În ţara noastră există negreşit colţişoare de o frumuseţe extraordinară încă nedescoperite, iar experţii în turism de la Momondo recomandă cinci astfel de locuri, printre care Tunelul Iubirii şi Laguna Albastră a Transilvaniei.
Se spune că nu poţi ajunge niciodată să cunoşti pe de-a-ntregul o ţară pentru că, oricât de mare ar fi bucata de viaţă petrecută între graniţele ei, există negreşit colţişoare de o frumuseţe extraordinară despre care auzi târziu sau niciodată. Așadar vă propunem cinci locuri din România despre care este foarte posibil să nu fi auzit niciodată.
La adăpostul Munţilor Aninei se află unul din cele mai fermecătoare lacuri din România – Ochiul Beiului. Se spune că apa lui, de un albastru ireal, nu îngheaţă niciodată, temperatura rămânând între 4 şi 8 grade Celsius. În plus, dacă ajungeţi în zonă sunteţi recompensat cu alte două frumuseţi: Cascada Bigăr şi Cascada Beuşniţa.
Castelul de Lut, Valea Zânelor (la 50 de kilometri de Sibiu)
FOTO Shutterstock
Cu Munţii Făgăraş de-o parte şi de alta, Castelul de Lut este construit în totalitate din materiale naturale de o familie care şi-a vândut casa din Bucureşti şi s-a folosit de toate economiile pentru ca această construcţie scoasă din basme să vadă lumina zilei. Proiectul a început în 2014, iar în ultimii ani a devenit foarte popular, sute de oameni vizitându-l săptămânal. Acoperişul ce imită culmile munţilor şi, de fapt, construcţia cu totul, aminteşte de Gaudí şi de cum se mai pricepea artistul catalan să găsească punctul de întâlnire al naturii cu arhitectura.
Tunelul Iubirii, Obreja, Caraş-Severin
FOTO Shutterstock
Poate i-ai auzit povestea, poate ştii că singurii creatori ai acestui loc sunt natura şi trecerea trenurilor, poate te-ai înfuriat şi tu când ai aflat că nu există nici marcaje, nici promovare (alta decât gura virtuală a lumii). Dacă nu, află că acest colţ de poveste, înscris pe lista comorilor ascunse din Europa, a fost descoperit din pur hazard, de un cuplu de fotografi care i-au făcut dreptate şi au răspândit de-a lungul şi latul internetului imagini. Bolta de vegetaţie, lungă de 200 de metri, este fermecătoare în orice anotimp, dar cu precădere toamna, şi ideală pentru o escapadă romantică.
Laguna Albastră a Transilvaniei, Aghireşu (la 30 de kilometri de Cluj)
FOTO Shutterstock
Despre această întindere de apă s-au spus multe, dar credem că „o minune a României“ o descrie cel mai corect. Peisajul aduce cu cel mediteraneean, iar rezultatul ploilor ce au dat naştere acestei bijuterii mioritice prea puţin cunoscute într-o veche zonă de exploatare de caolin este de dată recentă.
Satul Rimetea, judeţul Alba (la 56 de kilometri de Alba Iulia)
FOTO Shutterstock
Aflat la poalele Munţilor Trascău, înconjurat din toate părţile de întinderi de granit de până la 600 de metri şi de un peisaj cum nu se poate mai pitoresc, Rimetea a fost premiată de Comisia Europeană cu titlul „Europa Nostra“. Lăsând la o parte natura superbă ce-l împresoară şi aruncând o privire arhitecturii, vei observa cât de bine a fost conservată în nuanţele secolului XIX. Casele de un alb-omăt, ferestrele verzi, precum şi faptul că aici „soarele răsare de două ori“ îşi aduc toate aportul la valurile de turişti străini care vin şi nu mai contenesc cu admiraţia.
Ce nu știai despre Cascada Bigăr. Imaginile care au pus-o pe harta turistică
Cascada Bigăr din judeţul Caraş-Severin a fost declarată în 2013, de „The World Geography“, drept cea mai frumoasă din lume.
O fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte se potriveşte perfect pentru Cascada Bigăr, din Caraş-Severin. Imaginile surprinse de câţiva fotografi şi un pic de prelucrare în „Photoshop” au făcut făcut ca în 2013, site-ul „The World Geography“ să declare cascada Bigăr drept cea mai frumoasă din lume.
Până atunci mai nimeni nu băga de seamă această minune natural aflată în apropiere de Anina. Anterior, la sfârşitul anului 2010, un ghid turistic internaţional, National Geographic Traveler – Romania, făcea pentru întâia oară prezentarea acestei cascade în presa turistică de specialitate.
Fotografiile au devenit însă virale pe Internet, iar faimoasa publicaţie „Huffington Post” a numit-o “un loc magic, desprins parcă din basme”. Şi dintr-o dată a început să se dezvolte turismul în zonă, oamenii venind ca în pelerinaj să vadă cascada.
Odată ce exista interes pentru cascacă, autorităţile s-au gândit că e rost să facă şi ceva de pe urma turiştilor, fără ca ei să facă investiţii importante în zonă. Astfel, reprezentanţii Parcului Naţional au impus o taxă de cinci lei de maşină. Aceştia spun că din bani strânşi se vor amenaja trepte până la cascadă şi toalete.
Cum se ajunge la cascadă
La Cascada Bigăr se poate ajunge pe Drumul naţional 57B Anina- Poneasca – Valea Minişului. Urmează rezervaţia şi drumul până în dreptul Cascadei Bigăr, înainte de a ajunge în localitatea Bozovici.
În toamna anului trecut, cascada a fost pusă în pericol de o puternică viitură. Şi-a pierdut o parte din muşchii de pe stâncă pierzând un pic din strălucirea ei.
Izvor subteran din Munţii Aninei
Izvor Bigăr este alimentat de un curs de apă subteran ce străbate peştera cu acelaşi nume din Munţii Aninei.
După circa 200 de metri, apa izvorului (bogată în calcar) se varsă în râul Miniş de pe un prag stâncos, formând o cascadă de tuf calcaros, ce poată numele de Cascada Bigăr.
Izvorul Bigăr (cunoscut şi sub denumirea de Izbucul Bigăr) este o arie protejată de interes naţional ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervaţie naturală de tip mixt), situată în judeţul Caraş-Severin, pe teritoriul administrativ al comunei Bozovici. “Rezervaţia naturală a fost înfiinţată în anul 1982 şi declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României Nr. 152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – arii protejate). Aria naturală se întinde pe o suprafaţă de 176,60 hectare şi este inclusă în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa.”
Palatul Suțu din capitală, astăzi sediu al Muzeului Municipiului București, situat în imediata vecinătate a Pieței Universității, este un obiectiv destul de cunoscut. Altfel stau lucrurile însă când vine vorba despre vila Suțu de la malul mării, un edificiu încărcat de istorie și legende, ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pentru început, legenda
Clădirea, aflata in municipiul Constanta, transmite și astăzi trecătorilor un aer oriental, si nu putea fi ocolită de legende. Înrudit cu povestea de la capul Kaliakra, din Bulgaria de astăzi, mitul creat în jurul vilei Suțu a luat naștere în perioada în care Constanța dădea socoteală Porții. Se spune că în vremea aceea, la baza falezei, fusese construit un debarcader unde acostau corăbiile otomane. La plecarea spre capitala Imperiului, la bordul vaselor erau urcate cele mai frumoase fete ale Dobrogei pentru a fi duse în haremul sultanului. Multe dintre fecioare alegeau însă să se arunce de pe faleza înaltă, pentru a scăpa de rușine. În cinstea fecioarelor care și-au curmat viața în acest loc, debarcaderul a rămas cunoscut ca “Debarcaderul virginelor”. În preajma anului 1900 furtunile și valurile puternice au distrus debarcaderul, lăsând ca amintire generațiilor viitoare o poveste cu iz de legendă.
Cine a fost comanditarul vilei?
Așa cum se întâmplă cu majoritatea reședințelor din epocă, construcția preia numele proprietarului. În acest caz este vorba despre Mihail C. Suțu (1841-1933), fiu al fostului ministru de finanțe, Constantin Suțu și strănepot al lui Mihai Suțu, cel ce a domnit de trei ori în Țara Românească și o dată în Moldova.
Pasionat de numismatică, Mihail Suțu a fost la rândul său o personalitate în epocă. Acesta studiază la Paris, de unde se întoarce cu diploma de inginer. Revenit în țară, va deține o serie de funcții importante precum: director general al Poștelor, consilier la Înalta Curte de Conturi și nu în ultimul rând va ocupa pentru o perioadă funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. Pe lângă acestea poate fi menționată și apartenența sa ca membru în cadrul Academiei Române (aici deține și funcția de director al Cabinetului de Numismatică) și ca membru al Societății Regale de Numismatică din Marea Britanie.
O stradă, două personalități
Vila Suțu nu este singurul imobil cu povești interesante de pe stradă. În vecinătatea acestuia se afla casa în care a locuit bunicul talentatei scriitoare Cella Serghi. Comerțul cu antichități practicat de acesta stârnește interesul proprietarului vilei și are rolul de a crea o interacțiune între cele două familii.
Scurt istoric al casei
Construită în stil maur, după planurile arhitectului Grigore Cerchez, vila Suțu veghează de pe marginea falezei, din 1898 și până astăzi, plaja Modern. Ridicată pe terenul pe care tatăl său avea o casă din lemn, vila se găsește pe strada Krikor Zambaccian, fostă Mărei, la numărul 1. Casa a fost proiectată cu trei niveluri, iar scările ce astăzi se opresc într-o parcare, obișnuiau pe atunci să aibă contact cu valurile.
Mihail Suțu locuiește în casă până la sfâșitul vieții. Începând cu anul 1948 casa a fost naționalizată, iar din 1955 a devenit sediu pentru Casa Regională a Creației Populare. La începutul anilor ’70 în clădire funcționează Consulatul Cehoslovaciei, urmând ca între anii 1993 și 2005 aici să fie găzduită Curtea de Apel. Odată cu anul 2011, când se încheie un lung șir de procese, vila reintră în posesia moștenitorilor familiei. În prezent imobilul este scos la vânzare, reprezentanții casei de licitații din București care se ocupă de clădire declarând pentru Radio Constanța că deja s-a semnat un antecontract de vânzare- cumpărare.
Ce soartă va avea până la urmă edificiul construit în terase, al cărui prag a fost trecut printre alții și de către pictorul Theodor Pallady, rămâne însă să aflăm.
Inlăceni – „satul labirint” din Harghita, de pe lista UNESCO, unde sunt mai multe străzi decât case
În sud-vestul judeţului Harghita, la o distanţă de 25 kilometri de Odorheiu Secuiesc şi la 18 kilometri de Cristuru Secuiesc se află localitatea Inlăceni, un sătuc nealterat de sute de ani, frumos ca în poveştile copilăriei.
Poziţia sa geografică l-a izolat de civilizaţia oraşelor aflate atât de aproape. Prin localitate nu trece niciun drum important, ci doar o stradă principală, uliţe şi poteci care brăzdează încă din Evul Mediu proprietăţile uriaşe ale localnicilor.
Drumul care duce spre Inlăceni a fost construit pe vremea romanilor. Serpentinele largi, când urcând către cer, când coborând spre nicăieri, dezvăluie de jur-împrejur un tărâm nealterat, unde iarba şi plantele de leac cresc sălbatic, peticele de câmp verde sunt brăzdate cu auriu, iar pomii fructiferi sunt plini de roade care aşteaptă să fie culese. Din vârful drumului se zăreşte, în vale, satul cu o istorie de aproape două milenii.
Cronicile relatează că la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina. Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane.
Este o aşezare unică în România, este singura localitate în care numărul străzilor şi al uliţelor îl depăşeşte pe cel al caselor şi acest lucru este confirmat de numeroase studii efectuate în zonă de istorici şi arheologi din ţară şi din străinătate.
Satul labirint – povestea unui adevărat muzeu în aer liber
Satul uitat de timp între dealurile Piatra lui Firtos, Piatra Şiclodului şi Piatra Cuşmedului are 161 de case şi este locuit exclusiv de maghiari. Majoritatea sunt vârstnici, oameni sfătoşi, dornici oricând să stea la o şuetă cu cei care îi vizitează.
Vârsta caselor din Inlăceni se măsoară în secole, majoritatea fiind monumente de arhitectură rurală ridicate pe vremea când scândurile se îmbinau între ele cu şipci din lemn. Toate seamănă izbitor între ele.
Construite din piatră şi din lemn, sunt văruite numai în alb sau azuriu, acoperite cu ţigle mici, fabricate pe vremuri în sat, iar grădina de flori din faţa casei este nelipsită. În nicio casă nu se intră direct din curte, ci pe la mezanin, urcând pe o scară din lemn sau pe câteva trepte din piatră, parterul scund şi subsolul fiind destinate bucătăriei, încăperilor pentru păstrarea alimentelor şi pivniţei. Din pridvorul larg se deschid intrările separate ale celor trei încăperi – un număr mai mare de camere fiind o excepţie de la regulă – care pot comunica între ele, prin interior.
Gospodăriile sunt aidoma, cu şura poziţionată în spatele curţii, perpendicular pe direcţia casei şi anexele dispuse astfel încât să deservească practic şi cu maximă eficienţă necesităţile familiei. Fântâna şi cuptorul pentru coacerea pâinii sunt indispensabile şi sătenii susţin că „numai cine este sărac lipit pământului nu le are”.
Din cele 161 de case din Inlăceni, 68 nu au fost renovate niciodată, iar cea mai veche a fost construită în anul 1742. Majoritatea păstrează uşile din lemn pictat şi ferestrele originale, precum şi mobilierul interior, la fel de bătrân ca locuinţa.
Caracteristic acestor case vechi este că sunt zidite pe temelii de piatră naturală şi în rest aproape în totalitate din lemn de esenţă tare. Şi cuiele care fixează grinzile clădirii între ele sunt din lemn. Multe dintre case au peste 200 de ani vechime.
Însă particularitatea ce asigură Inlăceniului statutul de unicat în România este mulţimea străzilor şi uliţelor care împânzesc satul şi al căror număr îl depăşeşte pe cel al caselor. Dispuse oarecum concentric, se răsfiră către cele patru intrări în sat, traversând proprietăţile oamenilor. Sunt întortocheate precum labirintul mitologic construit de către Dedal, de aici şi numele de „satul labirint”, care i-a fost atribuit localităţii.
Reţeaua încurcată îi pune în mare dificultate pe neavizaţii care se încumetă să străbată Inlăceniul de unii singuri. Mulţi s-au învârtit în cerc ore în şir, fără să ajungă la liman.
Există o poveste, se pare nu atât de veche precum locuințele acestui sat potrivit căreia „odată, un negustor ambulant care cutreiera zona şi vindea ulei pentru căruţe, ca să nu mai scârţâie îngrozitor, a ajuns pe la înserat şi nu cunoştea satul. S-a rătăcit şi a dat roată pe uliţe toată noaptea şi tot nu a reuşit să iasă din sat. Abia către dimineaţă l-a zărit un om care mergea la câmp şi care s-a îndurat de sufletul lui şi l-a scos la drumul mare”.
Azi satul mai este populat de câțiva bătrâni. Tinerii au migrat, unii către oraş, atraşi de facilităţile civilizaţiei urbane, alţii în străinătate. În urmă cu 200 de ani, înainte de a începe exodul tinerilor, în sat erau aproximativ 800 de locuitori. Anual s-au născut 10-12 copii şi tot atâtea persoane au murit, deci a exista mult timp un fel de echilibru. Azi vârsta medie depăşeşte 60 de ani.
Pe vremuri, Inlăceniul era unul dintre satele înstărite din regiune, faimos pentru culturile de cereale, pentru pomii fructiferi şi efectivele mari de animale.
Acum, doar zece hectare, adică 0,69 la sută din suprafaţă, este cultivată, fiind parcele mici pe lângă case şi grădini însămânţate pentru necesităţile proprii. Acum, în Inlăceni trăiesc 143 de oameni, din care 81 sunt pensionari, cei mai mulţi cu pensie minimă, primită de la fostul CAP. Fiecare familie are în grajd câte o văcuţă pentru lapte, un cal, un porc, iepuri şi păsări, cât să le asigure traiul.
Altarul zeului Jupiter și biserica
Aşezarea este dominată de biserica unitariană, ridicată pe locul unui altar închinat zeului Jupiter, zeitatea supremă a Imperiului Roman, având în grijă legile şi ordinea socială.
Biserica este construită din cărămizi de pe vremea romanilor, pe un lăcaş de cult ridicat în cinstea zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită, de asemenea, o piatră romană, care povesteşte despre vizita unui roman de rang înalt, probabil Împăratul. Se mai găsesc şi două pietre de altar, puse de Firminus şi Firmanus, despre care se presupune că ar fi fost conducătorii civili ai castrului roman construit aici la jumatatea secolului al doilea. Actuala biserică, reconstruită de mai multe ori de-a lungul timpului, este o cronică ilustrată a satului, exemplificată, între altele, şi de tavanul casetat cu inscripţii în limba latină.
Pe lista de aşteptate a patrimoniului UNESCO
Construcţiile inlăcenilor constituie un patrimoniu cultural valoros, iar localitatea se află pe lista de aşteptare a patrimoniului cultural UNESCO. În ultimii ani, tot mai mulţi turişti străini au vizitat satul, iar unii şi-au cumpărat case în Inlăceni, fapt c ear putea să reînvie această vatră străveche.
Legenda Inlăceniului
Se spune că demult, atât de demult că nici nu se mai ştie, un tânăr din Inlăceni s-a îndrăgostit de zâna care locuia în cetatea Firtos, pe muntele de lângă sat, iar dragostea i-a fost împărtăşită. În fiecare seară, flăcăul se urca pe cal şi urca pe vârful muntelui ca să se întâlnească în grădina castelului cu iubita lui. Erau foarte fericiţi împreună, dar fratele zânei, Tartod, care era perfid şi egoist, a devenit invidios pe dragostea celor doi şi i-a pus gând rău muritorului. Într-o noapte, s-a aşezat la pândă şi, când tânărul îndrăgostit a ajuns, călare, pe vârful muntelui, l-a împins în prăpastie. Tânărul a pierit, iar calul lui s-a transformat într-o stană de piatră, care se vede şi astăzi, până departe. Şi de sub stâncă a început să curgă deîndată un izvor bogat, despre care se spune că ar fi lacrimile zânei, nesecate precum tristeţea şi dorul după iubitul ei.
În credinţa populară, calul transformat în stană de piatră îşi schimbă culoarea în funcţie de vreme: dacă se vede alb, vremea va fi frumoasă, iar dacă devine sur, va ploua şi va fi mohorât.
Există, însă, şi o explicaţie ştiinţifică a fenomenului. Specialiştii spun că, fiind vorba despre o piatră vulcanică, un andezit, este foarte sensibilă la umiditatea aerului şi se închide la culoare atunci când nivelul acesteia creşte.
Unicitatea locului, unde oamenii şi-au păstrat neştirbite tradiţiile, frumuseţea zonei şi a folclorului autentic sunt atuuri care pot transforma Inlăceniul într-un paradis al turismului.
Locuri din România pe care merită să le vezi – cele mai spectaculoase şosele
Un clasament al celor mai frumoase drumuri din România trebuie, obligatoriu, să înceapă cu Transfăgărăşanul şi Transalpina. În afară de acestea, poate la fel de spectaculoase sunt şi şoselele care străbat Cheile Bicazului, Defileul Jiului şi chiar drumul ce leaga Bistriţa de Bucovina, prin Pasul Tihuţa. Vă prezintăm doar 5 dintre cele mai spectaculoase drumuri din ţara noastră.
1. Transfăgărăşanul – DN7C
Fără îndoială, în fruntea topului se află Transfăgărăşanul, supranumit „drumul printre nori“. Cu o lungime de aproape 92 de kilometri, şoseaua construită în 1974 taie Munţii Făgăraş cu serpetine care-ţi opresc respiraţia, şerpuind prin tunele şi dezvăluind peisaje de vis.
Transfăgărăşanul începe din comuna Arefu, judetul Argeş, la kilometrul 61 al DN7C (drum care începe din localitatea argeşeană Bascov) şi se termină în comuna Cârţişoara, judeţul Sibiu, la intersectia cu DN1. Are circa 91,5 kilometri lungime şi două benzi de circulaţie. În anul 2009, englezii de la Top Gear au declarat Transfăgărăşanul cea mai frumoasă şosea din lume. De-a lungul drumului se află 830 de podeţe şi 27 de viaducte şi cinci tuneluri, dintre care unul este cel mai lung din ţară (886 de metri) şi se află la cea mai mare altitudine (2.042 de metri). Acesta se află înainte de a ajunge la Bâlea Lac şi străpunge muntele Paltinu.
Şoseaua este presărată şi cu numeroase obiective turistice. Imediat după ce treci de Arefu, sus, în vârful muntelui, la o diferenţă de nivel de 180 de metri, este cocoţată Cetatea Poenari. Ca să ajungi la ruinele cetăţii trebuie să urci 1.480 de trepte. Biletul de intrare este de 5 lei.
Apoi urmează Lacul de acumulare Vidraru şi barajul cu acelaşi nume, contruit în 1966. La vremea aceea, era printre printre prime cinci baraje-arc din lume. Barajul curbat are o înălţime de 166 de metri şi o lungime de 307 metri. Lacul de acumulare are o suprafaţă de 1.000 de hectare, iar Trasnfăgărşanul şerpuieşte pe malul său aproape 10 kilometri. De pe punte, lacul este supravegheat de statuia Energeticianului.
Lacul Bâlea apare imediat cum ieşi din tunelul ce străbate muntele Paltinu şi se află la o altitudine de 2.034 de metri.
Lacul glaciar Bâlea măsoara 360 de metri in lungime, 240 de metri în lăţime şi are adâncime maximă de 11,5 metri. La 9 kilometri de lac, se află Cascada Bâlea, una dintre cele mai impresionante cascade din România. Denumită şi Urlătoarea Bâlei, cascada se află între vârfurile Moldoveanu şi Negoiu, iar apa sa are o cădere de 50-60 de metri. La capătul Transfăgăraşanului, în Cârţişoara, te aşteaptă Muzeul Badea Cârţan.
2. Transalpina – DN 67C
Transalpina, sau Drumul Regilor, este cea mai înaltă şosea din România. Străbate pe creste munţii Parâng, de la Novaci (Gorj) până la Sebeş (Alba), pe o lungime de aproape 148 de kilometri. DN 67 C, aşa cum îl veţi găsi marcat pe toate hărţile rutiere, are punctul cel mai înalt în Pasul Urdele, unde ajunge la 2.145 de metri. Şoseaua, încă nefinalizată, străbate Carpaţii Meridionali de la sud la Nord, tăind Parângul şi este paralelă cu Valea Jiului şi Valea Oltului.
Cu toate că este mai înaltă şi mai spectaculoasă decât Transfăgărşanul, şoseaua a fost asfaltată abia în 2009.
Transalpina este chiar mai veche decât şoseaua care străpunge Făgăraşii, Transfăgărăşanul, fiind construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa. După drumul romanilor, şoseaua a fost reconstruită în anii ’30, iar din 2009 a început asfaltarea acesteia.
Actualmente, şoseaua nu este finalizată în totalitate, singura porţiune asfaltată complet şi cu parapeţi este cea dintre Novaci şi Rânca. Lipsa parapeţilor îi dă şoselei gradul maxim de periculozitate. Cu toate acestea, cea mai frumoasă porţiune este cea dintre Rânca şi Obârşia Lotrului, asfaltată, dar fără parapeţi, indicatoare şi marcaje. De aici se poate ajunge pe Valea Frumoasei, la poalele Vârfului Frumoasa. Alte obiective la care putetţi ajunge de pe Transpalina sunt Lacul de acumulare Tăul Bistrei, Lacul de acumulare Oaşa sau Mănăstirea Oaşa.
3. Defileul Jiului – DN 66
Dacă plecaţi din Târgu Jiu pe Drumul Naţional 66 spre Petroşani, veţi traversa Parcul Natural Defileu Jiului. Şoseaua trece, pe malul sinuos al Jiului, printre Munţii Vâlcan şi Parâng şi este dublată de o cale ferată care trece prin zeci de tunele şi numeroase poduri. Defileul începe la nord de localitatea Bumbeşti şi şerpuieşte până aproape de localitatea Livezeni.
Plecând din Târgu-Jiu spre nord pe DN 66, şoseaua lasă în dreapta localitatea Curtişoara, atestată documentar din secolul al XV-lea în timpul domnitorului Vlad Vodă Călugărul.
În apropierea oraşului Bumbeşti-Jiu se află Castrul Roman, construit, se pare, în timpul împăraţilor Septimus Sever şi Antonun Caracala, de către Cohorta I a Britaniilor, Aurelia Antoniniana Militaria.
La intrarea în defileul Jiului se văd ruinele Mănăstirii Vişina, ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân (1386- 1418), care are ca hram Sfânta Treime.
La aproximativ 35 de kilometri de Târgu-Jiu, pe malul stâng al Jiului, se află Mănăstirea Lainici, care are ca hram Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Până să ajungi la Mănăstirea Lainici, se află un monument ridicat în cinstea generalului Ioan Dragalina, pe locul unde acesta a fost rănit în timpul Primului Război Mondial. Şoseaua are două benzi, este şerpuită, iar locurile unde se pot face depăşiri fiind foarte puţine. De la 27 iunie, până în luna noiembrie, în zilele de marţi, miercuri şi joi, în intervalul orar 9.00 – 18.00, se va închide circulaţia rutieră pe DN 66, pe sectorul cuprins între localităţile Bumbeşti Jiu – Petroşani, km 93+500 – km 126+000, pentru realizarea lucrărilor de reabilitare.
În acest interval, şoferii care vor să ajungă în Ardeal sau, pe ruta inversă, în Oltenia, rebuie să aleagă rute ocolitoare: pentru relaţia Târgu Jiu – Petroşani şi retur: DN 67, Târgu Jiu – Râmnicu Vâlcea – DN 7 Râmnicu Vâlcea – Sibiu – Sebeş – Simeria – DN 66 Simeria- Haţeg – Petroşani.
4. Pasul Tihuţa – E 576
Unul dintre cele mai frumoase drumuri din ţară este, fără îndoială, cel care leagă Bistriţa de Suceava, prin Câmpulung Moldovenesc.
E 576 este drumul care face punte, prin Pasul Tihuţa (situat la altitudinea de 1.227 de metri), între Ardeal şi Moldova.
Cu serpentine, nu atât de strânse ca cele de pe Transfăgărăşan sau de pe Transalpina, şoseaua scoate la iveală rotunjimile obcinilor Bucovinei. Odată ce ai trecut de Pasul Tihuţa (sau pasul Bârgăului), drumul mai face 37 de kilometri până la Vatra Dornei, inima Carpaţilor Orientali, iar apoi prin Pojorâta, drumul duce spre Câmpulung Moldovesc, de unde pot fi admirate frumoasele Pietre ale Doamnei, din Rarău.
5. Cheile Bicazului – DN12 C
Drumul care înconjoară Lacul de acumulare Izvorul Muntelui – DN 15 – continuă de la Bicaz spre Ardeal – la Gheorghieni –, prin Cheile Bicazului (DN 12C).
Acestea fac parte din lanţul Carpaţilor Orientali şi au o lungime de 8 kilometri, fiind străbătute de un drum cu serpentine ce-şi face loc între pereţii înalţi de calcar.
Formate în decursul anilor, prin erodarea calcarelor mezozoice mai puţin dure de către raul Bicaz şi afluentii săi, cheile sunt cuprinse în Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş alături de celelalte arii protejate: Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, Hăşmaşul Mare şi Hăşmaşul Negru.
1 Comment
sinon 7 May 2016 at 23:56
din ce se vede, Transalpina are malurile nefinisate si foarte urate, care au ainceput sa cada din loc in loc…in fata caselor si a vileleor, turistii trebuie sa circule cu cauciucul in picioare din cauza noroaielor,…din masina, faptul ca mergi dintr-o parte in cealalta, pare “o mare realizare”…
Utilizăm module cookie pe site-ul nostru pentru a îmbunătăți experiența utilizatorului. Dacă nu acționați, vom considera ca avem acordul dvs referitor la cookie-uri. Vedeți mai jos detalii:
1 Comment