joi, 9 noiembrie 2017

OBIDOS


Dominând un peisaj vast de vâlcele verzi şi de înălţimi străjuite de mori de vânt, Obidos a conservat peste secole propria pecete şi farmecul de oraş medieval. Odinioară aşezarea fortificată, apărată de o incintă flancată de turnuri rotunde şi de bastioane pătrate masive, supraveghea litoralul Atlanticului, la circa 40 de km nord de Lsabona. Colmatarea unui vechi golf marin, pe care îl străjuia, a devenit azi „laguna de Obidos” și l-a izolat de valuri. Astăzi, localitatea se găseşte la 10 km în interiorul uscatului.
            După ce, în 1148, Alfons Henriquez l-a recucerit de la mauri, Obidos a intrat în febra reconstrucției. Cu zidurile lui arabe consolidate, cu turnurile reconstruite, cu fermecătoarele case albe repuse în stare îngrijită, fizionomia oraşului a prezentat atractivitate în acele timpuri zbuciumate. In 1282 Obidos a primit vizita regelui Diniz, însoţit de tânăra lui soţie, regina Isabela, căreia i s-a oferit în dar oraşul. De atunci şi până în anul 1833, Obidosul a aparţinut reginelor Portugaliei.
            Am părăsit maşina în afara zidurilor, în apropiere de poarta dublă „cu şicană”, poartă de intrare strâmptă în incintă care nu mi-a inspirat încredere, neștiind ce voi găsi dincolo de ea.
            Poarta dublă „cu şicană” denotă vechimea zidurilor, precum şi o anumită ştiinţă a apărării fortăreţelor, aplicată înainte de apariţia bombardelor. Asediatorii care ar fi trecut de poarta exterioară intrau într-un spaţiu strâmt ce îi conducea la cea de a doua. Spaţiul respectiv, era un culoar între ziduri înalte și trebuia parcurs de inamici pe sub zidurile principale de apărare. Apărătorii îi puteau surprinde pe inamicii asediatori, ce se găseau lipsiţi de apărare şi de spaţii de manevră, masacrându-i cu uşurinţă.
Astfel de soluţii constructive ce obligau asediatorii să străbată, între porţi, culoare strâmte, sau să parcurgă unele spaţii dintre porţi duble se pot întâlni la nenumărate vestigii antice, sau ale evului mediu timpuriu, precum Micene, Hattuşas (capitala Hittiţilor), Calatrava, Pergam, Carcassonne, Avila etc. pentru cucerirea acestor cetăţi trebuiau evitate porţile şicană străjuite de turnuri masive şi trebuiau găsite și adoptate alte „tehnici” militare. In plus, de regulă, fortăreţele cu astfel de zidiri „capcană” în zona porţilor de acces erau ridicate pe înălţimi ale căror pante nu permiteau amenajarea şanţurilor de apărare cu apă, sau a palisadelor exterioare.
            Păşind pe caldarâmul străvechi din Obidos, am pătruns pe un tărâm al liniştii şi al bucuriei florare. Este o etalare de case albe, cu pălării din olane roşii, cu ferestre, uşi şi balcoane încadrate în benzi galbene, albastre, ocru, şi despărţite între ele, din loc în loc, prin străduţe strâmte. Peste toate acestea se revarsă o vegetaţie sănătoasă şi multicoloră. Chiar pe partea interioară a zidurilor, într-un spaţiu liber de construcţii, totul pare o grădină. Invazia naturii vesele între ziduri şi în curţile înguste, fac uitate cu totul de umbrele anumitor timpuri neguroase ce au rănit profund pe localnici.
            Rua Direita, adică strada principală, deşi îngustă are centrul ocupat de o rigolă dalată. Casele care o încadrează sunt albe şi înveselite de muşcate şi de bughenvilliere (plante căţărătoare provenite din America, cultivate ca plante ornamentale pentru florile – bractee – mari, de un roşu violaceu, cărora li s-a dat numele după cel al navigatorului Bougainville). Bughenvillierele cresc luxuriant şi au nişte coroane plângătoare, prelungi, pline cu bractee (flori). Pe alocuri ele depăşesc acoperişurile caselor invadând peisajul.
            Ca în orice localitate mult vizitată, Rua Direita este plină de magazine cu artizanat sau suveniruri, cu restaurante intime şi cu galerii de artă.
            Un tablou inedit îl formează Piaţa Santa Maria cu un nivel mai scăzut decât strada principală. Aici, un pilon domină o fântână centrală și poartă armele (blazonul) reginei Leonor, peste care este figurată o plasă pescărească ce evocă drama morţii fiului său (infantul), dramă de care a rămas în trecutul orășelului.
            Piaţa poartă numele bisericii Santa Maria ce se profilează dintr-o latură. Aici, în 1444, tânărul rege Alfons al V-lea (1438 – 1481) s-a căsătorit cu verişoara sa, Isabela, de numai 8 ani. Interiorul locaşului, asemănător capelei universitare de la Coimbra, are pereţii acoperiţi în întregime cu azulejos bleu, din secal 17-lea, cu motive largi florare.
            Zidurile de apărare de origine maură au fost restaurate în mai multe rânduri păstrându-şi tăria. Partea de nord, mai ridicată, este ocupată de un Donjon şi de turnurile înalte ale castelului. Un plimbare agale pe „calea de rond” a zidurilor încântă cu imagini variate, cuprinzătoare şi pline de specific.
            Castelul, transformat în palat în sec.al 16-lea, are faţada străpunsă de ferestre gemene, în stil manuelin, cu coloane răsiucite şi un portal tot manuelin dominat de două sfere astrale.
Văzând, la ieşirea din Obidos, apeductul din cărămidă (sec.al 16-lea) asemănător celui din Coimbra, am înţeles cât de adânc întipărită a rămas tradiţia romană până şi aici la marginea oceanului.
Transportul apei ar fi fost mult mai puţin costisitoare prin folosirea principiului vaselor comunicante, fără aruncarea acelor aecuri de apeduct, simple sau etajate peste văi şi vâlcele. Romanii au avut scuza de a nu fi cunoscut acest principiu al fizicii atât de folositor, sau de nu a-l fi folosit. In cazul lor, apeductele cu care au împânzit provinciile, au devenit construcţii emblematice. După mai bine de un mileniu soluţia romană a transportului apei s-a menţinut glorios, în societăţile medievale, societăţi ce au atins târziu gradul de civilizaţie şi cultură al Romei antice.
            Toate oraşele lumii au lăsat în memoria generațiilor unele poveşti impresionante, unele dureri umane covârşitoare, numite simplu drame sau tragedii. Şi de Obidos este legată o durere sfâşietoare în familia regală, la sfârşitul sec.al 15-lea.
            In 1491, infantul (fiul regal) s-a înecat în râul Tajo la Santarem. Corpul i s-a prins în plasa unui pescar. Mama sa, regina Leonor, soţia lui Joao al II-lea a venit la Obidos pentru a plânge în secret şi pentru a-şi găsi alinarea.
            Plasa de pescar, care figurează pe stâlpul fântânii din faţa bisericii Santa Maria, aminteşte de drama din familia regală.
            De numele oraşului este legată şi viaţa uneia dintre puţinele femei pictoriţe din ţările iberice. Năsuctă la Sevilla în 1634, Josefa de Ayala, mai cunoscută sub numele de Josefa de Obidos, a venit de foarte tânără în oraş. Aici a rămas până la moarte, în 1684. Picturile sale, cu tonuri indecise şi cu desene estompate, poartă amprenta unei feminităţi ingenue care atinge câteodată dulcegăria. A lăsat savuroase „naturi moarte” cu o coloristică bogată ce sunt foarte apreciate.

Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS

Imagine similară

Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS
Pousada din Obidos
Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS


Imagine similară
Imagini pentru oBIDOS

Imagini pentru oBIDOS
Poarta orașului

Imagini pentru OBIDOS Fontaine

Imagini pentru OBIDOS Eglise Santa Maria




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu