iunie 1859", pentru a sublinia intrarea regelui în Milano (8 iunie 1859), în timp ce pe partea opusă se află inscripția "14 iunie 1896", referindu-se la data de inaugurare a monumentului. Calul are o poziție puțin înclinată, datorată poziției sale în galop pe direcție puțin laterală dreapta.
Sculptura de sus, din bronz, reprezintă pe rege în încercarea de a reduce entuziasmul calului său, dând o mare energie a compoziției. Calul se sprijină cu toate cele patru picioare pe piedestal, oferind astfel o stabilitate sporită sculpturii.
La baza monumentului sunt întinși doi lei pe tribunele laterale care au câte un picior lăsat pe o placă gravată cu numele de "rom" și "Milano", referindu-se la marile realizări ale Renașterii. Monumentul este îndreptat cu fața la fațada Domului.
La 18 mai 2012 au fost găsite sub statuie piese de fundație pe care a fost construit monumentul.
Arcul Păcii și Parcul Sempione
Arcul Păcii (Arco della Pace) în Piazza Sempione închide parcul Sempione spre partea lui de nord. Are 25 de metri înălțime și 24 de metri lățime și este decorat cu o serie de basoreliefuri, statui și coloane corintice. Basoreliefurile și statuile sunt realizate dintr-o varietate de materiale: marmură, bronz, lemn și stuc. Multe dintre aceste decorațiuni, în special basoreliefurile, sunt dedicate unor evenimente importante din istoria Italiei și a Europei, cum ar fi Bătălia de la Leipzig, fondarea Regatului Lombardo-Venețian, sau Congresul de la Viena.
Alte decorațiuni au subiecte din mitologia clasică, cum ar fi zeitășile Marte, Ceres, Minerva, Apollo și Victoria–Nike. Există, de asemenea, un grup de statui, care sunt alegorii ale râurilor majore din nordul Italiei, precum Po (Pad), Adige si Ticino. Pe părțile laterale ale Arcului Pacii, în aceeași piață, există două clădiri dreptunghiulare minore, care au fost birourile vamale ale fostei stații de taxare a Porții Sempione.
In prelungirea arterei Via Sempione, care pornește din zona Arcului, drumul duce spre nord-vest, spre trecerea prin Simplon Pas din Alpii elvețieni, spre Franța.
Napoleon Bonaparte a ocupat Milano, în 1796-1797, în timpul campaniei din Primul război italian.

La 26 mai 1805 Napoleon a fost încoronat rege al Italiei cu coroana de fier a Lombardiei în Catedrala din Milano. El a intenționat să construiască Arcul de Triumf ca o nouă poartă de intrare la Milano. Lucrările la Arcul de Triumf dorit de împărat au început în 1807 de către marele arhitect Luigi Cagnola, fiind secondat de alți arhitecți celebri ai timpurilor respective, precum Canonica, Zanoja, Landriani și Albertolli. 
Arcul de Triumf a fost orientat în așa fel încât Napoleon ar fi putut trece pe sub el, când venea de la Paris la Milano peste Simplon Pass.
Statuile din bronz fixate pe monumentul înalt de 25 de metri, au fost fabricate în atelierul sculptorului milanez Manferdini. Sestriga "Minerva păcii" (car de triumf tras de șase cai) a fost creat de Abbondio Sangiorgio și cei "patru călăreți” de la colțurile monumentului de Giovanni Putti.
După căderea lui Napoleon, Arcul de Triumf a fost inițial abandonat un timp. A fost finalizat la 10 septembrie 1838 și redenumit drept Arcul Păcii de către stăpânirea austriacă, respectiv de împăratul Ferdinand I-ul. A fost destinat, de noii stăpâni să amintească, de pacea europeană din 1815.
Incununat de Sestiga (car de triumf trasa de 6 cai), Arcul Păcii este construit in stil neoclasic. Monumentul este decorat cu sculpturi de marmură și coloane corintice. Are câte două coloane detașate de zidărie pe fiecare picior și câte două coloane adosate zidăriei. Coloanele sunt identice pe ambele fețe. Bolta trecerii pe sub arc este decorată cu ciubuce de stil roman.  Pe fațade și pe laturile bolții sunt plasate tablouri cu basoreliefuri. 
Având o înălțime de 25 de metri, Arcul tronează în mijlocul Pieței Sempione. Parcul Sempione se află în spatele Castelului Sforzesco, desfășurându-se pe o întindere mare, de peste 38 de ha. și având în cuprinsul său pajiști, straturi cu flori, lacuri și podețe  și copoci diverși.
Tempio della Vittoria

Templul Victoriei, sau Sanctuarul milanesilor căzuți, sau Monumentul celor căzuți  este un monument situat în largo Agostino Gemelli în apropiere de absida Bazilicii Sf. Ambrosius și de sediul Universității Catolice a Sfintei Inimi, în centrul orașului Milano.
Monumentul dedicat memoriei ostașilor din Milano care a căzut în timpul Marelui Război, a fost construit de arhitectul Giovanni Muzio în colaborare cu Alberto Alpago Novello, Tomaso Buzzi, Ottavio Cabiati și Gio Ponti între 1927 și 1930 și a fost inaugurat la 04 noiembrie 1928, printr-o mare ceremonie. Cu acea ocazie Ducele de Aosta, comandantul Armatei a 3-a italiene, în timpul celui de al Doilea Război mondial, a citit în fața unei mulțimi uriașe, compusă în principal din veterani, textul Buletinului Victoriei din 1918. Pe platforma Templului a fost plasată sculptura de ipsos intitulată “Intoarcerea după victorie”, atunci încă neturnată în bronz. Grav deteriorat în timpul bombardamentelor grele asupra orașului, din 1943, a fost reconstruit după război și extins, în 1973, cu marele altar. Altarul este construit pe trei etaje în subteran și a fost proiectat de Mario Baccini. El conține zece mii de nume de căzuți sculptate în bronz, iar în osuar sunt îngropate rămășițele milanezilor căzuți în război.
Templul a fost inaugurat pentru aniversarea a zece ani de la sfârșitul Primului Război mondial și victoria împotriva austriecilor
Complexul se află pe un plan octogonal mărginit de un gard de piatră neagră care repetă aceleași măsuri și aceeași orientare cu a atrium-ului basericii Sant'Ambrogio și este proiectat într-un traseu simbolic și alegoric precis și omniprezent. Este construit în marmură albă de Musso, continuând o tradiție exprimată în coloanele de la San Lorenzo și Duomo. Chiar și în alegerea locului în care se află templul se recunoaște simbolismul care însoțește întregul monument. Locul este în apropierea bisericii Sant'Ambrogio, unde a fost Coemeterium martirilor - cimitirul martirilor – în era creștină. De acesta a fost legată simbolic necropola și monumentul soldaților Marelui Război. O mare statuie din bronz aurită, de patru metri și jumătate înălțime, în care este reprezentat Sfântul călcând cele șapte păcate de moarte, lucrare din 1928 de către Adolfo Wildt (sculptor italian de origine elvețiană), este amplasată la intrarea mausoleului.
Cele opt laturi ale clădirii sunt orientate în direcția celor opt porți din Milano pentru a aminti căile în care soldații au părăsit orașul ca să se alăture trupelor italiene. Este vorba de porțile Comasina, Nuova, Orientale, Tosa, Romana, Ticino, Vercellina și Jupiter, acestea din urmă fiind situate în zona de astăzi Castello Sfozesco. 
Cele patru laturi principale, sunt ocupate de patru mari arcuri alipite de pereți, care poartă simboluri în formă de relief și grupuri sculpturale dedicate fiecăruia din cei patru ani de război, cu numele marilor bătălii purtate de către forțele armate. Pământ de pe câmpurile de luptă este păstrat în urnele de piatră neagră plasate între o nișă și cealălaltă, formate de arcuri. Cele patru laturi secundare simbolizează cele patru elemente - pământ, apă, foc, aer - și sunt ocupate de nișe arcuite mai mici și cu frontoane triunghiulare de decor clasic.
De remarcat sunt si chipurile sculptate in nișele fațadei, sculptate de artiști cum ar fi Lombardi, Supino, Maiocchi. Printre acestea se numără și Sant'Ambrogio realizat de Adolfo Wildt.
In interior exista o serie de monumente cum fi minunatul Mausoleu al lui Teodoric al ostrogoților, sau Rosa Vânturilor din Atena. Semnalul luminos din vârful clădirii poate fi văzut pe timp de noapte până la 15 km distanță.
In anul 2003 piațeta din fața monumentului a primit numele de “Largo Caduti Milanesi per la Patria“ (Piațeta Milanezilor Căzuți pentru Patrie).
Milano - istoric
Orașul a fost fondat de celții din Italia de nord în jurul anului 400 e.A fiind cucerit de către romani în jurul anului 222 e.A., care i-au dat numele de Mediolanum.
In anul 222 e.A orașul a fost cucerit de Romani și anexat, primind numele de Mediolanum (cu înțelesul de în mijlocul cânpului). A devenit o colonie latină permanentă în anul 89 e.A. după câteva revolte înăbușite din fașă. Până în anul 42 e.A. Roma și-a extins influența peste Galia Cisalpină (Galia din partea de sud a Alpilor) destul de mult pentru a face orașul parte a teritoriilor italiene. La reorganizarea Italiei din anul 15 e.A., împaratul Augustus a făcut din Milano capitala regiunii Transpadania, ce includea orasele Como, Bergamo, Pavia și Lodi și care se intindea până la Torino. Datorită poziției sale strategice (orașul se afla între Peninsula Italică și acele zone de dincolo de Alpi vizate de interesele statului Roman) Mediolanum a căpătat supranumele de Roma Secunda.
După câteva secole de dominație romană, Milano a fost declarat capitală a Apus de către Impăratul Diocletian, în anul 293 e.N. Diocletian a ales însă să rămână în capitala Imperiului Roman de răsărit, Nicomedia, Maximinian fiind cel care a preluat conducerea părții de apus a imperiului. Maximinian s-a dedicat unei refaceri integrale a imaginii cetății, construid aici monumente și palate impresionante cum ar fi: un mare circ (470x85 metri), termele Erculee, un complex de palate imperiale, etc. Prin Edictul de la Milano, din anul 313 e.N împăratul Constantin I (cel Mare) a garantat libertatea religioasă a creștinilor și crestinismul a luat o și mai mare amploare, iar in Milano au fost construite multe biserici, fiind numit si primul episcop – Sfântul Ambrosius. 
Orașul a fost cucerit de vizigoți în anul 402, reședința imperială de apus fiind mutată la Ravenna. Cincizeci de ani mai târziu (452) hunii au atacat și cucerit așezarea cetatea.  Ostrogotul Theodoric și armata sa au reușit, în 493, să pună stăpânire pe Italia. După moartea lui Teodoric, în 526, succesorii goți nu au mai reușit să asigure echilibrul statului din Italia, iar de tulburările interne s-a folosit împăratul roman de la Constantinopol, Iustinian, care a intervenit în Italia pentru a-i înlătura pe ostrogoți. Armata Imperiului Roman de Răsărit (bizantină) a luptat împotriva goților din Italia din 534 până în 555, reușind să desființeze statul ostrogot, dar nu a reușit să consolideze din nou stăpânirea în peninsula italică, și astfel, în curând, în Italia de Nord au pătruns treptat longobarzii începând cu 568.
Deși Milano a început să decadă și el odată cu decăderea Imperiului Roman acesta nu și-a pierdut din importanța în regiune nici după pătrunderea Lombarzilor, după anul 568 e.N. și nici când Pavia a devenit capitala noului regat romano-barbar al Longobarzilor.
După căderea Regatului longobard în 774 (ca urmare a asediului Paviei), teritoriul a trecut sub dominația francilor conduși de Carol cel MareCoroana de fier a regilor longobarzi (Corona Ferrea) a fost utilizată pentru încoronarea regilor longobarzi, dar și de către alți urmași de alte etnii, ca regi ai Italiei, vreme de secole.
In 774 Milano făcea parte din Imperiul Franc ca ulterior să fie integrat Sfântului Imperiu Roman.
In secolul 8 se poate spune că a început renașterea orașului Milano sub dinastia Carolingiană. Episcopii s-au folosit de influenta lombardă pentru a face o alianță cu împaratul Otton de Saxonia care a fost încoronat rege al Italiei chiar în biserica Sfântul Ambrosius. Influența bisericii a fost tot mai mare devenind practic conducători ai regiunii și în același timp acumulând averi tot mai însemnate. La începutul anilor 1000 arhiepiscopul de Milano era deja cel mai puternic om din Nordul Italiei. In 1117 Milano a devenit o municipalitate după o serie de tulburări politice. In aceasta perioadă orașul era guvernat cu legi democratice și și-a extins influența declarand război altor orașe din jurul său. Tot această perioadă a fost contruit și Palazzo della Ragione ca sediu al puterii care guverna orașul.
După ce împăratul german Frederic Barbarossa a încercat, în repetate rânduri  să cucerească orașul ( In 1162 o parte importantă a orașului a fost distrusă în timpul războiului de cucerire dus de Frederic I Barbarossa. In anul 1167, unele ”Comuni” (orașe guvernate de popor) s-au aliat formând ”Liga Lombardă” care a reușit să-l înfrângă pe Barbarossa în anul 1176. Bătălia decisivă a avut loc la Legnano și este subiectul uneia din operele lui Giuseppe Verdi. Din anii 1200 importanta orașului Milano a tot crescut iar într-un final orașul a devenit un oraș feudal. El si-a schimbat înfățisarea în mod considerabil prin construirea unui zid defensiv, construirea de drumuri pavate și noi clădiri importante.
Perioada guvernării democratice a luat sfârșit când puterea a fost acaparată de vechea familie milaneză Visconti. Membrii acestei familii au fost seniori ai orașului Milano din anul 1277 până în 1447. Sistemul comunelor se terminase și Milano, la fel ca majoritatea orașelor din nordul Italiei, ajunsese să fie condus de o singură familie. Din anii 1300 familia Visconti a adus glorie și bogăție orașului și de-a lungul unei generații, orașele din jur au recunoscut supremația orașului Milano. Bergamo și Novara, în 1332, Cremona, în 1334, Como și Lodi în 1335, Piacenza, în 1336 și Brescia, în 1337. Toate s-au supus familiei Visconti. Tot sub conducerea acestei familii a fost începută construcția maiestuosului Dom din Milano, în anul 1386, care a devenit simbolul orașului și a Castelului Porta Giovia (castel ce a fost distrus si reconstruit de Francesco Sforza și mai există și astăzi, fiind cunoscut sub numele de Castelul Sforza). După ultimul duce Visconti, Filippo Maria, au urmat cațiva ani de incertitudini politice până în 1450 când Francesco Sforza a luat puterea familiei Visconti și Milano a recâștigat pacea după mulți ani de război cu Florența și Veneția. Domnia familiei Sforza a coincis cu perioada Renascentistă în Italia. In special în perioada domniei lui Francesco Sforza, Milano s-a transformat intr-o metropolă puternică. Duomo a fost și el construit mult, dar și biserica Santa Maria delle Grazie. Ludovico Sforza a fost o figură importantă în istoria orașului, aducând arhitecți ca Donato Bramante și Leonardo da Vinci la curtea sa și transformând orașul într-un centru cultural și artistic important al Italiei. Tot el a încurajat dezvoltarea agriculturii și a industriei mătăsii, aducând profituri foarte mari orașului.
La începutul sec.al 16-lea (ultimii ani ai domniei familiei Sforza) nordul Italiei reprezenta unul dintre teritoriile disputate de monarhiile din Spania și Franța. Lombardia s-a bucurat de un simulacru de autonomie după ce Regele Franței Fancisc I a fost învins la Pavia, în anul 1525. Francesco Sforza a condus sub tutelajul Sfântulului Impărat Roman, Carol al V-lea (un Habsburg și Regele Carlos I-ul al Spaniei), dar după moartea lui Francesco, Carol și-a asumat puterea directă și au urmat 170 de ani de dominatie spaniolă care au transformat ducatul mândru și independent al orașului Milano într-o capitală de provincie neglijată, administrată, pazită și taxată de străini. A fost o perioada în care nu a existat dezvoltare, iar orașul a fost lovit și de plaga ciumei în 1630. Din fericire, în a doua jumatate a sec.al 17-lea viața religioasă și culturală din Milano a fost revigorată de inițiativele familiei Borromeo. Apoi marile războaie europene din secolul 18 au asigurat dominația austriacă asupra orașului, lucru care a schimbat profund întreaga viață socială, economică, politică și culturală datorită îmbunătățirilor aduse de dinastia Habsburgică. Accademia di Brera a fost fondată în această perioadă. A fost construit strălucitul Teatru La Scala (aici au debutat marii compăozitori italieni și mulți străini) și multe alte clădiri neoclasice.
Datorită acestui climat iluminat, Napoleon a fost primit cu entuziasm de milanezi atunci când a mărșăluit în oraș, în mai 1796. Mulți optimiști l-au văzut ca pe un simbol al spiritului reformei democratice. După căderea lui Napoleon, în 1814, Congresul de la Viena a readus Lombardia sub dominație austriacă, dar autro-ungarii nu mai erau reformiști. De aceea milanezii au rămas ostili dominației austriece. Această ostilitate se găsește și în operele lui Verdi și este simțământul ce a explodat în eroicele Cinque Giornate din 1848 (cinci zile de lupte de stradă). Răscoala l-a determinat pe Mareșalul Radetzky să se retragă temporar din oraș. In ciuda așteptărilor , după ce a învins forțele italiene la 24 iulie la Custoza, Radetzky a reușit să restabilească controlul austriac asupra orașului Milano și asupra nordului Italiei.
Răscoala a fost înfrântă de armatele austriece ce au reintrat in oraș și au preluat controlul.
In anul 1859 austro-ungarii au fost alungați din oraș și Milano a fost anexat Regatului de Piemont, care a devenit Regatul Italiei doi ani mai târziu. Mișcarea de eliberare a fost un efort reunit al francezilor și piemontezilor, dar acțiunile decisive au aparținut mișcării Risorgimento și eroului Giuseppe Garibaldi și trupelor sale de gherilă. Deoarece capitala politică trebuia sa fie Roma, Milano a devenit din acest moment capitala culturală și economică a Italiei. Pentru a celebra noul statut de independență, au fost construite o serie de monumente și clădiri cum ar fi Galleria Vittorio Emanuele II.
Partidul fascist a fost fondat în Milano în anul 1919 de către Benito Mussolini, prin organizația "Cămășile negre" și a câștigat în popularitate datorită climatului creat de greve și greutăți economice. Socialismul a evoluat în dictatură, iar populația nu a încercat să se opună acestui regim, cu excepția câtorva intelectuali și muncitori industriali. In timpul razboiului Milano a fost aproape distrus. Lombardia a fost după război cea mai importantă zonă a boom-ului care a transformat Italia, dintr-o țară agricolă într-un lider industrial mondial. Orasul Milano a devenit un centru financiar major și a constituit punctul cel mai important al imigrației dinspre sudul Italiei datorită dezvoltării sale accelerate. Astăzi orașul continuă să prospere și să beneficieze de pe urma învățămintelor istoriei sale foarte bogate. 
Biserica San Maurizio al Monastero Maggiore
San Maurizio din Mănăstirea Maggiore este o biserică ce a fost inițial atașată la cea mai importantă mănăstire de sex feminin a benedictinilor în oraș, Monastero Maggiore, care este acum utilizată ca muzeu arheologic. Biserica de azi este folosită în fiecare duminică din octombrie până în iunie și sărbătorește în rit bizantin, în limba greacă. Este de asemenea folosită ca sală de concerte. Se află astăzi pe Via Corso Magenta nr. 15.
Complexul a fost fondat în timpurile stăpâniri lombarde, prin refolosirea de edificii romane antice. Dintre acestea există în continuare un turn poligonal, o relicvă a vechilor ziduri construite de împăratul Imperiului Roman de Apus, Maximian, și un rest de zid ce a aparținut inițial ca o parte a unui hipodrom și care, mai târziu, a fost adoptat ca turn clopotniță al bisericii.
Construcția a început în 1503 după planurile lui Gian Giacomo Dolcebuono în colaborare cu Giovanni Antonio Amadeo. Edificiul a fost terminat cincisprezece ani mai târziu de către Cristoforo Solari, împărțit în două părți: una pentru credincioși, una pentru maici. Până în 1794 acestea din urmă au avut o puternică interzicere să traverseze peretele despărțitor.
Fațada bisericii este acoperită cu piatră gri, de la Ornavasso.
Interiorul are un naos cu boltă separată de peretele divisor (maicile urmăreau mesa de după un grilaj) și flancat de capele boltite-inghinal, care sunt surmontate de o logie serliană.
Vedere interioară (partea călugărițe).
Cea mai importantă operă de artă a bisericii este ciclul de fresce din sec.al 16-lea care acoperă pereții. Peretele despărțitor are fresce care descriu viata lui San Maurizio, realizată de Bernardino Luini, care flanchează un altar cu o Adorația magilor de Antonio Campi. Capelele din zona credincioșilor sunt ornate de Aurelio Luini, fiul lui Bernardino, și frații săi. Contrafațada este ornată de o frescă de Simone Peterzano (1573). In partea dreaptă, Bernardino Luini a  pictat în frescă Capela Sfintei Ecaterina din Alexandria (1530). Frescele sunt de influențate de școala de artă Forlivese (Melozzo da Forlì și Marco Palmezzano).
Sala călugărițelor este, de asemenea, complet pictată. Peretele despărțitor, o lucrare a lui Bernardino Luini din primii treizeci de ani din sec.al 16-lea, prezintă imagini ale Sfintei Ecaterina, Sfintei Agatha, nunta din Caana, purtarea Crucii de către Christos, Christos pe cruce și Christos mort.
Pe bolta sălii de călugărițelor este reprezentat un cer înstelat, cu Dumnezeu, evangheliști și îngeri. In cele din urmă este pictura Ecce homo.
In holul Călugărițelor există o orgă din 1554 realizată de Giovan Giacomo Antegnati cu transmisie mecanică în întregime, având o tastatură de 50 de note și o pedală de 20, unită în mod constant cu tastatura.
Biserica Santa Maria presso San Satiro
Situată la foarte mică distanţă, pe direcţia vest faţă, de mărețul Dom, Biserica Santa Maria presso San Satiro, aşa cum se prezintă în zilele noastre, a fost construită între 1472 şi 1482. Din punct de vedere arhitectural, această mică bijuterie poartă amprenta secolului în care a fost construită, scufundată în seninătatea influenţelor provenite din partea stilurilor romanic şi bizantin. Arhitectul principal a fost Giovanni Antonio Amadeo, desemnat de Galeazzo Maria Sforza, însă cele mai şocante şi, pe atunci, cele mai inovative elemente ale bisericii sunt rezultatul contribuţiei lui Donato Bramante. Giovanni Antonio Amadeo a realizat fațada lăcașului.
Ingenuitatea lui Bramante încă derutează turistul contemporan. Este vorba aici de una dintre primele apariţii ale tehnicii trompe d’oeil technique folosite în istoria artei. Felul în care Bramante a manipulat perspectiva încă este apreciat de vizitatori: aceştia, dacă nu sunt pe de-a-ntregul convinşi de autenticitatea proporţiilor arcadelor şi a coloanelor din spatele sacristiei, sunt încă uimiţi de efect, în special atunci când se realizează că o astfel de iluzie optică a fost realizată nu mai târziu de sfârșitul sec.al 15-lea.
Dincolo de contribuţia lui Bramante, la Santa Maria presso San Satiro se mai află alte elemente de interes demne de admirat. Cappella della Pieta (numele derivă de la o Pieta din teracotă care decorează capela, o lucrare, şi ea, realizată în sec.al 15-lea) este una dintre atracţii. Trebuie reţinut că o parte generoasă a patrimoniului decorativ al bisericii este acum pierdută (sau, în orice caz, alienată). De exemplu, frescele semnate de Borgognone au fost mutate la Pinacoteca di Brera. Imaginaţi-vă cum arătau acestea în trecut, armonizându-se perfect cu elementele de joc de perspectivă ale lui Bramante în calda atmosferă infuzată de vibraţia optimistă transmisă de vopseaua albă şi aurie cu care era acoperit interiorul !
In plus, trebuie reţinut că biserica în încorporat în actuala siluetă, în sec.al 15-lea, un mai vechi fost lăcaş de cult care ocupa situl, şi acesta purtând hramul lui San Satiro (frate al lui Sant’Ambrogio, episcop de Milano în secolul al IV-lea), încă din 879.

Chiar dacă este mai puţin spectaculoasă decât alte prestigioase locaşuri de cult din Milano, Biserica Santa Maria presso San Satiro este de neocolit pentru toţi turiştii care îşi fac vacanţa în oraş, fie pasionaţi refinaţi ai artei, fie nu, întrucât, datorită amprentei lui Bramante, biserica încorporează una dintre cele mai importante pagini ale istoriei artei europene.
Edificiul are un naos central și două nave laterale cu boltă. Corul, care a trebuit să fie truchiat datorită prezenței unui drum principal, a fost înlocuit de Bramante cu o perspectivă pictată, realizând în acest fel unul dintre primele exemple de trompe d'oeil din istoria artei.
Sacellum-ul antic al fostei biserici San Satiro a fost acoperit cu decorațiuni cotto și îmbogățit cu o teracotă ce portretizează pe Christos mort, realizată de Agostino de Fondulis. In biserică se găsește și Altarul Extazului Sfântului Filip Neri de Giuseppe Peroni (1764).
Piața Mercanti
Piazza Mercanti este o piață istorică centrală din Milano. Ea este situată între Piazza del Duomo, care marchează centrul orașului modern din Milano, și Piazza Cordusio. In evul mediu era considerată centrul orașului. In vremea aceea, piața a fost mai mare decât este acum (o parte a devenit mai târziu ceea ce este acum Via Mercanti, strada situată între Palazzo dei Giureconsulti și Palazzo della Ragione) și cunoscut sub numele de "Piazza del Broletto", după " Broletto Nuovo ", palatul care a ocupat centrul suprafeței (acum pe partea de nord). In sec.al 13-lea, au existat șase puncte de intrare la piață, fiecare fiind asociat unui comerț specific, de la fierari de sabii, la pălării.
Până la sfârșitul secolului al 19-lea, cel mai important și tradițional târg din Milano a avut loc în Piazza Mercanti.
In Piața Mercati se află patru clădiri principale:
- "Broletto Nuovo", este cunoscut sub numele de Palazzo della Ragione și ocupă partea de nord-est. A fost construit în 1233, și a servit ca "Broletto", adică, drept sediu administrativ al orașului. In aspectul original al pieței, care a extins și mai mult spre nord-est, palatul a fost localizat în centru.
- Casa Panigarola, casă gotică, cunoscută și sub numele de "Palazzo dei Notai" (Palatul notarial), construit în sec.al 15-lea, se află pe partea de sud-vest.
- Palazzo delle Scuole palatine, palat baroc construit în sec.al 17-lea și proiectat de Carlo Buzzi. Se află pe partea de sud-est a pieței și a înlocuit o fostă clădire cunoscută sub numele de "Scuole del Broletto" ( "Școala Broletto").
- De asemenea, în partea de sud-est se află Loggia degli Osii, construită în 1316 pentru Matteo I Visconti și proiectată de Scoto da San Gimignano. Această clădire a fost, de asemenea, un scaun administrativ, și a inclus parlera, adică balconul din care autoritățile se adresau populației.
In sec.al 16-lea, Palazzo dei Giureconsulti, acum situat în Via Mercanti, a folosit pentru a marca partea de nord-est a pieței înainte de a fi fost reproiectat. A fost construit în 1561 pe un proiect de Vincenzo Seregni. Turnul clădirii este mult mai vechi, deoarece datează din sec.al 13-lea (deși a fost în mare parte restaurat în sec.al 17-lea).
In centrul de pieței este o groapă din sec.al 16-lea, surmontată de două coloane din secolul al 18-lea. Groapa a fost inițial adiacentă la Palazzo dei Giureconsulti. Pe locul de acum, a fost găsită o piatră mare, cunoscută sub numele de "pietra dei falliti" ( "piatra celor aflați în prag de faliment"). Cei vinovați de faliment erau expuși cu fundul gol lor ca o penitență.
In Piazza Mercanti se găsesc un număr de statui și alte monumente. Palazzo della Ragione are două reliefuri de renume, unul dintre ele reprezintă un mistreț (relatări de origine romană și asociate cu legenda scroafa semilanuta) și unul reprezentând pe Oldrado da Tresseno, cel care a ordonat construirea palatului în sine.
Sculptorul Giovan Pietro lasagna a realizat două statui ale pieței, una dedicată lui  Ausonius (localizată pe Porta Orefici, adică "Portalul bijuteriilor", unul dintre punctele de intrare la piață) și alta dedicată lui Augustin de Hippo (pe fațada dinspre Scuole Palatina).
O altă statuie notabilă dedicată Ambrosius, de către sculptorul Luigi Scorzini, se găsește pe fațada Palazzo dei Giureconsulti.
Palatul Marino
Palazzo Marino, opera arhitectului din Perugia Galeazzo Alessi, este un palat nobiliar din Milano, sediul administrației municipale din 19 septembrie 1861. A fost proprietatea lui Tommaso Marino, a dat faliment în curând din cauza datoriilor, astfel că palatul a ajuns în mâinile bancherului Emilio Omodei. Ulterior a fost cumparat de stat în 1781, devenind după unificarea Italiei, sediul central al orașului. Situat pe frontul de est al Pieței Scala (Piazza della Scala) se prezintă astăzi în forma de după restaurarea efectuată de Luca Beltrami în 1892.
Reluând istoria trebuie spus că Palatul a fost comandat de bancherul și comerciantul genovez Tommaso Marino ca resedință nobiliară a bogatei familii Marino. A fost construit între 1557 și 1563 de către arhitectul Galeazzo Alessi din Perugia, special convocat la Milano pentru această lucrare. Inițial palatul trebuia ridicat în Piazza San Fedele.
Mulți sculptori din Fabbrica del Duomo au participat în mod activ la realizarea sculpturilor palatului. Milanezii au văzut cu ostilitate acest proiect uriaș. Atunci când, în 1560, contele Tommaso Marino a obținut permisiunea de a deschide un nou drum, care să pornească de la intrarea principală a clădirii până la Piazza Mercanti, nemulțumirea populară chiar a reușit să blocheze punerea în aplicare a acestui proiect
Constructia clădirii a continuat cu un stil comparabil cu cel al celor mai bogate construcții ale timpului: în curtea palatului erau înfățișate Muncile lui Hercule și Metamorfozele lui Ovidiu. Sala de Onoare (acum cunoscută sub numele de dell'Alessi Hall) avea pictată pe tavan nunta lui Amor și Psyche la ospățul zeilor, Sala avea stucaturile cu povești despre Cupidon și Psyche. La colțurile tavanului, Aurelio Busso a pictat Toate anotimpurile. Sub cornișă, Muzele, Bachus, Apollo și Mercur s-au pictat de Ottavio Semino, alternativ cu basoreliefuri cu povești despre Perseu. La intrări au fost plasate busturi ale lui Marte și Minerva.
O legendă spune despre contele Tommaso Marino că a comandat palatul pentru plăcerea soției sale, frumoasa Bettina Doria, din Genova, rudă apropiată lui Andrea Doria, marele amiral și personalitate de frunte a Republicii Genova.
La moartea lui Tommaso Marino, marea prosperitate a familiei a suferit un colaps profund, ceea ce a culminat, în 1577, cu confiscarea publică a palatului în compensație cu numeroasele sale datorii.
Pe parcursul acestei perioade lungi clădirea a început să se degradeze, astfel că în 1626 s-a îndepărtat cornișa care atârna deasupra balustradelor, în pericol de  prăbușire. In 1632, statul, care se confrunta cu "celebra" ciumă, a reușit să vândă clădirea către moștenitorii bancherului Emilio Omodei, cel mai mare finanțator al guvernului spaniol. Omodei nu a locuit niciodată în palat și palatal a continuat să fie numit Marino. La parter au continuat să se desfășoare activități fiscale, în timp ce primul etaj a fost închiriat din când în când la oameni celebri.
In 1781 palatul s-a întors în mâinile de statului ca locașie a noilor birouri financiare și fiscale.

Transferul de proprietate a avut loc în 14 iulie 1781 pentru suma de 250.000 de lire. Achiziționarea a permis o serie de renovări și completarea fațadei spre Via Case Rotte, realizat după stilul original dell'Alessi sub stricta supraveghere a Piermarini, care a realizat în această zonă mai multe intervenții. In palat s-au plasat mai multe instituții oficiale, cum ar fi Camera Regală de Conturi, directorul general al Superintendenței, Trezoreria, Dazio Grande cu birourile sale și afacerile imperiale ale Viena Tour.
In timpul Regatului Italiei s-au schimbat numele instituțiilor, dar au rămas birouri cu funcții similare. In palat s-au plasat: Ministerul Finanțelor, Trezoreria publică și Vama.
In 1848, după cele cinci zile memorabile antiaustriece de la Milano, în palat s-au întrerupt timp de câteva luni, activitățile birocratice și a devenit sediul guvernului provizoriu Lombardia. La eliberarea Lombardiei de austrieci, în 1859, clădirea a trecut din proprietatea de statului în cea a orașului, printr-un schimb de acțiuni între stat și oraș, între palatul Broletto nou și Palazzo Marino.
La 19 septembrie 1861 Palazzo Marino a devenit oficial primăria, în timp ce funcțiile fiscale găsite anterior în clădire s-au mutat în Broletto.
Achiziționarea clădirii de către municipalitate a coincis cu demolarea blocului amplasat între palat și Scala și deschiderea noii Piazza della Scala. Acest spațiu, împodobit cu monumentul lui Leonardo da Vinci, se confruntă acum cu o serie de clădiri vechi, judecate nedemn de a reprezenta noua administrație municipală și noua față a orașului după unificarea Italiei.
Chiar și interiorul clădirii pare a fi destul degradat, începând cu marea Sală de Onoare. In 1872 Angelo Colla a fost a primit sarcina de restaurarea sălii, în timp ce, în același timp, o competiție a fost anunțată pentru noua fațadă spre Piazza della Scala. Criza economică a acelor ani a provocat o amânare până în 1888, când a fost aprobat proiectul lui Luca Beltrami, adus la bun sfârșit în 1892.
După această primă lucrare extensivă de restaurare a urmat o a doua, la sfârșitul celui de al Acestea din urmă restaurare sa încheiat 12 aprilie 1954, sub conducerea inginerului Buonomo.
Vila Bonaparte
Contele Ludovico Barbiano Belgiojoso a cumpărat terenul de la Dugnani fondurilor agricole împreună cu ferma (deja grădinile S.Dionigi) cu vedere la strada Isara (Via Palestro). In 1790, el a comandat lui Giuseppe Piermarini proiectul unei vile cu fața la promenada publică de pe latura de sud a grădinii de la Poarta Orientală, pe care el însuși o aprecia. Acesta a trecut sarcina elevului său favorit, Leopold Pollack, de origine austriac, care a rezervat interiorul pentru el însuși și ales pe Parini drept creator de teme decorative.
Intre 1790 și 1796, Lepold Pollack a realizat o vilă neoclasică care era un adevărat palat în apropierea centrului orașului. Intregul complex arhitectural, realizat pe gustul francez, dispune pe trei etaje și este dezvoltat în jurul unei curți care se deschide spre stradă, închisă de două aripi. La spate are o fațadă elegantă, cu coloane canelate ridicate pe o bază ruticizată. Această fașadă din spate se încheie cu un pod și două laterale, corpurile proeminente cu frontoane. Grădina englezească din spate a fost imaginată de contele Ercole Silva, în colaborare cu aceeași Pollack și lângă același conte Belgiojoso. Contele Belgiojoso, decisese să se retragă în această clădire somptuoasă din viața militară și din pozițiile ocupate la curtea habsburgică.
In 1796, după intrarea în Milano, Napoleon însuși a locuit vila cu soția lui Josephine. In 1802, după moartea contelui, Republica Italiană a cumpărat vila ca să fie o reședință instituțională a mareșalului Joachim Murat și a Carolinei Bonaparte, sora lui Napoleon. Ulterior vila a intrat în patrimoniul Coroanei și a devenit Villa Reale, care a găzduit pe  Viceregele Eugene de Beauharnais, fiul prin alianță al lui Napoleon.
Odată cu restaurarea de după 1815, austriecii s-au întors în Milano și au intrat în posesia vilei mărețe, care a devenit mai târziu locuința mareșalului austriac Radetzky, care a murit aici în 1858.
Odată cu intrarea trupelor piemonteze din Milano, la unificarea Italiei, vila a devenit proprietate a monarhiei de Savoia.
In 1919, Vila Regală, a fost atribuită merge prin lege orașului Milano, iar în 1921, spre bucuria publicului s-a deschis pentru a găzdui expoziții, Galeria Civică de Artă Modernă. Lipsa de spațiu, după transferul lucrărilor din Castelul Sforza, de la Brera, ca să nu mai vorbim de numeroasele donații private, s-a decis folosirea spațiul ecuriilor adiacente, utilizate anterior ca săli de laborator pentru Politehnica vecină (ale cărei structuri erau întinse departe de Via Vecchio Politecnico).
După achizițiile din perioada fascistă, odată cu intrarea operelor de futuriști, se va decide revitalizarea structurilor, printr-o restaurare generală și un nou aranjament al camerelor (1934 aprox). Parterul s-a dedicat mobilierului și obiectele de vârstă neo-clasică, dar și unor depozite. La parter s-au adăpostit colecțiile de sculpturi. Folosindu-se de reorganizarea generală s-a întocmit un catalog de lucrări.
Pentru a înlătura daunele celui de al Doilea Război mondial, în 1949 s-a început o nouă restaurare a întregului complex, cu reorganizarea colecțiilor și începerea proiectului vechi ge crearea unui pavilion nou în grajduri. Ignazio Gardella a realizat Pavilionul de Artă Contemporană (PAC), care rupea tradiția și introducea unele forme mai curate ale raționalismului (1949-1954)
In urma atacului sângeros din 1993, în cadrul unei acțiuni penale menită a lovi în patrimoniul cultural al întregii țări, PAC a fost distrus. S-a decis să înceapă reconstrucția PAC, în forma sa originală, realizată de arhitectul. Jacopo Gardella și să realizeze o nouă restaurare a Villei Reale pentru un nou Muzeu al secolului al XIX-lea (1996-2006).





























  












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu