duminică, 5 noiembrie 2017

COIMBRA


Ziua în care am intrat pe pământ portughez, pe ruta SalamancaCoimbra, făcea parte dintr-o perioadă extrem de caldă în întreaga peninsulă iberică. Era luna iulie 1995 şi temperaturile se zbăteau între 45 şi 50 de grade Celsius. Cu toate că aerul condiţionat din maşină mergea impecabil, ne bucuram că vom pătrunde într-o zonă mai vegetală şi mai „maritimă” după căldurile şocante pe care le îndurasem în Madrid şi în celelalte oraşe–perlă din centrul Spaniei.
            Şoseaua simplă cu numai două benzi de circulaţie era foarte slab circulată, dovadă că nu alesesem unul din traseele comerciale dintre cele două ţări. In concluzie, ziua se anunţa strălucitoare, plină de noutăţi şi liniştită. Cu toate acestea ne-a oferit imagini zguduitoare, unice în viaţa noastră de turişti de până atunci. Imagini şocante şi surprinzătoare, pe care am reuşit să le prindem, în parcursul a mai multor ore, pe pelicula aparatului de filmat.
            După numai câţiva zeci de kilometri rulaţi pe străvechiul pământ lusitan, într-o zonă aproape pustie s-au ivit focuri isolate, în dreapta sau în stânga şoselei. Acoperind cu privirea un orizont mai larg am observat, la diverse depărtări şi altitudini, trombe ucigaşe de fum negru sau albicios mereu mai întinse. Cu emoţie, ne-am convins că pe alocuri pădurea luase foc. Curând, pe măsură ce avansam, palele flăcărilor şi fumul se abăteau chiar asupra şoselei.
            Crezând că ne aflam într-o zonă calamitată cu o arie restrânsă, am oprit într-o parcare pentru a observa mai bine dezastrul şi pentru a putea filma mai liber. În dogoarea soarelui, amplitudinea dezastrului a acţionat mai puternic şi mai emoţional asupra simţurilor noastre. Venisem din ţinuturile aride spaniole şi tocmai când vegetaţia începuse să se afirme în peisaj, asistam la distrugerea ei. Ni se rupea inima când auzeam trosnind ramurile arbuştilor şi ale arborilor de conifere, când sfârâia în flăcări necruţătoare cetina supraîncinsă de soare.
            Cu cât avansam spre centrul ţării (care are lăţimea maximă de 220 kilometri), cu atât am simţit mai apăsătoare dimensiunea dezastrului din pădurile ţării. Au început să sune alarmele echipajelor de pompieri, sirenele maşinilor de poliţie sau ale unor organisme militarizate ajutătoare. Pe cer au apărut elicoptere izolate, purtând pungile cu substanţe ignifuge, iar anumite drumuri au fost barate de echipajele de poliţie. Era vorba de drumuri laterale care probabil deveniseră periculoase sub stigmatul flăcărilor sau care trebuiseră lăsate libere pentru echipajele de intervenţie.
            Nu ne-am putut bucura de peisajul care se schimba mereu în faţă, de la înălţimea serpentinelor spre vale şi spre apusul dominat de ocean deoarece atenţia era atrasă inexorabil de trombele de flăcări ce izbucneau sau se extindeau pe versanţii accesibili privirilor, dincolo de vârfuri şi coame, în alte văi şi în alte ţinuturi.
            Intr-o stare sufletească plină de compasiune pentru ţara năpădită de un asemenea dezastru, trecând prin valuri de fum şi prin baraje rutiere sau de intervenţie, am reuşit să pătrundem în Coimbra, oraş mare şi central, fostă capitală plină de tradiţie universitară. Oraşul, prin care au călcat paşii lui Nicolae Iorga şi unde a ţinut conferinţe, era stăpânit de o atmosferă bizară, parcă apăsată de o stare de asediu. Atmosfera avea o culoare portacliu-ceușie, cu fulgi de funingine ce cădeau alene din cer. Lumina miezului de zi era când mai luminoasă, când mai opacă după cum suferea influenţa norilor de funingine. Cerul albastru devenise o amintire iar pâcla aurită de razele soarelui tindea să dea impresia înserării deşi ne aflam la ora prânzului.
            Fluxul circulaţiei ne-a condus către zona centrală, mai nouă, a oraşului, în Piaţa Republicii (Praca de Republica). Este o deschidere urbană vastă în care pătrund numeroase străduţe laterale imprimând circulaţiei auto un sens giratoriu. Zona centrală şi pietonală a pieţei, pavată cu piatră cubică măruntă, este golaşă. În schimb carosabilul ce o înconjoară este flancat pe ambele trotuare de arbori umbroşi. De jur împrejur spaţiul carosabil este aglomerat de parcări, de staţii de taxi şi de autobuz. Spre apus şi puţin în coborâre se deschide un mare bulevard cu o grădină prelungă cuprinsă între arterele de circulaţie. Acea Avenida Sa da Bandeira cu grădina sa conduce către mănăstirea Santa Cruz dar şi spre cartiere mai noi dinspre malul nordic al râului Mondego. Pentru relaxare, primii paşi ne-au purtat prin acea grădină cuprinsă între benzile de circulaţie intensă. Ambianţa era dominată de zgomotul continuu al eşapamentelor şi ale sirenelor, mai îndepărtate, ale maşinilor poliţiei, pompierilor sau salvării.
            De la un capăt la celălalt parcul prelung era dominat pe ambele laturi de şiruri de palmieri înalţi, cu largi umbrele de frunze franjurate. Dădeau umbră şi răcoare, purtându-te într-o lume vegetală nouă, total deosebită de cea pur europeană.
            Momentul nu se arăta favorabil Coimbrei pentru o vizită care să-i pună în valoare toate calităţile. Starea de spirit a locuitorilor, natura tulburată de forţe ostile şi de lumina apăsătoare, au schimbat buna dispoziţie şi receptivitatea noastră. Deşi eu aveam convingerea că oraşul era în afara oricărui pericol s-a hotărât ca să scurtăm vizitarea şi să renunţăm la escala de noapte la un hotel din Coimbra. Impresiile culese atunci în numai 3–4 ore, sub tensiune, le-am completat cu mărinimie într-o excursie ulterioară.
            Dominată de turnul înalt al vechii universităţii, Coimbra se agaţă pe versanţii unei coline răcorite la bază de râul Mondego. Numeroşi poeţi, inspiraţi de romantismul locului au imortalizat farmecul acestei prime capitale a regatului portughez, făcând-o celebră ca oraş al artelor şi al literaturii.
            In mijlocul unor întinse cartiere moderne se distinge bine organismul medieval al aşezării. Partea lui cea înaltă (A Alta) cuprinde cartierul tradiţional al Universităţii şi al Episcopiei. Partea joasă a vechilor cartiere (A Bajxa) cuprinde osatura vieţii comerciale din toate timpurile apuse. Aici se găseşte şi pitoreasca Praca do Comercio, înconjurată de străduţe cu magazinaşe înzestrate, îndeosebi, cu produse locale.
            Vechiul oraş este interesant și atrăgător. Casele bătrâne şi etajate, cu acoperişuri ţuguiate, luminate de ferestre mici ce apar din ziduri ce ameninţă străduţele strâmte şi întortocheate, au foarte mult caracter. Prin mulţimea de turnuri şi monumente cel mai înalt este cel al Observatorului.
            „Avenida” cu palmieri ne-a îndreptat mai întâi spre mănăstirea Santa Cruz, monument religios cu trecuturi adânci, care poartă rămăşiţe de glorie ale Portugaliei şi în care au răsunat paşii lui Iorga în urmă cu trei sferturi de veac.
            Impozanta mănăstire care poate fi vizitată astăzi s-a ridicat în secolul al 16-lea pe ruinele unei alteia mai vechi, din secolul al 12-lea (1132-1223) ,construită de regele întemeietor Alfons–Henriquez în afara zidurilor protectoare.
            Igreja de Santa Cruz a fost cel mai important așezământ monahal din perioada de început a monarhiei portugheze. Școala sa, cu vasta bibliotecă, au fost extreme de respectate în timpurile medievale și loc de întâlnire al elitelor intelectuale.
Din vechea biserică romanică nu a rămas nimic, dar este cunosct faptul că avea o singură navă și un turn înalt la fațadă. In prima jumătate a sec.al 16-lea a fost refăcută de regele Manuel, el asumându-și și tutela așezământului. Intregul complex monastic, biserica și mormintele primilor doi regi ai statului, au fost reamenajate și transferate în capela principală, în 1530, unde se află și astăzi. Înconjurate de o lucrare sculpturală de Nicolas Chanterene.
            Edificiul este precedat de un portal remarcabil în stil Renaştere (1522-1525), tot sub Chanterene. Portalul este piesa emblematică a ansamblului și armonizează elemente manueline cu unele renascentiste. Portalul, din păcate, a suferit mult din cauza imtemperiilor şi a unor desfigurări din secolul al 18-lea.
            Biserica este înzestrată cu un plafon manuelin (artă sculpturală şi arhitecturală cu multe detalii, încărcată şi cu influenţe orientale, din timpul regelui Manuel I-ul, 1495–1521), susţinut de coloane răsucite şi de console. Zidurile edificiului sunt ornate cu azulejos (placaj de ceramică colorată), care reprezintă viaţa Sfântului Augustin. Amvonul în stil renascentist figurează printre capodoperele sculpturii, la fel faţada terminată cu pinacule subţiri şi cu statui de cea mai fericită execuţie, în piatră gălbuie.
            De fiecare parte a altarului, două nişe funerare cuprind mormintele primilor doi regi ai Portugaliei, Alfons–Henriques şi Sancho I-ul. Ele sunt încadrate şi dominate de flori, de statui şi de medalioane, datând de la sfârşitul goticului şi începutul Renaşterii. Lângă acele morminte emblematice te învăluie începuturile celui mai de apus regat al Europei continentale dar şi opt secole de durere şi bucurie umană.
Mausoleele acelor doi eroi, urmaşi ai „descălecătorului” burgund poartă însemnele epocii lui Manuel I-ul „Împăratul”: crucea Ordinului lui Christos şi globul stăpânirilor coloniale, lângă medalioane cu chipuri imperiale romane. Vechile lor plăci de mormânt s-au îndepărtat după ce dăinuiseră trei secole în vechea mănăstire.
            Printre urmaşii lui Alfons – Henriques, doi s-au numit Sancho, ceea ce înseamnă „Sanctus”, adică sfânt. Urmaşi în linie paternă ai primului rege, atât Sancho I-ul (1185 – 1211) cât şi Sancho al II-lea (1223 – 1245) s-au comportat, în primul rând ca războinici şi cuceritori perseverenţi în detrimentul maurilor. Între ei a domnit Alfons al II-lea, care, în mod fericit s-a oprit un timp asupra organizării politice şi administrative a regatului.
Mănăstirea Santa Cruz nu trebuie părăsită înainte de a face un tur prin sacristia unde se păstrează patru tablouri portugheze de la începuturi, apoi prin sala capitulară, cu o frumoasă boltă manuelină şi prin „Claustrul Tăcerii” cu galeriile decorate cu azulejos ilustrând scene ale Patimilor împrumutate de la Durer.
            Plăcerea de a ne plimba pe sub palmieri ne-a readus în Piaţa Republicii. După contemplarea cerului din înaltul căruia planau, încă, liniştit, fulgi negri şi fragili de funingine, am luat în piept urcuşul spre punctul cel mai înalt al oraşului, spre Universitate şi fostul palat episcopal transformat în muzeu. Am urmat o porţiune de stradă în urcuş lin după care a urmat o scară înaltă şi abruptă, asemănătoare piramidelor mayaşilor, din Yucatan. Lac de sudoare şi răsuflând din greu am ajuns la punctul cel mai înalt, într-o piaţă dreptunghiulară, vastă şi lipsită de vegetaţie, Piaţa Dinis, dominată de statuia acelui rege ce a avut inspiraţia să înalţe o „cetate” spiritului laic omenesc.
            Nu departe, vechea universitate (Velha Univerisidade), ocupă o vastă suprafaţă patrulateră spre latura sud – vestică a colinei. Funcţionează în edificiile străvechiului palat regal, restaurat şi amenajat pentru a deveni „Paco dos Estudos”, în 1540.
            Înfiinţată în anul 1290, la Lisabona, de către regele Dinis (1279 – 1325), din dinastia burgundă şi supranumit „Părintele Patriei”, Universitatea a fost mutată curând, în 1308, la Coimbra. Au urmat mai mult de două secole de luptă între Lisabona şi Coimbra pentru a-şi atribui înalta şcoală. Un timp, sorţii s-au aflat de partea capitalei. În final, însă, Joao al III-lea (1521 – 1557), fiul acelui emblematic Manuel I-ul, a decis mutarea definitivă a universităţii la Coimbra, din motive ce vizau liniştea pentru studiu pe care o oferea un oraş de provincie (1537).
            Fără a egala în succes şi renume universitatea spaniolă din Salamanca apropiată, universitatea din Coimbra a dobândit o mare reputaţie în secolul al 16-lea.
            Pentru a-i conferi, încă de la început, o înaltă ţinută ştiinţifică, regele Joao al III-lea a apelat la profesori de la universitatea din Paris, din Salamanca şi din Italia. Concentrarea între zidurile de palat a unei lumi elevate de profesori  şi studenţi a transformat oraşul într-unul dintre centrele umanismului din epocă.
            Universitatea laică a cunoscut rapid concurenţa colegiilor diverselor ordine religioase şi în special ale celor iezuite. Nu şi-a regăsit toată strălucirea decât după expulzarea Ordinului iezuiţilor de către hotărâtul Pombal, în 1759.
            Astăzi cu cei 20.000 de studenţi, care şi-au păstrat costumul de pe timpul lui Gil Blas şi cu sute de cadre profesorale purtătoare de robă, Coimbra şi-a păstrat o fizionomie originală, fizionomie ce aminteşte de „republicile universitare din evul mediu”.
            Amplul patrulater al vechii universităţi cuprinde pe trei laturi o vastă curte interioară, îmbălsămată de mirosul florilor şi al arborelui de talie joasă bine îngrijit. Accesul spre curte este asigurat de „Porta Ferrea”, edificată în urmă cu patru secole. De jur împrejur vajnicile clădiri sau aripi ale ansamblului prezintă faţade cu frontoane sculptate, scări monumentale, o capelă cu o bogăţie impresionantă a decoraţiei interioare şi edificiul din secolul al 18-lea al bibliotecii. Curtea este dominată de un turn din secolul al 18-lea, ce domină cartierele până în depărate. Curtea se termină la stânga, spre sud, cu o terasă de unde se poate admira o frumoasă panoramă asupra curgerii lente a râului Mondego, asupra câmpiilor îndepărtate de pe celălalt mal, asupra unor străduţe de sub temeliile de cetate ale ansamblului şi asupra covorului de verdeaţă din grădina botanică renumită a oraşului. Clădirile înconjoară curtea cu o largă potcoavă.
            De cum se pătrunde în curtea golașă și pavată, în faţă se etalează latura vestică a potcoavei cu biblioteca la extremitate şi cu capela în zona centrală. La drepata, în arcul potcoavei domină edificiul fostului palat regal şi în acelaşi timp inima universităţii.
            Edificiul manuelin a fost îmbogăţit la sfârşitul sec.al 18-lea cu o galerie cu colonadă, numită Via Latina. Corpul central este decorat cu un fronton triunghiular. O scară largă conduce la primul etaj, la o lojă rezervată din totdeauna doamnelor. Loja domină „Sala dos Capelos” (Sala Actelor) unde se derulează marile ceremonii, precum înscăunarea rectorului, susţinerea tezelor de licenţă sau doctorat şi înmânarea festivă a diplomelor de absolvire.
Sala îşi datorează numele bonetelor (Capelo) care se atribuie cu ocazia luării licenţelor şi anterior a reprezentat salonul vast al palatului regal. Frumosul plafon pictat în secolul al 17-lea este ornat cu portrete ale regilor Portugaliei.
            Alături se găseşte sala de examen privat, remodelată în 1701, cu plafon pictat şi cu portrete ale vechilor rectori. Păstrarea tradiţiilor dă nobleţe instituţiilor, popoarelor şi ţărilor.
            Din balconul exterior al palatului se deschide o panoramă amplă şi interesantă asupra oraşului vechi, asupra unor cartiere moderne mai depărtate şi alăturate de Mondego şi asupra corpului masiv al Catedralei Vechi (Se Velha).
            Capela universităţii deschide spre curte un portal elegant. Decorată abundent cu azulejos din secolul al 17-lea şi cu un plafon pictat, ea reprezintă un locaş cu o coloristică densă şi probabil unică. Adăposteşte o orgă din secolul al 18-lea şi un mic muzeu de Artă Sacră. Coloristica deasă şi variată a pereţilor deosebeşte capela de majoritatea bisericilor occidentale, construire în stil romanic, gotic, renascentist sau baroc încărcat. Se poate aprecia că este vorba de un baroc cu totul specific, care a dorit să înveselească orele de ritual religios ale tinerilor studenţi, sau care a încercat să imite o coloristică din îndepărtate tărâmuri orientale pe unde ancoraseră corăbiile portugheze.
Pe parcursul călătoriilor în Portugalia am întâlnit numeroase biserici decorate cu azulejos dar, la nici una nu m-a izbit în aceeaşi măsură amplitudinea suprafeţelor ornamentate în raport cu suprafaţă totală a pereţilor. In foarte multe cazuri placajul azulejos se regăseşte pe suprafeţele exterioare, la intrări, în încăperi sau edificii adiacente, precum claustrul.
Bucuria decorării cu azulejos a cuprins în Portugalia, ca şi în Spania, atât viaţa religioasă cât şi pe cea laică, de la biserici şi palate, până la măruntele căsuţe sau curţi interioare (patio) ale oamenilor de rând.
            Biblioteca universităţii, alăturată capelei, reprezintă nu numai un aşezământ de valoare culturală inestimabilă dar şi un edificiu cu interioare splendid decorate şi conservate. Construită de regele Joao al V-lea din dinastia de Braganca, în 1724, ea cuprinde trei săli vaste cu mobilier din lemn preţios, însufleţit cu o decoraţie barocă somptuoasă în lemn aurit. Motive chinezeşti aurite sunt pictate pe lacuri de culori diferite, în funcţie de sală, verde, roşu şi auriu. Plafoanele pictate, cu tablouri ce dau aparenţa naturii, completează minunăţia spaţiului spiritual.
            Un număr de 30.000 de cărţi vechi şi 5.000 de manuscrise te privesc de sub coperţi grele cu înscrisuri aurii. La rafturile superioare se ajunge pe scări încastrate în stelajele masive.
            Inainte de plecare am mai aruncat o privire spre depărtările plane de dincolo de Mondego. Pâcla gălbuie şi opacă de deasupra oraşului pierdea din consistenţă cu cât privirea se depărta de oraş. Spre orizont, spre ocean, cerul era clar şi de un albastru intens.
            Ca poziţie şi ca panoramă nici o universitate veche din Europa, vizitată, nu o egalează pe cea din Coimbra. Pe toate celelalte, mai vechi sau chiar mai bogate arhitectural le-a sufocat oraşul medieval, nu le-a lăsat respiraţia şi prospeţimea naturii desfăşurate.
            Aici ca şi în alte părţi ale continentului trebuie să fi existat un puternic respect pentru ştiinţă, pentru omul învăţat, pentru savio, un fel de credinţă religioasă în cunoştinţele omeneşti. Aici se vede mândria stăpânului unui regat şi a multor pământuri din depărtări, care, păstrând respectul pentru Biserică, a înălţat o cetate a minţii omeneşti, aplecată asupra naturii şi a ei însăşi.
            Clipele trăite în somnolenta vară, între zidurile de unde lipseau adevăraţii „proprietari”, au căpătat o mai mare greutate şi intensitate, la gândul că paşii au urmat umbra marelui Iorga, că mângâiau cu privirea locuri în care el se simţise atât de bine şi unde fusese primit la nivelul său de geniu ştiinţific.
            Nu am avut norocul să vedem acea lume studenţească pe care o remarcase şi căreia îi apreciase tradiţionalismul marele nostru istoric. Am aflat însă că în timpul anului universitar, se văd foarte mulţi care au păstrat tradiţii vechi de patru secole, codificate într-o latină burlească.
            Invăluiţi în cape largi, negre şi fluturânde, franjurate cu foarfeca în cazul unor decepţii sentimentale, ei poartă serviete sau saci garnisiţi cu panglici ale căror culori simbolizează facultatea. Cu înclinaţiile romantice ale vârstei mângâie corzile chitarei şi cântă fadouri, care se disting de cele din Lisabona prin trăsăturile intelectuale. În mod tradiţional trăiesc în comunităţi sau „republici”, adică în asociaţii de 12 până la 20 de membrii, în general cu originea din aceeaşi regiune a ţării. Grupurile ocupă apartamente vaste şi gestionează un buget comun, apelând la serviciile unei bone (tricana) pentru prepararea meselor care se servesc numai în comun.
            Circuitul oraşului vechi poate începe de la poarta universităţii, prin faţa vechiului palat episcopal, pe la vechea catedrală Santa Clara (Se Velha) şi apoi cu multe sinuozităţi până la malul răului.
            Palatul episcopal, refăcut şi modificat în secolul al 16-lea, a fost destinat Muzeului naţional Machado de Castro, care poartă numele sculptorului născut la Coimbra în 1731. O tindă stil Renaştere se deschide spre o curte, adică spre patio. Pe latura de vest o logie italiană deschide o vedere fermecătoare spre partea superioară, de biserică şi de cetate, a vechii catedrale şi asupra oraşului de jos, până la Mondego. La interior, în sălile de la etaj se remarcă câteva frumoase plafoane din lemn, precum plafonul mudejar al „salonului arab”.
            Muzeul este bogat mai ales în sculptură. Chiar lângă intrare te întâmpină arcuri şi coloane ale unui străvechi claustru romanic din secolul al 12-lea. urmează apoi colecţii de sculptură medievală, mai ales religioasă, din diverse epoci şi mărturii ale şcolii de sculptură de la Coimbra.
            La începutul secolului al 16-lea mulţi sculptori francezi aparţinând unui grup de artişti protejaţi de către cardinalul – mecena Georges d’Amboise, protectorul din Normandia a „obiceiurilor şi modelor italiene”, au venit să-şi exerseze arta la Coimbra. Împreună cu artişti portughezi au creat, către 1530, o şcoală de sculptură. Arta lor savantă şi rafinată s-a inspirat din decoraţiunea italiană. Portalurile, amvoanele, panourile şi basoreliefurile altarelor sunt cizelate delicat în calcar alb de provenienţă locală şi cu textură fină. Noul lor stil de decorare s-a impus progresiv în toată Portugalia. Din spirit de precizie am notat numele acelor sculptori puţin cunoscuţi la noi: francezii Nicolas Chanterene, Jean de Rouen, Jacques Buxe şi Philippe Houdard; portughezii Joao şi Diego de Castilho.
            Muzeul Coimbrei mai deţine colecţii de pictură veche pe pânză sau pe lemn şi obiecte remarcabile de orfevrărie, precum „potirul Gueda Mendes” (1152) şi „statuia relicvariu a Fecioarei cu Pruncul” provenită din tezaurul reginei Sfânta Isabela.
            La subsol o impresionantă înşiruire de porţi cu bolţi circulare constituie prima privire care se aruncă asupra unui cryptoportic, baza form-ului oraşului roman Aeminium, care a dăinuit pe amplasamentul Coimbrei.
            De la muzeu drumul şerpuieşte spre vale pe o străduţă îngustă. Se calcă pe pietrele tari şi destul de bombate ale vechiului pavaj rudimentar. Zidurile catedralei vechi sunt impresionante şi greoaie, pe măsura vremurilor care le-au dat o dublă menire.
            Construţia sa a decis-o primul rege portughez, Alfons Henriquez, în epoca când Coimbra era capitala regatului, la frontiera dintre lumea creştină şi lumea musulmană. Faptul explică alura sa de fortăreaţă încoronată cu creneluri piramidale.
            Se Velha din Coimbra a fost prima catedrală ridicată în ţară. Lucrările la ea s-au extins între 1140 şi 1175 sub conducerea unor meşteri francezi, care au adus aici romanicul francez din Auvergne şi de la Cluny.
            Faţada principală de la apus, foarte sobră, prezintă un portal şi o logie cu frumoasele linii rotunjite ale romanicului pur, dar agrementate cu coloane delicate. Portalul de la nord reprezintă o fină realizare şi adăugire a Renaşterii, de altfel, prima manifestare a noului stil în Portugalia. La partea superioară este integrată, cu întreruperi, o frumoasă galerie de arcade sprijinite pe colonete cu capiteluri ce denotă influenţa maură.
            In interior, deasupra spaţiilor colaterale, o tribună largă se deschide spre navă printr-un elegant „triforium” cu capiteluri bizantine, de inspiraţie orientală, ca şi „lanterna” de la intersecţia cu transeptul. Mai protejat de vicisitudini, interiorul păstrează mult din prima lui împodobire, de la fântâna de marmură de lângă intrare până la altarul principal lucrat cu migală. Pe laturi, timpurile au adăugit numeroase capele, după obiceiul tuturor bisericilor catolice. Capelele cuprind monumente funerare străvechi şi uitate, precum al unei contese de Ventimiglia, ajunsă până aici, sau al „infantei de Grecia”, tânără adusă de peste mare pentru a deveni soţia regelui Alfons al IV-lea (1325 – 1357), din prima dinastie.
            Catedralei i s-a adăugat un claustru (curte interioară pentru reculegere şi mişcare a călugărilor), la sfârşitul sec.al 13-lea. este o lucrare în stil gotic de tranziţie, plasat în partea sudică a locaşului. Golurile ronde ale unor ferestre variate sunt plasate deasupra unor arcaturi cu stâlpi subţiri. Pe latura de sud a claustrului, în sala consiliului canonic, îşi străjuieşte oraşul din tărâmul umbrelor, Dom Sesnando, primul guvernator creştin al Coimbrei, mort în 1091.
Nu poţi să nu te cutremuri când concretizezi că piatra lui de mormânt aşteaptă împlinirea mileniului. Când s-a construit claustrul era o vreme ce aduna în jurul arhiepiscopului de Coimbra o lume întreagă de canonici sau călugări. Au fost vremuri când întreaga suflare a oraşului se aduna des numai în jurul impunătoarei catedrale.
Se Velha pare a fi înfiptă în pământul Coimbrei pentru a confirma tăria şi trăinicia Portugaliei. Este un monument care revine uşor în amintirile unui vizitator străin.
            Mai jos de catedrală străduţele conduc, întretăiate uneori de porticuri cu scări, spre malurile râului. Pe parcurs se trece pe lângă Tore de Anto, rest al incintei medievale transformat azi în centrul artizanatului din zonă, pe sub o aripă a „casei de Arco”, pe lângă palatul Sobre–Ribas, construit în secolul al 16-lea în stil manuelin ca proprietate particulară şi pe sub „Porta Almedina”. Această poartă cu nume arab (Medina înseamnă oraş în limba arabă) este şi ea unul dintre ultimile vestigii ale incintei medievale. Are deasupra un turn şi este ornată cu o statuie a „Fecioarei cu Pruncul” între două blazoane.
            Trecând podul pe celălalt mal al râului Mondego privirile sunt atrase de vestigiile fostei mănăstiri Santa Clara la Velha ridicată neinspirat prea aproape de apele râului. Nisipurile aduse de Mondego au redus în ruină, cu încetul, frumoasa biserică gotică care a adăpostit la început corpul străpuns de tăişul armelor al celei ce a fost Ines de Castro, regina Portugaliei. După moarte corpul ei a fost strămutat la mănăstirea din Alcobaca.
            In apropiere s-a ridicat, mai apoi, mănăstirea Santa Clara a Nova, stil baroc. Biserica ei vastă adăposteşte, în strană, mormântul din argint (secolul al 17-lea) al reginei ce a ctitorit-o, Sfânta Isabel, născută Aragon. În spatele grilajului de fier al stranei se poate vedea mormântul primitiv al reginei, în piatră pictată, executat în timpul vieţii. În biserica mănăstirii, care şi-a pierdut nobleţea liniilor de la început datorită adaosurilor baroce mai odihneşte prinţesa Isabela, nepoata fondatoarei şi alţi membri ai dinastiei de Avis.
            Nu departe de cele două mănăstiri, spre răsărit, se găseşte „Quinta das Lagrimas” (Casa lacrimilor). După o legendă născută din versurile lui Camoes, în acel mic parc împădurit cu portocali şi lămâi, într-un peisaj romantic, a fost asasinată Ines de Castro soția clandestină a infantelui Pedro, viitorul rege Pedro „cel Crud” (1357 – 1367).
            Pe drumul de întoarcere spre Piaţa Republicii, am coborât de pe înălţimea universităţii pe un drum ocolitor, pe lângă o latură a renumitei grădini botanice a Coimbrei, grădină a cărei amenajare a început, în secolul al 18-lea, pe fondul reformelor marchizului de Pombal. Imbogăţită timp de două secole şi jumătate, are terasele acoperite cu o varietate greu de egalat, de arbori şi alte plante exotice, respectiv braziliene, africane sau asiatice (după unele aprecieri aproximativ 1.300 de soiuri şi varietăţi sunt aduse numai din Brazilia).
            Pe drumul de întoarcere spre Piaţa Republicii, am coborât de pe înălţimea universităţii pe un drum ocolitor, pe lângă o latură a renumitei grădini botanice a Coimbrei, grădină a cărei amenajare a început, în secolul al 18-lea, pe fondul reformelor marchizului de Pombal. Îmbogăţită timp de două secole şi jumătate, are terasele acoperite cu o varietate greu de egalat, de arbori şi alte plante exotice, respectiv braziliene, africane sau asiatice (după unele aprecieri aproximativ 1.300 de soiuri şi varietăţi sunt aduse numai din Brazilia).
            „Avenida” coborâtoare pe care am urmat-o pe o latură a grădinii botanice, latura dinspre centrul nou al oraşului, este flancată de un uriaş apeduct de cărămidă, construit de regele Sebastian, mort de tânăr într-o bătălie pe pământ marocan. Apeductul mâncat şi înnegrit de vremuri dă autenticitate de stirpe latină şi este motiv de mândrie şi de tehnică romană.
            Târziu după amiază când ne-am încheiat grăbitul periplu prin Coimbra, liniştea nu se înstăpânise asupra oraşului, numai vântul fără preget trimis dinspre ocean încerca să împingă pâcla ce venea dinspre dealurile răsăritene incendiate. Atlanticul îşi trimitea fără preget ameninţările lui umede împotriva diavolului de foc.
            Cu toate că ne obişnuisem cu atmosfera acelei zile dramatice şi încă neîntâlnite cu alte ocazii, sau în alte părţi ale lumii văzute de noi, am hotărât să părăsim zona fără a ciupi şi un strop din bucuria unor împrejurimi încântătoare şi interesante. Urma ca împrejurimile să le cercetăm cu altă ocazie și așa am făcut. Trăiam o vreme când elanul și tinerețea ne puteau promite orice nouă escapadă și revenire prin locuri plăcute. De altfel, dorința de a ieși din zona focului de pădure și de funingine a fost a lui Carmen.

Imagine similară

Universitatea și turnul ei
Imagini pentru COIMBRA
Biblioteca Universității
Imagine similară
Catedrala Se Velha - vedere laterală
Imagine similară
Se Velha - Fațadă și creneluri
Imagini pentru COIMBRA
Coimbra - intrarea în grădina botanică
Imagine similară
Coimbra - Apeductul (Aqueduto de Sao Sebastiao)
Imagini pentru COIMBRA
Biblioteca Joanina
Imagine similară
Coimbra - Jardim da Manga
Imagini pentru COIMBRA
Coimbra - vedere de pe malul râului Mondego - Ponte Sta. Clara
Imagine similară
Intrarea nordică în catedrala Se Velha
Imagini pentru COIMBRA  Santa Cruz
Coimbra - Biserica Santa Cruz
Imagini pentru COIMBRA  Santa Cruz
Coimbra - Claustro del Silencio - Mănăstirea Santa Cruz
Imagini pentru COIMBRA  Puerte Almedina
Coimbra - Poarta Almedina
Imagini pentru COIMBRA  Puerte Almedina
Coimbra - Poarta Almedina
Imagini pentru COIMBRA  Torre de Anto
Coimbra - Torre de Anto
Imagini pentru COIMBRA santa Clara a velha
Coimbra - Santa Clara a Velha
Imagine similară

Coimbra - Santa Clara a Nova
Imagini pentru COIMBRA  santa Clara la Nova
oimbra - Santa Clara a Nova


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu