LIECHTENTEIN

Liechtenstein se înscrie cu succes în rândul microstatelor, dar această trăsătură constituie doar o mică parte din farmecul sau.

Piticul dintre giganţi

Mărginită de Austria şi Elveţia, Liechtensteinul este, alături de Uzbekistan, o ţară intracontinentală în toată puterea cuvântului, de vreme ce pentru a ajunge la mare trebuie să traversezi graniţele altor două ţări. Iar particularităţile nu se termină aici. Este singură ţara care are ca limbă oficială germana, fără a avea graniţe cu Germania, deşi influenţa nu este greu de înţeles în contextul istoric şi al amplasării geografice. Deşi ţările vecine exercită o influenţă deloc de neglijat asupra economiei, culturii sau transportului, locuitorii acestei ţări mici sunt foarte mândri de originea lor şi nu există o greşeală mai mare din partea unui turist decât să îi confunde cu elveţienii, austriecii sau chiar germanii. Dacă sunteţi vorbitor de limbă germană trebuie să fiţi pregătit pentru a conversa într-un dialect german, apropiat mai degrabă de varianta elveţiana sau de cea austriacă. Cea mai vorbită limbă străină este engleza, urmată de limba franceză.

IstoricPrivit în prezent drept un paradis fiscal datorită taxelor mici, Liechtenstein-ul aflat sub sceptrul prinţului Hans-Adam II nu a avut întotdeauna sorţii Fortunei de partea sa. Rămăşiţă a destrămatului Imperiu Roman, micuţul teritoriu a fost îndepărtat timp de câteva secole de pe harta intereselor politice, rolul jucat pe scena europena fiind unul minor. Înainte de domnia actualei dinastii, ţinutul era înfeudat conţilor de Hohenems. Dinastia Liechtenstein, de la care micul principat şi-a moştenit numele, provenea din partea sudică a Austriei şi îşi avea reşedinţa în castelul Liechtenstein, aflat în posesia familiei din 1140 până în secolul XIII, recuperat ulterior în 1807. Bucurându-se de statutul de sfetnici ai Habsburgilor, membrii familiei Liechtenstein au putut prelua în regim de vasalitate teritorii vaste, care aveau să le mărească atât influenţa, cât şi averea. Fără a îndeplini condiţiile primare necesare calificării în cursa pentru tronul imperiulului, familia a obţinut în 1699 şi 1712 drepturile asupra regiunilor Schellenberg şi Vaduz. Micuţa ţară avea să între în istorie în data de 23 ianuarie 1719, când regele Charles al VI-lea a declarat regiunile Vaduz şi Schellenberg unite, ridicându-le la rangul de principat, sub numele de Liechtenstein, în onoarea slujitorului sau devotat Anton Florian de Liechtenstein. În 1806, statul se regăsea sub directa influenţa a împăratului francez, Napoleon I, ceea ce a dus la prăbuşirea mecanismelor imperiale, legale şi politice ale Liechtenstein-ului. Prinţul conducător a rămas vasal al împăratului francez până la dizolvarea Confederaţiei din 19 octombrie 1813. Curând după aceea, principatul s-a alăturat Confederaţiei Germane, din 20 iunie 1815 până în 24 august 1866, prezidată de împăratul Austriei.

In timpul celui de-al doilea Război Mondial, Liechtenstein a rămas neutru; prin urmare, siguranţa tezaurelor unor ţări implicate în război a fost încredinţată micuţului principat. La sfârşitul războiului, ţara a oferit azil unui grup de 500 de soldaţi ruşi care au colaborat cu forţele germane. Un act de sacrificiu din partea Liechtenstein-ului, dacă ţinem cont de suprafaţa şi resursele limitate a ţării. În contrast, Marea Britanie a repatriat ruşii care au luptat în timpul războiului alături de germani, episod care s-a finalizat cu exterminarea acestora în gulagul rusesc. Neutralitatea ţării nu a împiedicat însă Cehoslovacia şi Polonia, după împărţirea teritoriilor la masa tratativelor, să exproprieze terenuri din Boemia, Moravia sau Silezia care aparţineau Liechtensteinului, acte în urma cărora relaţiile politice dintre aceste ţări au devenit tensionate. În decadele care au urmat acestui negru episod din istorie, principatul independent a cunoscut o prosperitate înfloritoare datorită politicii taxelor reduse care a atras o mulţime de companii externe, ajungând că în prezent, numărul sediilor companiilor să-l depăşească pe cel al locuitorilor. În vreme ce prinţul de Liechtenstein ocupă locul şase într-un top al celor mai bogaţi oameni ai lumii, populaţia ţării - care nu este mai mare decât un oraş mediu al Europei -, se bucură de unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai.

Cultură

Aflat în umbra unor mari culturi, principatul ţine să îşi păstreze nota distinctivă care îl face atractiv în ochii turiştilor. Până la urmă, nu orice ţară poate fi vizitată de la un capăt la celălalt în câteva ore...

În ceea ce priveşte muzeele, cele mai importante se regăsesc în capitala Vaduz, un oraş care nu adăposteşte mai mult de 5.000 de locuitori. Dintre acestea, se remarcă de departe Kunstmuseum Liechtenstein, care găzduieşte colecţii importante de artă modernă şi contemporană, dar şi colecţii clasice internaţionale. Designul avangardist al muzeului - o cutie neagră construită din beton şi bazalt întunecat -, a fost elaborat de doi arhitecţi elveţieni, care nu au lăsat la o parte funcţiunea logistică, prevăzând la subsol o parcare subterană generoasă. Cei care doresc să aprofundeze istoria principatului trebuie să viziteze Muzeul Naţional de Istorie, în apropierea căruia se află şi un muzeu al schiului. Colecţia privată de artă aparţinând prinţului de Liechtenstein este oferită admiraţiei publicului, însă pentru a o vedea va trebui să faceţi o descindere la Viena, unde este expusă în cadrul muzeului Liechtenstein. Cât despre istoria care ni se oferă "au naturel", în aer liber, va recomandăm castelul Vaduz, o fortăreaţă medievală care a suferit transformări importante în secolele XVI şi XVII; Casa Roşie, o altă construcţie medievală care a devenit emblema capitalei Vaduz şi al cărei turn adăugat în timpul unei reconstrucţii poate fi văzut de la depărtare; castelul Gutenberg sau ruinele de la Schellenberg. Avantajul este că nu va trebui să irosiţi timp preţios între destinaţii.

Relaxare

La capitolul distracţii, lucrurile se pot aşeza de la sine în avantajul turistului dacă vizitaţi ţara în timpul unuia dintre festivalurile care se desfăşoară de-a lungul unui an: Târgul Fermierilor, Bazarul de Vechituri, petrecerile tradiţionale de Anul Nou sau Zilele Chitarei. Dacă nu aveţi o maşină la dispoziţie, cel mai eficient mod (şi cel mai economic) de a vizita ţara este prin intermediul trenuleţelor turistice care pornesc din capitala Vaduz.

Explicaţiile destinate turiştilor sunt disponibile în 14 limbi, pentru a nu pierde informaţii preţioase despre obiectivele parcurse. De altfel, transportul public în Liechtenstein este foarte eficient, fiind des utilizat atât de către localnici, cât şi de către turişti, atraşi de preţul redus al abonamentelor. Dacă vreţi să experimentaţi senzaţia de a cuprinde cu privirea un regat întreg, este suficient să urcaţi până la sătucul Triesenberg.

O altă modalitate plăcută de a petrece timpul, în cazul în care vremea se va arată îndurătoare, este parcurgerea întregii ţări pe bicicletă, care durează câteva ore, în funcţie de cât de dese sunt opririle. La acest capitol, cunoscătorii susţin că vor fi dese, pentru că peisajele sunt de natură să taie respiraţia mai puternic decât efortul fizic depus în aceasta călătorie demnă de o echipă de cercetaşi. Tot la efort fizic am putea să includem schiul, deşi mulţi ar fi de acord cu faptul că această activitate este şi extrem de plăcută pentru cei care stăpânesc artă slalomurilor pe zăpada. Cea mai indicată este pârtia din Malbun, locul preferat de cei care aleg să practice schiul în Liechtenstein.

Info util

• Veţi fi surprinşi să aflaţi că există puţine restaurante în Liechtenstein, iar dacă varianta unui McDonald's care se bucură de popularitate în zonă nu va surâde, puteţi opta pentru o gustare delicioasă la una dintre micile patiserii locale, care comercializează numai produse proaspete.
• Moneda oficială este francul elveţian, însă dacă nu aveţi timp să mergeţi la o casă de schimb valutar este bine să ştiţi că, în general, este acceptată şi moneda euro, însă la o rată de schimb mai degrabă dezavantajoasă pentru turist. Din păcate, influenţa elveţiana nu se referă numai la monedă, ci şi la preţurile ridicate, care se află aproximativ la acelaşi nivel cu ţara învecinată, mai scumpă decât alte ţări europene.
• Ca şi în cazul restaurantelor, numărul hotelurilor este redus, în vreme ce preţurile sunt mai ridicate decât cele practicate în ţările vecine. Mulţi turişti optează pentru cazare în Feldkirck, Austria, localitate care situată îndeajuns de aproape pentru a nu constitui un dezavantaj.
• Dacă doriţi să testaţi serviciile hoteliere din Liechtenstein o variantă este reprezentată de hotelul Lindenpic, unde puteţi găsi o cameră dublă la preţul de 135 CHF, în vreme ce la numai 15 kilometri distanţă de Vaduz, la Gasthaus Krone, veţi găsi camere duble plecând de la 60 CHF.
• După cum bănuiaţi, Liechtensteinul nu are un aeroport propriu. Cel mai apropiat se află în Zürich, Elveţia, la 115 kilometri distanţă. O altă variantă este aeroportul din Friedrichshafen, Germania, folosit de către companiile aeriene care practică cursele low-cost. Autobuze speciale fac legătură între diverse localităţi, iar preţurile pe care le practică sunt mai mult decât acceptabile. Transportul pe calea ferată este asigurat de Căile Ferate Austriece, care fac legătură între Austria şi Elveţia trecând prin Liechtenstein. Probabil cea mai eficientă cale de a ajunge în Liechtenstein rămâne maşina, însă o atenţie sporită trebuie acordată drumului muntos. Înainte de a plecă în călătorie este recomandabil să va informaţi asupra regimului vizelor, întrucât după organizarea unui referendum naţional, Liechtensteinul a refuzat să adere la Uniunea Europeană.

NOTĂ

• In ciuda nivelului ridicat de trai, populaţia feminină a Liechtenstein-ului şi-a câştigat dreptul de vot abia în anul 1984.
• Populaţia principatului este foarte mândră de originile sale, astfel încât orice confuzie cu oricare dintre populaţiile învecinate nu va fi privită cu ochi buni; de asemenea, este de dorit evitarea discuţiilor pe teme politice şi mai ales a opiniilor critice cu privire la monarhie, întrucât prinţul Hans-Adam al II-lea este o figură politică îndrăgită în rândul populaţiei;
• Deşi performanţele sportivilor în privinţa sporturilor de iarnă nu sunt ieşite din comun, Liechtenstein este ţara cu cele mai multe medalii pe cap de locuitor - 9 medalii la schi alpin.

THAILANDA

Regatul Thailandei este una din cele mai frumoase ţări din Asia de Sud-Est, bucurându-se de plaje superbe în sud, de o junglă luxuriantă în nord şi de un peisaj urban bogat în capitala Bangkok. Toate acestea, alături de ospitalitatea pentru care thailandezii sunt renumiţi pe continentul asiatic, au făcut din Thailanda o destinaţie tot mai populară în rândul turiştilor.

Numele oficial al ţării - Prathet Thai - înseamnă "tărâmul oamenilor liberi", thailandezii mândrindu-se cu faptul că ţara lor este singura din Asia de Sud-Est care nu a fost colonizată de puterile europene.

"Ţara Zâmbetului", aşa cum este supranumită Thailanda, a cunoscut o dezvoltare extraordinară în ultima jumătate de secol, iar acest lucru nu este nicăieri mai vizibil decât în Bangkok. După cel de-al doilea război mondial, capitala Thailandei a fost principalul centru al creşterii economice, milioane de cetăţeni din mediul rural mutându-se aici în căutarea unui viitor mai bun. Astfel, dacă în 1950 Bangkok-ul găzduia 1,3 milioane de oameni, astăzi locuiesc în această metropolă de la tropice peste 11 milioane de persoane.

Bangkok-ul este un veritabil megalopolis asiatic, un oraş al contrastelor care sintetizează pe deplin spiritul Asiei. Numele oficial al capitalei Thailandei este Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahintharayutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Phiman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prasit, aceasta fiind cea mai lungă denumire a vreunui oraş de pe glob, însă locanicii îi spun Krung Thep - adică "oraşul îngerilor".

Un turist în Bangkok va descoperi un oraş în care modernitatea şi tradiţia se amestecă la fiecare pas, de la temple tradiţionale şi palate istorice până la zgârie-nori gigant şi centre comerciale de lux.

Capitala Thailandei este locul perfect pentru familiarizarea cu un aspect esenţial al culturii locale: religia budistă. Aproximativ 95% dintre thailandezi practică budismul, iar această credinţă cere fiecărui bărbat ca, pentru o scurtă perioadă din viaţa sa, să devină călugăr.

În Bangkok se găseşte unul dintre cele mai importante temple budiste din ţară, Wat Pho. O structură complexă, ce se întinde pe 80.000 de metri pătraţi, Wat Pho găzduieşte o statuie gigant ce-l înfăţişează pe Buddha întins. Aceasta măsoară 46 de metri în lungime, fiind în întregime placată cu aur.

Un moment ideal pentru a vizita acest templu este dimineaţa, când se evita grupurile de turişti de peste zi şi există şansa de a asista la o ceremonie budistă. Inainte de a porni spre templu, nu ztrbuie uitată uitaţi o îmbrăcăminte care să asigure acoperirea umeriţor şi a genunchilor - altfel nu va fi permis accesul. De asemenea, deoarece religia le interzice călugărilor orice fel de contact fizic cu femeile, este recomandat să nu vă apropiaţi de ei foarte mult.

Despre templul Wat Pho se spune că ar fi locul de naştere al celebrului masaj tradiţional thailandez, aici aflându-se principalul centru de instruire din oraş. Cine doreşte un masaj thailandez, acesta este locul cel mai potrivit.

In apropiere se găseşte şi Palatul Regal, cel mai vizitat obiectiv turistic din Thailanda. Chiar dacă nu mai este reşedinţa oficială a monarhului, în fiecare an au loc aici numeroase ceremonii oficiale.

În cadrul complexului regal se găseşte şi Wat Phra Kaew, cel mai sacru dintre cele 30.000 de temple budiste din Thailanda. Clădirea găzduieşte o statuie din jad ce-l înfăţişează pe Buddha, considerată o reprezentare sacră, pe care doar regele o poate atinge. În fiecare an, la începutul celor 3 anotimpuri ale Thailandei (vara, iarna şi anotimpul ploios), regele ia parte la o ceremonie sacră, în care sunt schimbate veşmintele statuii. Ritualul este unul extrem de important, statuia oferind protecţie naţiunii şi totodată legitimitate regelui ca deţinător al puterii.

După ce se încheie vizita prin vastul complex regal se simte, cu siguranţă. nevoia de a savura o masă copioasă. Mâncarea thailandeză este vestită în întreaga lume, iar în Bangkok se poate savura în mii de restaurante cu specific local. Dacă se doreşte să se simtă cu adevăraţi spiritul locului, mâncând la fel ca milioane de localnici, se poate opta pentru specialităţile tradiţionale oferite de vânzătorii ambulanţi. Există nenumărate opţiuni: supa tradiţională tom yam kung (cu crevete şi lemon grass), frigărui de pui sau vită preparate pe loc, tăiţei cu ou sau celebra koong den - o salată picantă cu crevete de apă dulce (vii în momentul preparării).

O altă experienţă fascinantă ce poate fi trăită în capitala Thailandei este o croazieră de-a lungul râului Chao Phraya. O călătorie pe această arteră a oraşului va permite admirarea a numeroase temple, biserici şi moschei răsfirate pe malurile râului. Dintre acestea se evidenţiază Wat Arun (Templul răsăritului), unul din simbolurile Bangkok-ului. Momentul ideal pentru a-l observa este seara, atunci când este scăldat într-o spectaculoasă lumină aurie.

Râul Chao Phraya este traversat de numeroase poduri ce poartă numele foştilor monarhi ai regatului. Pe ţărm puteţi surprinde contrastul tipic oraşului, în care hotelurile luxoase sunt aşezate lângă casele tradiţionale.

Seara este obligatoriu să se viziteze Patpong, cea mai cunoscută zonă de distracţie a Bangkok-ului. Cartierul a devenit celebru în anii '60, când era frecventat de soldaţii americani care luptau în Războiul din Vietnam, fiind imortalizat apoi în celebrul film The Deer Hunter. Astăzi zona este celebră în rândul turiştilor atât pentru piaţa de noapte, de unde puteţi cumpăra aproape orice vă trece prin minte, cât şi pentru cluburile care i-au adus supranumele de "district al felinarelor roşii". Dacă preferaţi să faceţi cumpărături într-un cadru mai organizat, merită să vizitaţi centrul comercial MBK, destinaţia preferată a tinerilor thailandezi.

Nu părăsiţi Bangkok-ul fără a încerca o experienţă tipică acestei metropole asiatice: o călătorie într-un tuk-tuk, un vehicul cu 3 roţi tipic acestui oraş. Nu vă sfiiţi să negociaţi cu şoferul înainte de a porni în cursă, iar apoi fiţi pregătiţi pentru o călătorie zgomotoasă - numele de "tuk tuk" vine de la sunetul scos de motorul acestor mini-taxi-uri.

Sukhothai, locul de origine al thailandezilor

La o oră de zbor de Bangkok se găseşte un loc unic în Thailanda: Sukhothai. Parcul Istoric Sukhothai este una din comorile mai puţin cunoscute ale Asiei de Sud-Est, în ciuda faptului că a fost inclus de către UNESCO în Patrimoniul Mondial în 1991.

Sukhothai a fost capitala primului Regat al Siamului în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, iar monumentele care se păstrează în Parcul Istoric ilustrează un stil unic al arhitecturii thailandeze. În zona istorică, o suprafaţă de aproximativ 70 de kilometri pătraţi, se găsesc 193 de ruine - statui ale lui Buddha, temple, stupe şi alte clădiri istorice.

Sukhothai este un loc cu o însemnătate deosebită pentru thailandezi, acesta fiind locul de naştere al culturii thailandeze. Istoria spune că aici s-a stabilit în secolul al XII-lea o populaţie originară din China ce purta numele deThai, adică "oameni liberi". În acea perioadă, un prinţ Thai s-a căsătorit cu o femeie khmeră şi s-a răsculat împotriva puterii centrale, înfiinţând primul Regat Siamez. Fiul său, Ram Khamhaeng, a fost unul dintre cei mai importanţi regi thailandezi. El a cucerit un teritoriu întins, a inventat alfabetul siamez şi a impus ca religie unică budismul theravada. De atunci, regele Thailandei are misiunea divină de a proteja religia budistă.

Atât în Sukhothai, cât şi în Si Satchanalai, al doilea oraş al regatului fondat de Ram Khamhaeng, se păstrează fortificaţii, temple şi stupe datând din secolul al XIII-lea. Arhitectura de tip Sukhothai, cum este denumit acest stil unic, sintetizează inflenţele khmere şi sinhaleze din secolul al XIII-lea. Cel mai reprezentativ element al stilului Sukhothai îl reprezintă statuile care îl întruchipează pe Buddha.

Chiang Mai, capitala nordului

Chiang Mai este al doilea oraş ca mărime al Thailandei şi totodată cea mai importantă aşezare din nordul ţării. Cunoscând o dezvoltare spectaculoasă în ultimele decenii, Chiang Mai este un oraş dinamic şi o importantă destinaţie turistică, mai ales pentru thailandezi. Din cele peste 5 milioane de persoane care vizitează anual Chiang Mai, mai puţin de jumătate sunt străini.

În Chiang Mai se găsesc peste 300 de temple budiste, aproape la fel de multe ca în Bangkok, un oraş mult mai mare. Acest lucru se datorează faptului că, de-a lungul istoriei, Chiang Mai a jucat un rol important în această regiune, fiind principalul centru comercial, religios şi cultural.

Cel mai faimos templu din zonă este Doi Suthep, situat pe un deal ce oferă o panoramă superbă asupra oraşului. Cum a fost ales locul în care a fost construit acest templu, ce datează de la 1383? Legenda spune că o relicvă a lui Buddha a fost pusă pe spatele unui elefant alb, sacru, căruia i s-a dat drumul în jungla din apropiere. Elefantul a căutat până a ajuns la acest punct, moment în care a ţipat puternic, a înconjurat locul, iar apoi s-a aşezat şi a murit.

Elefanţii joacă în continuare un rol important în Chiang Mai, iar cei ce doresc să-i vadă pe viu o pot face la Tabăra de Elefanţi Chiang Dao. Vizitatorii pot asista la baia pe care elefanţii o fac în râul Kwai Yai şi la un spectacol inedit în care elefanţii deplasează trunchiuri de copaci şi pictează. Fiecare elefant este condus de un mahout, arta de a conduce elefanţii transmiţându-se din tată în fiu.

Piaţa de noapte din Chiang Mai este unul din punctele de atracţie ale oraşului, fiind un bazar imens ce se întinde pe o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi. Piaţa îşi începe activitatea la apus, în fiecare zi, fiind deschisă până la miezul nopţii. În bazarul nocturn veţi găsi atât produse tradiţionale, precum mătăsuri thailandeze şi sculpturi tradiţionale, cât şi bijuterii şi confecţii moderne. Piaţa de noapte merită vizitată chiar şi în cazul în care nu intenţionaţi să achiziţionaţi nimic - puteţi să încercaţi un masaj tradiţional, sau doar să savuraţi atmosfera plină de viaţă ce o caracterizează.

Cei ce vizitează Chiang Mai în noaptea cu lună plină în cea de-a douăsprezecea lună a calendarului thailandez (de obicei, în noiembrie) pot participa la un spectacol incredibil: festivalul Yi Peng. În acea noapte toţi thailandezii ies în stradă pentru a lansa în aer khom loi - lampioane din hârtie de orez, ce au înăuntru o lumânare. Atunci când aceasta este aprinsă, aerul este încălzit, iar lampionul se ridică spre cer. Lampioanele de acest tip au o istorie de peste o mie de ani, fiind concepute în China. Iniţial, ele erau folosite în război, pentru a lumina câmpul de luptă în timpul bătăliilor pe timp de noapte, însă cu timpul au căpătat doar un uz ceremonial. Thailandezii cred că aduc noroc, lampioanele ducând cu ele ghinionul.

Acestea sunt doar câteva dintre comorile pe care Thailanda le rezervă celor ce o vizitează. De la plajele idilice din sudul ţării la zona acoperită de junglă situată în nordul ţării, Regatul Thailandei este un tărâm magic în care fiecare călătorie devine o experienţă de neuitat.

IORDANIA - LOCURI SFINTE CREŞTINE

 

La nord de Marea Moartă, râul Iordan trasează cu apele-i verzi şi înguste graniţa dintre Iordania şi Israel, hrănind întinderile deşertice sub toropeala lui octombrie. Până să vină iarna cu ploile sale, culmile cu nisipuri aurii privesc cum valurile de căldură dansează deasupra lor şi cum orizontul se afundă în aerul albicios. Tufişurile uscate şi măslinii peticesc pământul, iar turmele răzleţe de cămile abia se zăresc pe povârnişurile maronii. De mii de ani, Valea Iordanului leagă drept Lacul Tiberiada (Marea Galileii) şi malul sărat al mării, cu aceeaşi stăruinţă. Doar ceva s-a schimbat: cum se socoteşte timpul, din vremea când Isus a fost botezat de către Ioan în apele de atunci ale râului.

Locurile sfinte ale Iordaniei înseamnă azi urmele paşilor profeţilor, ai lui Isus sau ai primilor creştini ziditori de biserici în această vale istorică şi împrejurul Mării Moarte. În anul jubiliar 2000, Papa Ioan Paul al II-lea vizita aceste tărâmuri cu semnificaţie religioasă, confirmând că Bethany Beyond Jordan (Betania de Transiordania), Muntele Nebo, Mukawir, Anjara şi Tall Mar Elias sunt centre oficiale de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume.

Locurile sfinte

Chiar pe malul stâng al Iordanului, înainte de vărsarea lui în Marea Moartă, arheologii au descoperit zidurile unei biserici din primele secole ale erei noastre, iar legătura cu descrierile biblice a dat certitudinea că aici, în zona sitului Betania, Ioan l-a botezat pe Isus în apa din albia pe atunci largă. De pe Muntele Nebo, Moise a privit spre Ţara Făgăduinţei, înainte de a-şi încredinţa sufletul Dumnezeului său. La Mukawir, zidurile vechii fortăreţe au auzit cum stăpânul lor Irod Antipa a ordonat ca Ioan Botezătorul să fie decapitat, după dansul Salomeei. Peştera de la Anjara i-a adăpostit pe Isus, pe mama sa Maria şi pe discipoli, pe parcursul călătoriei lor, iar Tell al-Kharrar (Tall Mar Elias) este anticul oraş al profetului Ilie. Se crede că acesta a fost ridicat în ceruri cu un car de foc de undeva din spaţiul Betaniei de Transiordania.

Şi nu doar atât. Cartea Genezei se referă la Valea Iordanului ca fiind "Grădina Domnului", adică Edenul biblic. La Pella, s-a dus încrâncenata luptă dintre Iacob şi Dumnezeu apărut sub forma unui înger. As Salt este oraşul lui Iov, iar pe malul Mării Moarte se află peştera unde s-au refugiat Lot şi cele două fiice ale sale, după ce Sodoma şi Gomora din apropiere au fost distruse prin foc. Umm Qays este unul dintre cele zece oraşe unde Isus a predicat şi a înfăptuit miracole. La Mádaba se producea, în secolele IV-VII, excepţionale mozaicuri bizantine, o parte dintre ele păstrată în biserici şi în case, o parte în Parcul Arheologic din oraş.

Toate aceste locuri sfinte se răsfiră pe harta Iordaniei, din nordul ţării şi până în sudul Mării Moarte şi de-a lungul Drumului Regilor, cea mai veche rută de comunicaţie folosită neîntrerupt în istoria cunoscută a omenirii.




Tur de o zi

Cu greu ai reuşi să parcurgi în întregime centrele religioase iordaniene, într-o singură zi. Deşi distanţele dintre Umm Qays şi Mukawir s-ar acoperi lesne cu o maşină, nu ai avea cu adevărat timp pentru a le vedea şi pentru a fi părtaş la atmosfera specială care le încarcă semnificaţiile. Alegând un traseu strâns, am pornit din Amman spre Mádaba, apoi spre Muntele Nebo, de aici la situl Betania şi, în final, scurta călătorie s-a oprit pe malul Mării Moarte. Drumurile din afara capitalei, libere, netede, curg sinuos pe dealuri uscate. În septembrie-octombrie, soarele dogoritor se mai domoleşte, devenind suportabil, la fel ca în lunile de primăvară, când ploile sunt urmate de înverzirea şi înflorirea ţinuturilor.



În "oraşul mozaicurilor", Mádaba, la 30 km de Amman, primul popas a însemnat curtea Bisericii Ortodoxe Sf. Gheorghe, unde printre pini înalţi am aşteptat terminarea slujbei de dimineaţă. Numărul turiştilor l-a depăşit pe cel al copiilor ce se îngrămădeau la şcoala din apropiere. Curând, uşile din lemn au lăsat liberă intrarea în răcoroasa bisericuţă, având pereţii decoraţi cu multe mozaicuri înfăţisând scene religioase şi sfinţi. În mijlocul lăcaşului, de sub un covor imens, a apărut însă o hartă uimitoare. Peste 2 milioane de piese de mozaic colorat s-au îmbinat pe această podea, în secolul al VI-lea, pentru a da cea mai veche imagine a Ţării Sfinte şi a cetăţii Ierusalimului. O mărturie arheologică unică, dar şi o dovadă a măiestriei artizanilor locali. Pentru a descifra amalgamul de oraşe şi ape al hărţii, oricare dintre cărţile din magazinul muzeului de alături îţi poate fi de folos, atunci când îţi lipseşte ghidul local.

Din micul oraş, după doar zece minute pe şosea se ajunge la Muntele Nebo, ridicat la 817 m deasupra Văii Iordanului şi stând cu faţa spre Ierihon (Israel), precum spune şi Vechiul Testament. Odată intrat pe pavajul cald al potecii în urcuş lin, tulburi parcă pacea tăcută dintre măslini şi pini. O piatră sculptată vorbeşte despre anul 2000 şi despre includerea muntelui în circuitul pelerinilor creştini. Pe o alta, aparent brută, cu margini dantelate, stă scris "Memorialul lui Moise", căci undeva aici mormântul profetului se ascunde încă de arheologii insistenţi. Săpând pe cel mai înalt vârf al muntelui, ei au dat de ruinele unei biserici din a doua jumătate a secolului al IV-lea, de un mozaic frumos acoperindu-i podeaua şi de şase morminte în subsol. Mai târziu, bazilica a fost lărgită şi reconstruită, iar acum o capelă bizantină stă în umbra măslinilor plantaţi de către Papa Ioan Paul al II-lea în 2000.

De pe o terasă largă de lângă mica biserică, Valea Iordanului a Ţării Făgăduinţei se pierde în faţa ta, precum în faţa lui Moise, demult. Când clarul depărtărilor face concesii privitorilor, Ierusalimul (40 km), Bethleemul (50 km), Ierihonul (27 km) şi Marea Moartă îşi împart linia orizontului.
Lângă tine, o cruce înaltă, cuprinsă de trupul din bronz al unui şarpe, a fost aşezată pentru a aminti de simbolurile religioase creştine.

 

Coborând pe serpentine spre Iordan, durează o vreme până ajungi la situl Betania de Transiordania, cuprins într-o buclă alungită a râului. După ce plăteşti intrarea, o maşină specială te transportă în turul bine organizat şi păzit, căci graniţa cu Israel are lăţimea mică a firului apei. O biserică ortodoxă (Biserica Ioan Botezătorul a Patriarhiei Ortodoxe Greceşti) apare dintre tufişuri şi mici palmieri, cu un turn de strajă sclipind în soare.

Deşertul îţi pune sub picioare un pământ galben, ca o pulbere de aur. Prin el, Iordanul tulbure te ademeneşte subtil să-i atingi apele, ca pentru un botez neştiut. Puntea de lemn de pe mal te fereşte de soare cât timp stai să priveşti cum oamenii îşi spală mâinile şi feţele cu apa considerată sfântă, luată dintr-un vas mare de piatră de sub acoperişul cu stuf. Peste mal în Israel, o construcţie ca o fortăreaţă şade încremenită sub palmieri.

Ghidul ne conduce, puţin mai târziu, într-o plimbare de-a lungul râului, spre locul unde a fost botezat Isus, amintind că, acum 2000 de ani, albia Iordanului, mult mai largă, urma alte rute prin solul nisipos. În secolele V-VI, trei capele succesive au fost construite pe malul apei, cu podele din marmură şi cu mozaicuri bizantine. Nişte scări din marmură leagă bisericile de Izvorul lui Ioan Botezătorul, acolo unde apa acestuia se vărsa pe atunci în Iordan. Inainte ca Isus să intre în râu pentru a primi botezul, el şi-a lăsat haina pe mal, iar acel loc este azi marcat de o capelă mică şi inscripţii.
Când se pleacă din Betania, se lasă tăcerea printre turişti. De vină poate fi căldura, melancolia sau pioşenia...

În după-amiaza târzie şi caldă, o ultimă oprire potrivită ar fi pe ţărmul aspru al Mării Moarte, la 400 m sub nivelul mării (cel mai coborât punct al uscatului), într-un peisaj ce pare desprins dintr-un decor selenar. Apele sărate şi lipsite de viaţă acoperă un fund adânc de nămol negru, ale cărui calităţi terapeutice sunt vestite. Coastele şi malurile adună straturi albicioase de sare, căci salinitatea acestui mare lac este de nouă ori mai mare decât cea a apei oceanice.

Pe partea de est a Mării Moarte, câteva plaje publice şi câteva hoteluri de lux deranjează doar în parte sălbăticia întinderii de apă. Un complex turistic cu facilităţi dintre cele mai atractive (piscină, palmieri, cabine şi duşuri, un restaurant pretenţios, o cafenea cu terasă şi un magazin cu produse cosmetice originale) te poate primi ospitalier după ce te-ai săturat de plutit în mare. Căci pluteşti, nu înoţi. Nici să te îneci nu se poate, adâncurile sunt impenetrabile. Dacă nu eşti atent, apa se joacă cu tine şi te răstoarnă, usturându-ţi ochii şi lăsându-ţi pe buze amăreală. Altfel, stai şi citeşti sau priveşti pânza albastră, odihnindu-te la plajă, în apă. Şi zâmbeşti, fiindcă experienţa este unică şi amuzantă, sub apusul întârziat.
În vremurile de demult, zona Mării Moarte a fost locul de refugiu al regelui David, iar de numele ei se leagă şi povestea Sodomei şi a Gomorei. Esenienii şi-au scris aici istoria, pe manuscrisele îngropate în peşterile din apropiere. Pe timpul lui Irod cel Mare, una dintre primele staţiuni ale lumii apărea pe malurile mării.



Sfârşind ziua şi turul, îţi dai seama că istoria şi religia au povestea lor deosebită în Iordania, o ţară surprinzătoare. Platourile aride şi văile deşertice, cu locurile lor sfinte, ţi-au acaparat definitiv memoria, iar imaginilor cu castele medievale, rezervaţii naturale, oraşe săpate în stâncă şi ape limpezi în Golful Aqaba li se adaugă încă una: o mică biserică, undeva, în Valea Iordanului.

TIBET

 

Se spune ca Tibetul nu e pentru toata lumea. Acesta este poate si motivul pentru care mirajul sau persista de milenii, iar eu continuu sa ma intreb ce poate fi oare mai important: sa vii in acest taram de legenda pentru prima oara, ori sa redescoperi, dupa sapte ani de la prima vizita aici, un Tibet intact? Pe drumul sarii si al lanei, am traversat Tibetul de la est la vest, urmand traseul Lhasa-Gyantse-Shigatse-Latse-Nyalam-Tingri-Zangmu.

Calugarul si Omul Zapezii

Indiferent de sezonul in care ajungi aici, faci primii pasi intr-o liniste absoluta, poate din pricina aerului rarefiat, pentru ca te afli la peste 4.500 de metri altitudine. Cu o populatie de doua milioane de locuitori si o suprafata de 500.000 de kilometri patrati, Tibetul este un spatiu care nu-si gaseste termen de comparatie decat, poate, cu Bolivia, supranumita Tibetul Americii de Sud.

Lantul himalayan pe care se sprijina Tibetul prezinta impresionante piscuri de peste 8.000 de metri, intre care faimoasele Chooyu, Chomolugma, Kanchengzonga, care, chiar si de la inaltimea la care te afli, te privesc de sus, distant. Podisul tibetan este arid si, cu cat te apropii de partea centrala a tarii, peisajul devine straniu, aproape nepamantean: munti care se erodeaza cu repeziciune, torente de pietre si aluviuni care se rostogolesc cu tunet la vale, morene de ghetari ce se topesc incredibil de repede, forturi care, pe vremuri, controlau comertul si aveau armate de paza, sate cu case din caramida si chirpici, ale caror porti de lemn sunt neobisnuit de frumos sculptate si colorate.

La 3.900 de metri altitudine, ma opresc langa grota unde un calugar Sangha s-a retras pentru a medita, dupa perioada de initiere petrecuta la manastirea Pangpoche. Zilnic, vreme de patru ani cat a durat prietenia lor, un Yeti i-a adus in austerul sau refugiu fructe de padure. Cand omul zapezii a murit de batranete, calugarul i-a pastrat scalpul si mana mumificata.

Eternitatea palpabila

Himalaya creste. Varful Everest, care in 1953 era de 8.848 de metri, are acum 8.850. Citesc statisticile despre Everest la Institutul Himalayan din Katmandu.

Varful a fost escaladat de cele mai multe ori de catre alpinistii din Nepal. Un nepalez a inregistrat timpul-record de urcare pana in varf - 17 ore; tot un nepalez detine recordul la numarul de ascensiuni: 11; si iarasi un nepalez, in varsta de 16 ani, este campion la ascensiuni solitare. Dragi amintirii mele au ramas trecatorile - La, in tibetana -, situate la mai bine de 5.000 de metri altitudine. Marcarea lor cu steaguri pentru rugaciune le face de-a dreptul mistice. Aerul rarefiat concureaza si el la impresia pe care o naste peisajul: piscurile par uneori ca se apleaca amenintator, alteori ca te ridica spre ele.

Eternitatea este palpabila aici. Mai jos, in vai ocrotite, casele grupate strans si inconjurate de ziduri oglindesc viata tibetana de zi cu zi. Dependenta de natura ii face pe localnici puternici si viteji: datorita indemanarii si tenacitatii lor, terenurile aride au devenit mici ogoare si gradini. Peste tot vezi turme de capre si de vite pazite de pastori insotiti de magari salbatici, in timp ce caii pasc liberi. Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri inaltime, unde pasc, iacii par niste pete mari si negre agatate de stanci.

Tibetanii folosesc toate produsele iacului: laptele si derivatele acestuia pentru mancare, lana pentru imbracaminte, pielea pentru confectionarea de ambarcatiuni, seul pentru fabricat lumanari si pentru intretinerea flacarii in lampile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, cred, cel mai religios popor din lume. Localnicii se roaga tinand in mana dreapta siraguri de margele sau invartind rotile de rugaciune pentru a alunga duhurile rele si pentru a cere o reincarnare mai buna.

Crengi de ienupar ard in case, in temple, in locuri publice, creand o atmosfera spirituala optima. Cand gresesc, tibetanii inalta rugaciuni de iertare, fac penitente sub forma de plecaciuni (uneori toata ziua) sau doneaza relicve.

Pamantul caprelor

Si acum va invit la o plimbare prin Tibet pe traseul pe care l-am parcurs eu, in urma cu cateva saptamani. De la Katmandu, capitala Nepalului, la Lhasa - orasul interzis -, am zburat cu un avion al unei companii chineze. Zborul trece pe deasupra lantului himalayan. Pentru cateva minute, Everestul isi scoate capul deasupra norilor si ne priveste.

Fereastra de vizibilitate este insa de scurta durata si aterizam curand la Gongkar, aeroportul din capitala Tibetului. Primul strain a intrat in Lhasa, in 1924, dupa o luna de tratative cu autoritatile, eu - in cateva ceasuri, dupa obtinerea unui permis acordat de catre Amabasada Chineza la Katmandu. Vizitez Potala, Jokhang, Barkhor, Drepung, Sera, Norbulinka. Potala este un edificiu monumental, inscris in patrimoniul universal al UNESCO, si simbolizeaza grandoarea secolului al XVII-lea tibetan.

Palatul insumeaza 13 etaje si 118 fatade; periodic, i se adauga corpuri noi, curti interioare, temple si sali de rugaciune, dar si sali de consiliu sau capele care gazduiesc ramasitele celor sapte Dalai Lama inmormantati aici. Jokhang - cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit in anul 650 - gazduieste faimoasa statuie a lui Buddha-Jowo, despre care se spune ca s-a sculptat singura. Templul este loc de reculegere, de studiu, de conservare a religiei tibetane. In sala mare, se inalta statuia lui guru Rimpoche.

Pe un perete e zugravita o capra despre care legenda spune ca ar fi aparut brusc, in clipa cand statuia lui Jowo a fost adusa aici. Tot caprele ar fi ajutat si la asezarea temeliei templului, fapt care explica vechiul nume al Lhassei, Rassa - pamantul caprelor. Aici primesc esarfa alba de matase kata, in semn de politete. Si acum Barkhor, strada care inconjoara templul Jokhang. Vezi aici comercianti Kham, cu cizme inalte si cu cutite la brau, nomazi cu parul lung, imbracati in blana de oaie, calugari cu robe maro si portocalii, femei care invartesc roti de rugaciune, impodobite cu bijuterii de argint, turcoaz sau coral.

Parul lor e impletit in 108 suvite, egale ca numar cu al sutrelor - texte sfinte rostite de pelerini la colturi de strada. Totul aici se misca in directia acelor de ceasornic, de la stanga la dreapta, in fumul sacru rezultat din arderea ramurilor de ienupar. La Drepung, manastirea lui Tsong Khapa, aflu, dupa o cercetare atenta si dupa discutii cu calugarii, semnificatia celor opt simboluri tibetane: steagul - victoria asupra ignorantei; roata - unitatea lucrurilor; scoica - vorbirea, comunicarea; lotusul - puritatea; umbrela - protectia pe care o ofera credinta; pestele de aur - eliberarea spirituala; vasul sfant - initierea si comorile ascunse; nodul - caracterul iluzoriu al timpului.

Aceste insemne apar peste tot: in temple, in case, in in­stitutii administrative si de invatamant. Urmatoarea manastire pe care o vizitez, Sera, a fost candva cea mai mare scoala a budismului: aici locuiau in vremurile bune peste 6.000 de calugari, astazi sunt doar vreo 800. Cele patru adevaruri Dupa doua zile si jumatate de umblat prin Lhasa, aleg traseul care duce spre centrul Tibetului, Gyangtse.

Ultima ora din ceasornicul tibetan

Drumul urca, serpuit, de la 4.000 de metri spre primul pas-trecatoare, situat la altitudinea de 5.020 de metri. Trecatoarea are la baza partea terminala a unui mare si spectaculos ghetar. Las sub mine albastrul-verzui de peruzea al lacului Yamdrok. Pe parcursul calatoriei, iacii te intampina peste tot. Pasc linistiti, uitandu-se din cand in cand la trecatori. Dupa 250 de kilometri, la intrarea in podis, ma opresc in Gyangtse, un oras cu specific suta la suta tibetan. Vizitez chorten-ul Kumbun, construit in 1427, care are 72 de capele, asezate in sistem labirint.

Cele patru adevaruri pe care le enunta cartile din biblioteca de aici sunt valabile pentru toti oamenii din Tibet: existenta este marcata de suferinta; suferinta are la origine ignoranta; biruirea ignorantei aduce dupa sine dezlegarea de suferinta; existenta este Nirvana. Drumul de munte, cu serpentine spectaculoase, ma conduce prin alte doua trecatori, Kara si Komda, de 5.200, respectiv 5.000 de metri. Dupa inca 95 de kilometri, ajung la Shigatse, orasul lui Panchen Lama.

Fortareata Djong domina de pe deal orasul, iar manastirea Tashilumpo este un colegiu de logica si filosofie tibetana. Manastirea gazduieste o statuie a lui Maitreya inalta de 27 de metri. Protectorii lacasului au figuri asemanatoare celei a lui Buddha. Printre ei se numara Tsongkapa, marele reformator, care face parte din casta Bonetelor Galbene. Din aceeasi casta provine si Dalai Lama (Dalai Lama inseamna Ocean de Intelepciune). Dintre simbolurile tibetane, m-a interesat in mod deosebit mandala (esenta), o reprezentare geometrica a Cosmosului, semnificand ordinea si armonia.

Simbolul fundamental al budismului, similar ca importanta cu crucea pentru creştini, este chorten-ul. Initial monument funerar, folosit pentru depozitarea cenusii celor disparuti, chorten a devenit ulterior obiect de cult. El marcheaza locul unde a trait o zeitate, fiind la randu-i o reprezentare a Universului prin elementele lui fundamentale: pamantul, apa, focul si aerul. Podisul devine din ce in ce mai arid. Soseaua Prieteniei, construita de chinezi, ma duce, dupa inca 400 de kilometri, la Tingri.

Este zona care te apropie cel mai mult de piscurile himalayene Chooyu, Chomolugma si Manaslu. De la Tingri spre Rombuk, un drum de sase ore ma indreapta apoi spre tabara de unde pornesc majoritatea ascensiunilor pe Everest. Dupa ce trec prin ultimul pas, intru intr-un veritabil sanctuar himalayan. Zabovesc mult, nu-mi vine sa mai plec, desi frigul si vantul sunt teribile. Insa din ceasornicul tibetan timpul sederii mele aici s-a scurs in intregime.