VIENA - DONAU KANAL

Donau Kanal

Donaukanal ( „Canalul Dunării“) este un fost braț natural al Dunării, acum reglementat ca un canal de apă (din 1598), în dreptului Vienei. Are o lungime de 17.3 km și, spre deosebire de cursul principal al Dunării, se învecinează cu centrul orașului, cartierul numit Innere Stadt, zonă în care râul Wien (Wienfluss) curge în el.

Donaukanal se bifurcă din șenalul principal la Nussdorf Weir  și se alătură din nou fluviului în amonte de „Praterspitz“, la parcul Prater din Simmering. Insula astfel formată între Donaukanal și Dunăre deține astăzi 2 din cele 23 de districte ale Vienei: Brigittenau (20 District) și Leopoldstadt (Sector 2). Canalul este traversat de 15 de poduri rutiere și 5 poduri de tren.

După 1700, s-au făcut încercări de redenumirea Donaukanal în Kleine Donau adică (Mica Dunăre), dar nu au avut succes.

Numele de „Donaukanal“ ( „Canalul Dunării“), a fost folosit, din 1686, pentru ramura sudică a Dunării, care se scurgea pe lângă  Viena. Inițial aceasta fost o ramură naturală,a fluviului, dar între anii în 1598-1600, a fost regularizată, pentru prima dată, de către baronul von Hoyos.

In secolul 19, Schwimmtor, a fost construită o barieră plutitoare în apropiere de intrarea din amonte a canalului. Acesta a fost proiectată pentru a proteja canalul de inundații și deriva de ghețuri în iernile grele, și a intrat în serviciu în 1873. Nussdorf Weir și alte blocări complexe au fost construite între anii 1894 și 1899. Acestea trebuia să ofere un grad mai mare de control al inundațiilor decât Schwimmtor. Cu toate acestea, Schwimmtor a rămas în uz până la primul război mondial, și nu a fost casat până în 1945.

La începutul anilor 1990, au început lucrări de amenajare în partea de sud a Donaukanal pentru a se crea o zonă de recreere de-a lungul malurilor sale.

Căile de pe ambele părți ale Donaukanal sunt utilizate în mod regulat de cei ce fac alergări de întreținere, cicliști și skateri. Recent, au existat încercări de succes în timpul lunilor de vară pentru transformarea malurilor în zonă de agrement mai atractiv (suprafețe pentru plajă și odihnă de vară, piețe de vechituri, cafenele, mici porturi pentru plimbări cu barca, etc.).

Tot pe Donau Kanal se află și terminalul din Viena al serviciului de feribot rapid, Twin City Liner, care leagă Viena cu Bratislava. Tranzitează Donaukanal pentru a ajunge la Dunăre.

In fiecare an, în luna iunie, în mai multe locații de-a lungul Donaukanal are loc Festivalul Donaukanaltreiben. In principal sunt invitate echipele de amatori și profesioniști austriece, dar de la an la an, organizatorii invită trupe din țările vecine.

Cei mai  mulți vizitatori din Est când ajung la Viena și traversează o apă mare pentru a intra în centrul orașului, nu au nici o cunoștință despre existența unui Donau Kanal. Toți cred că traversează chiar Dunărea.

VIENA - HAUS DER MUSIK

Haus der Musik

Haus der Musik (Casa Muzicii) din Viena a fost deschisă în 2000, și este primul muzeu de sunet și muzică în Austria. Intr-un spațiu expozitional de 54.000 mp. o gamă de prezentări interactive și multimedia de înaltă tehnologie prezintă lumea muzicii de la cea mai timpurie utilizare umană a unor instrumente rudimentare până la muzica din ziua de azi și la evoluția spre muzica de calculator.

In dezvoltarea muzeului au fost implicate patru universități austriece, două institute universitare străine, o echipă de muzicieni și teoreticieni de muzică, artiști din multimedia și din alte zone adiacente, tehnicieni de sunet, arhitecți și studenți. In 2002, Haus der Musik a primit Premiul Muzeului Austriac pentru concepția sa inovatoare.

Haus der Musik este situată în palatul istoric al arhiducelui Carol, în centrul orașului vechi, palat în care Otto Nicolai, fondatorull Filarmonicii din Viena, a trăit în urmă cu aproximativ 150 de ani. Președintele de onoare al instituției este dirijorul indian Zubin Mehta. In anul 2009 s-a clasat pe locul al 19-lea din punct de vedere al atracției populare din Viena, cu 205.000 de vizitatori.

Haus der Musik explică lumea sunetului și a muzicii atât pentru adulți, cât și pentru copii deopotrivă, într-un mod amuzant și interactiv (în limba engleză și germană). Exponatele sunt răspândite pe patru nivele și acoperă totul, de la modul în care este creat un sunet, de la Orchestra Filarmonicii din Viena, la zgomote de stradă. Scara între etaje acționează ca un pian. Curtea sa cu pereți de sticlă adăpostește evenimente artistice ocazionale.

Primul etaj găzduiește muzeul Filarmonicii din Viena, acea faimoasă orchestră pe care o ascultă lumea în fiacre an cu un concert special și optimist. Se poate asculta cel mai recent concert și compune propriul concert.

Etajul 2, numit Sonosphere, are o mulțime de instrumente atractive, jucării interactive și ecrane tactile. Este posibil să se testeze limitele auzului și să se nască un joc din eșantioane de sunete pentru a crea propriul CD (contra cost).

Etajul 3 se referă la compozitorii clasici din Viena și este dotat cu un video interactiv amuzant, în care vă desfășura Orchestra Filarmonicii din Viena.

Etaj 4 are așa-numitul Virtostage în care propria limbă și mișcările corpului formează muzica pentru a crea o operă.

Haus der Musik este un muzeu cu totul special închinat sunetelor, muzicii și reproducerii acestora. Pentru cei mai puțin înzestrați cu sensibilitate acustică este de-a dreptul o curiozitate și un loc bizar în unele puncte.

Haus der Musik

Haus der Musik (Casa Muzicii) din Viena a fost deschisă în 2000, și este primul muzeu de sunet și muzică în Austria. Intr-un spațiu expozitional de 54.000 mp. o gamă de prezentări interactive și multimedia de înaltă tehnologie prezintă lumea muzicii de la cea mai timpurie utilizare umană a unor instrumente rudimentare până la muzica din ziua de azi și la evoluția spre muzica de calculator.

In dezvoltarea muzeului au fost implicate patru universități austriece, două institute universitare străine, o echipă de muzicieni și teoreticieni de muzică, artiști din multimedia și din alte zone adiacente, tehnicieni de sunet, arhitecți și studenți. In 2002, Haus der Musik a primit Premiul Muzeului Austriac pentru concepția sa inovatoare.

Haus der Musik este situată în palatul istoric al arhiducelui Carol, în centrul orașului vechi, palat în care Otto Nicolai, fondatorull Filarmonicii din Viena, a trăit în urmă cu aproximativ 150 de ani. Președintele de onoare al instituției este dirijorul indian Zubin Mehta. In anul 2009 s-a clasat pe locul al 19-lea din punct de vedere al atracției populare din Viena, cu 205.000 de vizitatori.

Haus der Musik explică lumea sunetului și a muzicii atât pentru adulți, cât și pentru copii deopotrivă, într-un mod amuzant și interactiv (în limba engleză și germană). Exponatele sunt răspândite pe patru nivele și acoperă totul, de la modul în care este creat un sunet, de la Orchestra Filarmonicii din Viena, la zgomote de stradă. Scara între etaje acționează ca un pian. Curtea sa cu pereți de sticlă adăpostește evenimente artistice ocazionale.

Primul etaj găzduiește muzeul Filarmonicii din Viena, acea faimoasă orchestră pe care o ascultă lumea în fiacre an cu un concert special și optimist. Se poate asculta cel mai recent concert și compune propriul concert.

Etajul 2, numit Sonosphere, are o mulțime de instrumente atractive, jucării interactive și ecrane tactile. Este posibil să se testeze limitele auzului și să se nască un joc din eșantioane de sunete pentru a crea propriul CD (contra cost).

Etajul 3 se referă la compozitorii clasici din Viena și este dotat cu un video interactiv amuzant, în care vă desfășura Orchestra Filarmonicii din Viena.

Etaj 4 are așa-numitul Virtostage în care propria limbă și mișcările corpului formează muzica pentru a crea o operă.

Haus der Musik este un muzeu cu totul special închinat sunetelor, muzicii și reproducerii acestora. Pentru cei mai puțin înzestrați cu sensibilitate acustică este de-a dreptul o curiozitate și un loc bizar în unele puncte.

VIENA - KAHLENBERG

Kahlemberg

Kahlenberg este o înălțime împădurită puternic, care domină Viena și o parte din Austria Inferioară din partea de vest și sud-vest. Inălțimea reprezintă ultimul pinten de este al Alpilor si este una dintre cele mai populare destinații pentru excursii de o zi de la Viena. Orizontul este mai cuprinzător de pe vârful Stefaniewarte. Pe Stefaniewarte se înalță un turn de oțel de 165 de metri, care servește la transmisiile ORF, televiziunea austriacă (Broadcast Corporation din Austria). Doua terase sunt situate Pe munte sunt situate două terase. Pe una se află o biserică mică, numită Sf. Iosif, iar pe alta un restaurant construit în 1930 de arhitectul Erich Boltenstern.

Părți din restaurant și un hotel din apropiere, fiind abandonate, au fost demolate și înlocuite cu un restaurant modern și o Universitate privată înființată în 2007, cu accent pe dezvoltarea socială și economică, în special în domeniul turismului, tehnologia informației și guvernării publice. La această demolare s-a opus societatea istorică și unii arhitecți care au apreciat clădirea ca având valoare de protecție. Pe munte există, de asemenea, un centru de recuperare spirituală și un centru pentru o mișcare de reformă Catolică, Schönstattbewegung Österreich.

Kahlenberg are 484 de metri altitudine și se află (cum s-a amintit) la poalele de nord-est ale Alpilor Orientali. Muntele este compus dintr-un conglomorat compus din cuarț, calcar, marnă, si alte tipuri de roci. La estul colinei Kahlenberg se află înălțimea Leopoldsberg, iar la vest se ridică molcom Reisenberg, Latisberg și Hermannskogel.

Inălțimea Kahlenberg nu a fost locuită până în secolul al 18-lea. Inițial, muntele a fost numit Sauberg (scroafă de munte), sau Schweinsberg (munte de porc), după numeroșii porci sălbatici, care au trăit în pădurile de stejar curat. I

In 1628, împăratul Ferdinand al II-lea a achiziționat muntele de la mănăstirea Klosterneuburg și a numit-o Josephsberg (Muntele lui Joseph). Abia după ce împăratul Leopold I a redenumit muntele drept Kahlenberg (muntele vecin), înălțimea Leopoldsberg a preluat numele de la „Josephsberg“.

După achiziționarea muntelui, Ferdinand al II-lea a permis construirea unui schit pentru ordinul Camaldonese de eremiți catolici. Cu timpul, câteva case au fost construite în jurul Capelei Sfântului Iosif, răsărind o mică așezare ce a luat numele de Josefsdorf. Exact sub vârf capela a fost înlocuită cu biserica Sfântul Iosif. Piatra de temele s-a pus la 10 august 1628, iar în 1639 s-au încheiat lucrările. Pe timpul asediului memorabil al Vienei din 1683, biserica a fost distrusă de otomani, la 8 iulie. In același an s-au reîntors călugării și a început reconstrucția lăcașului, lucrare care s-a terminat în 1734. Reforma Bisericii catolice aplicată circa 50 de ani mai târziu a dus la desfinșarea Ordinului Camaldonese, în 1782. S-a găsit un cumpărător care a preluat atât biserica cât și cele mai multe dintre clădirile fostului schit (14 aprilie 1783). La început acesta a vrut să transforme spațiul bisericii în sală de dans, dar probabil datorită unor presiuni sau a unor mustrări de conștință, în final biserica a fost refcută și reinaugurată la 21 decembrie 1783 (adică în același an). Foarte curând a devenit biserica parohială pentru așezarea Josefdorf.

In 1809 biserica a fost avariată de trupele lui Napoleon și datorită faptului că aparținea unei localtăți foarte mici recondiționarea sa a durat mult, fiind reînoită abia în 1852. Restaurarea completă s-a realizat complet abia în 1906, când biserica a trecut sub protecția unei instanțe clericale superioare.

In memoria regelui polonez Jan III Sobieski, care a condus forța de ajutor, în 1683, împotriva asediatorilor otomani de pe Kahlenberg, biserica este astăzi condusă de preoți polonezi ai Invierii. Biserica este mult vizitată de turiști polonezi, precum și Papa Ioan Paul al II-lea, în septembrie 1983. Cota de nord-est a muntelui Kahlenberg, sau cea mai apropiată de șenalul Dunării, unde a fost construită capela Leopold, în 1693, a fost desemnată de atunci Leopoldsberg .

O placă prinsă în zid spune că aici a fost depus sicriul lui Franz Schubert, în 1828, dar se știe că a fost îngropat lângă Beethoven, pe care l-a admirat toată viața sa, în cimitirul satului Währing lângă Viena.

Alte plăci prinse de zidurile bisericii sunt destinate marelui papă Ioan Paul al II-lea,  lui Jan III Sobiesky și românilor care s-au jertfit în 1683 pentru salvarea Vienei. Placa destinată românilor a fost prinsă de zidul bisericii în 1999, din inițiativa Academiei Române.

Jan III Sobiesky, regele Poloniei, a lansat de aici de pe Kahlenberg, atacul său asupra forțelor turcești antrenate în doilea asediu al Vienei, în 1683. Numele turcesc al muntelui este Alamandağı.

Biserica a fost realizată în stil baroc, având o singură navă. Mica intrare laterală este împodobită cu o statuie a Sfântului Iosif. Holul de intrare este dedicat evenimentului istoric din 1683 în întregime. Numeroase desene și picturi comemorează bătălia istorică. Sacristia amintește, de asemenea, de Jan III Sobieski. Altarul din partea stângă poartă o copie a imaginii miraculoase a Madonei Negre de la Częstochowa din Polonia.

Muntele este notabil și ca locul în care Albert Einstein, Otto Neurath, și alți matematicieni și fizicieni au făcut primele planuri, in jurul anului 1920, pentru ceea ce va deveni ulterior International Encyclopedia of Science Unified.

De la începutul sec.al 20-lea, pe Kahlenberg s-a putut  ajunge cu mașina sau cu autobuzul, urmând șoseaua pitorească Höhenstrasse.

Prima cale ferată austriacă cu cremalieră a fost construită la Kahlenberg în anii 1872 și 1873 și a fost deschisă în 1874. Acesta a fost proiectată de Carl Maader. Calea ferată urca 316 de metri pe o lungime de peste 5,5 km și pornea de la gara din Nussdorf Se conectata prin Grinzing și Krapfenwaldl cu Hotelul Kahlenberg, care s-a deschis în 1872. O medie de 180.000 de pasageri au utilizat linia de tren în fiecare an. După primul război mondial, municipalitatea din Viena conectat tramvaiele la energie electrică. Cetățenii din împrejur au demontat ilegal părți mari ale căii ferate cu cremalieră în timpul războiului. Ca urmare, la 21 septembrie 1920, linia a fost în cele din urmă închisă.

Astăzi se ajunge la o terasă panoramică, care invită la admirarea Vienei. Un restaurant numit “Skyline” și o cafenea oferă nu numai vederi frumoase, dar și delicii vieneze. Alături se află un hotel cu vedere panoramică, “Suitehotel”. Desigur un hotel exclusivist.

Pentru vienezi, Kahlenberg este mai presus de toate o destinație pentru o excursie populară, dar și purtător al unor întise vii îngrijite cu grijă.

,

Leopoldskirche










Leopoldskirche


St. Josefskirche - Kahlemberg (1683-1983)

Monumentul cazacilor ucraineni de pe Leopoldsberg -
în comemorarea bătăliei din 1683

Kahlenberg și Lepoldsberg - vedere dinspre Viena

Kahlenberg și Leopoldsberg





Kahlenberg - Suitehotel

Kahlenberg - Stefaniewarte

Kahlenberg - Biserica St. Iosif

Trenul spre Kahlenberg

VIENA - KURSALON

Kursalon

In mărețul plan de modernizarea Vienei al lui Franz Joseph, artera circulară care a luat locul vechilor ziduri și bastione de fortificații a înflorit extrem de repede după 1857 și a fost numită Ringstrasse. Edificii de stat și particulare au conturat noua arteră într-o adevărată concurență a stilurilurilor arhitecturale și a bogăției investițiilor. Orașul, care trăise multe secole sufocat între ziduri, a dat noii artere și atributul deschiderii către natură, păstrând de-a lungul ei vaste spații de parcuri și grădini publice.

La intrarea dinspre răsărit a acestei artere, de cum pornește dinspre Donau Kanal spre sud, s-a rezervat pe latura răsăriteană o suprafață destinată agrementului publicului, suprafață ce a primit numele de Stadtpark. Intr-un ritm de invidiat întinsul parc a fost împodobit cu o mulțime de invidiat  de statui și monumente dedicate unor diverse personalități. Parcul era străbătut de râul îngust numit Viena care își aduna apa din Donau Kanal. Peste apa râușorului s-au aruncat câteva poduri cu destinații ornamentale.

La numai zece ani de la începerea lucrărilor la Ringstrasse în grădina Stadtpark, abia conturată, s-a treut la ridicarea unui edificiu măreț și elegant, numit Kursalon, chiar pe marginea spațiului verde.

Așa a luat naștere cea mai frumoasă sală de concert a Vienei în apropiere de viitoarea statuie aurită a lui Johann Strauss, a cărui muzică se vibrează inimile acum în fiecare seară.

Palatul Kursalon a fost proiectat de arhitectul austriac Johann Garben în stil neo-renascentist și utilizarea sa inițială a fost ca spațiu pentru spa. Clădirea avea un caracter exclusivist și arăta splendid. Ca urmare, doar un an dupa ce s-a inaugurat, palatul Kursalon a fost dedicat muzicii și a devenit locul de întâlnire ales și de interes celor din înalta societate vieneză. Locul trebuia să servească degustării de ape minerale și de socializare. Orice fel de distracție sau eveniment social nu a fost permis în momentele de început, dar lucrurile s-au schimbat curând. In 1868 a avut loc la Kursalon primul concert al lui Johann Straus. De atunci, locul de desfășurare a devenit un loc pentru concerte și întâlniri.

Acum, palatul Kursalon cuprinde patru săli de bal pe două etaje, o terasă mare de 1.000 de metri pătrați și un restaurant. In Kursalon se ascultă aproximativ 500 de concerte pe an și primește peste 200.000 de vizitatori. Alt Wien Orchestra (Salonorchestra Alt Wien), fondată în 1994, este o prezență continuă în Kursalon, având în repertoriul său  lucrări de Strauss, Mozart, Beethoven, Schubert și ale altor compozitori de stil baroc.

Concertele palatului Kursalon, toate efectuate în veșmintele tradiționale și cu crinoline, sunt inspirate și oferă un zbor prin epoca de aur a muzicii clasice din Viena de la începutul sec.al 19-lea, cu valsuri ale lui Strauss, precum Dunărea Albastră, însoțite de cântăreți de operă și balerini.

In afară de concerte, Palatul Kursalon servește și ca o locație pentru conferințe, baluri, nunți și a devenit una dintre principalele atracții turistice din Viena.

Cele patru săli de bal magnific pe două etaje și terasa mare de aproximativ 1000 mp, cu vedere la parcul orașului (Stadtpark) oferă un decor unic pentru orice eveniment. Indiferent de organizare sau de companie, de evenimente, conferințe, congrese, conferințe de presă, baluri, nunți sau alte petreceri private, palatul Kursalon Wien prezintă întotdeauna cele mai bune condiții, iar echipa de angajați cu experiență, reprezintă garanția pentru succesul total al fiecărui eveniment.

,

VIENA - VOLKSOPER - OPERA POPULARĂ

Volksoper – Opera populară

Viena Volksoper (Volksoper Wien sau Opera Poporului) este un al doilea sediu mare de operă din Viena. In acest templu al muzicii se pun în scenă în jur de trei sute de spectacole (din care douăzeci și cinci de producții în limba germană) în timpul unui sezon anual care se desfășoară din septembrie până în iunie.

Edificiul a fost construit în anul 1898 drept Kaiser-Jubiläums-Stadttheater (Teatrul Jubileului Civic al Kaiser-ului) și urma urma a fi destinat numai spectacolelor de teatru.  Pentru construcție a fost aleasă o suprafață mai îndepărtată de centrul orașului, la sud-vest de Votivkirche, pe artera numtă acum Wahringer Strasse. De la construirea primei Opere trecuseră trei decenii, prima, și cea mai elegantă fiind inaugurată în 1869. Această a doua mare sală de spectacule s-a deosebit mult, din punct de vedere architectonic, de prima. A promovat un nou filon, mai modernist, în arhitectură.

Anul 1898 era cel de al cincizecelea an de domnie al împăratului Franz Joseph, deci era un an jubiliar pentru imperiu. Noua mare cădire de spectacole s-a ridicat într-un cartier în plină extindere la trecerea unei jumătăți de secol de la trasarea impresionantei artere Ringstrasse și de la începrea lucrărilor mărețe de modernizarea Vienei, lucrări ințiate și urmărite de însuși Franz Joseph.

Din cauza perioadei de construcție foarte scurte de numai 10 luni, primul regizor, Adam Müller-Gutenbrunn, a trebuit să înceapă activitatea cu datorii de 160.000 guldeni, așa că a întâmpinat mari greutăți. După aceast început de rău augur, institușia de spectacole Kaiser-Jubiläums-Stadttheater a trebuit să declare faliment cinci ani mai târziu, în 1903.

Curând, la 1 septembrie anul 1903, Rainer Simons a preluat instituția și a redenumit Kaiser-Jubiläums-Stadttheater în Volksoper (Opera publică). Intenția lui a fost să continue producția de teatru, dar, concomitent, să pună în scenă serii de spectacole de operă și operetă. Primele spectacole vieneze ale operei Tosca și Salome au fost produse la Volksoper, în 1907 și, respectiv, 1910. Cântăreți celebri din lume, în acele timpuri, cum ar fi Maria Jeritza, Leo Slezak și Richard Tauber, a cântat acolo. Dirijorul Alexander Zemlinsky a devenit primul dirijor al Volksoper, în 1906.

In anii de până la și prin primul război mondial, Volksoper a atins o poziția a doua Operă din Viena.

In 1919, Felix Weingartner a devenit director artistic și dirijor principal. El a fost urmat în funcția de director de Hugo Gruder-Guntram. După 1929 s-a concentrat asupra spectacolelor de operă și sub conducerea lui Gruder-Guntram s-au efectuat o serie de turnee de vară la Abbazia, în 1935, Cairo și Alexandria, în 1937 și în toată Italia, în 1938.

După al doilea război mondial, Viena Volksoper a devenit locul de desfășurare alternativă a spectacolelor de operă deoarece Opera de Stat din Viena fusese devastată de bombardamente. In 1955, Volksoper și-a reluat fostul său rol de a prezenta un complex de spectacole de operă, operetă, balet și musicaluri. In plus sunt promovate spectacole și programe speciale pentru copii.

Opereta face parte din Viena şi din Volksoper, care este considerată principala casă de operete la nivel mondial. De la opereta de Johann Strauss, Die Fledermaus (Liliacul) şi Bettelstudent (Studentul cerşetor) a lui Carl Millöcker, Im weißen Rössl (Calul bălan) şi până la opereta lui Emmerich Kálmán, Zirkusprinzessin (Prinţesa circului), capodoperele genului fac parte din program în sesiunea 2016/17.

Şi pasionaţii de operă îşi pot satisface pe deplin dorinţele: În afară de Die Hochzeit des Figaro (Nunta lui Figaro), Die Zauberflöte (Flautul fermecat) şi Don Giovanni de Mozart, La Traviata de Verdi, Der Barbier von Sevilla (Bărbierul din Sevilla) de Rossini, Fürst Igor (Cneazul Igor) de Borodin demonstrează anvergura paletei muzicale oferite de Volksoper.

Iubitorii muzicalurilor pot savura clasicele Omul din La Mancha, Vrăjitorul din Oz, Anatevka şi My Fair Lady. În plus, unul dintre cele mai apreciate muzicaluri va evolua pe scena de la Volksoper: The Sound of Music(Sunetul muzicii) cu piesa renumită pe plan mondial, "Edelweiß".

In cele din urmă, baletul cu opere precum Die Schneekönigin (Crăiasa zăpezii), Giselle Rouge şi Carmina Buranaasigură prezenţa unor evenimente de top din lumea dansului pe scenă şi o delectare a publicului spectator.

Diverse

Intr-o după amiază strălucitoare am avut ca țintă suburbia Grinzig, suburbie foarte populară și iubită a vienezilor pentru vinul de acolo și pentru cârciumioarele ospitaliere cu aspect rural. Am sacrificat însă comoditatea de a ajunge acolo cu un tramvai special ce pornește dintr-o stație amenajată sub nivelul terenului  pe latura opusă a grădinii din fața Votivkirche. Am făcut un ocol destul de lung pe jos pentru a vedea și această Operă specială și trecută rar pe programele de vizitare ale Vienei. Am putut să o analizăm numai prin exterior. Este așezată la intersecția ascuțită a două străzi, este albă și elegantă, dar puțin cam simplistă pentru gustul meu, mai ales în comparație cu perlele de pe Ringstrasse. Ocolul ne-a sporit apetitul pentru masa rustică ce ne-am permis-o și ne-a încântat apoi în Grinzig.

Pentru început ne-am rezumat la un fel de “antreu” numit „Küchenteller“, care a fost foarte gustoasă și mai mult de îndestulătoare pentru amândoi. Am continuat festinul ceva mai târziu cu un Filetsteak și costițe de porc. Filetsteak-ul a fost compus din două fripturi, așa că întregul meniu ne-a depășit capacitățile peste saturație. Am plecat seara târziu rostogolindu-ne și cu convingerea că porțiile austriece sunt mult prea mari pentru a lăsa loc și de un desert. Meniul oferit la începutul mesei și era editat numai în limba germană. Fără cunoștințele de germană a lui Carmen nu ne-am fi descurcat, deși și așa ne-am spraîndestulat.

VIENA - BISERICILE ORTODOXE GRESCEȘTI

Bisericile ortodoxe grecești

Biserica ortodoxă greacă Sfânta Treime (Griechenkirche zur Heiligen Dreifaltigkeit) este o Catedrală ortodoxă greacă aparținând cartierului istoric grec din Viena cea veche, în Stadt Innere. Cartierul de locuire intensă grecească a fost cunoscut un timp sub numele de "Fleischmarkt".

Din 1963 biserica a devenit catedrala și sediul Mitropoliei Ortodoxe Grecești din Austria (aparținătoare de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și reprezentanta Exarhatului ortodox din Ungaria și din Europa Centrală).

Bisericile ortodoxe grecești s-au realizat în apropierea acestei zone ca rezultat al brevetului de toleranță din 1781 eliberat de împăratul Iosif al II-lea. Arhitectul Peter Mollner a definitivat clădirea în 1787.

Actuala clădire a este o restructurare bizantină a clădirii proiectate de Mollner în stil neo-clasic de arhitectul danez-austriac Theophil Hansen. Diplomatul greco-austriac și filantrop, Simon Sinas, a finanțat proiectul, acesta fiind unul dintr-un număr mai mare de colaborări cu Hansen atât la Viena, cât și la Atena. Catedrala a fost inaugurată la data de 21 decembrie 1858.

Pe exterior, biserica are zidărie de cărămidă cu două tonuri și arcadele aurite. Sanctuarul elaborat și ornamentat cu grije prezintă o aluzie elegantă la arhitectura bisericească barocă tipică în sudul Germaniei și Austria. O serie de fresce pentru fațadă și vestibul au fost comandate la un pictor și profesor austriac, Carl Rahl, iar altele au fost realizate de Ludwig Thiersch. Acest edificiu a beneficiat de resurse superioare față de prima biserică grecească a cartierului și a Vienei.

Când sunt întrebați despre locul unde se află Biserica Greacă vienezii vor trimite direct la clădirea mare, finalizată de Theophil Hansen pe strada actuală Fleischmarkt, stradă desprinsă, la dreapta, spre răsărit, din Rotenturmstrasse. Ceea ce majoritatea turistilor nu știu, este amănuntul că există de fapt două biserici ortodoxe grecești în centrul orașului Viena, celălaltă fiind Griechenkirche Sfântul Gheorghe aflată aproape și pe un colț ușor de observat de la biserica Hansen.

Până în momentul în care s-a construit această veche Griechenkirche, întreaga zonă urbană a fost dominată de ziduri și bastioane de fortificație spre Canalul Dunăre. Fotografiile istorice expuse în zonă dau o idee bună despre cum arăta cartierul până la demolarea zidurilor orașului. Micile străduțe și casele scunde de lângă hanul Griechenbeisel au fost un loc popular de întâlnire pentru comunitatea mică, dar relativ privilegiată, a negustorilor greci.

Odată cu intrarea în vigoare a decretului (Toleranzpatent) emis de împăratul Iosif al II-lea, în 1781, comunităților non-catolice li sa acordat dreptul de a construi biserici în Austria. Acelea erau obligate să adopte o arhitectură neutră, astfel încât să nu fie recunoscute din exterior ca biserici. Comunitățile grecești au strâns bani și mai târziu, între 1803 și 1806, au transformat un alt han din cartier, așa-numitul "Kuss den kleinen Pfenning" Inn, într-o biserică, cea cu hramul Sfântului Gheorghe. Aceasta a fost prima dintre cele două biserici greco-ortodoxe din centrul Vienei. Cea mai mare și mai importantă a fost consacrată mai târziu, în anul 1858 și ea se bucură acum de cea ma mare atenție.

După ce regulamentele de construcție au fost liberalizate, a fost construită noua biserică grecească de către Theophil Hansen. Biserica "veche" greacă a devenit mai puțin semnificativă, până când acesta a fost remodelată și extinsă în 1898. Această renovare a fost realizată cu ajutorul financiar din partea unui comerciant bogat de origine greacă, Nikolaus Dumba.

Probabil că sângele meu est-european și adânc ortodox m-a făcut să mă simt totdeauna foarte atras de acest cartier, să-i gust farmecul deosebit de cel din restul orașului.

Griechenkirche