SAN GIMIGNANO

Una dintre emblemele superbe ale Toscanei este San Gimignano, un orășel ce impresionează subit și iremediabil. Drumul din apropierea surprinzătorului San Gimignano este înveselit multe luni pe an de leandri. Din primăvară și până în toamna târzie drumul este mărginit de interminabili leandri si de văi superbe la baza dealurilor. In apropiere de San Gimignano începe să se simtă cum bate inima Toscanei.

După o șosea cu multe curbe la dreapta și la stânga, din orice parte se ajunge se profilează în față, ca niște dinți de balaur, cele 14 turnuri mărețe, care au făcut orașul celebru, supranumit în epoca modernă Manhattan-ul medieval. 
Se apreciază că fiecare dintre aceste 14 turnuri a aparținut câte unei familii nobiliare și erau folosite ca turnuri de apărare în epoci de mult apuse. Familiile nobiliare erau divizate de lupta care opunea pe partizanii împăratului, gibelinii, partizanilor papei, guelfii. Turnurile din oraș erau unite de o rețea de pasarele ce uneau pe cele ale unor familii aliate, care se puteau, astfel, reuni rapid în caz de alertă. 
Deasemenea, se mai presupune că turnurile ar fi slujit și la uscarea țesăturilor galbene vopsite cu șoftan, vopsire care era un secret al locului. Acele țesături erau obiectul unui comerț foarte profitabil și erau cu atât mai valoroase cu cât erau mai lungi. Pe orizontală lungimea lor ar fi necesitat suprafețe mult prea mari. Scările turnurilor se aflau pe exterior, pentru a nu reduce spațiul util interior.
Istoricul orașului este interesant și unic, ca aproape al tuturor orașelor europene și mai ales al celor italiene aflate sub umbră milenară.
In sec.al 3-lea e.A, un mic sat etruscic se afla pe locul actualului San Gimignano. Cronicarii Lupi, Coppi și Pecori relatează că în timpul conspirației lui Catilina împotriva Republicii Române, în secolul I e.A, doi frați patricieni, Muzio și Silvio, au părăsit Roma pentru Valdelsa și au construit două castele, Mucchio și Silvia (acum San Gimignano).
 Numele lui Silvia a fost schimbat în San Gimignano, în anul 450, după ce episcopul Geminianus, Sfântul din Modena, a intervenit pentru a împiedica distrugerea castelului de de către hunii lui Attila. Ca urmare, o biserică a fost dedicată sfântului, iar în secolele 6 și 7 e.N., un sat cu ziduri de apărare a crescut în jurul său, denumit ulterior "Castelul San Gimignano", sau Castelul Pădurii, datorită pădurii extinse care îl înconjura. Din anul 929, orașul era condus de episcopii din Volterra apropiată.
In Evul Mediu și în epoca renascentistă, a fost un punct de oprire pentru pelerinii catolici pe drumul lor către Roma și Vatican, fiindcă el se afla pe Via Francigena. Dezvoltarea orașului a fost îmbunătățită, de asemenea, prin comerțul cu produse agricole din dealurile vecine fertile, în special prin cel cu șofran, cât și prin vinul de la Vernaccia, despre care se spune că inspiră pe papi și poeți.
In 1199, orașul a devenit independent față de episcopii de la Volterra și a înființat o podestà (primărie) și a început să îmbogățească comunitatea cu biserici și clădiri publice. Cu toate acestea, pacea orașului a fost perturbată pentru următoarele două secole de conflictul dintre Guelfi și Ghibelini și ca urmare a rivalităților familiale din San Gimignano.
 Acest lucru a dus la concurența familiilor prin construcția case turn cu înălțimi tot mai mari și mai înalte. Spre sfârșitul perioadei medievale existau 72 de turnuri inalte până la 70 de metri. Rivalitatea a fost în cele din urmă restrânsă atunci când consiliul local a ordonat că nici un turn nu ar fi mai înalt decât cel adiacent al palatului comunal (Palazzo Comunale).
In timp ce patronul oficial este Saint Geminianus, orașul îl onorează și pe Sfânta Fina, cunoscută și ca Serafina, care s-a născut în San Gimignano, în 1238 și a cărei zi de sărbătoare este 12 martie. Capela Santa Fina din biserica colegială găzduiește altarul și frescele lui Ghirlandaio. Se afirmă fosta ei casă există încă în oraș.
La 8 mai 1300, San Gimignano a găzduit pe Dante Alighieri în rolul său de ambasador al Ligii Guelfilor din Toscana.
Orașul a înflorit până în anul 1348, când a fost lovit de moartea neagră (ciuma) care a afectat întreaga Europă, iar aproximativ jumătate dintre locuitori au murit. Orașul s-a supus regulilor Florenței. Inițial, s-au construit palazzi gotici în stil florentin, iar multe dintre turnuri au fost reduse la înălțimea casei. Nu a existat o dezvoltare ulterioară, iar San Gimignano a rămas conservată în starea sa medievală până în sec.al 19-lea, când statutul de obiectiv turistic și artistic a început să-i fie recunoscut.
Orașul se află pe vârful unui deal, axa principală fiind nord - sud. Este înconjurat de trei ziduri și are la cel mai înalt punct, la vest, ruinele unei fortărețe desființate în sec.al 16-lea. Există opt intrări în oraș, amplasate în cel de-al doilea zid, care datează din secolele 12 și 13. Porțile principale sunt Porta San Giovanni de pe creasta care se întinde spre sud, Porta San Matteo la nord-vest și Porta San Jacopo la nord-est. Străzile principale sunt Via San Matteo și Via San Giovanni, care traversează orașul de la nord la sud. In inima orașului se află patru piețe: Piazza Duomo, în care se găsește Biserica Collegiată. Piazza della Cisterna, Piazza Pecori și Piazza delle Erbe. In partea de nord a orașului se află o altă piață semnificativă, Piazza Agostino, unde se află biserica Sant 'Agostino. Locațiile Bisericii Collegiate și ale bisericii Sant'Agostino și ale piețelor lor împart în mod efectiv orașul în două zone.
Orașul San Gimignano are multe exemple deosebite de arhitectură romano-gotică. Pe lângă bisericile și fortificațiile medievale, deține exemple notabile de arhitectură romană profană și domestică, care pot fi distinse una de alta prin arcurile lor rotunde și ascuțite. O caracteristică particulară, care este tipică regiunii Sienna, este aceea că arcurile de deschiderilor sunt deosebite, iar ușile au adesea un al doilea arc inferior, așezat sub un arc semicircular sau arcuit. Atât ferestrele romane, cât și cele gotice au uneori o formă bifurcată, cu două deschideri împărțite de o sigură despărțitură de piatră sub o singură arcadă.

Drumul principal de acces trece pe la baza dealului pe care este cocoțat San Gimignano, parcarea fiind posibilă într-una din cele trei parcări uriașe foarte bine indicate. In orele de varf ale sfârșitului de săptămână, când zecile de autocare cotropesc de-acum neîncăpătorul orășel medieval, câțiva polițiști locali sunt plasați în punctele cheie ale drumului, îndrumând, pe cei veniți, catre parcările care mai sunt disponibile. Deci, nicio speranță de a face „acte de civilizație tip România” de a lăsa mașina parcată aiurea. Ea va fi din start ridicată.

San Gimignano este cocoțat pe un deal cu multiple puncte de acces (fie pe poarta principală, fie cu liftul, fie pe una din căile de acces laterale). Nu am găsit căi de urcat în niciunul dintre turnuri și nici nu știu dacă toate sunt „functionale” din punctul asta de vedere. Am aflat că doar Turnul cu Palazzo Communale, Torre Grossa, este deschis urcării, dar eu nu am fost tentat.

 Perspectiva pe care o ai din punctul cel mai înalt al orașului este cu totul cuprinzătoare. De acolo, dintr-o grădină micuță, cu ceva pomi mărunți și înconjurată cu un zid de piatră, toată Toscana iți stă la picioare relaxată și zace în lentoarea verii toride. Zidul grădinii are într-un colț un turn nu prea înalt cu platformă de observație. Alte imagini atrăgătoare se pot obține de pe terase mici de restaurant, trase mai la o parte din calea "hoardelor" de vizitatori.

Intreg orașul este pietonal si este exclusiv turistic. Casele orașului sunt locuite și astăzi. Zidurile sunt așa de groase, încât soarele pătrunde foarte rar și greu în încăperile unde se simte foarte des un iz permanent de mucegai. Cu toate acestea zidurile grele de piatră ale caselor medievale oferă o binemeritată umbră turiștilor înfometați de plimbări și de priveliști inedite.

Parterul tuturor caselor este ocupat de mici restaurante sau prăvălioare modernizate,  din care se poate cumpara artizanat și tot felul de suveniruri. Din vitrine, salamurile si șuncile preparate tradițional  fac cu ochiul gurmanzilor, iar papilele gustative se revoltă la văzul a zeci de sortimente de brânzeturi și cascavaluri, afumate sau nu, mai tari sau ceva mai moi, cu sau fără mucegai.

Dar în comerțul local, vinul face legea. Toscana este cea mai cunoscuta regiune din Italia în materie de vinuri, iar cu siguranță cel mai bun vin este Chianti. Pentru străini, vinul de Chianti se leagă de Toscana în acelasi mod în care gondolele se leagă de Veneția. Se pot începe cumpărăturile de la 3 euro, ajungând la un vin rar, de colecţie, la peste 100 euro/sticlă. Tot aici se pot găsi celebrele punguțe cadou cu vinul specific zonei San Gimignano – Vernaccia și biscuitii cu migdale cu care acesta se bea în mod obligatoriu, numiți cantuccini.

Dacă se urmează instrucțiunile oricarei harti cu obiective care nu trebuie ratate în San Gimignano trebuie văzute: Muzeul Arheologic (colectii rare de piese etrusce, romane si medievale), Muzeul de Arta Sacră, Muzeul Vinului, o farmacie de pe la anul 1.500 (în vitrinele căreia sunt prezentate recipiente de ceramica și de sticlărie vechi, în care se păstrau substanțele necesare preparatelor farmaceutice), cea mai premiată gelaterie a locului, aflată în Piazza della Cisterna, și multe altele.

            De altfel, întregul San Gimignano este un muzeu in aer liber, ca oricare alt oraș din minunata Toscană. Noi am intrat în oraș prin strada principală, lungă și în urcare, numită Via San Giovanni. Era una din cele două ce fac legătura dintre zidurile orașului și au pe ambele părți zeci de locante și magazine înțesate cu produse cu aromă locală. Am trecut pe lângă o piață deschisă spre dreapta și dominată de fațada înaltă a bisericii colegiale. 
        Am ajuns în Piazza della Cisterna, principala piață a orașului. Are suprafață triunghiulară și este împrejmuită numai de case medievale datând din diverse secole. Printre ele sunt câteva exemplare, încă în picioare, de palazzo-uri în stil gotic și romanic Turnurile înalte și casele austere din secolele 13 și 14 formează unul din locurile cele mai sugestive din Italia.. 
             In mijlocul pieței se ridică o fântână medievală foarte bine păstrată, principala sursă de apă a strămoșilor locului, fântână care datează din anul 1346. Piazza della Cisterna este pavată cu cărămidă așezată pe cant și în coadă de pește. Ea își datorează numele puțului (cisternei) din secolul 13 care ocupa centrul.

            Inainte de a ajunge în piața centrală trecusem pe lângă o piață care se dechidea spre dreapta. Era Piazza Duomo, marginită, după cum am spus, de fațada unei biserici impunătoare. Este vorba de Biserica Collegiale (Collegiata de Santa Maria Assunta), un edificiu romanic din sec.al 12-lea, aflată pe o platformă înaltă spre care se derulează o scară foarte lată de piatră veche. Tot în această piață se găsește Palazzo Comunale și Palazzo Podesta (palatul primarului). In plus este dominată de șapte turnuri nobiliare, care formează un cadru majestos.
               Măreața biserică Collegiale a avut la bază un edificiu romanic din sec.al 12-lea, dar mărit în sec.al 15-lea de căître Giuliano da Maiano. Fațada i-a fost resturată în sec.al 19-lea. La interior se află opere vloroase de artă, precum Martiriul Sf. Sebastian (1465) de Benozzo Gozzoli și Buna Vestire în lemn sculptat de Jcobo Della Quercia (pe spatele fațadei). Pe zidul di stânga jos, frescele ilustrează scene din Vechiul Testament de Batolo di Fredi (sec.14). In lungul părții de jos dreapta se derulează fresce datorate lui Barna da Siena (către 1350): In narațiunea vieții lui Christos (citind pornind de sus), eleganța desenului se împletește cu delicatețea culorilor. In interiorul capelei Santa Fina (închisă cu grilaj), datorată lui Giuliano da Maiano, se găsește un armonios altar realizat de Benedetto da Maiano  (1475).
               Prin stânga bisericii Collegiale se deschide o trecere spre o altă fermecătoare și mică, Piazza Pecori, care adăpostește în adâncul unui portic o grațioasă Bună Vestire de D. Ghirlandaio (1475). Piațeta este puțin înclinată în sus. Imediat în dreapta intrării în piațetă se deschide intrarea cu o ușă de un canat în muzeul istoric, cu mult conținut etrusc. In colțul din stânga sus se pătrunde pe o străduță ce conduce la o curte ce se deschide tot spre stânga. Din acea curte se poate urca pe o scară protejată de un acoperiș propriu la un culoar deschis cu coloane subțiri, ca o loggie deschisă. Din aceasta se poate vedea atât curtea pavată, cât și străduța prin care se ajunge la ea. Este o locație pitorească, din partea din spate a Palazzo del Populi. Toți vizitatorii se simt datori să viziteze locul și să simtă atmosfera de satisfacție a celui din evul mediu.
        Palatul Poporului (Palazzo del Popolo) din Piazza della Cisterna datează din secolele 13-14. Un turn înalt  îl domină și poate oferi o perspectivă interesantă asupra tunurilor și a acoperișurilor de culoarea pâinii arse. In interior, Sala de Consiliu cuprinde o remarcabilă Maesta de Lppo Memmi (1317), restaurată către 1467 de către Benozzo Gozzoli. La etajul doi, Muzeul Municipal (Museo Civico) prezintă pictui din școlile florentine și sieneze dintre secolele 12 și 15. 
      Palatul Podestat, aflat în Piazza del Duomo vis-a-vis de biserica Collegiale a fost construit în sec.al 13-lea și deține la intrare un portic și este dominat de un turn de 51 de metri,  numit Rognosa. Alături se găsește Palatul Chigi, palat ridicat, probabil de bogatul  bancher Agostino  Chigi din Siena (sfârșitul sec 15).
        Biserica Sant' Agostino este unul dintre cele mai venerabile monumente ale ora;ului, fiind ridicat în sec.al 13-lea. Ea adăpostește în corul său o serie de șaptesprezece fresce, executte între anii 1463-1467 de către Benozzo Gozzoli. Cu prospețimea coloritului, al sensului perspectivei și a gustului pentru detlii, care le caracterizează, artistul a evocat prin ele viața Sf. Augustin, celebru Părinte al Bisericii creștine.. In spate și în stânga intrării se află mormântul Sf. Betolo, executat de  Benedetto da Maiano (sec 15)      
        Orașul, în sine, este un labirint de mici străduțe, mici ascunzatori, mici intrânduri care duc undeva anume, sau care, pur si simplu, se proptesc în vreo locantă atrăgătoare ori în casa vreunui localnic.

        Farmecul orașului constă într-un iz de poveste veche pe care îl transmite turistilor.Totul e păstrat special cu iz de vechi pentru a introduce pe vizitator într-o altă lume, într-un alt timp. Timp si lume în care valorile erau la loc de cinste, în care bunăstarea locului era binecunoscută peste mări și țări, în care oamenii trăiau frumos. Ne-am întors la San Gimignano de fiecare dată în excursiile noastre mai spre sud de Florența, datorită farmecului aparte al acestui orășel care ne-a vrajit iremediabil. Eu, de fiecare dată am savurat o îmghețată mare, la caserolă, șezând pe postamentul poligonal de piatră al fântânii din piața centrală.

Grădinița du pomi și cu ziduri înconjurătoare




















Curtea din spate a Palazzo del Popolo

Biserica San Agostino

NIMES

In 1995, când cumărasem o mașină rubinie marca Daevoo, tipul Cielo, una dintre primele aduse în țară din Coreea de Sud, i-am făcut prima probă la drum lung între-o excursie lungă și placută în Austria. A fost o mașină elegantă, joasă, aerodinamică, supraviratoare și cu viteză mare, creată parcă special pentru a rula zglobiu pe autostrzi, A fost prima mea mașină din noua generație, ce anunța progresele anilor 2000. Am iubit mult acea mașină. A trecut foarte puțin timp și am pornit cu noa mea mașină într-o călătorie spre Spania.

Am ocolit prin Austria, sudul Germaniei și vestul Franței, datorită condițiilor de atunci pentru acordarea vizelor de călătorie spre Occident și datorită faptului că în fosta Iugoslavie era încă un război civil aprig.

După ce trecut frontiera germană spre Franța pe la Freiburg, am parcurs un drum plung spre sud, trecând prin Besancon, Chamonix și Grenoble până la Cannes. De acolo am urmat coasta de sud a Franței spre Spania.

Incă de acasă ne propusesem să oprim și prin renumitele orășele franceze din însoritul sud francez. Am avut în plan să oprim la Nimes, cu apropiatul Pont du Gard, la Arles și Avignon.

Când am ajuns la Nimes am constat că planul nostru de a-i acorda numai câteva ore, eventual puține, nu se acorda cu surprizele oferite de străvechiul oraș, așa că a trebuit să-I acordăm o zi întregă și foarte densă în impresii. Bugetul de timp a trebuit mărit substanțial.

Orasul Nimes (Nemausus) a fost una dintre cele mai importante colonii ale lumii romane. Traversat de Via Domitia, ruta ce lega Roma de Spania, orasul avea o amplasare de exceptie într-o intersectie culturala si comercială de importanță majoră. Nimes si-a atins apogeul sub domnia împaratului Augustus. Din aceasta epocă datează celebrele monumente romane ale orașului și considerate a fi printre cele mai frumoase si bine conservate din anticul imperiu: Turnul Magne, Poarta Augustus si Poarta Frantei sunt mărturii ale vechii incinte a orașului; Casa Pătrata este un templu dedicat lui Lucius si Caius, nepoti și fii adoptivi ai împaratului Augustus; Arenele, un amfiteatru remarcabil conservat care a fost, conform istoriei, loc de spectacole, fortareață si locuință; Castellum divisorium, punctul terminus al apeductului roman etc. 

La sfârșitul Evului Mediu, Nimes a cunoscut o perioada înfloritoare, mai ales in domeniul textilelor. Aici s-a creat celebra pânză de Nimes, precursoarea denimului. 

In Secolul Luminilor sunt construite, in jurul unui izvor antic, vastele si somptuoasele gradini “Jardin de la Fontaine”, proiectate de Mareschal. 

Construirea cailor ferate in sec.al 19-lea a favorizat dezvoltarea exporturilor, în special a pînzei de bumbac, solidă si ieftină, lucrată de un anume Lévi-Strauss. Aceasta era de fapt materialul de blugi purtat acum la nivel mondial. Nimes-ul de azi este “oxigenat” de 409 ha de spatii verzi si 1200 ha de paduri. Tot aici se întâlnesc muzee, biblioteci, teatre, complexe sportive, piscine (dintre care una cu basin olimpic) si stadioane.

Imensa esplanadă Charles-de-Gaulle din oraș ne-a oferit o parcare auto excelentă și o primă impresie atractivă prin Fântâna Pradier (1851) și prin biserica Sainte-Perpétue-et-Félicité. 

Doar după câțiva pași am ieșit direct în piața largă din jurul Amfiteatrului roman (les Arènes) construit pe la anul 70, renovat în 1863 pentru a adăposti luptele cu tauri, obișnuite în sudul Franței. Motiv pentru care este încă funcțional și este cel mai bine păstrat amfiteatru din Franța.

Arena propriu-zisă din Nimes are dimensiuni de 133 x 110 metri și găzduiește și în prezent în mod curent spectacole. Are o capacitate de 16300 spectatori așezați pe 34 rânduri de bănci.

De pe Boulevard des Arènes am continuat periplul pe bulevardul Victor Hugo, și, lăsând în stânga biserica Sfântul Paul, am ajuns în câteva minute la Casa Pătrată (La Maison Carrée), un fost templu a cărui fațadă este cea mai bine păstrată din tot teritoriul fostului Imperiu Roman. Construcția finalizată în anul 2 al erei noastre, a fost dedicată nepoților și fiilor adoptivi ai împăratului Augustus, Caius și Lucius Caesar. Spațiul interior, suprinzător de mic raportat la dimensiunile exterioare, adăpostește în prezent un muzeu al orașului. Este un vestigiu minunat care te atrage să-i dai ocol pe îndelete și să-l mângâi cu priviri atente.

In jurul templului s-a degajat o piață dreptunghiulară foarte largă pentru a-l pune în valoare. Piața este protejată de borne scunde de beton în formă de trunchiuri de con Eu am găsit între două dintre aceste borne un spațiu malarg în care am parcat mșina. La plecare am uitat de constrângerea mea dintre acle borne și am dat înapoi imprudent. Am auzit un scrâșnet nemilos care mi-a provocat o durere aproape fizucă. Când am coborât am constatat că încălecasem cu sptele mașinii borna din spate. Mașina fiind nouă-nouță, paguba mi s-a părut cu atât mai dureroasă. După ce am scos-o din poziția aceea am evaluat avaria. Porțiunea din spate se înfundase mult în partea de jos. Dureros,  dar m-am autocalmat gândind că voi schimba scutul din spate la întoarcere la Craiova. Am continuat traseul propus spre altevestigii antice. Dar ca să termin subiectul cu avaria mașinii trebuie să menționez că a doua zi de dimineață când am fost atras de avarie am constatat cu stupefacție și satisfacție că lovitura nu se mai cunoștea. Piesa, adică, scutul despate își revenise coplet la nrmal. Rămăseseră numai niște foarte mici zgârieturi ale vopselei, nesemnificaetive. Miraculos material.  

După o masă frugală servită înainte de prânz într-un restaurant din apropierea Tempului (La Maison Carree), pe o stradă umbrită de două șiruri de arbori cu coroane  globulare ce se uneau peste carosabil.

Mai departe ne-am îndrptat spre “Jardin de la Fontaine”, grădină publică care a fost amenajată printre primele din Europa și este și astăzi printer cele mai remarcabile. Grădina pune în valoare două vestigii antice de mare valoare, Turnul Magne și templul Dianei.

In sec.al 18-lea, lucrările de reglare a debitului unui izvor au scos la iveală multe vestigii ale erei romane printer care un sanctuar dedicat lui Augustus și un teatru antic. Grădinile Fântanii au fost amenajate în anul 1745 pe baza acelor rămășițe. Acestea au făcut posibilă evidențierea a două alte monumente romane care au rezistat foarte bine testului timpului, Templului lui Diana și Turnul Magne. Proiectul a fost condus de Jacques Philippe Mareschal, inginer militar al regelui Ludovic al XV-lea și director al fortificațiilor din provincia Languedoc.

Turnul Magne este un vestigiu impunător al incintei romane foarte lungi ce înconjura orașul Naumasus di Galia Narbonensis. El domină “Jardin de la Fontaine” de pe colina Cavalier. Turnul Magne este o clădire preromană transformată în timpul împăratului Augustus.

Avea 18 de metri înălțime la sfârșitul sec.al 3-lea e.A, apoi înălțimea de 36 de metri în vremurile romane. Acum turnul are doar 32,50 m.

Acesta este compus dintr-o bază octogonală, a cărei formă neregulată se explică prin forma turnului de piatră uscată pe care îl cuprindea. Acesta din urmă pot fi totuși văzut în interiorul turnului, în negativ. O rampă curbă, de 70 m lungime, din care a rămas partea dinspre sud și o parte a ultimului arc, conducea la drumul de rond care parcurgea primul etaj. De acolo se putea ajunge la cortina de la același nivel, la nord și la vest. Deasupra acestei etape integrate în incintă, turnul poligonal este complet orb. Accesul la terasa, care inițial a încoronat întregul, a fost făcută apoi de o scară dispusă în interiorul turnului. Ultimele două niveluri au fost decorate, una din pilaștrii toscani, cealaltă, care a dispărut aproape complet, cu coloane.

Au fost formulate multe ipoteze despre scopul originar al turnului. In vremurile romane, prin structura sa integrată în incintă, putea juca un rol defensiv de un turn de veghe sau un semnalizare. Prin dublarea înălțimii sale, armata romană își demonstra și puterea.

Tot în “Jardin de la Fontaine” am trăit clipe de admirație pentru talentul roman în construcții apropiindu-ne Templul Dianei, un monument roman construit în secolul 1 al erei Noi (e.N.).

Edificiul face parte din sanctuarul a fost un nimfeum dedicat lui Augustus. Cu toate acestea, funcția sa principală este încă discutată. Planul său de bazilică exclude faptul că este un templu roman, iar termenul "de Diane" (al Dianei) nu se bazează pe date arheologice sau istorice cunoscute până în prezent. A reușit să găzduiască o bibliotecă. După cum am spus, edificiul datează din timpul împăratului Augustus, fațada fiind probabil reamenajată în timpul sec.al doilea. In Evul Mediu pe acest loc s-a aflat o mănăstire, fapt care explică conservarea structurii romane. Toate vestigiile care nu le foloseau au fost distruse de creștini în cursul primelor secole ale evului mediu timpuriu. S-ar putea arecia că tot ce nu au distrus barbarii invadatori au distrus mai răzbunător creștinii.

Săpat parțial într-o latură a colinei, edificiul a fost inițial înconjurat de încăperi adiacente și a sprijinit un etaj sau o terasă. Fațada principală, străpunsă de trei ferestre arcuite, a păstrat două niveluri.

Astăzi, rămășițele constau în principal dintr-o cameră boltită, cu o lungime de 14,52 m și o lățime de 9,55 m, flancată de două scări, care au permis accesul spre nivelul superior. Această încăpere avea ca acces numai o ușă, lipsită de sistem de închidere, și fereastra care o depășește. Peretele lateral nordic dezvăluie o serie de cinci nișe dreptunghiulare suprapuse alternând unele triunghiulare cu unele semicirculare. Intre nișe era plasată o coloană de susținere din ordin compozit. In partea de jos, trei compartimente mai adânci au tavane împodobite cu casete sculptate.

In timpul săpăturilor din 1745, a fost descoperită podeaua antică realizată din „placi de marmură de diferite culori“ (décor numit opus sectile), la care a rămas mortarul de sprijin.

Un alt vestigiu al orașului este Poarta Augustus Construcția a fost numită anterior "Porte d'Arles" și datează din primul secol îal erei Noi (e.N.). A fost apoi parte a lungului zid roman din Nemausus și a fost una dintre principalele porți ale orașului. A fost, de asemenea, punctul de intrare al căii numite Via Domitia în colonie. Astăzi, rămășițele sale sunt situate la est de districtul Écusson.

Poarta este prevăzută cu patru arcuri semicirculare, incluzând două deschideri centrale mari și două laterale mici, cu destinație pietonală. Poarta a fost anterior flancată de două turnuri semicirculare. Localizarea acestor turnuri este indicată pe trotuar printr-un cerc de pietre plate mari.

Un alt vestigiu antic roman ce a aparținut incintei orașului este Porte de Frace. Construcția Porte de France datează din primul secolul 1 e.N. Această poartă a orașului nu era la fel de importantă ca cele două intrări principale (și anume Poarta lui Augustus și Poarta Cadereau), dar rămâne cunoscută astăzi din cauza stării sale de conservare. Deși era o poartă relativ modestă, avea încă un portcullis. Contrar a ceea ce sa crezut înainte de descoperirea Porții Cadereau, nu a servit drumului domitian spre Hispania, ci mai degrabă a fost o cale secundară. In fortificațiile orașului au fost străpunse probabil mai multe porți de acest tip. In acest caz, este singura care a supraviețuit. Astăzi, ea are același nume cu strada care o străbate, strada Porte de France.

Poarta este prevăzută cu o singură arcadă. Partea superioară conține rămășițele a patru pilaștri și o cornișă.

Ultimul vestigiu vizitat a fost Castellum divisorium sau castellum aquae un monument roman construit tot în primul secol al erei Noi. In vremurile romane, obiectivul constituia punctual terminal al apeductului ce aducea apa din Fântâna numită Eure la Nemausus, prin Pont du Gard. După ce parcurgea în jur de cincizeci de kilometri, apa era distribuită în întreg orașul prin intermediul conductelor, ale căror deschideri pot fi văzute astăzi.

O construcție remarcabilă, dar mult mai recentă a orașului este biserica în stil neo-roman, Sfântul Paul (1835-1849). Este un edificiu masiv și minunat decorat ce face cinste arhitecturală și artistică.

Sub razele roșii-portocalii ale unei după amieze mediteraneene am pleat cu mare interes la minunea romană numită Pont du Gard. Impresiile trebuiau alăturate celor din Nimes. 


Nimes - biserica Sf. Paul

Nimes - biserica Sf. Paul - interior

Nimes - Biserica Sf. Baudile

Nimes - Maison Carree

Nimes - interior din Maison Carree

Nimes - vedere veche cu interiorul din Maison Carree



Nimes - amfiteatrul folosit târziu și pentru coride

Nimes - amfiteatrul și statuia de toreador

Nimes - vedere aeriană a amfiteatrului

Nimes - detaliu de la Amfiteatru

Nimes - galerie din amfiteatru parțial folosită ca muzeu

Nimes - Jardin de la Fontaine

Nimes - Turnul Magne

Nimes - Porte de France

Nimes - Porte de France

Nomes - Porte Auguste

Nimes - detaliu de la Porte Auguste

Nimes - Schiță imaginativă a aspectului antic

Nimes - Porte Auguste și biserica Sf. Baudile

Nimes - castellum divisorium

Nimes - Templul Diana

Nimes - Templul Dianei

Nimes - Templul Dianei

AQUILEIA

Pe parcursul a foarte mulți ani am intrat în Italia, totdeauna cu mașina, folosind rute de nord și mai târziu ruta iugoslavă prin Trieste. Totdeauna, din dorința de ajunge în marile orașe, am neglijat să ne abatem spre antica Aquileia. Eram mereu preocupați de inteiorul acestei țări minunate peisagistic, citadin și, mai ales, artistic și istoric, țară neegalată în Europa din cele mai multe puncte de vedere.

Despre Aquileia citisem foarte multe în istoria romană și în unele lucrări privind vestigii arheologice și trecutul creștinismului. Când am călcat pentru prima dată în această localitate mică, cu pământul frământat de marșurile legiunilor, de copitele cailor romani, dar și de cele ale valurilor de invadatori barbari, am avut o surpriză din cele mai plăcute.

Din orașul antic au rămas doar puține vestigii, dar au rezistat bazele unei biserici antice, din sec.al 4-lea, peste care s-a înălțat, ulteior distrugerii sălbatice a hunilor, un lăcaș de cult maiestos, Basilica patriarhală din Aquileia, o cladire uimitoare ce păstrează până astăzi un extraordinar mozaic și a jucat un rol deosebit de important in evanghelizarea creștină a unei însemnate regiuni din Europa Centrală, în evul mediu.

De altfel am fost atras de istoria Basilicii Sfânta Fecioară - Sfinții Ermacora și Fortunato care își are rădăcinile de prin anul 313 e.N (era nouă) și reprezintă astăzi un obiectiv de artă antică și medievală de cea mai mare valoare.

Istoric, orașul fondat în 181 e.A. a fost, la apogeul său, unul din cele mai importante orașe ale Imperiului Roman. Aquileia a fost și un centru religios creștin de prim ordin, între secolul al 4-lea și secolul al 15-lea, sediu al Patriarhiei de Aquileia.

Colonia latină (este vorba despre ultima colonie latină fondată, în continuare n-au mai fost decât colonii romane) a fost fondată în 181 e.A., sub conducerea a trei romani: Publius Cornelius Scipio Nasica, Caius Flaminius Nepos și Lucius Manlius Acidinus Fulvianus. Trei mii de pedestrași, precum și cavaleri s-au stabilit acolo pentru a supraveghea peninsula Istria nesupusă și pe galii transalpini. Aquileia a devenit oraș în mai puțin de un secol. Aceasta înseamnă că așezarea avea în jur de 20.000 de locuitori pentru început. Aceștia proveneau din Picenum , Samnium și Campania, fapt ce explică de ce colonia era latină și nu romană. 

După puțin timp, în 169 e.A., mai mult de 1500 de coloniști latini împreună cu familiile lor, conduse de triumviratul lui Titus Annius Lucius, Publius Decius Subulo și Marcus Cornelius Cethegus, s-au stabilit în oraș ca o armată ce constituia o garnizoană. 

Descoperirea câmpurilor de aur din apropierea Klagenfurului (Austria) modern, în 130 e.A., a adus în atenție colonia în creștere și a devenit în curând un loc de importanță, nu numai datorită poziției militare strategice, ci și ca centru comercial, în special în domeniul produselor agricole și viticole. De asemenea, i s-au ridicat ziduri de cărămidă considerabile.

In anul 90 e..A., colonia latină inițială a devenit un municipiu, iar cetățenii ei au fost atribuiți tribului roman Velina. Caesar a vizitat orașul în mai multe rânduri și a așezat tabăra de iarnă în apropiere în perioada 59-58 e.A.

Augustus a fost primul dintr-un număr de împărați care au vizitat Aquileia, în special în timpul războaielor panonice, dintre 12-10 e.A. Acesta a fost locul de nastere al fiului lui Tiberius de către Julia, fiica lui Augustus. Poetul roman Martial a lăudat Aquileia ca pe un paradis și loc de odihnă la bătrânețe.

In timpul domniei lui Augustus, Aquileia a fost proclamată capitală a celei de-a zecea regiuni a Italiei, Regio X Venetia et Histria.

In timpul războiului împotriva marcomanilor, în anul 167 e.N., orașul a fost puternic implicat. Fortificațiile sale căzuseră într-o oarecare degradare în timpul păcii lungi. Cu toate acestea, când, în 168 e.N., împăratul Marcus Aurelius a făcut Aquileia cetatea principală a imperiului împotriva barbarilor din nord și est. Aceasta a ajuns la vârful măreției sale și în curând a avut o populație de 100.000 de locuitori. 

Impăratul Septimius Severus a vizitat orașul în anul 193 e.N., primul an de domnie.

In anul 238 e.N., când orașul a luat partea opoziției Senatului împotriva împăratului Maximinus Thrax , fortificațiile au fost reabilitate în grabă și s-au dovedit a fi suficient de rezistente pentru a rezista timp de câteva luni , până când Maximinus însuși a fost asasinat.

          Un palat imperial a fost construit în Aquileia, în care împărații au locuit frecvent după domnia înpăratului Diocletianus.

            In sec.al 4-lea, Aquileia și-a menținut importanța. Impăratul Constantin s-a oprit  aici în nenumărate ocazii. A devenit un obiectiv naval și sediul Correctorului Venetiarum et Histriae. Aici fost înființată și o monetărie, cu producție mare de monede, iar episcopul catolic a obținut gradul de arhiepiscop metropolitan . Un conciliu ținut în oraș în anul 381 a fost doar primul dintr-o serie de concilii din Aquileia care au fost convocate de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, orașul a jucat un și un rol în luptele dintre conducătorii secolului al 4-lea. In anul 340, împăratul Constantin al II-lea a fost ucis în apropiere, invadând teritoriul fratelui său mai mic, Constans 

Dezvoltarea orașului, în acea epocă, a fost atât de puternică, încât a fost comparat cu o a doua Romă.

Localitatea a fost însă asediată în anul 401 de Alaric, regale vizigoților și distrusă de armatele hunilor, conduse de Attila, pe la jumatatea secolului al 5-lea (452). Cea mai mare parte a acestei localitati încă zace sub dealurile de pământ învechit, așteptand tăcut scoaterea la lumină. Aceasta localitate ar putea închipui, mai târziu, cel mai elocvent exemplu de oraș roman timpuriu, din întreaga zonă mediteraneană (făcând abstracție de Pompeii și Herculanum).

In perioada medievală, Patriarhatul de Aquileia a cunoscut o evoluție proprie, aflându-se în repetate rânduri într-o poziție de adversitate cu Republica Veneția și cu patriarhatul rival din Grado, (Noua Aquileia).

Insemnatatea politică a acestei localități a fost preluată, nu după mult timp, de Veneția. Cu toate acestea, Aquileia și-a păstrat valoarea și puterea spirituală, devenind resedința episcopală, și rămânând în vigoare pânăî in anul 1751.

Patriarhatul din Aquileia a fost o reședință istorică însemnată, fiind considerată chiar cel mai puternic centru episcopal din nord-estul Italiei. Basilica patriarhală din Aquileia, este un obiectiv istoric spectaculos ce te  poartă pe aripi de visare prin șaptesprezece secole îndepărtate.
Acum localitatea este cu totul neînsemnată, cu numai circa 3500 de locuitori. Aproape că trece neobservată de turiști. 

Un episcop, pe nume Teodor, a construit aici un complex religios în formă de potcoavă, alcătuit din trei hale, însa acesta s-a dovedit insuficient pentru adunarea credincioșilor, astfel încat în anul 345, în locul lateralei nordice s-a ridicat o structură mai mare, potrivit nevoilor de la acea dată. Acea cladire a fost însă distrusă de hunii lui Attila, ea nefiind niciodată reconstruită.

După retragerea hunilor, foștii locuitori romani, printre care erau și mulți creștini, s-au intors in localitate, ei ridicand o noua constructie, pe ruinele leteralei sudice a vechii hale. După o perioadă de delăsare, în sec.al 9-lea, sub conducerea episcopului Maxentius, fiind sprijiniti material de Carol cel Mare (Charlemagne), creștinii au ridicat aici o adevarată catedrală. In ciuda unor distrugeri din secolul al 10-lea, datorate invaziilor maghiare, si a unui cutremur de pământ din anul 988, lucrările la catedală au fost terminate abia în anul 1031.

Măreață basilică de la trecerea dintre milenii a fost ridicată inițial în stilul romanic, însă elemente gotice au fost adăugate acesteia, în urma reparațiilor necesitate de cutremurul de pământ din anul 1348. Catedrala din Aquileia este o biserică cu tavan plat, zidită în formă de cruce latină, de către patriarhul Poppo, în anul 1031, pe locul vechii biserici creștine ridicate în anul 345. Aceasta va fi reconstruită în jurul anului 1379, cu elemente în stil gotic, de către patriarhul Marquard von Randeck.

Fațada bisericii, zidită în stilul romanic cu foarte puține influențe gotice, o fațadă plată și înaltă, terminată cu un fronton simplu. Imediat sub fronton este străpunsă de deschidere circulară închisă cu sticlă, iar mai jos, pe lateral, prevăzută, pe fiecare parte, cu câte o fereastră prelungă rotujită în partea superioară. Pe centrul fațadei, în partea mediană se află o deshidere largă, conturată de piatră, ce are în centru două deschideri jumelate despărțite de o colonetă. Toată fațada este străjuită pe laturile extreme și pe centru de patru întăriri prelungi de piatră, ca niște dreptughiuri prelungi. Prin fațadă biserica centrală foarte înaltă este legată de Biserica Păgânilor și de ruinele unui baptisteriu din secolul al 5-lea, printr-un culoar de piatra. Interiorul mareței catedrale cuprinde o navă centrală foarte spațioasă, cu două nave laterale mai înguste. In spate navele sunt separate de două rânduri de coloane, iar în față sunt adâncite în lateral.

Interiorul navei este pavat cu un mozaic impresionant datând din secolul al 4-lea. Mozaicul cu mare suprafață, realizat în secolul al 4-lea, a fost scos la lumină abia în anul 1909, când tencuiala de paviment adăugată peste acesta, în urma reconstrucțiilor, a fost îndepartată. Mozaicul de la Aquileia este considerat printer cele mai mari și mai bogate ale creștinătății occidentale

Mozaicurile prezintă mai multe subiecte: portrete ale ctitorilor, scene din Evanghelie, inscripții, motive geometrice si florale, cât și multe imagini cu păsări și animale. Este semnificativă scena care îi înfățișează pe cei 12 Apostoli, ca și pescari, împreună cu scena profetului Iona. Șarpanta și arcadele aparțin secal 4-lea, capitelurile sunt romane, iar decorațiunea transeptului aparține Renașterii. In present toată suprafața cu mosaic este protejată de o pltformă transparentă din sticlă groasă pe care am călcat cu mare grijă și reținere.

            Tavanul bisericii datează din anul 1526, iar frescele păstrate fragmentar datează din mai multe perioade: fresce din secolul al 4-lea s-au păstrat în capela Sfantul Petru, situată in zona absidei de mari dimensiuni; fresce din secolul al 11-lea, prezente chiar in absida cea mare; fresce din secolul al 12-lea, situate în așa-numita "Criptă a Frescelor", situată în partea estică a altarului.

            In renumita "Criptă a Frescelor", criptă carolingiană din sec.al 9-lea, este plasată în capătul estic, se află o serie de fresce impresionante. Capela a fost zidita spre a adaposti moastele crestinilor Martiri. Frescele înfățișează un ciclu de imagini despre originea creștinismului în Aquileia și viata Sfântului Hermagoras, primul episcop din Aquileia.

            Din nava stângă se poate intra într-o criptă excavată, unde s-au adunat obiecte rezultate din săpături, mai ales splendide pavimente în mosaic din sec.al 4-lea.

            Imediat lângă capela romanică din secolul al 11-lea, asezată în zona altarului, la începutul absidei stângi, pot fi văzute mai multe rânduri de construcție, datând din perioade diferite. Cel mai de jos datează dintr-o constructie romană din vremea împăratului Augustus; cel de la mijloc înfățișează materiale diferite, mai tarzii, iar ultimul este putin înnegrit, ca urmare a incendierii din timpul invaziei lui Attila. Ultimul strat de constructie și de mozaic este dominată de o serie de decoratii geometrice.

            In exterior, in spatele campanilei impozante din secolul al 9-lea si a absidei centrale, se află Cimitirul celor Căzuti, unde sunt inmormantați zece soldați căzuti în Primul Razbi Mondial, alături de Sfântul Hermangoras.

Zona anticei Aquileia a fost folosită de localnicii din secolele ulterioare pe post de carieră de piatră, foarte multe materiale fiind luate pentru noi constructii, ca și majoritatea vestigiilor antice. Astfel, nici o clădire din vremea romanilor nu s-a păstrat într-o stare apreciabilă până astăzi. Muzeele de Arheologie și Paleocreștin păstrează, însă, o colectie de mai bine de două mii de artefacte, precum inscripții, statui și relicve găsite în șantierul arheologic de la Aquileia. In Muzeul de Arheologie se remarcă o serie de portrete, printer care cel al împăraților Tiberius și Augustus tânăr.

Aquileia, este considerată a fi cea mai întinsă localitate romană neexcavată complet nici până astazi, este trecută pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Actuala biserică (romano-catolică) păstrează în ea urmele bisericii creștine din secolul al 4-lea, o parte însemnată dintr-o veche mănăstire benedictină și un muzeu paleo-creștin.

In apropierea bisericii cu campanilă detașată, săpăturile au pus în valoare unele resturi ale orașului roman, precum Via Sacra (în spatele bisericii) care ducea la portul fluvial de pe râul Ntissa, locuințe și forul.
Când am plecat de la Aquileia spre Veneția nu simțeam că mă apasă secolele ci că aveam aripi spre mileniile Italiei.Părăseam un loc plin de un trecut unic și de artă.