Vladimir Rosulescu - Geografie: noiembrie 2017

Capela Sfântul Virgil (în germană Virgilkapelle) a fost descoperită în timpul construcției metroului, în 1973 și integrată în stația de metrou Stephansplatz ca un avanpost al Muzeului Viena. Are formă rectangulară (aproximativ 6 metri până la 10), cu șase nișe. Astăzi se află la aproximativ 12 metri sub Stephansplatz.

Capela subterană este unul dintre cele mai bine conservate interioare gotice din Viena. A fost construită în jurul anului 1220/30 sub forma de "capella subterranea" a unei capete planificate în stil gotic timpuriu.

Istoria capelei nu este complet clară. Arhitectura poate fi datată la începutul sec.al 13-lea. In acel timp, Frederick Războinicul (1230-1246), ultimul duce al casei Babenberg, era conducătorul Vienei.

S-a emis ipoteza că ducele, care ar fi dorit să fi stabilit Viena ca sediu episcopal, ar fi construit cripta pentru Sfântul Coloman din Stockerau, care urma să fie patronul noii dieceze. Cu toate acestea, cronicile nu menționează capela, care a dat naștere speculațiilor că este o rămășiță a unui proiect eșuat.

In jurul anului 1246 a fost decorată cu garnituri pictate și cruci grecești Mai târziu, a fost construită deasupra Capela Sf. Maria Magdalena (al cărei contur este încă vizibil astăzi pe pavajele din Stephansplatz).

De la începutul secolului al XIV-lea, după instalarea unei podele mezanine semi-subterane, capela și spațiul de dedesubt au fost folosite în scopuri complet diferite. Structura inițială, Capela Sfântul Virgil, așa cum se prezintă astăzi, a fost folosită ca o capelă de devoțiune de către o familie bogată vieneză, numită Chrannest. Se spune că în capelă au existat mai multe altare, cărora li s-a adăugat un altar dedicat Sfântului Virgil din Salzburg. Sursele documentează că mezaninul a fost folosit și ca osupar. Capela Sfintei Maria Magdalena a fost folosită și ea ca o capelă funerară, în timp ce galeria ei a oferit spațiu pentru întâlnirile breslei scriitorilor.

Se știe că în Evul Mediu, Stephansdom a fost înconjurat de un cimitir mare. Exista o singură capelă mică, dedicată Sfintei Maria Magdalena (Magdalenskapelle sau Capela Magdalenei). Era destinată pentru consacrări și mese (mesa religioasă) de ceremonii. Capela Virgilius se afla chiar sub această capelă, iar un arc vertical a legat cele două clădiri.

In 1782, cimitirul din jurul lui Stephansdom a fost închis. Capela Maria Magdalena a fost distrusă de incendiu în 1781 și nu a mai fost reconstruită (probabil că fără cimitir nu mai era nevoie de o capela funerară). Capela Virgilius a fost acoperită de moloz și a dispărut în obscuritate.

Capela însăși a supraviețuit cu greu daunelor și oferă astăzi vizitatorului o priveliște excelentă din lumea evului mediu. Capela poate fi accesată direct din stația U-Bahn Stephansplatz. Este posibil să fie privită de sus. O colecție de ceramică istorică a fost instalată la intrarea pietonală în capelă.

Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele stațiunii de care este legat si numele societății noastre, vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.

Strada principală, Băile Herculane, 1824

Stațiunea Băile Herculane

Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.

După retragerea administrației și armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populațiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană, deși menținerea numelui indică, că băile au fost folosite tot timpul următor.

Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. După 1718 (Pacea de la Passarovitz) începe istoria modernă și contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala construcție a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleași condiții cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius.

Râul Cerna la Băile Herculane

În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădește băile și menționează existența termelor lui Hercules, Higeea și Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, care are emergenta sub Hotelul Roman și acolo se înscrie în hartă Baia nr. 9. Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta. In 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sisi) scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezență distinctă și încântătoare.

In urma Primului Război mondial și al Tratatului de la Trianon Banatul așadar și comuna au devenit parte a României. In stațiune există Muzeul Nicolae Cena, ale cărui colecții au început să fie constituite începând cu anul 1922. După al Doilea Război Mondial orașului a fost acordat statutul de oraș și prin hotărârea nr. 1.016 din 12 octombrie 2011, localității i s-a acordat cel de stațiune balneară.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Băile Herculane se ridică la 5.008 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 6.019 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (86,7%), cu o minoritate de țigani (2,22%). Pentru 9,88% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.^[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (86,82%), cu o minoritate de romano-catolici (1,62%). Pentru 10,06% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Stațiunea este situată în partea de sud-vest a României, la o altitudine de 168 m, și la 25 de km de frontiera cu Serbia.

Stațiune milenară menționată sub denumirea „Ad aqua Herculi sacras ad Mediam”.

Factori naturali: climat de depresiune intramontană, cu influențe submediteraneene, sedativ-indiferent; ape minerale izotermale și hipertermale (38-60 °C), slab radioactive, hipotone, cu diferite compoziții chimice:

sulfuroase, clorurate, calcice, sodice;
clorurate, sodice, calcice;
oligominerale.

Posibilități de tratament: aerohelioterapie, băi termale, în bazin descoperit, băi termale sulfuroase și sărate,în vane și bazine acoperite; buvete pentru cură internă cu ape minerale, instalații de hidrotermoterapie (și saună), electroterapie, chinetoterapie, hidrochinetoterapie, în bazine; inhaloterapie; cură de teren. Din stațiune se pot face excursii la ruinele băilor romane, Peștera Hoților(Grota Haiducilor), Grota cu Aburi, Crucea alba, și altele