TRIESTE

TRIESTE

In foarte mulți ani am intrat în nordul Italiei urmând vechea autostradă Yugoslavă, prin Serbia, Croația și Slovenia, pe un parcurs de 1200 de kilometri. Drum lung și obositor, dar și plictisitor pe o autostradă mereu dreaptă, în lungul căreia nu erau așezări sau destule stații de benzină. Când intram în Italia ținta finală, pentru noapte, era Veneția la Hotel Vidale.

Totdeauna am trecut pe lângă Triest în mare viteză. Dar în 2010 am renunțat la vechea obișnuință și am decis să vedem și fostul oraș atât de disputant în istorie, așezat emblematic în fundul nordic al mării Adriatice.

Deşi ne afectează negativ imaginea de călători, trebuie să vă spun cu sinceritate că am ajuns în Trieste cam fără elan, cu intenția de a-l adăuga în palmares.

Am intrat în zona sa prin mica localitate Opicina așezată pe platoul Karst, platou ce domină marele port și întisul albastru sidefiu al Adriaticei. De obicei am înoptat în hoteluri mici și elegante din Opicina, iar o singură dată am coborât serpentinele dense până la un hotel central din Triest. Diferență mare de nivel înveșmântată bogat de vegetație. Este impresionant să vezi clădirile și parcurile denivelate. Ialienii sunt renumiți în arta construcției și arhitecturii, dar mai jos am simțit brusc inflența veche a austriecilor. Altă epocă și alt gust !

Am oprit exact în zona centrală, la hotel Roma, care ne-a oferit loc pentru mașină într-o parcare a orașului din spatele său, unde avea închiriate numai două locuri de care putea beneficia pe bază de cartelă specială.

Ne-am aranjat repede pentru o mică plimbare de reconfortare după lungile ore petrecute în mașină, dar și pentru a prinde, cât de cât, viața de seară a orașului și pentru a respira aerul inviorător al mării. De la primii zeci de pași, orașul ne-a lăsat fără cuvinte, fără suflu, ce mai… muţi de uimire. Ne-am trezit brusc în Piazza dell'Unità d'Italia, o piață largă și sobră, care parcă nu aparținea Italiei cunoscute.

Surpriza a fost totală. Cred că aşa se simte un copil care intră pentru prima dată într-un parc de distracţii. Totul îl atrage, totul este minunat, nu ştie spre ce să se îndrepte mai întâi, se duce, se întoarce.

Cu toate acele palate, cu faleza şi portul de veliere atât de aproape, nici nu ştiam la ce să ne uităm, ce să reținem, pe unde să mergem. Până la urmă ne-am tot învârtit prin zonă, ne-am tot mirat, am tot admirat. Iar odată cu venirea serii întunecate, farmecul s-a accentuat: clădirile, statuile, coloanele minunat iluminate, lumea la plimbare, un nevoiaș cânta la ferăstrău o muzică bizară, turişti grăbiţi, localnici mai calmi, blitzuri, strigăte, cântece, terase, grătare, fum, mirosuri. Cu toate astea, am simțit un fel de armonie în toate. In seara caldă, ne-a învăluit o senzaţie de calm şi pace binemeritată după acea zi lungă. Am completat ziua cu o masă popular încheiată de mine cu o gelata mare și delicioasă.

Pentru a doua zi de plimbare, am simțit nevoia să-mi completez cunoștințele legate de trecutul orașului și să stabilesc anumite obiective, aceasta fiindcă doream ca după prânz să luăm caea Veneției. Trebuie să amintesc că totdeauna, în oricare excursie externă am cu mine o documentație amplă, așa că am avut cum să-mi petrec seara în pat. Foarte plăcut și instructiv.

O trecere în revistă a istoriei acestui oraș mai puțin cunoscut în lumea politică europeană este foarte necesară celor ce îl vizitează și care nu dispun de mijloace de informare pe măsura curiozității. Unii, cei lipsiți de o cultură bună nici nu se interesează. Trec prin Triest numai pentru a bifa în palmares încă un oraș.

Locuirea a fost atestată încă din mileniul al doilea din era antică, dar adevărata istorie se pare că a început din anul 177 e.A., când zona a intrat în stăpânirea romană. în timpul celui de-al doilea război din Istria.

Intre anii 52 și 46 e.A., i-a fost acordat statutul de colonie romană, sub dictatura lui Iulius Caesar, care i-a înregistrat numele de Tergeste în comentariile sale De Bello Gallico (51 e.A.).

In vremurile imperiale frontiera Italiei romane s-a mutat de la râul Timavo, la Formione (astăzi Risano). Orașul Tergeste a înflorit datorită poziției sale pe drumul spre Aquileia, principalul oraș roman din zonă, spre Istria, și ca port. (unele ruine din care sunt încă vizibile).

Octavianus, viitorul împărat Augustus a construit o linie de ziduri în jurul orașului în anii 33-32 e.A., în timp ce Traian a construit un teatru în secolul al doilea al erei noi.

In epoca creștină timpurie, Trieste a continuat să înflorească. Intre anii 138 și 161 e.N., teritoriul său a fost extins, iar în apropiere locuitorilor Carni și Catali li s-a acordat cetățenia romană de către Senatul Roman și împăratul Antoninus Pius.

Orașul a fost martor la bătălia de la Frigidus din Valea Vipava, în anul 394 e.N., în care Teodosius I-ul, din răsărit l-a învins pe Eugenius, împăratul imperiului roman apusean. In ciuda înlăturării lui Romulus Augustulus, la Ravenna, în 476, și a înălțării la putere a lui Odoacru în Italia, Trieste a fost reținut pentru o vreme de împăratul roman de la Constantinopol, devenind astfel un avanpost militar bizantin. In 539, bizantinii au anexat orașul la Exarhatul din Ravenna și, în ciuda faptului că Trieste a fost luat, pentru scurt timp, de către lombarzi, în 567, în cursul invaziei lor din nordul Italiei, bizantinii au păstrat poziția până la venirea francilor.

In 788, Trieste a intrat în stăpânirea lui Charlemagne care l-a pus sub autoritatea contelui-episcop supus lui, care, la rândul său, se afla supus ducelui de Friuli. Incepând cu anul 1081, orașul a intrat sub autoritatea Patriarhiei din Aquileia, dezvoltându-se într-o comună liberă până la sfârșitul sec.al 12-lea.

Trieste - Palazzo Municipio

In sec.al 13-lea și al 14-lea, Trieste a devenit un rival al comerțului maritim al Republicii Veneția, care la ocupat pentru scurt timp între 1283-87, înainte de a intra sub patronajul Patriarhiei din Aquileia. După ce a comis o infracțiune percepută ca îndreptată împotriva Veneției, statul venețian a declarat război împotriva orașului Trieste în iulie 1368, iar în luna noiembrie a ocupat orașul. Veneția a intenționat să păstreze orașul și a început să-și reconstruiască apărarea, dar a fost forțată să plece în 1372. Prin Pacea din Torino, din 1381, Veneția a renunțat la pretenția sa de stăpâni Trieste, iar cetățenii de la Trieste au cerut lui Leopold al III-lea Habsburg, Ducele de Austria, pentru a face din Trieste o parte din domeniile sale. Acordul de depunere voluntară (dedizione) a fost semnat la castelul Graz la 30 septembrie 1382.

Orașul a păstrat un grad ridicat de autonomie sub Habsburgi, dar a pierdut din ce în ce mai mult teren, ca centru comercial, atât în ​​detrimentul Veneției, cât și al Ragusei (azi Dubrovnik). In 1463, o serie de comunități din Istria au cerut Veneției să atace Trieste. Trieste a fost salvat de la o ruină totală prin intervenția papei Pius al II-lea, care fusese anterior episcop de Trieste. Cu toate acestea, Veneția a limitat teritoriul Trieste la 4 mile (6,4 kilometri) în afara orașului. Trieste va fi atacat din nou în anii 1468-1469 de împăratul Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, Frederick al III-lea. Jrfuirea orașului a fost percepută drept "distrugerea Trieste". Trieste a fost norocos să scape de un alt jaf, în 1470, al otomanilor care au ars satul Prosecco, la numai 8,5 kilometri de Trieste, în drumul lor de a ataca Friuli.

Trieste – Palazzo del Guverno

In urma unui război habsburgic nereușit împotriva Veneției, în preludiul războiului din 1508-16 al Ligii de la Cambrai, venețienii au ocupat din nou Trieste, în 1508, și li sa permis să păstreze orașul în condițiile tratatului de pace. Cu toate acestea, Imperiul Habsburgic a recuperat Trieste cu un an mai târziu, când conflictul a fost reluat. Până în sec.al 18-lea, Trieste a devenit un important port și un centru comercial pentru austrieci. In 1719, i-a fost acordat statutul de port liber în cadrul Imperiului Habsburgic de către împăratul Carol al VI-lea și a rămas un port liber până la 1 iulie 1791. Domnia succesorului Mariei Theresia, a marcat începutul unei ere foarte prospere pentru oraș.

In următoarele decenii, Trieste a fost ocupat de câteva ori de trupe ale Imperiului Francez pe timpul războaielor napoleoniene în mai multe rânduri, în 1797, 1805 și 1809. Autonomia municipală nu a fost restaurată după întoarcerea orașului la Imperiul Austriac, în 1813. In urma războaielor napoleoniene, Trieste a continuat să prospere ca oraș imperial, statut care i-a conferit libertate economică, dar nu și autonomie politică. Rolul orașului ca principalul port comercial al Austriei și centru de construcții navale a fost ulterior subliniat prin înființarea liniei maritime Austrian Lloyd, în 1836, al cărei sediu se afla la colțul dintre Piazza Grande și Sanita

Trieste – Palazzo Lloyd

Până în 1913, Austrian Lloyd a crescut la o flotă de 62 de nave, cuprinzând un total de 236.000 de tone. Odată cu introducerea constituționalismului în Imperiul Austriac în 1860, autonomia municipală a orașului a fost restaurată, iar Trieste a devenit capitala teritoriului litoral al coroanei austriece (germană: Österreichisches Küstenland).

In ultima parte a sec.al 19-lea, Papa Leon al XIII-lea a dorit să-și mute reședința la Trieste sau Salzburg, din cauza a ceea ce considera un climat anti-catolic ostil în Italia, după capturarea Romei, din 1870, de către noul Regat al Italiei. Cu toate acestea, împăratul Franz Iosif a respins ideea. Marina modernă austro-ungară a folosit Trieste și ca bază pentru construcția de nave. Construcția primei căi ferate majore în imperiu, calea cea sudică Viena-Trieste, a fost finalizată în 1857, și a devenit un bun valoros pentru comerțul orațului și furnizarea cărbunelui.

In 1882, un activist iredentist, Guglielmo Oberdan, a încercat să-l asasineze pe împăratul Franz Iosif, care vizita Trieste. Oberdan a fost prins, condamnat și executat. Franz Joseph, care a domnit încă treizeci și cinci de ani, nu a mai vizitat niciodată Trieste.

La începutul sec.al 20-lea, Trieste a devenit un oraș cosmopolit plin de viață, frecventat de artiști și filozofi. Orașul era cel mai important port al rivierii austriece și, probabil, singura enclavă reală a Europei Centrale la Mediterana. Arhitectura vieneză și cafenelele de tip austriac domină străzile orașului Trieste până în prezent.

După primul război mondial, în 1918, Triestul a revenit Italiei și datorită dezmembrării imperiului austro-ungar a trăit un declin comercial, în ciuda dezvoltării șantierelor navale și a politicii propecționiste fasciste. Ocupat de germani în 1943, Triestul a fost cucerit, în mai 1945, de forțele lui Tito, care a stabilit aici o guvernare yogoslavă. Pentru o vreme Veneția-Friuli a fost împărțită în două zone, cea de nord, în care se afla și Triest, sub control anglo-american și cea de sud sub control yugoslav. In final, printr-un acord Triestul a revenit Italiei, care i-a acordat statutul de oraș liber începând cu 5 octombrie 1954 și a fost complet încorporat în Italia, 1963. A devenit capitala regiunii Friuli Venezia-Giulia.

Catedrala San Giusto

In perioada austro-ungară, Trieste a devenit un oraș european important economic și comercial, A devenit al patrulea cel mai mare și mai important centru al imperiului, după Viena, Budapesta și Praga. Cu toate acestea, economia din Trieste a căzut în declin după anexarea orașului la Italia la sfârșitul primului război mondial. Dar Italia fascistă a promovat o dezvoltare uriașă a orașului Trieste în anii 1930, cu noi activități de producție legate chiar de industria navală și de armament. Atacurile aliate în timpul celui de-al doilea război mondial au distrus secțiunea industrială a orașului (în special șantierele navale). Ca urmare, Trieste a devenit un oraș periferic în timpul Războiului Rece. Dar, începând cu anii '70, Trieste a cunoscut o anumită revigorare economică.

Portul din Trieste a evoluat în ultimile decenii, devenind un centru cu o activitate comercială maritimă semnificativă, cu spații aglomerate de containere și terminale de petrol, precum și cu industrie siderurgică. Terminalul petrolier alimentează conductele transalpine care acoperă 40% din cerințele energetice ale Germaniei (100% din statele Bavaria și Baden-Württemberg), 90% din Austria și peste 30% din Republica Cehă. Autostrada maritimă care leagă porturile din Trieste și Istanbul este una dintre cele mai aglomerate rute din Marea Mediterană. Portul este, de asemenea, cel mai mare port de cafea din Italia și din Marea Mediterană (și unul din Europa) derulând 40% din cafeaua italiană.

Industria înfloritoare de cafea din Trieste a început sub stăpânirea austro-ungară, guvernul austro-ungar acordând chiar statutul de impozit gratuit orașului pentru a încuraja mai mult comerțul. Unele rămășițe ale ambianței economice conduse de Austria-Ungaria rămân, cum ar fi compania de cafea Hausbrandt Trieste. Drept urmare, Trieste de astăzi se mândrește cu numeroase cafenele și este încă cunoscut până în prezent drept "capitala cafelei din Italia".

Trieste a pierdut aproximativ o treime din populația sa din anii '70, datorită crizei din sectoarele industriale istorice ale oțelului și construcțiilor navale, o scădere dramatică a ratei fertilității și îmbătrânirea rapidă a populației. Orașul și-a recuperat din populație datorită imigrației în majoritate balcanică. Trieste este predominant romano-catolic, dar are și un număr mare de creștini ortodocși, în principal sârbi, datorită populației mari de migranți din Europa de Est și influenței sale balcanice.

Castelul San Giusto

Dialectul specific friulian, numit Tergestino, vorbit până la începutul sec.al 19-lea, a fost depășit treptat de dialectul triestină venețiană (o limbă care derivă direct din latina vulgară) și alte limbi, inclusiv cea italiană, slovenă și germană. In timp ce triestina și italiana erau vorbite de cea mai mare parte a populației, limba germană era limba birocrației austriece, iar în satele înconjurătoare era predominantă vorbirea slovenă. Din ultimele decenii ale sec.al 19-lea, numărul vorbitorilor sloveni a crescut constant, atingând 25% din populația totală a municipiului Trieste în 1911.

Astăzi, dialectul dominat local din Trieste este Triestina, influențată de o formă venețiană. Acest dialect și limba italiană oficială sunt vorbite în oraș, în timp ce limba slovenă este vorbită în unele din suburbiile imediate. Există, de asemenea, un număr mic de vorbitori sârbi, croați, germani și maghiari. Toată istoria relatată se regăsește în amestecul colorat de oameni, limbi, bucătării și arhitectură, iar ultimul dintre acestea este cel carefrapează mai întâi.

Dimineața am avut parte de un mic dejun ceva mai mai bun decât cel italian obișnuit înhoteluri, dar nu îndestulător. Am plecat din hotel cu elaul pe care îl dă o dimineață însorită de vară și puțin înviorătoare. Sesizaserăm încă de cu seară că aveam de colindat un oraș deosebit de cele italiene originale și așa a fost. Centrul are o organizare geometrică cu iz germanic, străzi largi și piețe cu perspective mon umentale. Acest aspect domină partea de jos a orașului, partea maiînguste și cu multe serpentine.

Clădirile mari, în stil tradițional habsburgic, care ar putea fi acasă și la Viena, se prezintă în stil neoclasic, baroc, art nouveau și alte stiluri, punctate de câteva rămășițe ale orașului roman Tergeste. Toate acestea sunt aranjate în cadrul aproape perfect al străzilor largi și al piețelor cu care ne-am apropiat de Adriatica. In inima centrului se află Canale Grande, un bazin larg care pătrunde în oraș și reflectă culorile clădirilor elegante și masive. Peste tot în zona central, se simte influența influența veche austriacă în cultură, în arhitectură și chiar în societate. Este vorba de rigurozitatea  cu care este gospodărit orașul, curățenia și bunul gust, dublat de gustul pentru culorile florilor.

Castelul San Giusto

Trieste se întinde în jurul portului său, ca un amfiteatru gigantic pe un versant carstic care pornește de la cota zero și urcă până la 460 de metri altitudine. Cartierele noi se întind până aproape de granița slovenă, pe dealuri și văi, care au pus destul de multe problem celor care s-au străduit să sistematizeze transportul în comun In partea de jos, bulevardele largi aleargă de-a lungul perimetrului său și leagă cele patru diguri lungi ale portului vechi, Punta Franco Vecchio, la nord, cu stația Campo Marzio și Punta Franco Nuovo și marile șantiere navale la sud. De-a lungul portului de desfășoară o succesiune de piețe mari și Canale Grande. Are și Trieste un Canal Grande ca și Veneția, dar, desigur, mult mai mic și înfundat în continent. Aici începe de la mare și se afundă spre oraș circa 400 de metri, până la piața San Antonio și catedrala cu același nume. Are o lățime de circa 25-30 de metri și este trecut de patru poduri. Este plin de ambarcațiuni de mici dimensiuni ce stau ancorate în așteptare. Pe cele două maluri ale canalului se înșiră unul după altul palatele asemănătoare Vienei.

In spatele catedralei Sant’Antonio se deschid străzi înguste pavate cu dale și mărginite de clădiri cu 3-5 etaje, clădiri locuite și foarte scumpe care la parter au mici restaurant, cu mase și umbrele pe trotuare, buticuri, cofetării și cafenele. Este un spațiu plin de turiști și evident interzis vehicolelor.

Portul este întotdeauna cel mai bun punct de reper pentru orice orientare.

Trieste - Biserica Sant' Antonio

In plimbarea noastră am întâlnit un dens transport în comun, cu autobuze, tramvaie, funiculare și taxiuri, care se desfășoară la nivelul solului, prin tunele, sau pe sus. Am găsit grupuri de străzi înguste complet închise circulației cu vehicole. Pot afirma că nicăieri nu am întâlnit atâtea străzi închise circulației mașinilor ca aici.

Avansând spre sud-est am intrat în Piazza del’Unita d’Italia, care este imensă și unde sunt etalate câteva palate demne de admirat, amintiri ale unui imperiu sigur de măreția și veșnicia sa. Acestă piață este inima orașului. Pe trei laturi, piața este străjuită de Palazzo Municipio (Primăriei), din 1876, în partea de est, Palazzo del Guverno (1904), pe partea de nord, masivul Palazzo di Lloyd Triestino, pe partea de sud, (palat al companiei maritime austriece, ridicat în 1882). Pe cea de a patra latură se află marea cu portul maritim, spre sud, acvariul și marina. Piața este decorată și cu o fântână publică numită Fântâna celor patru continente.

Este una dintre cele mai mari piețe din Italia și probabil cea mai mare din Europa cu vedere spre mare. Piazza dell'Unità d'Italia din Trieste este o bijuterie de arhitectură și una dintre cele mai caracteristice priveliști ale zonei Belpaese. Forma sa rectangulară, din care o parte este constituită de marea deschisă, o face recunoscută dintr-o privire, mai ales din perspectiva adesea folosită în fotografiile din Trieste, în care poate fi admirată în toată plinătatea ei, înconjurată de clădiri elegante printre care Palazzo del Municipio iese în evidență.

Teatro lirico Giuseppe Verdi se confruntă cu apa. Pentru vederi bune ale orașului și ale portului trebuie trecut la Molo Audace, digul din fața teatrului.

Construcție privată, a fost inaugurat la 21 aprilie 1801, drept Teatro Nuovo pentru a înlocui micul "Cesareo Regio Teatro di San Pietro" cu o capacitate de 800 de locuri, cu o premieră a lucrării Ginevra di Scozia de la Johann Simon Mayr, urmată de Annibale in Capua de Antonio Salieri, Inițial, Teatro Nuovo avea 1400 de locuri. In 1821, a devenit cunoscut sub numele de Teatro Grande. 

In timpul vieții teatrului au avut loc mai multe schimbări de nume, prima în 1821 când a devenit Teatro Grande și sub acest nume teatrul a fost locul celor două premiere de operă ale lui Verdi: Il Corsaro, în 1848 (cu soprana Giuseppina Strepponi, care s-a căsătorit cu Verdi în 1859, în rolul principal) și Stiffelio, o producție pe care Verdi a supravegheat-o, nu fără controverse, în 1850. Cu toate acestea, înainte de aceste premiere, opera lui Verdi a început să domine scena Teatrului Grande, urmată, pe parcursul secolului, de toate lucrările majore ale repertoriului de operă, inclusiv de cele ale lui Puccini și Wagner.

O altă modificare a numelui a urmat în 1861 ca urmare a unei schimbări de la proprietatea privată la cea publică. Astfel, a devenit Teatro Comunale și a existat ca atare în ultimii ani ai sec.al 19-lea. Până în 1881, capacitatea de ședere a fost mărită la 2.000 de locuri prin utilizarea spațiilor existente pentru spectatorii ce urmăreau în picioare, dar, până în luna decembrie a aceluiași an, teatrul a fost declarat nesigur și a fost închis pentru renovări. Cu acea ocazie electricitatea a înlocuit iluminatul cu gaz pentru redeschiderea în 1889 cu 1.000 de locuri.

In câteva ore după moartea lui Verdi, în ianuarie 1901, teatrul a fost din nou redenumit, de data aceasta pentru a onora amintirea lui Giuseppe Verdi. A fost restaurat pe scară largă între 1992 și 1997 și a fost redeschis cu aproximativ 1.300 de locuri și cu un concert Viva Verdi, care cuprindea extrase din multe opere ale compozitorului. (La fel ca restaurarea teatrului La Scala între 2001 și 2004, a fost creat rapid un loc alternativ și temporar de spectacole la Trieste, iar acel loc, Sala Tripcovich, continuă să ofere spațiu pentru operă de cameră și operetă.)

O caracteristică importantă a programării Teatro Verdi în ultimii 40 de ani, care provine din ocupația originală a Austriei din sec.al 19-lea și din faptul că Trieste nu a devenit parte a Italiei până în 1918, este "Festivalul Internațional de Operetă" care are loc în fiecare vară.

Fațada teatrului Giuseppe Verdi

La nord de Piazza dell'Unità d'Italia se află Canale Grande (1756), de care am mai amintit, un port lung folosit odinioară de navele mari ale vremurilor și acum plin cu bărci mici. Cafenele mărginesc cu culori pitorești liniile largi de pe ambele părți, iar în spatele lor se ridică clădiri frumos întreținute. Vizitatorii se pot relaxa sau plimba aici în orice moment al zilei, dar trebuie să se asigure că se va întoarce seara când luminile și reflexiile strălucesc pe apă. Noi am avut plăcerea de a admira zona în prima seară.

Capătul îndepărtat de mare al canalului este punctat de cea mai mare biserică din Trieste, cea neoclasică Sant'Antonio, construită în 1849. La dreapta se înalță biserica ortodoxă sârbă San Spiridione.

Canal Grande a fost construit în anii 1754-1756 de către venețianul Matteo Pirona, care a săpat în continuare colectorul principal al salinelor, când acestea au fost îngropate pentru a permite dezvoltarea urbană a orașului în afara zidurilor. A fost construit astfel încât navele vremii să ajungă direct în centrul orașului pentru a le descărca și încărca bunurile.

 In forma sa inițială, canalul a fost mai lung decât apare astăzi și a ajuns până la atingerea bisericii Sant'Antonio. Capătul canalului a fost, de fapt, îngropat în 1934, cu molozul provenit din demolarea vechiului oraș, obținându-se astfel actuala Piazza Sant'Antonio. In depozitul de deșeuri se spune că a fost îngropată și o mică corabie lansatoare de torpile, care s-a găsit acolo, deteriorată și abandonată de la sfârșitul războiului, deși din fotografiile vremii, care prezintă lucrările de amenajare, nu se poate vedea nici o navă.

Canal Grande și biserica Sant’Antonio

            Biserica Sant'Antonio Taumaturgo (denumită în mod obișnuit biserica Sant'Antonio Nuovo) este principala clădire religioasă a lui Borgo Teresiano și a centrului orașului Trieste.

Proiectul bisericii datează din 1808, dar lucrările au început doar în 1825. Fațada clădirii este caracterizată de șase coloane ionice. Pe fațada principală, la înălțime, sunt plasate șase statui sculptate de Francesco Bosa, în 1842, reprezentând pe San Giusto, San Sergius, San Servolo, San Mauro, Santa Eufemia și Santa Tecla.

Biserica și Piața Sant’Antonio

Până la mijlocul sec.al 18-lea, în locul bisericii se afla o capelă privată dedicată Bunei Vestiri. După acordarea accesului publicului la capelă, aceasta a devenit insuficientă, având în vedere marele aflux de credincioși. Astfel s-a decis construirea unei biserici mai mari, în stil baroc, dedicată lui Sant'Antonio Nuovo. In jurul anului 1771 această structură a fost finalizată, dar în curând și aceasta a devenit prea mică.

Astfel, în 1808, mai mulți arhitecți au creat o alternativă valabilă la biserica Sant'Antonio Nuovo. In același an, proiectul neoclasic al arhitectului elvețian Pietro Nobile a câștigat competiția. Totuși, consacrarea bisericii impunătoare (92 x 28 m) a avut loc abia în 1849. In 1958 lăcașul a fost dotat cu două orgi electrice.

Biserica ortodoxă sârbă a Sfintei Treimi și al Sfântului Spiridon este biserica comunității sârbo-ortodoxe din Trieste și se află tot central, pe o latură a Canal Grande.

Proiectată de arhitectul Carlo Maciachini (1869), ea se află pe locul bisericii existente San Spiridione, din 1753.

Complexul arhitectural, situat în apropierea Canalului Mare, reflectă un stil bizantin și este caracterizat printr-o cupolă mai mare decât cele patru clopotnițe de la colțuri, cu cupole semisferice albastre. Biserica este ornamentată cu decorații mari de mozaic care împodobesc pereții exteriori. Fațada are nouă statui mari realzate de sculptorul milanez Emilio Bisi (1850-1920).

Interiorul este bogat decorat conform canoanelor bizantine, decorat în întregime cu picturi în ulei imitând mozaicul. Există un iconostas bogat, cu patru icoane de mare valoare: San Spiridione, Madona cu Copil, Hristos Regele, Buna Vestire. Ele sunt acoperite în aur și argint și au fost executate în Rusia la începutul anilor 1800. In presbiter există trei altare. Lampa de argint mare, care atârnă la intrare, este un cadou de la Paol Petrovici Romanov, viitorul țar al Rusiei, sub numele de Paul I-ul.

Palazzo del Municipio a fost construit în a doua jumătate a sec.al 19-lea, moment în care s-a decis să se reamenajeze în totalitate piața prin poziționarea primăriei în centru și a altor clădiri pe margini. Pentru a crea un spațiu deschis spre mare, clădirile vechi de lângă mare au fost demolate.

Structura primăriei a fost proiectată de Giuseppe Bruni, un binecunoscut arhitect al orașului Trieste. Un turn cu clopotniță domină clădirea și doi mauri sunt așezați pe ea, Micheze și Jacheze, care marchează ora la fiecare cincisprezece minute. Aceste două statui existente azi nu sunt originale. Cele vechi s-au depus spre protejare la castelul San Giusto, din 2006. Palatul nu a primit consimțământul cetățenilor care i-au dat nume diferite, dintre care cel mai faimos este Gabbia, la Trieste Cheba, având în vedere că forma sa amintește o cușcă de pasăre. Balconul monumentului a fost locul din care Benito Mussolini, în 1938, a promulgat legile rasiale fasciste.

Clădirea Primăriei, o construcție de esență austriacă, este “piesa de rezistență” a pieței, cea mai admirată și fotografiată.

Am lăsat eleganța "modernă" de pe malul mării și am urcând, strada largă Via del Teatro Romano la sud-est de Piazza dell'Unità d'Italia. Nu foarte sus am ajuns la teatrul roman, construit în primul secol e.N., când romanii au fost ocupați cu dezvoltarea lui cetății Tergeste la ordinele împăratului Octavianus Augustus. Teatrul de piatră folosește ca bază înclinația dealului San Giusto, iar gradenele superioare și scena erau, probabil, făcute din lemn. Se pot vedea unele dintre statuile care au decorat teatrul, care a fost adus la lumină în anii 1930, în Castello San Giusto.

Ne-am odihnit câteva minute pe gradena cea mai de sus și am îmbrățișat cu privirile cartierul de sub noi și dincolo de acoperișuri oglinda de un albastru deschis a mării. In continuare am urcat pe colina castelului pe străduțe înguste și numai pietonale. Ne-am întrebat de ce Primăria nu a găsit o soluție pentru trasee stradale cu sens unic ca să nu evite circulația auto în totalitate.

La jumătatea drumului spre castelul din vârful dealului am întâlnit biserica iezuită Santa maria Maggiore din sec.al 17-lea cu exterior și interior baroc. Numele ei real și complet este chiesa dell'Immacolata Concezione della Beata Vergine Maria. Istoria bisericii a fost strâns legată de cea a congregației iezuiților din Trieste.

Basilica iezuită Santa Maria Maggiore și San Silvesto

In 1619 au sosit primii doi iezuți. Datorită relației sale bune cu guvernul de atunci, ordinul iezuit s-a dezvoltat într-un timp scurt, astfel încât el a putut să comande construcția unei școli. Colegiul iezuit este situat lângă biserica actuală Santa Maria Maggiore. La scurt timp după aceea s-a hotărât construirea bisericii, care urma să fie dedicată Madonei și să fie cea mai mare clădire sacră din oraș în acel moment.

Prima piatră a fost pusă pe 10 octombrie 1627. Cu toate acestea, finalizarea clădirii bisericii a durat decenii. Când biserica a fost sfințită, la 11 octombrie 1682, acoperișul clădirii  era încă descoperit parțial. In luna noiembrie a aceluiași an, domul din lemn al bisericii a fost distrus de un incendiu care a izbucnit la o moară din apropiere. Când ordinul iezuiților a fost dizolvat, în 1773, biserica nu fusese încă terminată. Domul bisericii, două altare și alte elemente din interiorul bisericii lipseau. Cupola a fost terminată abia în 1817.

Altarul principal din absida navei este dedicat Neprihănitei Concepții a Fecioarei Maria. A fost construit între 1672 și 1717. Unele restaurări au fost realizate în sec.al 19-lea. Pe ambele părți ale tabernacolului se află statuile de marmură ale sfinților Ignațiu de Loyola, Luigi Gonzaga, Francesco Borgia și Francesco Saverio. Altarul se continuă optic în fresca din absidă cu o reprezentare a Imaculatei.

Lângă Santa Maria Maggiore, în dreapta, ne-a atras și ne-a surprins o biserică foarte veche, scundă și parcă fixată adânc în teren. Era basilica San Silvestro.

Basilica San Silvestro

Micuța bazilică dedicată lui San Silvestro, situată pe Androna de la Grigioni, lângă cea mai mare biserică a orașului, Santa Maria Maggiore, fascinează vizitatorul prin aspectul său vechi și prin harul său incontestabil și nu foarte spectaculos.

Trieste – basilica San Silvestro

Până la descoperirea bazilicii paleocrestine pe Via Madonna del Mare, în anii 1960, bazilica San Silvestro a fost considerată cel mai vechi loc de cult din oraș. Tradiția susține că fundațiile sale se află la locul de naștere al martirilor Tecla și Eufemia, deși cercetătorii consideră că este puțin probabil.

In virtutea caracteristicilor sale deosebite și a relevanței sale istorice, bazilica San Silvestro a fost declarată monument național, în 1927.

Pe fațada acestei frumoase bazilici romane se află o fereastră trandafirată (rosace) sobră și elegantă. In fața a ceea ce a fost odată ușa principală, se găsește porticul, de asemenea romanic, care a fost surmontat de clopotniță. Probabil acesta din urmă era un vechi turn de apărare de-a lungul zidurilor orașului, turn care a fost împodobit, cu ocazia ultimei reconstrucții, de ferestre elegante.

De-a lungul secolelor, despre această bazilică s-au emis numeroase povești. O placă comemorează edificiul drept "primum templum et cathedrale" din Trieste. O altă placă în latină, plasată deasupra ușii principale, reamintește povestea din 1785, când, sub împăratul Iosif al II-lea, biserica San Silvestro a fost plasată spre vânzare publică la prețul de 1500 florini. Cu această ocazie, unii membri ai Comunității Evanghelice de mărturisire elvețiană, în mare parte imigranți elvețieni, au cumpărat basilica părăsită și au restaurat-o într-un mod sobru. Apoi au redeschis-o cultului reformat.

Basilica san Silvestro - interior

Astăzi, bazilica este un loc de cult al Comunității Evanghelice Reformate, care include atât comunitățile Helvetic cât și Waldensian.

Orga basilicii din San Silvestro, de mare valoare, a fost recent restaurată complet și însoțește nu numai slujbele comunității, ci este adesea unul dintre instrumentele protagoniste în diferite seri de muzică organizate în interiorul basilicii.

Bazilica a fost construită în stil romanic la mijlocul sec.al 12-lea la cererea episcopului Bernardo. Cu toate că s-au făcut modificări structurii clădirii de-a lungul secolelor, lucrările de renovare din 1927 au scos la lumină elementele originale romanice, ușor de recunoscut în ferestrele laterale și în arcele de pe fațadă.

Biserica are un plan neregulat, fără absidă. Se compune dintr-o navă centrală și două nave laterale minore separate printr-o colonadă cu trei elemente. Plafonul este fixat.

In presbiteriul, care este accesat prin urcarea a trei trepte, se află o masă de marmură care descrie Cina Domnului pe care stă așezată o Biblie. In spatele ei se află un crucifix din fier forjat datând din anii 1700. Pe lângă masă, există un baptisteriu modern, sub forma unui font de apă sfântă.

Pe o coloană poate fi recunoscută sinopia medievală, adică desenul pregătitor al unei fresce care a fost făcută anterior pe tencuială.

Bolta este decorat în centru cu o imagine de miel care simbolizează puritatea.

Pe podeaua din fața altarului se află un mormânt din 1585, recunoscut prin lazonul heraldic. Un al doilea mormânt, datând din 1616, este așezat pe peretele stâng al clădirii.

Rămășițele frescelor, care încă mai pot fi văzute, datează de la începutul sec.al 14-lea. Cele din dreapta reprezintă scene din viața împăratului Constantin, cele din stânga descriu Buna Vestire.

Bătrâna basilică ne-a atras mai mult decât ostentativa vecină iezuită și barocă deși nu se bucură de o publicitate binemeritată.

Trieste - Palazzo Carciotti

San Giusto este castelul construit de Habsburgi în secolele 15-17, pentru a mări o fortăreață medievală venețiană, care și ea a înlocuit fortificațiile romane anterioare. Am intrat în castel pe o punte din lemn, peste un șanț îngust. Apoi am explorat sălile boltite și urcat pe traseele sale. Vizita a fost panoramică, acoperind orașul, golful Trieste și dealurile din jur. In interiorul castelului sunt expuse arme din vremurile medievale până în sec.al 19-lea, precum și mobilier și tapiserii. Lapidario Tergestino conține 130 de piese romane din oraș, inclusiv statui din amfiteatru și maurii de la Palazzo Municipio.

Catedrala San Giusto din apropiere a fost formată în sec.al 14-lea prin combinarea a două biserici din secolele 6 și 11. In dreapta se afla biserica San Giusto iar în stânga Santa Maria. Coridoarele lor laterale au fost combinate pentru a face culoarul central al catedralei (naosul). Impreună cu cele două biserici, bucățile de piatră romană au fost reciclate în clădire. Sunt vizibile la ușă și în campanile. Se remarcă munca excelentă în mozaic din secolele 7 și 12, în altarele de la capătul culoarelor laterale. In catedrală se găsec mormintele a opt pretendenți la tronul Spaniei din casa de Bourbon, care au fost promovați de mișcarea Carlistă. Se poate auzi o altă notă de istorie europeană aici, deoarece clopotul catedralei a fost turnat în 1829 dintr-un tun lăsat de Napoleon. In afara sunt rămășițele forumului roman din secolul al doilea și un templu din primul secol.

In acest punct înalt am încheiat vizita prin Trieste, desigur renunțând la investigații prin muzeele sale, Muzeul Civico Revoltella, dedicate artei modern italiene, Muzeul de Istorie Naturală, sau Muzeul Mării. Depășisem mijlocul zilei și mai aveam unele planuri pe parcursul spre Veneția.

Experiența vijelioasă de o seară și o jumătate de zi de la Trieste ne-a impresioat deosebit de plăcut pentrucă am avut a colinda unoraș multicultural și multiistoric, bogat în modernism dar și în vestigii bătrâne atrăgătoare. A depășit așteptările noastre din aproape toate punctele de vedere și ne-a bucurat cu voioșia vieții cotidiene, cu coloritul străzilor lui, cu comerțul divers și extins, cu vânzătorii cu ochi oblici, cu cei ce credeau că vorbesc engleza.