luni, 27 februarie 2017

VIENA


In luna mai1979, pe un timp splendid am plecat cu Carmen într-o excursie de vis în Austria. Eram un caz de excepție pentru acele timpuri de restriște aproape totală a plecărilor în occident pentru oamenii de rand. Cei care primeau vize cu caracter excepțional dincolo de “Cortina de fier” erau cei ce aveau legături de familie deosebite, sportivii, artiștii, oameni de știință cu renume internațional, oameni de încredere pentru organele de miliție și de pertid și unii solicitanți care din cauza vârstei nu mai prezentau interes sau pericol politic. Desigur că toți solicitanții erau temeinic verificați până la a doua generație în urmă. Se cereau date despre opțiunile politice și trecutul profesional al bunicilor și al părinților, cu date despre averea deținută, despre eventualele relații în străinătate, despre apartenanța, sau nu, la PCR, despre limbile străine cunoscute, despre ieșirile în străinătate în ultimii ani și despre multe alte amănunte de viață a familiei.
Cererea mea de a pleca în Austria în acea perioadă pentru o perioadă lungă de două săptămâni, a constituit o dovadă mare de tupeu, mai ales că în anii anteriori socrii mei plecaseră acolo de două ori, motivând vizita la o mătușă a soacrei mele. Mihai Dan-Călinescu, socrul meu și, maestru în avocatură, era cotat ca fiind cel mai bun avocat din Craiova. Mama soacră era casnică. In dosarul întocmit pe tipizatele miliției am declarat cu tupeu că nu aveam rude în străinătate, fapt care nu putea fi ascuns de evidențele Miliției – Pașapoarte și de cele ale Securității.
Pe de altă parte, eu eram pe atunci un tânăr director din lumea agriculturii socialiste, cu o vechime pe funcție de conducere de nouă ani. Mă afirmasem  constant câțiva ani ca director de SMA (Stațiune de Mecanizarea Agriculturii), fusesem trimis la specializare, timp de un an la renumita Academie politică “Ștefan Gheorghiu”, secțiunea de pregătire a cadrelor din economie și administrația de stat, pe care am absolvit-o în final cu nota zece, dar în condiții diferite de ceilalți șase colegi ai mei din țară. Spun că am absolvit acele cursuri într-un mod aparte, pentru că am fost extras de la cursuri cu șase ani înainte de termenul statutar, pentru a fi promovat ca director al Bazei de Aprovizionare Nr. 16 Dolj de la Craiova. Acesta a fost un success nesperat și favorabil, deoarece îmi asigura un loc de muncă valoros, cu caracter județean și o poziție decizională cu mult superioară atât față de organele PCR locale cât și față de cele de la Ministerul Agriculturii. Aceasta pentru că Baza de Aprovizionare Craiova era bază concentratoare pentru jumătatea de vest a țării pentru un număr foarte mare de produse necesare agriculturii, dar și pentru alte domenii ale economiei din întreaga țară (cum ar fi transformatoare și motoarele electrice de mare putere și piese pentru utilajele ce lucrau pe imensul șantier Dunăre-Marea Neagră, îngrășăminte chimice repartizate de minister în toate colțurile țării, în anumite situații și multe, multe altele). Eram foarte bine văzut pentru că eram foarte eficient și serios.
Pe deasupra eram susținut, sau mai bine zis, de încredere și datorită poziției relativ politice a mamei mele, care deținea poziția de vicepreședinte al Biroului Comitetului de Femei județean, organizație de sprijin a Comitetului județean PCR Dolj. Mama era o mare doamnă, de o frumusețe și un rafinament deosebit, maestră în avocatură și deci reprezentanta intelectualității feminine în organizație, dar și a categoriei de libere profesioniste. Fiind avocată era mereu solicitată de cei mari din partid pentru diverse cauze penale sau civile ale lor sau ale rudelor (și erau destul de multe încurcături juridice ale rudelor celor sus puși.) Pentru situațiile delicate legate de justiție, mama era căutată, de foarte multe ori prin mine. Eram sunat la cabinetul meu de director de către Vasile Porcescu, șeful Colegiului de Partid județean, un fel de anchetator al comportării membrilor de partid, dar care le dădea și câte un sprijin în rezolvarea unor greutăți.  Acel Vasile Porcescu mă folosea pe mine pentru a o convoca pe mama pentru multele încurcături juridice ale personalităților de partid. Trecuseră mulți ani de colaborare și mama se transformase în avocatul Partidului județean, juristul de încredere care cunoștea multe dedesubturi murdare și care putea acționa pe căi ocolite pentru soluționări dorite de Vasile Porcescu. Se acționa la toate nivelele într-o mare secretomanie. Fiecare personaj cu o funcție mai suspusă în partid sau în organe adiacente avea multe interese, multe rude de promovat și mulți protejați.
Lângă mama s-a aflat trei decenii Cornel Dincă, cel de al doilea soț, care a deținut tot trei decenii funcția de Președinte al Colegiului de Avocați Dolj, un om cu o cultură vastă, un jurist de excepție și o persoană cu o conduită ireproșabilă. Intrase în partid încă din tinerețe, convins de binefacerile comunismului, dar cu trecerea anilor a suferit grele înfrângeri ideologice, ajungând să deteste regimul instituit cu trecerea anilor. Și el s-a bucurat de încrederea organului județean de partid, fiind menținut în funcție trei decenii, ceea ce era o situație cu totul ieșită din comun pentru un liber profesionist în acele vremuri.
Alături de mine, Carmen avea și ea o  poziție favorabilă și demnă în profesia ei de profesor de matematică, urmând a deveni curând director al școlii speciale unde activa.
Se pare că în legătura cu plecarea spre Austria bulinele albe din biografia noastră, a mea și a lui Carmen, au fost mai apreciate față de cele negre. Trebuie spus că un dezavantaj al nostru era și vârsta foarte tânără, eu aveam 36 de ani, iar Carmen numai 33, vârste tocmai bune pentru a relua o viață în exil. Mai ușor primeau vize cei mai în vârstă, adică cei ce nu mai puteau încerca o nouă viață în occident.
Cu toate atuurile de care am dispus, întocmirea documentelor de plecare în excursie, documente care se depuneau la ONT-ul județean (Oficiul Național de Turism) dar ajungeau la Inspectoratul Județean de Miliție, Serviciul Pașapoarte, a constituit o probă de anduranță. Documentele erau eliberate de ONT și constituiau un set din mai multe file, set ce trebuia întocmit în două exemplare pentru fiecare legat strâns persoană. Unele dintre file erau din carton ceea ce înseamnă că urmau a fi păstrate ca fișe de arhivă. In afara acestui demers pe cale turistică, legat strâns de Miliție și Securitate, pentru mine au mai fost necesare încă două aprobări, cea de la minister și cea de la Primul Secretar PCR din județ. Aceasta pentru că eram cadru de conducere, adică director de întreprindere. De la Ministerul Agriculturii și Silviculturii aprobarea presupunea nu numai aprecierea profesională ci și faptul că plecarea mea nu împieta asupra desfășurării lucrărilor agricole. Aprobarea Primului Secretar PCR presupunea în principal aprecierea politică și de încredere, ea fiind cea cu adevărat definitorie, deci hotărâtoare. Pentru persoanele fără funcții sau implicații politice nu era necesară o cerere la forurile de partid, soarta solicitării lor de călătorie era decisă exclusiv de Secția Pașapoarte. Cererile de plecare în Occident a acelor persoane erau cel mai adesea refuzate, fără prea multe explicații, chiar cu aroganță.
In acele condiții atât de nesigure și complicate, constituite într-un păienjeniș de aprobări fără legătură, a fost o fericire pentru noi când am primit vestea aprobării plecării, a reprezentat chiar o transpunere în realitate a unui vis. 
Nu pot să trec peste modul în care se transmitea și se materializa aprobarea Primului Secretar al PCR. Pe cerea unui personaj ca mine, care avea Dosar la Comitetul Județean de Partid, sau la Comitetul Central al PCR, Primul Secretar își punea apostila, dar nu o înainta efectiv Inspectoratului Județean de Miliție și Securitate. Secretarul său de Cabinet dădea un telefon la o persoană de legătură și comunica faptul că "Tovarășul este de acord cu plecarea tovarășului X în țara solicitată". Era o apobare verbală, prin interpus, care nu putea să încrimineze lipsa de vigilență a Partidului. In cazul că solicitantul alegea să nu se mai întoarcă în țară toată răspunderea revenea celor de la MAI, nu organului județean de partid. Partidul decidea dar nu dădea nimic în scris.
Am plecat într-o minunată zi de mai pe la prânz, conduși la gară, la linia 26, de mama, Cornel, Directorul adjunct de la intreprindere și de contabilul șef. S-au dat ultimile sfaturi, domeniu în care mama era tot maestră, dar când s-a pus trenul în mișcare am aruncat o glumă: "Vă vom scrie din Australia !". Răspunsul mamei a venit prompt: "Să nu crezi că scapi. Vin după tine și în Australia !"
A doua zi spre prânz ne-am instalat într-n vagon Lit internațional, într-o cușetă de mijloc. Cușeta fusese rezervată de Vasile Bulucea, Primar și Prim-Scretar al Comitetului Municipal de partid, care fusese preluat în politică din funcția de director general de regională CFR și avea relații solise în Ministerul transporturilor. Ulterior a urcat ierarhic sub regimul Ceaușescu, ajungând chiar ministru, până s-a produs un mare accident de cale ferată și a fost schimbat pe nedrept.
După evenimentele din 1989, a revenit din nou, pentru două legislaturi, primarul Craiovei. Poate ar fi continuat să activeze dar atisese vârsta de 80 de ani. Cu mine s-a comportat toată viața foarte curtenitor. Mă cunoștea de pe timpul când răspundea de activitatea în zona agricolă condusă de mine ca director SMA la Mischii, în nordul Craiovei. Pe atunci fiecare personaj cu funcție de răspundere în Comitetul județean PCR primea să "răspundă de o anumită zonă agricolă", mai ales în campaniile agricole. Deoarece eu apăream în fiecare ziar "Inainte", în fruntea celor celorlalte SMA-uri, Bulucea m-a apreciat în mod deosebit, ne fiind nevoie să dea explicații neplăcute ci numai să se laude.
A doua zi după plecarea din București, în jurul orei 10-11 am privit cu emoție greu de reprodus primele cartierele de sud ale Vienei, pe care trenul o ocolea pentru a gara în Weasbanhof (gara de vest). Și Carmen, ca și mine trăiam un vis. Intram într-o altă lume, "în lumea liberă", la care nu ne așteptasem nici atunci când am depus dosarele pentru plecare. După ieșirea de la Curtici, în Ungaria, ne învăluise o trăire trepidantă de mulțumire și de speranțe. Lumea părea altfel alcătuită, o lume care ne dădea dorințe de zbor sufletesc.
Toate acestea după ce staționasem 2-3 ore în vama de la Curtici, unde am fost supuși la un control atent de personal în uniforme militare. Cu câteva zeci de kilometri înainte de punctul de frontieră am fost treziți, fără menajamente, de un grup de militari în uniformă de Securitate, adică cu însemne albastre pe uniforme și pe epoleți. Aceia ne-au controlat numai pașapoartele și au controlat cu privirea conținutul cușetei, care ar fi putut ascunde ceva ce ar fi putut să-i intereseze.
Când am ajuns în punctul vamal controlul s-a intensificat de către o altă echipă, cea care în afara documentelor a făcut și un control al bagajelor. Nu le-am făcut probleme deoarece aveam bagaje puține și mici ca volum, numai două geamantane cu obiecte personale. In urma acelui control ni s-a aplicat pe pașaport ștampila de ieșire din țară. Trenul a staționat mult în acea gară tristă cu luminație săracă, deoarece alte echipe au trecut, cu  lanterne, la controlul amănunțit al vagoanelor, respectiv al locașurilor de sub vagon, al acoperișului, al unor spații dintre acoperiș și plafonul cușetelor, sau compartimentelor și a altor locuri în care s-ar fi putut ascunde ceva sau cineva. Dincolo de frontieră am fost vizitați de vameșii și securiștii unguri care, mai relaxați, ne-au aplicat, pe pașaport, ștampila de intrare în țara lor.
Am adormit relaxați până în zori, când cred că ne-am aflat în vama dintre Ungaria și Austria. Acolo nu am mai prezentat mare interes, dar tot am fost vizitați de un grup de oficiali militari unguri care au cercetat cu privirea cușeta și ne-au aplicat ștampila de ieșire din Ungaria. Dincolo de frontiera aceea, alți controlori oficiali, de data aceasta austrieci, ne-au aplicat ștampila de intrare în țara lor.
La gara vieneză ne-a așteptat Tante Hilda, sora bunicii lui Carmen, cea care îi găzduise și pe Mihai și Vera, socrii mei. Găzduirea ei era esențială pentru noi, deoarece banii acordați prin ONT erau o batjocoră, adică 2.5 dolari pe zi, pentru zilele petrecute în țări necomuniste și circa 5 dolari pe zi pentru țările socialiste. După ce se comunica acordarea vizei de plecare, ONT-ul avea sarcina de a acorda valuta corespunzătoare legii în schimbul plății acesteia în lei. In dosarul pentru obținerea vizei de ieșire din țară declarasem că vom sta în Ungaria 10 zile și numai 5 zile în Austria. Un ofițer de la "Pașapoarte" m-a sfătuit să schimb opțiunea în 12 zile Austria și numai două pentru Ungaria. A fost cumsecade, pentru în acest fel am obținut mult mai mulți dolari și mai puțini forinți fără valoare, pe care i-am schimbat de a doua zi la o casă de schimb. Dincolo de această poveste a banilor trebuie spus că fără ajutorul lui Tante Hilda, cu mâncarea și dormitul, nu am fi putut sta în Viena mai mult de două-trei zile pline de restricții.
Tante Hilda ne-a dus acasă cu un taxi luxos Citroen 19, mașină de care nici nu aveam cunoștiință la acea dată. Pe parcurs, mulțimea firmelor multicolore și aglomerația auto m-au impresionat și mi-au crescut neașteptat speranțele pentru zilele următoare de periplu pe la monumentele vizate încă de acasă, din diverse surse cu fotografii. Studiasem atât de intens harta marelui oraș încât puteam deveni chiar un ghid. Aveam o memorie vizuală de excepție, alături de un simț special de orientare în spațiu. Aceste abilități au ajutat-o pe Tante Hilda, care fiind o doamnă în vârstă nu ar fi putut să ne însoțească în excapadele noastre prin diverse puncte ale orașului.
In aceeași după amiază a dorit să ne prezinte "Glorieta" palatului Schonbrunn, care se afla la nivelul cartierului în care locuia. Glorieta se găsește pe o colină înaltă ce domină parcul foarte întins din spatele palatului dar și masivul palat cu aspect (după părerea mea) de mare cazarmă, dar care s-a dorit o replică a palatului Wersailles. Pe drum, Tante Hilda ne-a făcut un minuțios instructaj privind legăturile de tramvai și auto între centru și cartierul său de la Phildelphia Brucke. Pe atunci, în 1979, nu se extisese un circuit de metrou, dar aveam la dispoziție un tramvai care ne ducea exact în centru, în fața Operei.
Tante Hilda locuia într-un apartament mic, cu două camere, dintre care nouă ne-a rezervat-o pe cea cu balconul dinspre o curte interioară înconjurată de blocuri asemănătoare cu al ei. După arhiectura simplă, acel cvartal părea a fi fost construit imediat după război, ca mai în toate orașele Europei grăbite să se refacă.
Dimineața ne servea cu un mic dejun copios la care avea mereu chifle calde și ademenitoare, pe care nu știu cum de le procura la o oră atât de matinală. După amiaza, în apropiere de masa de seară, eu mă așezam în fața unui televizor color care mă captiva, dar la care nu înțelegeam nimic. Atunci, Tante Hilda îmi așeza în față o sticlă de coniac "Napleon", din care mă serveam cu îndestulare. Intre timp, Carmen o ajuta pe la mica bucătărie și încerca să-și îmbunătățească restrânsele cunoștințe de limba germană.
Incă de a doua zi mi-a pus la dispoziție o colecție voluminoasă de ilustrate și cărți poștale, așezate în cutii, pentru a le folosi timbrele. Dânsa îmi cunoștea de mult dedicația spre filatelie de la socrii mei, așa că foarte mulți ani îmi trimitea în România toate aparițiile filatelice austriece, cu o regularitate germanică. In acel mic și cochet apartament am văzut pentru prima dată o cameră de baie co o cadă specială, cadă care avea în partea din spate un scaun realizat prin turnare și emailare. Era o cadă foarte comodă.
Eu eram obișnuit să mă scol foarte devreme, cel târziu la ora 6, așa cum îi stătea bine unui dirtector din agricultură. De cum mă sculam, timp de circa două ore ieșeam pe balcon și dezlipeam timbrele de pe vederi într-un vas mare cu apă Imi făcea mare plăcere mai ales că prieam în față primele raze de soare ale unei zile de mai de excepție pentru Viena. Intreaga noastră ședere în Austria a fost dăruită de vreme de excepție, de care se minuna și Tante Hilda, vreme de care nu-și mai amintea să fi binecuvâtat orașul în luna mai. Acea vreme deosebit de frumoasă a transformat excursia noastră într-o adevărată sărbătoare.
In cele două săptămâni cât am fost găzduiți de buna Tante Hilda am vizitat în amănunt întreaga capitală imperială și în două zile am descins, în plus la Salzburg și Innsbruck cu bani dăruiți mărinimos de buna noastră gazdă.
Stația tramvaiului care ne ducea în centrul orașului, exact în fața Operei, se afla la puțin peste un minut de mars. Pe stâlpul metalic care o semnaliza era o plăcuță metalică care o denumea și mai jos o tabelă, tot metalică, pe care erau marcate orele de sosire ale tramvaiului și cele de plecare, după unul sau două minute.  Soseau foarte des. Pe atunci fumam și obișnuiam ca în așteptare să-mi aprind o țigară. Ghinion, pentru că la minutul fix înscris pe tabelă, tramvaiul apărea de după un colț la circa 200 de metri. Foarte curând am renunțat să mai aprind vreo țigare în stație pentru că vatmanii austrieci erau diabolic de exacți în respectarea programului. Tramvaiele erau foarte descongestionate pentru că urcam în aproiere de capătul de linie. Totdeauna ocupam locuri la fereastră și admiram reclamele mari și provocatoare pe lângă care treceam, reclame agresive, cu multe fete aproape goale și cu corpuri perfecte. La noi în țară asemenea depravare nu era permisă.
Atât dimineața, la plecare, cât și după amiaza, la reîntoarcere acasă, treceam pe lângă un stâlp de electricitate de care era atârnată o pungă de plastic, portocalie și deschisă la ambele capete, în care se găseau ziare. La agățătoare se afla o cutiuță specială în care "cumpărătorul" introducea moneda potrivită și se servea apoi cu ziarul dorit. Acele mici depozite volante de ziare erau alimentate de distribuitori ce se remarcau prin pelerina subțire de culoare tot portocalie. Se pare că erau oameni mai săraci, sau poate studenți străini de culoare.
Nu aveam de unde să bănuim că numai după un deceniu granițele se vor deschide și libertatea de a călători va deveni un mod de viață. In cele două decenii care au urmat lui 1989 am călătorit prin Europa într-un ritm aproape disperat, ca o "răzbunare" pe deceniile de restricții comuniste. Am acopert continentul cu o pânză de trasee minunate, fără a evita să trecem de mai multe ori prin anumite zone, căutând cu obstinație trasee cât mai diverse.
Drumurile spre Europa de Vest și mediteraniană, cea mai atractivă pentru noi, au trecut de nenumărate ori prin Viena, totdeauna cu o escală mai lungă sau mai scurtă. Tot ce văzusem în 1979 a fost revăzut în mai multă liniște și mai aprofundat, așa că după un timp am ajuns să cunoaștem fosta capitală imperială ceva mai mult decât orașul nostru. Toate descrierile, istoriile și amănuntele constructive și artistice, ce vor urma, au fost adunate în cursul multelor călătorii de după 1990 și tot ce este consemnat reprezintă numai o parte a bogățiilor acestui mândru oraș. 
Am adăugat an de an impresii și informații despre istoria orașului și arta pe care a conservat-o cu mult mai ample decât cele ce se găsesc în ghiduri și diverse lucrări de popularizare. Prin această carte am încercat să transmit românilor, cu aplecare spre valorile civilizației, cât mai mult din ce am adunat și am păstrat în amintiri, să încropesc un ghid cu rădăcini mai adânci. La multe din relatări despre comorile orașului mi-am permis să adaug o mică serie de impresii personale.
Viena are un suflet străvechi. Suflet care împreună cu uşurința unei capitale a valsului, a inspirat noua şi vechea avangrdă deopotrivă. Rezultatul este un amestec de arhitectură magnifică şi farmec înduioşător.

Glorieta de la Schonbrunn
Glorieta este o clădire ornamentală ridicată de posesorii de castele sau parcuri în milocul naturii. Construcția are o arhitectură originală aparținând unor diverse stiluri și unor inspirații libere. Multe Gloriete sunt prelucrări ale unor modele din arhitectura antică și reprezintă inspirații de stil baroc, perioadă în care construcția lor a luat extindere.
Deși construcția de gloriete pare a fi mai veche, în sec.al 18-lea și în epoca neoclasică  micile temple în stil antic au revenit la modă, ele fiind dedicate muzelor sau zeilor antici (Venus sau Apollon) după apariția curentului literar romantic și al poeziilor elegiace. Glorieta a fost de multe ori folosită ca punct de belvedere pentru a admira frumusețea naturii înconjurătoare și posesiunile. Atunci când a fost construită în formă rotundă cu coloane grecești, ea a fost denumită și monopteros în țările germanice. 
Cea din parcul palatului Schönbrunn din Viena este, probabil, cea mai mare și mai cunoscută glorietă.
Glorieta a fost construită în 1775, fiind ultima clădire înălțată în grădina de la Schonbrunn, după planurile arhitectului imperial austriac Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg. Ea a avut scopul de a fi un punct de observație asupra grădinii și de a împodobi peisajul general al marelui parc în pantă crescătoare din spatele palatului.
Incununarea Proiectul arhitectural baroc de la Schonbrunn a fost încununat prin realizarea prin Glorietei sub domnia Mariei Teresia. Prin Glorietă s-a închis coloana vertebrală, axa de simetrie a domeniului, și majestuosul palat și-a găsit o contrapondere către limita opusă a complexului, dominantă prin poziția sa pe culmea dealului. Indiferent ca se privește silueta Glorietei din apropiere sau de la departare, nu se poate să nu se observe inspirația arhitecților, modul în care au valorificat cadrul natural pentru a accentua efectul vizual al acestui edificiu triumfal. Coordonarea construcției și proiectul final, așa cum s-a spus, i-au aparținut lui Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg, chiar dacă ideea de bază exista deja de câteva decenii.
Glorieta este o structură alungită, cu o secțiune centrală ce se apropie de ideea unui arc de triumf, flancată în părțile laterale de două aripi cu arcade semicirculare impozante. Deasupra edificiului central, este creat un ansamblu sculptural dominant, reprezentând vulturul imperial cu aripile desfăcute, așezat pe un glob aurit (globul solar), ținând în cioc cununa de lauri (simbol roman) și înconjurat de arme și trofee (arme albe, sceptru, etc). Simbolurile romane sunt predominante și la acest obiectiv. Habsburgii își asumau statutul de descendenți legitimi ai Romei antice. Sunt de remarcat cele patru grupuri statuare (trofee romane - o reprezentare apropiată de cea a trofeului de la Adamclisi) care străjuiesc scările de acces laterale. 
Este o construcție grandioasă și largă pe lățime. In general structura se aseamănă cu un arc triumfal flancat de arcade. Aripile laterale au aspectul unui portic înalt sprijinit pe coloane suple plasate în perechi apropiate.
Glorieta a devenit un simbol interpretat în mai multe moduri. Cu siguranță este dedicată cinstirii faptelor de arme, eroismului, puterii armatei imperiale. Insă, se pare că a existat și o nuanță mai subtilă. In concepția Mariei Teresia monumental pare a fi fost asociat ideii de "razboi just", de "război legitim", lucru conform idealurilor sec.al 18-lea. Impărăteasa, exponentă a absolutismului luminat, dorea să marcheze și pe această cale faptul că razboaiele epocii sale nu erau purtate fără sens (ori din capricii egoiste), ci în scopul restabilirii echilibrului de putere și pentru consolidarea ordinii prestabilite, de drept. 
Glorieta a fost construită ca un Monument al Războiului just, care conduce la pace. După urcarea pe tron a Mariei Teresia a început mai întâi Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748) și apoi Războiul de Șapte Ani (1756-1763).
Fațada frontală deține următoarea inscripție:
IOSEPHO II. AVGVSTO ET MARIA THERESIA AVGVSTA IMPERANTIB. ERECT. CIƆIƆCCLXXV
(Inălțată în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea și al împărătesei Maria Theresia, 1775).
Modul de scriere al anului utilizează o latinizare a literei grecești Φ (Phi) pentru numărul 1000. In Roma antică, era un lucru obișnuit să se reprezinte numărul 1000 prin litera grecească phi (CIƆ) în loc de M și 500 prin intermediul jumătății lui phi (IƆ) în loc de D.
O parte semnificativă a inscripției este adăugarea cuvintelor AVGVSTO și AVGVSTA, folosite ca o legătură cu primul împărat și zeu pământean roman AVGVSTVS și pretinșii săi moștenitori și succesori din familia de Habsburg care au deținut și demnitatea de împărați ai Sfântului Imperiu Roman de națiune germană până în 1806.
Elementele artistice de la Glorietă au o poveste interesantă. Majoritatea nu au fost executate special pentru aceasta lucrare, ci au provenit de la un palat renascentist deținut de familia imperială, Neugebaude, ridicat de Maximilian al II-lea în 1568. Niciodată complet finalizat, acel palat a ajuns în cele din urmă să fie preluat, în 1774, de armată și folosit ca depozit de muniție. Maria Teresia a ordonat, în prealabil, ca elementele decorative valoroase să fie demontate și folosite la remodelarea parcului și grădinilor de la Schonbrunn. Coloanele gemene, capitelurile, multe dintre elementele de arcadă, frizele cu capete de taur și alte decoratiuni mai mici care se văd astăzi integrate în Glorietă provin de la palatul Neugebaude
Glorieta este cel mai bun punct de privit depărtările de la Schonbrunn, atât asupra complexului imperial, cât și pentru o bună parte din oraș. Senzația este și mai puternică de pe platforma superioară a construcției. Acoperișul plat, cu balustrade de protecție a fost utilizat ca platformă de vizionare încă de la începutul sec.al 19-lea. 
Partea centrală a edificului a fost protejată cu sticlă în ultimul an de viață al Mariei Teresia și pe timpul sec.al 19-lea Geamurile au fost eliminate în 1925, dar repuse la loc la ultima renovare completă.
Glorieta a servit mult timp ca sală de mese și sală de festivități, precum și ca o sală de mic dejun pentru împăratul Franz Joseph. Sala de mese a fost utilizată până la sfârșitul monarhiei, acolo funcționând astăzi o cafenea. Ornamentele decorative sculpturale noi ale Glorietei au fost realizate de faimosul sculptor Johann Baptist Hagenauer din Salzburg. Glorieta a fost grav avariată de bombardamentele din al doilea război mondial, dar a fost restaurată deja în 1947 și apoi iarăși în 1995. 
De pe terasa Glorietei se poate aprecia cât de vast este arealul palatului imperial, palat cu o istorie îndelungată și zbuciumată. Vulturul și celelalte decorațiuni sculptate au fost realizate de Benedikt Henrich.
O replică mai puțin cunoscută și construită la scară de 90% a glorietei originale de la Schönbrunn a fost construită la aproximativ 23 km de Shanghai, în China.
După părerea mea Glorieta delimitează fericit partea de domeniu opusă palatului Schönbrunn și oferă o perspectivă deplină asupra domeniului, în special asupra grădinilor cu adevărat imense. Este însă un efort de grandomanie și de copiere desuetă a unor construcții antice. Este o construcție lipsită de optimism și este rece, deși este foarte vizitată de turiști. In următorul sfert de secol nu am mai simțit nevoia să mai ajung  la ea și nici să-i onorez cafeneaua-cofetărie.

Grădinile de la Palatul Schönbrunn
Deoarece Tante Hilda ne-a deschis porțile Vienei începând cu o părticică din mult iubitul palat Schönbrunn, de a doua zi ne-am început periplul prin capitala Habsburgilor din acest vast și valoros domeniu imperial.
Palatul Schönbrunn și împrejurimile sale formează un tot unitar. Proiectul baroc al palatului și grădinilor, împreună cu zonele adiacente amenajate în perioada în care a domnit Maria Teresia (Theresia), au rezistat până azi, foarte apropiat de forma lor inițială, determinând aspectul general, de început, al ansamblului de la Schönbrunn. 
Domeniul Schönbrunn are o istorie lungă și destul de agitată, care a început la sfârșit de evul mediu.
La începutul sec.al 14-lea domeniul se numea Katterburg, aparținea de o mănăstire și adăpostea o moară de apă, ferme și podgorii. In 1569 domeniul a intrat în posesia împăratului Maximilian al II-lea care a amenajat grădini imense în care creștea, pentru propria plăcere, curcani și păuni (animale exotice des întâlnite în grădinile regale din acele vremuri). Grădinile au fost apoi distruse de unguri, în 1605, dar refăcute parțial de dinastul Mathias I-ul și folosite de acesta și de urmașii lui pentru vânătoare. Legenda spune că în timpul unei vânători, împăratul ar fi descoperit Schöner Brunnen (în traducere, Izvorul Frumos), de la care se trage numele actual al întregului domeniu.
Incepând cu anul 1673 domeniul a devenit rezidența Eleonorei de Gonzaga, văduva împăratului Ferdinand al II-lea. Pentru aceasta a fost construit un frumos palat căruia i s-a zis Schönbrunn, nume găsit înscris în documente începând cu anul 1642. Eleonora de Gonzaga a cerut ca în jurul palatului să se amenajeze grădini imense, ca loc al festivităților și ceremoniilor care se desfășurau la curte. In perioada care a urmat, grădinile au fost extinse. In sec.al 17-lea au găzduit spectacolele în aer liber prin care împăratul Leopold I își etala talentul artistic de compozitor și actor. Acest stil de viață a luat sfârșit în 1683, când turcii au asediat Viena și au devastat palatul, acesta aflându-se în afara zidurilor de apărare la o destul de mare distanță.
După acele evenimente, împăratul Leopold I s-a hotărât să dea domeniul fiului său, Joseph, pentru ca acesta să își construiască acolo un palat demn de un viitor împărat. La inițiativa câtorva membri ai nobilimii, arhitectul Johann Bernhard Fischer von Erlach, care studiase la Roma, a fost invitat să întocmească planurile viitoarei curți imperiale. Cum planurile inițiale au fost aproape utopice, von Erlach a început mai întâi cu construirea unei cabane de vânătoare, în 1696, dar care nu a fost  terminată complet în timpul vieții prințului Joseph.
Planurile pentru gradină au fost realizate de către Jean Trehet, un elev al lui Andre Le Notre (faimos proiectant de grădini francez) și datează din 1695. De-a lungul axei centrale, Trehet a amenajat parcelele centrale, scoase în evidență de o zonă în formă de stea și flancate de diferiți arbori și arbuști. Initial, grădinile baroce erau parcurse de alei largi,  amenajate în așa fel încât să formeze un labirint (labirintul era un element aproape obligatoriu în grădinile de acet tip, din acea perioadă).
In 1728, domeniul Schönbrunn a intrat în posesia împăratului Carol al VI-lea, dar acesta nu îl vizita decât rareori, pentru a vâna fazani. In cele din urmă, Schönbrunn a revenit fiicei sale, Maria Teresia (1740-1780), care a îndrăgit nespus de mult cabana de vânătoare și grădinile care o înconjurau. Astfel a început o epoca de aur pentru domeniul Schönbrunn, palatul de aici devenind curte imperială și centrul vieții politice din acea vreme. Extinsă și reconstruită după planurile arhitectului Nikolaus Pacassi, între 1743 și 1763, fosta cabană de vânătoare a fost transformată într-un magnific palat rezidențial, decorat cu interioare costisitoare, în stil rococo.
In timp ce Maria Teresia se ocupa de palat, consortul ei, Franz I de Lorraine (de Lorena), s-a dedicat amenajării grădinilor. Parcul a fost extins și îmbogățit cu încă o zonă cu alei dispuse în forma de stea, precum și cu două alei principale largi, dispuse în diagonală și a căror intersecție era îndreptată înspre palatul imperial. Imensele grădini în stil baroc aveau menirea să fie un simbol al puterii imperiale și erau văzute ca o continuare, în exterior, a decorațiunilor somptuoase din palat. Partea din spate a palatului conducea înspre o zonă imensă amenajată cu straturi simetrice de flori și gazon. Acestea erau mărginite de tufe de buxus și pietriș colorat, totul aranjat prin diferite modele brodate, stil cunoscut ca ''parterre de broiderie''. Zona de straturi de flori era flancată în dreapta și stânga de boscheți ornamentali care, prin modul în care erau tunși, formau pereți verzi străpunși de câteva pasaje de trecere spre exterior.
In 1753, împăratul Franz Stephan, care era pasionat de științele naturii, a inaugurat Gradina Botanică Olandeză în partea de vest a parcului. Cu un an înainte, tot el inaugurase menajeria de la Schönbrunn, considerată acum prima din Europa.
In timp ce palatul și grădinile au fost aproape terminate, în anul 1770, dealul Schönbrunn, aflat în spatele zonei principale cu straturi de flori, rămăsese neamenajat. Arhitectul curții, Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg, a realizat planuri elaborate minuțios pentru amenajarea acestuia însă Maria Teresia, rămasă văduvă în 1765, a ales ca acesta să fie decorat mai simplu, prin amplasarea numai a Fântânii Neptun la poalele dealului și construirea în vârful acestuia a Glorietei (1775). Dealul avea să fie urcat pe alei simple, trasate în zig-zag.
In aceași perioadă, zona cu straturi de flori a fost parțial reamenajată. De-a lungul bordurilor verzi au fost așezate 32 de statui, plasate câte 16 pe fiecare parte și reprezentând personaje mitologice (statuile au fost realizate în 1777 în atelierul sculptorului Johann Wilhelm Beyer). Tot în această perioadă pe domeniu au fost ridicate și amenajate numeroase clădiri și elemente de interes, precum Complexul de ruine romaneFântâna cu obelisc și Fântâna Izvorului Frumos. Toate aceste proiecte au fost terminate în 1780, anul în care a murit Maria Teresia. Cu un an înainte toate grădinile, mai puțin grădina privată, au fost deschise publicului.
Intre anii 1880 și 1882 a fost construită (Palmenhaus) Casa Palmierilor, o seră de dimensiuni monumentale unde se găsesc o mulțime de plante din diverse zone climatice. Ultimul proiect dus la bun sfârșit în grădini a fost Casa Ceasului Solar, (ulterior Casa Deșertului) ridicată în 1904, casa care adăpostește o colecție imensă de plante exotice. (Wüstenhaus). Aici sunt prezentate segmente de habitat ale zonelor aride din Africa, Australia, Asia și America. Ea adăposteşte o colecţie unică de cactuşi, unii imenși. 
Zona centrală
Pentru a respecta princiipiile unei grădini în stil baroc, grădinile de la Schönbrunn exprimau din plin statutul împăratului și au fost amenajate în strânsă legătură cu arhitectura palatului, fiind, într-un fel, o continuare a decorațiunilor somptuoase din interior. Axul central al palatului corespunde cu linia centrală a grădinilor, după cum s-a spus, iar simetria acestora a fost determinată de aleile ortogonale și diagonale.
Priveliștea care se prezenta vizitatorilor în partea din spate a palatului cuprindea zona cu straturi de flori amplasate simetric. Straturile erau formale și delimitate cu pietriș colorat aranjat în modele foarte delicate.
Fantana lui Neptun
Situată la poalele dealului aflat în spatele palatului, fântâna face parte din planul de ansamblu al grădinilor, avizat de Maria Teresia în 1770. Excavațiile pentru bazin au început în 1776, iar fântâna a fost terminată patru ani mai târziu, chiar înainte de moartea împărătesei (29 noiembrie 1780). Cel mai probabil, fântâna a fost realizată după planurile lui Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg, iar statuile propriu-zise, realizate din marmură de Sterzing (o localitate din Tirolul de Sud), au fost sculptate de Wilhelm Beyer.
Peretele din fundal, care protejează un bazin mare alungit, a fost ridicat după forma circulară a dealului și înfrumusețat cu o balustradă cu vaze de piatră, formează spatele bazinului. In centrul zidului se află o plintă semi-ovală din care se ridică grupul statuar ce îl reprezintă pe zeul mărilor, Neptun.  Soclul masiv, în doua trepte, crează tot atâtea căderi ale apei și este decorat cu măști și ghirlande florale.  Deasupra soclului este realizat un peisaj stâcos, iesit parcă din mare, unde Neptun și însoțitorii săi sunt creați din marmură de Sterzing. Zeul mărilor, în pozitie verticală, relaxată, aflat într-un car în formă de scoică, ține în mâna stânga tridentul.
In stânga lui se află o nimfă, iar în dreapta îngenunchiată zeița Thetis, care îi cere să calmeze apele pentru fiul său Achiles, plecat să cucerească Troia. Tema zeului mărilor este des întâlnită în lucrările decorative din secolele  16-18.  La poalele grotei pe care este așezat Neptun să regăsesc mai multe creaturi mitologice, elemente fantastice cu temă acvatică. Carul zeului este tras de cai de mare, conduși de tritoni, ființe jumătate om, jumătate pești (se observă că nu au picioare, ci prelungiri tip coadă de pește). Detaliile sunt absolut remarcabile, atât la nivelul personajelor principale din grup (precum superba nimfă din stânga zeului), dar și al elementelor decorative - cochilii spiralate de diverse forme, melci, dar și motive vegetale marine.
Folosirea simbolică a lui Neptun, zeul stăpân absolut al apelor, este, după cum s-a spus, un motiv comun în arta sec. 16-18. Se sugerează astfel controlul exercitat de monarhi asupra națiunilor pe care le conduc.
     In proiectul inițial grupul statuar a fost gândit ca având drept fundal simplu pajistea dealului. Ulterior, în sec.al 19-lea, s-a plantat un ecran de arbori în spate (atât arbori comuni, cât și "peretele" de arbori decorativi), pentru protecție.
In spatele Fântânii lui Neptun, un drum în zig-zag duce spere Glorită. Terenul din jurul Glorietei este mai puțin amenajat și are câteva zone asemănătoare cu pădurea.
Ruinele romane
Numite inițial ruinele din Cartagina, ruinele false se află la poalele împădurite ale dealului Schönbrunn. Sunt realizate astfel încât ruinele par reale. Adevărul este însă altul, ele imitând o modă englezească. Incepând cu mijlocul sec.al 18-lea în Anglia erau la modă ruinele construite pentru impresia artistică pe care o lăsau. Amenajat după planurile lui Johann Ferdinand von Hohenberg și terminat în anul 1778, complexul este perfect integrat în peisajul care îl înconjoară.
Hohenberg a recreat la Schönbrunn ruinele unui templu din Roma Antică, templu dedicat lui Vespasianus și Titus (templu care n-a existat niciodată). Drept model a folosit gravurile realizate de Giovanni Battista Piranesi în jurul anului 1756. In contrast cu Glorieta, toate elementele arhitecturale ale ruinelor, inclusiv coloanele și reliefurile au fost realizate sub stricta supervizare a arhitectului curții. Decorațiunile din piatră au fost executate de sculptorii Beyer, Henrici și Franz Zacherle.
Ansamblul ruinelor romane de la Schönbrunn este format dintr-o zonă centrală în formă rectangulară, încercuită de un arc semicircular, ai cărui pereți laterali dau impresia de edificiu antic care pare ca se dărâmă încet, încet. In mijloc se află arcul, împărțit în arhitravă și friză, decorat cu basoreliefuri de inspirație romană. Pereții laterali sunt proiectați în unghiuri drepte și prezintă, pe lângă același tip de decorațiuni în relief, și statui și busturi  de imitație clasică.
Construcția care se ridică în spatele arcadei centrale a fost menită inițial să semene cu o cascadă. Ea duce înspre statuia lui Hercule în luptă cu cerberul, un câine cu trei capete care păzește intrarea în Hades. La picioarele lor se află Hidra, învinsă.
Dincolo de efectul romantic și pitoresc pe care îl oferă privirilor acest ansamblu, efect dorit de către arhitect, faptul că inițial construcția a fost denumita Ruinele din Cartagina, poate fi o aluzie la faptul că inițial construcția trebuia să aducă aminte de victoria Romei asupra Cartaginei. Timp de secole, Habsburgii s-au considerat și au fost văzuți ca reprezentanți și chiar descendenți legitimi ai împăraților din Imperiul Roman. Astfel, edificiul trebuia să fie o expresie a revendicărilor lor.
Gradina privată
Cunoscută și drept gradina prințului Rudolf, aceasta se află în apropierea fațadei de est a palatului și a primit numele în anul 1870, după ce apartamentele din acea parte au fost mobilate și amenajate pentru printul Rudolf, dispărut prin sinucidere la Mayerling. Cele patru secțiuni ale grădinii sunt subliniate de straturi formale și au în centru un exemplar maiestuos de tisă. Cum gradina este ferită de vânturile puternice, pe timpul verii ea este gazda unei expoziții splendide de lămâi.
Fântâna Obeliscului
Parcul de la Schönbrunn este, în principiu, delimitat pe latura opusă Palatului de trei repere principale: Glorieta în centru, Gradina Zoo la vest si Fântâna Obeliscului la est. Fântâna Obeliscului a fost proiectată de arhitectul Johann Ferdinand Hetzendorf von Hohenberg și construită, conform inscripției aurite de la baza obeliscului, în 1777. Sculpturile au fost realizate de Benedikt Henrici, parțial după schițele lui Wilhelm Beyer (numele acestuia se tot repetă legat de obiectivele din parc).
Fântâna Obeliscului, care închide aproape apoteotic diagonala principală și aleile care converg în acest punct din partea estică a parcului, place foarte mult. Desigur, nu se poate compara dimensional cu Fântâna lui Neptun, însă încântă mai mult prin concepție și detalii. Imaginea sugerată este a unui pârâiaș izvorând dintr-o grotă, într-o idilică zonă populată de zeități asociate apei. Există trei alimentari cu apă ale bazinului fântânii, cea principală sau centrală, din gura unei măști și două secundare, laterale, din vasele zeităților. Un zid arcuit, decorat cu o balustradă cu vaze impozante, protejează ansamblul de eventualele scurgeri și șuvoaie pluviale ce ar putea apărea pe panta dealului din spatele fântânii.
Evident, elementul simbolic principal al ansamblului este obeliscul. Obeliscul de la Schönbrunn, trimițând spre simbolistica egipteană, nu este unul original. S-au gravat mai multe hieroglife și se afirma, la începuturi, că acestea ar povesti istoria dinastiei de Habsburg, însă era o adevărată minciună, pentru că Champollion a descifrat scrierea hieroglifică abia în 1822. Simbolistica edificiului rămâne însă, ea fiind atent concepută. Obeliscul este sprijinit pe spatele a patru țestoase aurite, simbol al stabilității monarhiei și al unei guvernări ferme. Ca simbol cosmic egiptean, un obelisc este asociat cu soarele, reprezentat aici de globul auriu plasat în vârf. De fapt aceasta este și esența. Structura de tip obelisc simbolizează drumul razelor către pământ. Deasupra sferei solare se află un vultur, de asemenea aurit. El este simbolul monarhului, mediatorul între cer și pământ, elementul de legătură între voința divină și supușii pământeni. Doar împăratul (vulturul...) se poate apropia de globul solar. Fântâna Obeliscului exprimă năzuința Habsburgilor spre dominație absolută și eternă. De fapt, în majoritatea obiectivelor din parc, Maria Theresia (Teresia în exprimarea română obișnuită) a dorit să includă o idee referitoare la monarhie, la dinastia de Habsburg, sau la Austria, care să fie transmisă posterității.
Fântâna arată minunat noaptea, fiind prevazute multe surse de iluminare, probabil cu o cromatică extinsă. Puțini au însă ocazia și timpul de a vizita parcul de la Schönbrunn după lăsarea serii. Puțin mai la nord se găsește Fântâna Frumosului Izvor, în partea estică a întinderii plate a grădinii Grande Parterre (Marele Parter). Sculptura de marmură și izvorul acestei fântâni sunt protejate de o cabină zidită în stilul baroc al vremii. La prima vedere această măsură nu pare justificată și anulează farmecul fântânii.

Grande Parterre
Prima parte a imensei grădini, cea care pornea dinspre palat spre colina Glorietei, era și este plată și acoperea cea mai mare parte a suprafețelor amenajate. Ea se numea Grande Parterre și părea, cu drept cuvânt, că era o continuare a parterului palatului, fiind o extensie a interioarelor magnifice. Axa centrală a grădinilor vizibile era formată de o linie ce unea centrul palatului cu centrul Glorietei din depărtare. Grande Parterre era împărțită în două părți strict simetrice, despărțite de alei din pietriș. Totul era acoperit de ronduri de flori ce urmau modele de broderie. De ambele părți Grande Parterre era mărginită de șiruri de arbuști cu coroanele fasonate cu măiestrie și aliniate militărește, străpunse din loc în loc de mici spații de trecere și de spații ascunse. Pe laturile Marelui Parter sunt aliniate cele 32 sculpturi, care reprezintă zeități și virtuți și de care s-a amintit. Statuile au toate poziții verticale și aproape statice, deși sunt ornate cu veșminte bogate de inspirație antică. Toate au siluete svelte, unele în contrast cu personajul reprezentat, precum statuia lui Hercule și a lui Apollo. Sunt statui ce povestesc că au luat naștere în același atelier autohton și nu au preluat dinamica și finețea celor antice. Cu toate acestea ele au darul de a da ceva variație peisajului grădinii.
Grand Parterre este minunat la nivel de detaliu, însă este cu adevarat fabulos dacă poate fi admirat și apreciat în integralitatea sa. Se poate face acest lucru de la ferestrele de la etajul palatului, în timpul unei vizite sau, poate mai bine, de pe deal de la poalele sau de pe platforma Glorietei.

Grădina Tiroleză
In partea de răsărit a parcului se poate vizita Grădina Tiroleză cu cabana ei originală. In 1874 o a doua cabană a fost construită pentru împărăteasa Sissi (Elisabeth). Acum aici se găsește un restaurant cu camere frumoase şi cu o grădină de vară umbroasă. Obiectivul acesta pentru gurmanzi se află în partea superioară a Grădinii Zoologice, lângă istoricul Haidachhof din Tirol.

Bazinele Naiadelor
Arhitecții au creat în parc simetric cu jumătățile dispuse față de axa centrală Palat - Glorietă, două spații deschise de tip stea, două intersecții. Practic în aceste zone converg simetric aleile din partea estică și, respectiv, vestică, a parcului, ca niște raze ce pornesc de la un disc solar. In centrul fiecărei dintre aceste două zone de convergență se găsește câte un bazin, iar simetria se extinde până la identitatea temei abordate în ambele locuri. Se descoperă astfel aici lucrările ce poartă numele de Bazinele Naiadelor. Ambele grupuri statuare din bazine sunt realizate de sculptorul austriac Beyer. Este vorba despre reprezentarea unei naiade aplecându-se asupra unei păsări de apă. Naiadele reprezintă în mitologie una dintre cele trei categorii principale de nimfe, și anume ființele asociate apelor dulci (izvoare, pârâiașe, râuri, lacuri). O naiadă era strâns legată de apa căreia îi era asociată și legenda spune ca dacă râul respectiv seca, atunci și naiada murea, dispărând odată cu el.


Grădina Zoologică 
Zoo de la Schönbrunn este cea mai veche grădină zoologică din lume şi a fost nominalizată deja de patru ori printre cele mai bune grădini zoologice din Europa. Ursuleţii Panda, puii de elefant, dar și multe alte animale rare sunt atracții pentru mai mult de două milioane de vizitatori anual.
In vara anului 1752 împăratul Francois de Loraine, soţul Mariei Teresia, și-a condus musafirii prima oară prin menajeria nou amenajată în grădina palatului Schönbrunn. De atunci există la Viena cea mai veche grădină zoologică a lumii.
Incă din 1906 a fost consemnat un eveniment senzaţional la Schönbrunn: pentru prima dată în lume s-a născut în captivitate, la Viena, un elefant african. In 2007 a urmat a doua premieră mondială: pentru prima oară a venit pe lume, într-o grădină zoologică, un pui de urs Panda prin reproducere naturală. Micuţul Panda din Schönbrunn s-a numit Fu Long. In august 2010 a venit pe lume al doilea pui de urs, iar în august 2013 a venit al treilea. Și elefanţii au pui din septembrie 2013. Numărul animalelor a crescut constant până în anul 1945, când cu ocazia bombardamentului Aliațior asupra Vienei, o parte din Gradină a fost distrusă și un număr mare de animale au fost ucise.

Grădina Zoologică de la Schönbrunn se numără astăzi printre cele mai moderne și bine amenajate grădini zoologice ale lumii. Habitatele animalelor sunt amenajate deosebit de generos și foarte apropiat de mediul natural. Aici trăiesc peste 390 de specii de animale și 4.000 de indivizi - de la tigrul siberian și hipopotam până la rinocer. Atracțiile principale sunt Pavilionul pădurii tropicale, parcela întinsă dedicată Americii de Sud și pavilionul denumit Urangerie, noul cămin al urangutanilor din Viena. In primăvara anului 2010 a fost inaugurat traseul tematic „Aventuri în natură". Incepând cu luna mai 2014, la Grădina Zoologică pot fi admiraţi din nou urşii polari. Noua construcţie "Zona Franz Josef" are o suprafaţă de 1.700 m² și oferă suficient spaţiu de joacă uriaşului alb. Pentru prima dată, urşii vor putea fi observaţi şi când fac scufundări. Grădina Zoologică se extinde în fiecare an cu construcţii noi spaţioase şi ornate pentru animale. Cu toate acestea, șarmul istoric al Grădinii Zoologice se păstrează. Grădinile au fost dotate la sfârșitul sec.al 19-lea și cu o cușcă foarte înaltă pentru porumbei, cușcă care transmite tot caracteristici baroc și este acoperită cu tablă de cupru.
Muzeul Caleștilor adăpostește o foarte importanță colecție de calești de paradă, echipaje, echipamente, scaune ale conducătorilor și alte efecte din domeniu, din secolele 17, 18 și 19; caleștile Mariei-Louise, ale lui Napoleon, ale lui Franz Jseph și Elsabeth, phaetonul regelui Romei, valtrapuri și harnașamente somptuoase, luxoasa caleașcă de încoronare a împăratului Francois de Loraine, soțul Mariei Teresia, aurit și și ornat cu picturi, tras de opt cai albi.
Exponatele, multe la număr și absolut impresionante, au ajuns aici în 1922, când cea mai mare parte a inventarului fostelor grajduri imperiale de la Hofburg a fost transferată la Schönbrunn.
Labirint
Coborând de la Gloriette spre zona centrală a parcului, pentru o apropiere de latura sa vestică se intră într-o zonă mult iubită de copii la Schonbrunn, în "Irrgarten & Labyrinth", cum spun austriecii. Structurile de tip labirint, create din arbuști decorativi, au început sa fie la mare modă în Europa Apuseană din sec.al 16-lea, ori poate chiar mai devreme. In epoca respectivă, aproape fiecare palat, castel, sau reședință nobiliară, unde exista o preocupare pentru grădini, dispunea și de o zonă amenajată în acest mod, oricât de mică sau simbolică ar fi fost. Nici resedința imperială de vară austriacă nu putea face excepție de la această regulă.
La Schönberunn reamenajarea s-a realizat cu mare inspirație, atât prin gruparea mai multor tipuri diferite de zone de labirint (există astfel Labirintul cel Mare, cu pereți de peste 2,10 metri, dar și zone pentru copii, cu vegetația până la 1,50 metri), dar mai ales prin diversificare, prin alipirea în acest sector a unei zone destinate celor mici, dornici de joacă. Sectorul respectiv, denumit Labyrinthikon, a fost proiectat pe baza conceptului de descoperire prin joc și se adresează tuturor, nu numai generației celei mai tinere.
Parcul de la Schönbrunn este imens și are multe obiective interesante. Funcție de timpul disponibil, ele pot fi sau nu atinse. De exemplu, trebuie ajuns în partea de est la Mica Glorietă, la izvorașul "Schöner Brunnen" sau la piscina publică, la băile de la Schönbrunn. Tot așa, există destule repere din partea de vest care ar trebui atinse. Toate cele din urmă  prezintă mai puțin interes. In Viena sunt infinit mai multe obiective mai interesante. Toate sunt, însă, taxate abundent. 
Cu ajutorul lui trenului Schönbrunner Panoramabahn, un tren acţionat cu locomotivă diesel, vizitatorii pot ajunge comod la toate obiectivele turistice ale moştenirii culturale a Habsburgilor din acest domeniu, cu o suprafaţă de 176 de hectare. Pentru vizitarea grădinilor în ritm alert este nevoie de cel puțin o jumătate de zi pentru vizitatorii cu o condiție fizică bună.
O tură întreagă prin parcul castelului include nouă staţii şi durează aproximativ cincizeci de minute, la o viteză de deplasare între 10 şi 15 km/h.
Datorită trenului panoramic, muntele Gloriette nu mai constituie un obstacol pentru familiile cu copii mici şi pentru persoanele în scaun cu rotile: ultimul vagon al trenului dispune de o platformă de elevare hidraulică pentru scaune cu rotile şi cărucioare pentru copii, precum şi de un ajutor pentru urcare. Fiecare garnitură de tren, compusă din trei vagoane, oferă loc pentru un total de 55 de călători.
Cele două trenuri circulă zilnic între orele 10:00 şi 18:00. La Gloriette şi la castelul Schönbrunn, ele se opresc la orele fixe şi la şi jumătate.
Deși foarte frumos concepute și întreținute, grădinile sunt exagerat de întinse, aproape că au darul de a descuraja pe vizitatorul decis să le cerceteze și să le aspire farmecul în totalitate. Se pune chiar întrebarea despre cum își parcurgeau grădinile înalții dinaști, sau cum ajungeau în colțurile cele mai pitorești. Probabil în lectică sau mici trăsurici. 

Palatul Schonbrunn
Palatul Schönbrunn împreună cu clădirile înconjurătoare şi parcul său imens este unul din monumentele culturale de cea mai mare importanță ale Austriei. A fost folosit ca reşedinţă de vară a dinastiei imperiale de Habsburg. Este un edificiu grandios și considerat un vârf al stilului baroc (probabil al stilului baroc austriac).
Palatul a fost construit pentru a rivaliza cu palatal Versailles din Franţa, într-un stil baroc autentic. Din lipsă de fonduri nu a putut rivaliza totuși cu cel francez.
Impăratul Franz Joseph (a domnit între anii 1848-1916) s-a născut aici în 1830 și tot aici și-a petrecut ultimii ani din viaţă. Se pot admira și vizita apartamentele magnifice ale Mariei Teresia (camera de zi, dormitorul și salonul în care timp de 6 ani Mozart a cântat pentru împărăteasă).
Deasemenea, sunt magnifice saloanele şi apartamentele cuplului imperial Franz Joseph și Sissi (Elisabeth). Interiorul este o orgie de tavane împodobite cu frescă, candelabre de cristal, oglinzi uriaşe şi ornamente aurite. Candelabrele de cristal de Bohemia și căminele cu plăci de poţelan alb fac parte din ornamentația luxoasă și armonioasă al palatului.
Sălile, camerele şi birourile lui Frantz Joseph sunt simple și puțin pretențioase, în contrast cu camerele oficiale și de oaspeți.
In 1772, Wolfgang Amadeus Motzart, la vârsta de 6 ani, a susținut un concert în Sala Oglinzilor.
In Camera Rotundă Chinezească (Chinesische Kabinette) se țineau conferințe secrete ale Mariei Teresia cu prințul Kaunitz, cancelarul de stat. Napoleon s-a întâlnit cu generalii lui în Vieux-Laque-Zimmer, iar în Salonul Chinezesc decorat cu Alabastru (Blauer Chinesischer Salon) împăratul Carol I a semnat abdicarea sa, în 1918, marcând astfel sfârşitul a 640 de ani de dominaţie Habsburgică în Austria și căderea monarhiei. Camera Milioanelor (Millionenzimmer), lambrisată cu panouri de lemn de trandafir şi decorată de la podea la plafon cu miniaturi persane și indiene  inestimabile, este probabil cea mai magnifică  și stupefiantă cameră.

Palatul Schönbrunn și împrejurimile sale formează un tot unitar pentru vizitatorul de astăzi. Aspectul baroc al palatului și al grădinilor, împreună cu zonele adiționale amenajate în perioada în care a domnit Maria Teresia, au rezistat până azi, mai mult sau mai puțin, în forma lor inițială și determină și astăzi aspectul general, de început, al ansamblului de la Schönbrunn
Domeniul Schönbrunn are o istorie lungă și destul de agitată, care a început la sfârșit de evul mediu.
La începutul sec.al 14-lea domeniul se numea Katterburg, aparținea de o mănăstire și adăpostea o moară de apă, ferme și podgorii. In 1569 domeniul a intrat în posesia împăratului Maximilian al II-lea care a amenajat grădini imense, împrejmuite, în care creștea fazanirațecerbi și mistreți, pentru propria plăcere, și o parte mai mică a populat-o cu curcani și păuni (animale exotice des întâlnite în grădinile regale din acele vremuri). Grădinile au fost apoi distruse de unguri, în 1605, dar refăcute parțial de dinastul Mathias I-ul și folosite de acesta și de urmașii lui pentru vânătoare. Legenda spune că în timpul unei vânători, împăratul ar fi descoperit Schöner Brunnen (în traducere, Izvorul Frumos), de la care se trage numele actual al întregului domeniu.
Incepând cu anul 1673 domeniul a devenit rezidența Eleonorei de Gonzaga, văduva împăratului Ferdinand al II-lea. Pentru aceasta a fost construit un frumos palat căruia i s-a zis Schönbrunn, nume găsit înscris în documente începând cu 1642. Eleonora de Gonzaga a cerut ca în jurul palatului să se amenajeze grădini imense, ca loc al festivităților și ceremoniilor care se desfășurau la curte. In perioada care a urmat grădinile au fost extinse. In sec.al 17-lea au găzduit spectacolele în aer liber prin care împăratul Leopold I își etala talentul artistic de compozitor și actor. Acest stil de viață a luat sfârșit în 1683, când turcii au asediat Viena și au devastat castelul.
După acele evenimente, Leopold I (1658-1705) s-a hotărât să dea domeniul fiului său, Joseph, pentru ca acesta să își construiască acolo un palat demn de un viitor împărat. La inițiativa câtorva membri ai nobilimii, arhitectul Johann Bernhard Fischer von Erlach, care studiase la Roma, a fost invitat să întocmească planurile viitoarei curți imperiale. Conform dorinței împăratului, palatul trebuia să eclipseze toate celelalte reședințe regale din Europa, inclusiv Palatul Wersailles. Cum planurile inițiale au fost aproape utopice, von Erlach a început mai întâi cu construirea unei cabane de vânătoare, în 1696, dar care nu a fost terminată complet în timpul vieții lui Leopold I. Arhitectul von Erlach a proiectat la început un plalat cu multe aripi și terase pe o colină (astăzi a Glorietei) care costa excesiv de mult. Cabana de vânătoare începută în 1696 și la moartea lui Leopold I, în 1705, a fost parțial terminată.
Joseph I, urmașul lui Leopold I, a petrecut cea mai mare parte a timpului în partea terminată a clădirii. Totuși până la mijlocul sec.al 18-lea nu s-au mai făcut progrese. Abia Maria Theresia a ordonat arhitectului curții Nicolaus Pacassi terminarea palatului.
Planurile pentru gradină au fost realizate de către Jean Trehet, un elev al lui Andre Le Notre (faimos designer de gradini francez) și datează din 1695. De-a lungul axei centrale, Trehet a amenajat parcelele centrale, scoase in evidență de o zonă în formă de stea și flancate de diferiți arbori și arbuști. Initial, grădinile baroce erau parcurse de alei largi,  amenajate în așa fel încât să formeze un labirint (labirintul era un element aproape obligatoriu in grădinile de acet tip, din acea perioadă).
In 1728, domeniul Schönbrunn a intrat in posesia împăratului Carol al VI-lea (1711-1740), dar acesta nu îl vizita decât rareori, pentru a vâna fazani. In cele din urmă, Schönbrunn a revenit fiicei sale, Maria Teresia, care a îndrăgit nespus de mult cabana de vânătoare și grădinile care o înconjurau. Astfel a început o epoca de aur pentru domeniul Schönbrunn, palatul de aici devenind curte imperială și centrul vieții politice din acea vreme. Extinsă și reconstruită după planurile arhitectului Nikolaus Pacassi, între 1743 și 1763, fosta cabană de vânătoare a fost transformată într-un magnific palat rezidențial, decorat cu interioare costisitoare, în stil rococo, iar parcul din spate a fost trasat de către Ferdinand de Hohenberg. Cu toate că palatul nu a căpătat caracterul grandios gândit de Ficher von Erlach, palatul Schönbrunn se prezintă, totuși, ca o operă reușită, pusă în valoare mult de perspectiva parcului său.
In timp ce Maria Teresia se ocupa de palat, consortul ei, Franz I de Lorraine (Lorena), s-a dedicat amenajării grădinilor.
Superbul palat avea sa devină reședința de vară la dorința Mariei Teresia, care s-a îndrăgostit din start de farmecul ansamblului arhitectural, adăugând teatrul si grădina. Preluand "conducerea", împărăteasa nu a ezitat să remobileze și redecoreze încăperile pe gustul ei, în maniera rococo și barocă, transformând Schönbrunn într-un spațiu perfect pentru ea și încântător pentru ceilalți. Tot pentru a o mulțumi pe împărăteasă, Nicola Pacassi a proiectat și frumoasele fațade galbene, lănsând fără să știe o nuanță astazi celebră : galbenul Maria Teresia, sau galbenul de Schönbrunn. Culoarea a fost atât de mult pe gustul Mariei Teresia, încat a fost folosită pentru toate clădirile administrative, prin lege.
Maria Tereza a fost o personalitate interesantă, fiind singura femeie din familia Habsburg care a ajuns pe tron, în 1740, la doar 23 de ani. Era o provocare imensă pentru o femeie, dar Maria Teresia, în ciuda interesului pentru artă, poezie, arhitectură, s-a dovedit suficient de puternică pentru a face față luptei politice. A avut nu mai putin de 16 copii, dar numai 10 au trait mai mult de cateva zile. Maria Tereza a ramas în istoria Austriei ca o împărăteasă diplomată și un important factor de stabilitate pentru imperiu, reușind să își apropie o mare parte din rivali prin căsătoriile aranjate cu pricepere. Dar mai presus de politică, Maria Teresia a fost o protectoare a artelor, iar Schönbrunn a fost marea sa slabiciune, dedicandu-i multă energie pentru a-l face palatul perfect.
Chiar atunci când puterea sa ajunsese la apogeu, Maria Teresia fiind respectată și chiar temută în Europa, suverana își găsea timp pentru Schönbrunn, palatul unde ăși ținea si consfătuirile de taină și unde a luat unele dintre cele mai importante decizii. In afara renovării și extinderii, împărăteasa a încercat să facă din Schönbrunn un frumos muzeu de artă universală, aducând aici piese exotice, lucrări și artefacte rare, picturi și sculpturi din Orient, sperând ca într-o bună zi aceste colecții să rivalizeze cu cele ale altor monarhi.
Istoria palatului avea să continue chiar dupa ce Maria Tereza nu mai era, dar nimeni nu avea să șteargă influența acesteia, iar, în mare, Schönbrunn a păstrat liniile stilistice trasate de împărăteasa care dovedise talentat și inspirație in domeniul arhitectural și cel artistic.
Numeroase amintiri istorice sunt legate de palat și de parcul său. Sub domnia Mariei Teresia (sau Theresia), Schönbrunn a fost reședința de vară a curții imperiale. Maria-Antoaneta, viitoarea regină a Franței, și-a petrecut aici copilăria. In sala de audiență a palatului, Mozart, de numai șase ani, a încântat pe împărăteasă și pe curteni cu precocitatea talentului său. In micul teatru al palatului tânărul geniu muzical a dirijat opera sa "Directorul teatrului" și tot ici s-a jucat, mai târziu, opera sa evoluată "Don Juan". In 1805 și în 1809, Napoleon I și-a stabilit cartierul  general în Schönbrunn. In 1815, pe timpul Congresului de la Viena, Marea Galerie a palatului a constituit cadrul recepțiilor care au reunit pe suveranii, prinții și diplomații ce participau la tratative.
După căderea imperiului francez, Schönbrunn a devenit reședința fiului lui Napoleon, tânărul rege al Romei. Plasat sub tutela bunicului său, tânărului i s-a interzis orice raport cu Franța și a cunoscut în această colivie aurită  un exil lung și a devenit duce de Reichstadt, pe care talentul lui Edmond Rostand l-a imortalizat sub numele de Aiglon.
La Schonbrunn s-a născut împăratul Franz Joseph și tot aici a murit după 68 de ani de domnie. Tot acolo a fost semnat de către Carol I, ultimul dintre Habsburgi, actul de abdicare de la 11 noiembrie 1918.
Marele corp al palatului dezvoltă pe 175 de metri o fațadă anterioară și una posterioară lipsite de suplețe, mod de costrucție care caracteriza marea perioadă barocă vieneză, pe timpul arhitectului Fischer von Erlach. Fațadele sunt simetrice. Unii consideră că armonia edificiului este susținută de culoarea ocru folosită la zugrăveală, culoare numită "galben de Schönbrunn", sau "al Mariei Teresia", pusă în valoare de ancadramentele verzi ale ferestrelor.
Intrarea principală, între două obeliscuri, se deschide în curtea din fața palatului, care este decorată cu două fântâni. Una dintre ele are figuri alegorice care reprezintă cele trei fluvii: Dunărea, Inn și Ems, în timp ce pe cealaltă fântână sunt prezente alegorii cu sculpturile ce reprezintă TransilvaniaGalicia și Lodomeria. 
In partea dreaptă a edificiului se găsește teatrul castelului construit în 1767 în stil rococo. Pe scena faimosului teatru au urcat Haydn și, desigur răsfățatul Mozart. In spatele clădirii principale se află parcul imens unde se ajunge pe cele două porți din dreapta și stânga.
Privind înspre grădină, în stânga, se găsește Wagenburg, care adăpostește colecția imperială de trăsuri, sănii și mijloace de transport, iar în partea dreaptă se află Oranjeria, unde sunt păstrate plantele și florile în timpul iernii, ca să fie la adăpost și multe plante din alte medii cu temperaturi mai ridicate..
In perioada înfloritoare, aici au trăit 1.000 de oameni în 1.441 de camere și 40 dintre aceste încăperile extravagante în care au locuit Franz-Josef și Elisabeta (Sissi) sunt deschise vizitatorilor.
Palatul adăpostește astăzi sute de încăperi care nu sunt deschise publicului și multe dintre acestea, cca. 150 de la ultimul etaj, sunt locuințe care aparțin primăriei.
Pentru cei care doresc să locuiască într-un centru istoric acolo unde au locuit împărății, în general persoane care au tangenţă cu istoria, este o listă de așteptare. Totuși cei care locuiesc aici au de respectat anumite reguli și anume nu au voie să modifice absolut nimic în locuință, nu au voie să își decoreze ferestrele sau să pună draperii de anumită culoare.
De asemenea, trebuie să se supună unor măsuri de control și de siguranță la intrarea pe poartă, dar sunt privilegiați cu o panoramă deosebită spre parcul palatului și spre Glorietă, asta dacă geamurile lor nu dau spre curtea din fața edificiului curtea.
Centrul castelului, inima cum s-ar zice, este Galeria cea mare (Grosse Galerie) de 40 m de lungă și 10 m. lată, unde se dădeau balurile și aveau loc festivitățile și recepțiile. Sala cu ferestrele cu arcade și oglinzi de cristal, este decorată cu fresce uriașe pe tavan. Fresca din mijlocul sălii are ca temă bunăstarea monarhiei sub cârmuirea Mariei Terezia.
După cum s-a amintit numai patruzeci de încăperi din cele 1441 pe care le cuprinde palatul, sunt amenajate în prezent pentru a fi vizitate. Ele sunt un triumf al stilului rococo al sec.al 18-lea. Coloritul roșu, alb și auriu, finețea și eleganța stucaturii ce încadrează volutele frescelor și tavanelor, lustrele de cristal, sobele de porțelan bogat ornate, tapițeriile și mobilele de preț, fac din apartamente un ansamblu foarte luxos, tulburător prin amintirile care sunt legate de ele.
Apartamentelor împăratului Franz Joseph și ale împărătesei Elisabeth le urmează sălile de ceremonii, cu trei încăperi decorate de pictorul austriac Joseph Rosa, cele două cabinete chineze cu lacuri și porțelanuri ce încadrează Mica Galerie. Acestea comunică prin arcade cu Marea Galerie, Marea Sală de ceremonii unde se păstrează celebrul portret al Mariei Teresia de Meytens.
Apartamentele invitaților contează prin cele mai bogate ale palatului: Salonul bleu, acoperit de tapițerii chineze, unde a fost semnat actul abdicării din 1918, camera "Vieux-Laque" unde a ținut conferințe însuși Napoleon, cu lambriuri negre ce încadrează remarcabile încrustații, "camera lui Napoleon" dotată cu tapițerii de Bruxelles, care a servit de salon de lucru al împăratului francez și unde, la 22 iulie 1832, a murit fiul său, ducele de Reichstadt, la 21 de ani, "Camera milionului", cu lambriu din lemn de trandafir din America de Sud, ce încadrează miniaturi persane și indiene pe pergament.
Traversând o ultimă serie de apartamente, unde o încăpere este amenajată în memorial al ducelui de Reichstadt (unde se află o mască de marmură a sa), se ajune în Marea Galerie, decorată cu stucatură aurită și picturi. Aici s-a desfășurat Congresul de la Viena, dintre 1814-1815. In teatrul baroc al palatului, restaurat în 1980, au loc reprezentații de vară. 
Cu riscul de a mai repeata unele informații este interesant  încă un tur de interior prin palat.
Făcând turul palatului se vizitează: Scara Albastră, Sala de billiard, Camera de Nuc folosită de Franz Joseph pentru audiențe, Biroul de stdiu al lui Franz Joseph, Dormitorul lui Franz Joseph, Cabinetul cu terasa de vest a Elisabethei ,,Camera de studiu a împărătesei Elisabeth, Camera Dressing, Camera Imperială, unde se lua masa. S-a consemnat că în 30 de minute se serveau cam 27 feluri de mâncare, destul de exagerat. Se poate presupune că porțiile nu erau prea mari și erau alese după gustul fiecărua, deoarece nu era nici timp, nici apetit pentru atâta mâncare.
Mai trebuie reamintite din nou: Camera Mariei Antoaneta, Camera copiilor, Cabinetul de mic dejun, Salonul Galben, Camera balconului, Camera oglinzilor, Camera Lantern cu ușa de marmură, Marea galerie, Mica galerie, Cabinetul chinezesc, Camera caruselului, Holul de ceremonii, Albastrul Salon Chinezesc, Camera cu vedere spre lac, Camera lui Napoleon-folosită chiar de cel al cărui nume îl poartă în anul 1805 și apoi în 1809. Napoleon s-a căsătorit cu Maria Louise, fiica regretatului împărat Franz II (1804-1835). Ulterior, camera a fost ocupată de fiul lui, ducele de Reichstadt, botezat Napoleon Franz; Camera de porțelanuri denumită Camera de milioane datorită panourilor de pe pereți cu prețiosul și exoticul palisandru, care are o exceptional de fină suprafață cu efecte estetice orientale, Cabinetul minuaturilor cu numeroasele picturi mici, multe dintre ele executate de copiii Mariei Teresia, Salonul goblenelor, camera de studiu a Arhiducesei Sophie, mama lui Franz Joseph, Salonul Roșu, Cabinetul de flori, Camera bogaților, unde părinții lui Franz Joseph-Karl și Sophie locuiau și unde el însuși s-a născut, Camera de studiu a lui Franz Karl, Camera de vânătoare, poate și altele care au scăpat. Apartamentele imperiale cu colecțiile de tacâmuri și vase folosite la dineuri reprezintă o aripă nedeschisă a palatului.
Deși aici, la Schönbrunn, totul este impunator și emană bogăție mai mare ca cea a apartamentelor de la Hofburg palatul seamănă cu o mare cazarmă cu colorit cazon de galben stins, ocru, iar marile grădini nu oferă o liniște deconectantă, proporțoinală cu întinderea lor oarecum exagerată. Luate singular, unele din lucrările plastice sunt atrăgătoare, sau interesante, dar domeniul pare prea sărac în artă. O mare parte din palat nu este deschisă publicului, probabil din lipsă de exponate.
După căderea monarhiei în 1918, nou-înființata Republica Austria a devenit proprietarul Palatului Schönbrunn și a conservat camerele, palatul devenind muzeu.
După al doilea război mondial și în timpul ocupației aliate din Austria (1945-1955), Palatul Schönbrunn, care era gol în acel timp, a fost rechiziționat pentru birourile Delegației britanice la Comisia Aliată pentru Austria și pentru sediul central al micii garnizoane militare britanice din Viena.
Mai târziu, el a fost folosit pentru evenimente importante cum ar fi întâlnirea dintre John F. Kennedy și Nikita Hrușciov din 1961.
In anul 1996 Palatul Schönbrunn și grădinile sale au fost înscrise pe Lista patrimoniului mondial UNESCO, ca un ansamblu baroc remarcabil și exemplu de sinteză a artelor.
Palatul Schönbrunn este cea mai populară destinație turistică din Viena, cu 2.600.000 de vizitatori în anul 2010. Sunt organizate multe concerte clasice cu muzica lui Mozart și a contemporanilor săi în sălile de spectacole, în Orangerie sau în Schlosstheater, teatrul palatului realizat în 1767 și aflat în partea sa dreaptă (restaurat în 1980).
Deși austriecii se mândresc grozav cu acest edificiu, mie mi-a ajuns o singură vizită, în 1979. Apartamentele mi-au transmis un sentiment de tristețe, de prăfuire a timpului peste suprafețe destinate unui lux ostentativ Edificiul nu are grația italiană, sau franceză și nici poezia de piatră fermă a palatelor spaniole. Am gândit mult la nevoile ce au determinat amploarea acestui edificiu și am conchis că multele camere au fost destinate demnitarilor și invitațlor nobiliari ai Curții imperiale, unui mare grup ce însoțea familia imperială de voie, sau de nevoie. Mulți ani mai târziu am avut ocazia să vizitez, în Austria, multe alte palate marcate de un gust artistic cu mult superior. Pe de altă parte, palatul acesta nu se bucură, la exteior, de o decorațiune barocă destul de de marcantă, față de interiorul recoco ce asigură o reală valoare. Turistul de rând este atras de dimensiunile impresionante ale întregului domeniu imperial, uitând de golul imens ce stăpânește marea parte a palatului. Pe deasupra trebuie spus că culoarea ocru de Schönbrunn este oribilă aplicată otova, fără elemente de ornament nuanțate discret în alte culori. Cât despre verdele deîncadrarea ferestrelor nu pot spune decât că este o inspirație de prost gust.

Muzeul de Artă Folclorică - Osterreichische Museum fur Volkskunden
Muzeul de Folclor Austriac a fost fondat în 1895 de către Michael Haberlandt și Wilhelm, sub numele de Hein Club Museum. Inițiativa a dorit, astfel, să realizeze un "Monument al statului multinațional." Reprezentanții Casei de Habsburg au acționat permanent ca protectori pentru club.
Stabilit pentru prima dată în localurile pieței de valori, muzeul s-a mutat în 1917 în palatul baroc destul de gol, Schönborn la adresa Landougasse 15-19. Muzeul a fost redeschis aici cu exemple din colecțiile de mobilier, modele din multe domenii artistice populare, sculpturi, artă populară religioasă, Nașterea Domnului, textile, metal, bijuterii, ceramică, bibliotecă foto și bibliotecă clasică.
Vice-cancelarul Reich-ului, Friedrich Karl Schönborn, a construit în anii 1708-1713 acest palat după inspirația lui Johann Lukas von Hildebrandt. Această construcție este considerată prima lucrare majoră a arhitectului vienez. De la înființarea muzeului, în 1917, s-au operat renovări în anii 1950 și 1980. Ultima reorganizare a colecției permanente s-a efectuat în 1994 și a dorit ca vizitatorii să înțeleagă și viața de zi cu zi care se desfășura în spatele exponatelor.
Cele mai multe exponate aparţin secolelor 17, 18, 19 şi prezintă viaţa şi tradiţiile oamenilor din regiunile Alpine şi a celor ce trăiesc de-a lungul Dunării. Exponatele cuprind costume populare tradiţionale, mobilă rustică, obiecte de gospodărie şi exponate ce prezintă viaţa de zi cu zi şi obiceiurile locale.
Pentru a deveni cât mai atrăgător, muzeul este şi gazda unor expoziţii de folclor din alte ţări.
Se apreciază că pentru vizitarea muzeului sunt necesare circa trei ore. Mie și lui Carmen ne-a trebuit mult mai puțin timp nefiind niște îndrăgostiți de etnologie și artă populară străină. Am plecat chiar cu convingerea că în România se găsesc muzee folclorice mult mai multe, mai diverse și mai bogate.

Catedrala Sfântul Ștefan
Edificiul măreț, în forma sa romanică și gotică, așa cum se prezintă astăzi în Stephansplatz (Piața Ștefan), a fost în mare măsură inițiat de Ducele Rudolf al IV-lea și s-a ridicat pe ruinele a două biserici mici anterioare, prima fiind o biserică parohială sfințită în 1147. Cel mai important edificiu religios din capitala Austriei, Catedrala Sf. Ștefan a fost martorul unor nenumărate evenimente importante din istoria acestei țări și a devenit, cu acoperișul său din țigle multi-colore, unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale orașului.
Stephansdom, sau biserica Sfântul Ștefan, este fără îndoială cu mult mai mult decât cea mai mare și cea mai înaltă biserică vieneză, este simbolul definitoriu al capitalei și catedrala națională austriacă, copilul drag al vienezilor alintat atât de frumos de acesta cu apelativul "Steffl".
Istoria acestui edificiu este ea însăși aproape miraculoasă, dacă o raportam la scara timpului. Marea catedrală a supraviețuit de-a lungul secolelor la două asedii turcești, războaielor religioase, artileriei franceze în perioada războaielor napoleoniene și apoi primului război mondial, fără a fi deteriorată prea serios. Primele distrugeri majore au fost provocate în faza finală a celui de-al doilea război mondial, iar lucrările de reparații și restaurare s-au desfășurat cu sprijinul financiar al tuturor landurilor austriece, demonstrându-se astfel importanta acestui simbol pentru întreaga națiune austriacă. 
Catedrala este construită în stil gotic târziu, cu o amprentă tipic germanică, variantă de stil gotic apreciată de specialiști ca neimpresionantă. In lucrările de specialitate se spune că este preferabilă simplitatea stilurilor gotice cu amprență franceză sau engleză, liniile clare promovate de acestea, față de miile de "cârlige" mici, ornamente și elemente de zidărie promovate de stilul germanic. Stephansdom a fost orientată pe direcția răsăritului de soare din ziua praznicului său, în anul în care a început construcția catedralei (1359).
Majestoasa biserică este catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Viena, un simbol al orașului și considerată centrul orașului. Are ca patron pe Sfântul Ștefan, primul martir creștin. Alegerea acestui patron are de-a face cu faptul că până la înființarea Episcopiei Vienei (în anul 1469), orașul a aparținut canonic de Episcopia de Passau, a cărei catedrală are de asemenea hramul Sfântului Ștefan.
Pe la mijlocul sec.al 12-lea, Viena a devenit un important centru al civilizației germane din estul Europei, iar cele patru biserici existente, inclusiv minuscula biserică parohială, nu mai corespundeau necesităților religioase ale orașului. In 1137, episcopul Reginmar de Passau și Leopold al III-lea al Austriei au semnat Tratatul de la Mautern, care se referea pentru prima dată la Viena ca la un oraș, „Civitas”, și transfera Biserica Sfântul Petru în Dioceza de Passau. In conformitate cu Tratatul, Margraful Leopold al IV-lea a primit din partea episcopului suprafețe întinse de terenuri dincolo de zidurile orașului, cu excepția notabilă a teritoriului alocat pentru noua biserică parohială, care va deveni în cele din urmă Catedrala Sfântul Ștefan. Deși se credea că a fost construită într-un câmp deschis din afara zidurilor orașului, noua biserică parohială a fost, în realitate, construită peste un cimitir vechi ce data din vremea Romei antice. Săpăturile efectuate în anul 2000 pentru un sistem de încălzire au scos la suprafață morminte de la adâncimea de 2,5 metri sub nivelul solului, care au fost datate cu carbon și s-a stabilt a proveni din sec.al 4-lea. Aceasta descoperire sugerează că o clădire religioasă mai veche a precedat Biserica Sfântului Rupert, care este considerată astăzi a fi cea mai veche biserică din Viena.
Fondată în 1137, prin Tratatul de la Mautern, biserica construită parțial în stil romanic a fost dedicată solemn, în 1147, Sfântului Ștefan, în prezența lui Conrad al III-lea al Germaniei, a episcopului Otto de Freising și al altor nobili germani care urmau să plece în Cruciada a doua. Deși prima structură a fost finalizată în 1160, reconstrucția și extinderea majoră a mărețului edificiu a durat până în 1511, proiectele de reparații și de restaurare continuând până în prezent. De la 1230 la 1245, structura romanică inițială a fost extinsă spre vest. Actualul perete vestic și turnurile în stil romanic datează din acea perioadă. In 1258 un incendiu a distrus o mare parte din clădirea originară și o structură nouă, mai mare, tot în stil romanic și reutilizând cele două turnuri, a fost construită pe ruinele vechii biserici și sfințită la 23 aprilie 1263. Aniversarea acestei a doua consacrări este comemorată în fiecare an de un sunet al clopotului cel mare, numit Pummerin, timp de trei minute, seara.
In 1304 ducele Albert I a dispus construirea unui altar cu trei nave în partea de est a bisericii, suficient de larg. Sub fiul său, ducele Albert al II-lea, lucrările au continuat, iar altarul albertin a fost consacrat în 1340 la aniversarea a 77 de ani de la consacrarea precedentă. Nava din mijloc este în mare parte dedicată Sfântului Ștefan și tuturor sfinților, în timp ce Sfânta Maria și cei 12 apostoli oferă motivele pentru navele din nord și respectiv sud. Altarul a fost extins din nou sub domnia fiului lui Albert al II-lea, Ducele Rudolf al IV-lea „Fondatorul”, pentru a crește influența religioasă de la Viena.
In 1365, la doar șase ani după începerea extinderii gotice a altarului albertin, Rudolf al IV-lea a ignorat statutul Domului Sfântul Ștefan ca biserică parohială simplă și a stabilit un grup de canonici ca la o catedrală mare. Această mișcare a fost doar primul pas în dorința Vienei de a fi sediu de dioceză. In 1469, împăratul Frederic al III-lea l-a convins pe Papa Paul al II-lea să-i acorde Vienei un episcop propriu, care urma să fie numit de împărat. In ciuda rezistenței de lungă durată a episcopilor din Passau, care nu doreau să-și piardă controlul asupra zonei, Dioceza de Viena a fost înființată canonic la 18 ianuarie 1469, cu Domul Sfântul Ștefan ca biserică catedrală. In 1722, în timpul domniei lui Carol al VI-lea, scaunul episcopal a fost ridicat la rangul de arhiepiscopie de către Papa Innocențiu al 13-lea.
In timpul celui de-al doilea război mondial Catedrala Sfântul Ștefan a fost salvată de la distrugerea intenționată din mâinile forțelor germane în retragere. Căpitanul Gerhard Klinkicht a ignorat ordinele date de comandantul orașului, Josef Dietrich, de a "trage o sută de proiectile și a lăsa doar moloz și cenușă". La 12 aprilie 1945, cu toate acestea, incendiile magazinelor din apropiere, provocate de jefuitorii civili, atunci când trupele ruse au intrat în oraș, au fost propagate de vânt spre catedrală, avariind grav acoperișul și provocându-i prăbușirea. Din fericire, zidirile de protecție construite în jurul amvonului, al mormântului lui Frederic al III-lea și alte comori au minimalizat deteriorarea celor mai valoroase opere de artă din interior. Reconstruirea a început imediat după război, cu o redeschidere parțială la 12 decembrie 1948 și o redeschidere deplină la 23 aprilie 1952. In anii postbelici monumentul a fost reconstruit cu mari eforturi financiare, ca un simbol al reclădirii Austriei.
Domul reprezintă cea mai semnificativă construcție gotică din Austria. El măsoară 107,2 metri în lungime și 34,2 metri în lățime.  (Se poate face o comparație cu dimensiunile unui stadion modern). Adevărata imensitate a edificiului se înfățișează cu adevarat la interior. Proporțiile absolut impresionante îl fac pe vizitator să se simtă strivit, apăsat de măreția catedralei, să se simtă copleșit de ceea ce este un simbol al casei divinității. 
De-a lungul timpului, funinginea și alte forme de poluare a aerului au afectat materialul de construcție și au imprimat bisericii o culoare neagră. Pe alocuri însă, în zonele vizate de proiectele recente de restaurare, există porțiuni unde se poate observa frumoasa culoare originală (o nuanță de crem alburiu).
Are patru turnuri, cel mai înalt fiind cel sudic, cu 136,44 de metri. Chilia din turn este accesibilă urcând 343 de trepte, de unde se deschide o panoramă deosebită asupra Vienei. Tot aici sunt atârnate în total 13 clopote.
Masivul turn sudic este elementul distinctiv, emblematic al catedralei. Inalt de 136 de metri, el a fost ridicat într-o perioadă de 65 de ani, între 1368-1433. In timpul celor două asedii turcești ale Vienei (1529 și 1683), aici s-a aflat pricipalul post de observare și comandă pentru apărarea orașului. Turnul a servit de asemenea ca punct de alarmare pentru incendii până în 1955.
Cel mai cunoscut clopot al Domnului Sfântul Ștefan, numit "Pummerin", se găsește însă în turnul nordic ce măsoară numai 68,3 metri. Acesta este al doilea cel mai mare clopot bisericesc funcțional, cu balans liber, din Europa. 
Turnul de Nord s-a dorit o replică în oglindă a celui sudic, adică egal, însă în cele din urmă proiectul s-a dovedit prea ambițios, din cauza resurselor financiare tot mai limitate (era perioada războaielor cu turcii) și contextului temporal al vremii, când epoca marilor catedrale gotice se apropia de sfârșit. Construcția sa a fost oprită în 1511, iar în 1578 a fost adăugat acoperișul renascentist, din tablă de cupru. Cu înălțimea sa de numai 68 de metri, turnul nordic ajunge aproximativ la jumătatea celui sudic, cu care ar fi trebuit să fie egal.
Inconjurând catedrala prin dreapta se remarcă în unghiul de sud-vest o copie a lanternei morților de stil gotic a cimitirului Sfântul Ștefan. In piața catedralei este trasat cu dale de culoare deschisă, conturul capelei Sfintei Maria-Magdalena care a servit ca osuar. Ocolind flancul sudic de al catedralei se remarcă pietre tombale, care amintesc de vechiul cimitir creștin alăturat capelei dispărute.
Intrarea principală în catedrală este numită și Riesentor ("Ușa uriașului" sau "Poarta gigantului"), deoarece deasupra sa a stat atârnat mai multe zeci de ani femurul unui mastodont descoperit cu ocazia săpăturilor pentru fundația Turnului de Nord. Această intrare de factură romanică este flancată de două turnuri în stil romanic, Heidenturme, fiecare atingând circa 65 de metri înălțime. Pătrate la bază și apoi octogonale, cele două turnuri adăposteau inițial clopote. Clopotele din turnul romanic de sud s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, dar clopotnița din turnul romanic de nord este operațională și în prezent. Aceste două turnuri împreună cu intrarea principală ("Ușa gigantului") sunt cele mai vechi părți ale bisericii. 
Ulterior, acoperișul Domului a fost decorat cu țigle colorate care desenează vulturul imperial cu două capete, precum și stemele orașului Viena și Austriei. 
Interiorul Domului Sfântul Ștefan a fost modificat constant pe parcursul secolelor, până în epoca barocă.
Alături de nenumărate altare și capele laterale valoroase, se poate vizita și tezaurul impresionant al bisericii: relicve ornate meșteșugit cu aur şi pietre preţioase, monstranţe, texte liturgice, cărți și veșminte bisericești. Mai mult, nenumărate personalităţi şi-au găsit locul de veci în Domul Sfântul Ştefan: împăratul Friedrich al III-lea a fost înmormântat într-un sarcofag impresionant de marmură roșie. Doar placa ce îl acoperă cântăreşte opt tone. Intr-o capelă separată se găseşte mormântul prinţului Eugeniu de Savoia, iar în catacombele Domului Sfântului Ştefan a fost înmormântat, printre alţii, ducele de Habsburg, Rudolf al IV-lea supranumit şi „Fondatorul”, care a pus piatra de temelie pentru construcţia gotică a catedralei în 1359. Se mai pot aminti și multe alte obiective culturale și monumente istorice, precum ar fi: tronul în stil gotic târziu al lui Anton Pilgram, altarul realizat în stil baroc timpuriu de către Tobias Pock, monumentul funerar al lui Frederic al III-lea, care se află în partea de sud (după cum s-a amintit), catacombele etc.
Planul interiorului catedralei dezvăluie reperele majore vizate de turiști. In Stephansdom există nu mai puțin de 18 altare, dintre care cele mai renumite sunt Marele Altar și Altarul Wiener Neustadt. 
Marele Altar a fost ridicat într-o perioadă de șapte ani (1641-1647), în cadrul primei renovări în stil baroc a catedralei, utilizându-se marmura din Polonia, Styria si Tirol. Elementul central al ansamblului este reprezentat de Sfântul Ștefan, încadrat de figurile sfinților patroni ai regiunilor adiacente - sfinții Leopold, Florian, Sebastian și Rochus. Deasupra se află o statuie a Sfintei Fecioare care direcționează atenția privitorului spre o reprezentare a unei bucăți de rai, unde Hristos îl așteapta pe Ștefan (primul martir).
Altarul Wiener Neustadt, aflat la capătul de nord al naosului, în absidiola din stânga, a fost comandat la 1447 de împăratul Frederic al-III-lea, al cărui mormânt se află dispus simetric față de axa bisericii, pe partea opusă, în dreapta, fiind executat din marmură roșie la sfârșitul sec.al 15-lea. Pe soclul altarului se afla înscrisă celebra sa deviză A.E.I.O.U (semnificația acesteia este încă și astăzi subiect de controversă printre istorici). Altarul în sine este compus din două tripticuri, cel superior fiind de patru ori mai înalt decât cel inferior. Grătarul gotic din partea centrală a tripticului inferior ascunde depozitul de relicve al altarului. Când panourile celor doua tripticuri sunt deschise, se pot observa superbe figuri din lemn aurit ale unor personaje legate de viața Fecioarei Maria, respectiv Sfânta Barbara și Sfânta Caterina și deasupra este reprezentată Incoronarea Fecioarei. Restaurarea acestui altar a început în 1985, a durat 20 de ani, a necesitat 10 restauratori, 40.000 de ore de muncă și peste 1,3 milioane euro (datorită dimensiunii mari a suprafeței restaurate - de circa 100 mp).
In strana altarului principal tripticul reprezintă lapidarea Sfântului Ștefan.
Un punct de atracție special din Stephansdom este icoana în stil bizantin Maria Pocs. Numele provine de la localitatea maghiară Pocs, unde s-a aflat inițial icoana. După două incidente miraculoase, din 1696, când imaginea Fecioarei a vărsat lacrimi reale, împăratul Leopold I (1658-1705) a ordonat să fie adusă la biserica Sfântul Ștefan. De la aducerea sa la Viena, icoana nu a mai fost văzută plângând, dar i-au fost atribuite alte miracole și rugăciuni cărora li s-a răspuns favorabil, inclusiv victoria prințului Eugen de Savoia asupra turcilor la Zenta, la câteva săptamâni după instalarea icoanei în Stephansdom. Icoana are dimensiunile 50 x 70 cm și înfățișează pe Fecioara Maria arătând spre Iisus (cu semnificația "El este calea"), iar copilul ține o tulpină cu trei trandafiri (reprezentarea Sfintei Treimi) și are o cruce la gât. Locuitorii din Pocs au cerut ca icoana sa le fie returnată, dar împăratul le-a trimis în loc o copie. Se spune ca și copia a plâns cu lacrimi reale și că s-au raportat mai multe minuni, astfel ca satul și-a schimbat denumirea din Pocs în Mariapocs și a devenit loc de pelerinaj.
Amvonul din piatră al catedralei este o capodoperă a sculpturii gotice târzii, fiind realizat de Anton Pilgram. Este amplasat lângă o coloană, într-un loc neobișnuit, pe la mijlocul navei (uzual amvonul se afla în apropierea altarului pentru liturghie), pentru ca oratorul să poată fi mai bine auzit de audiență. Laturile amvonului erup ca petalele stilizate din tulpina care îl susţine. Pe aceste petale gotice sunt portretele în relief a patru figuri de clerici (Sf. Augustinus de Hippona, Sf. Ambrosius, Sf. Grigorie cel Mare și Sf. Ieronimus), fiecare dintre ei marcând unul dintre cele patru tipuri de temperamente diferite și aflându-se într-unul dintre cele patru stadii diferite ale vieții. Balustrada scărilor își croiește drumul său curb în jurul coloanei de la nivelul solului către amvon și are decorațiuni fantastice, cu reprezentări de broaște râioase și șopârle care se muscă reciproc, simbolizând lupta binelui cu răul. In partea de sus a scărilor, un cățel de piatră protejează pe predicator de intruși. Sub scară, sculptorul s-a reprezentat ținând în mână uneltele specifice și privind printr-o fereastră. Stilul său extraordinar conturat și libertatea de atitudine a personajelor sculptate, îl alătură curentelor celor mai evoluate și mai rafinate ale goticului flanboaiant.
In Stephansdom există mai multe capele formale, cel putin șase fiind menționate ca importante. Capela Sfintei Ecaterina, de la baza turnului de sud, este capela de botez. Ea are 14 laturi și a fost finalizată în 1481. Se regăsesc aici reprezentări în marmură a celor patru evangheliști, iar în nișele bazinului figuri ale celor 12 apostoli, a Domnului Iisus Christos și a Sfântului Ștefan. O a doua este Capela Sfântei Barbara, de la baza turnului de nord. Ea este folosită pentru meditație și rugăciune. Alte capele importante sunt cele ale Sfântului Eligius, a Sfântului Bartolomeu și a Sfântului Valentin (aceasta este depozitarul actual a sute de relicve, inclusiv a unei bucăți din fața de masă de la Cina cea de Taină). In  Capela Crucii, din colțul de nord-est se află locul de înmormântare al prințului Eugen de Savoia și tot aici au avut loc la 6 decembrie 1791 funeraliile lui Mozart.
Intotdeauna s-a considerat a fi o onoare a fi înmormântat în interiorul adiacent a unui lăcaș sfânt, în apropierea unei biserici, așa cum se spunea, aproape de prezența fizică a sfinților ale căror moaște erau păstrate în acel loc. După cum s-a amintit anterior, în interiorul catedralei se regăsesc mormintele prințului Eugen de Savoia, glorios comandant militar al forțelor imperiale, precum și cel al împăratului Frederic al-III-lea. Construcția acestui mormânt imperial a durat 45 de ani (25 de ani înainte de moartea împăratului, 20 de ani după). Impresionantul sarcofag este realizat din marmură roșie neobișnuit de densă, de la cariera Adnet. Sculptat de Niclaus Gerhaert van Leyden, capacul mormântului înfățișează pe împăratul Frederic la încoronarea sa, înconjurat de blazoanele provinciilor pe care le stăpânea. Corpul mormântului are 240 reprezentari statuare și este o capodoperă a artei sculpturale medievale.
Intrarea în Stephansdom este gratuită. Insă, pentru cei care doresc mai mult decât o simplă trecere în revistă a corpului principal al catedralei, există o paletă destul de extinsă de opțiuni cu plată. Turiștii au posibilitatea de a face un tur cu ghid al corpului central al catedralei, de a vizita cu ghid catacombele, de a urca cu liftul în Turnul de Nord pe platforma clopotului uriaș, Pummerin, ori de a urca cele 343 de trepte până la platforma superioară a Turnului de Sud. In sezonul de vară există și opțiuni mai speciale, cum ar fi un tur de seară pe acoperiș, numai în zilele de sâmbată, începând cu ora 19.00.
In 1735, datorită unui focar de ciumă bubonică, osemintele din osuar și din cele opt cimitire de lângă sau din spatele zidurilor bisericii Stephansdom au fost mutate în catacombele de sub biserică. Inmormântări direct în catacombe au avut loc până în 1783, când această practică a fost interzisă prin lege. 
Se estimează că în catacombele marii catedrale se găsesc rămășițele a circa 11.000-16.000 de persoane. Traseul vizitei prin subsol cuprinde alături de încăperi de depozitare ale osemintelor a sute de anonimi, alte porțiuni speciale, cu criptele ducale, episcopale, sau ale clasei demnitarilor. Și în prezent, marii prelați austrieci sunt înmormântați în cripta episcopală. Cel mai interesant loc al catacombelor este, probabil, Cripta Ducală, situată sub zona altarului, unde se află 78 de sarcofage de bronz cu organe și viscere a 72 de membri ai familiei de Habsburg. Această încăpere de  la Stephansdom a fost construită la ordinul lui Rudolf al IV-lea, decedat la 1365. Dimensiunea inegală a sarcofagelor de bronz, este o mărturie postumă a corpolenței membrilor familiei imperiale Turul catacombelor se încheie cu o ieșire "secretă", care corespunde discret direct în Stephansplatz. Catacombe există într-un număr mare de biserici vieneze. Destule dintre ele sunt deschise spre vizitare, dar se spune ca acestea de la Stephansdom, alături de cele de la Kapuzinerkirche ar fi cele mai interesante (dacă se poate spune așa ceva despre un astfel de loc morbid). 
La Stephansdom există, în prezent, un numar de 23 de clopote funcționale. Cel mai mare, denumit oficial Sfânta Maria, dar cunoscut drept "Pummerin" este amplasat la partea superioară a Turnului de Nord și cântarește 20,13 tone. Pummerin este cel mai mare clopot din Austria și al doilea (sau după alte surse, al treilea) clopot ca mărime din Europa, după cel din catedrala din Koln de 23,50 tone. Se pare că la Rovereto, în Italia, există de asemenea un clopot mai greu, de 22,70 tone.  Imensul clopot vienez a fost turnat în 1711 folosindu-se bronzul de la tunurile capturate de la invadatorii musulmani, dar la incendiul din 1945 cadrul său de susținere din lemn a ars, iar "Pummerin" s-a prăbușit și s-a distrus la impactul cu solul. A fost refăcut (folosindu-se partial metalul din clopotul initial), în 1951, ca un dar din partea landului Austria Superioară (Oberosterreich) și are un diametru de 3,14 m. Este folosit rar și vienezii consideră un privilegiu să audă bătăile sale la momentele importante de sărbatoare de pe parcursul unui an: în ajunul Crăciunului, în clipele când  sev anunță sosirea Noului An, sau de Paști (de asemenea la moartea Papei, etc). Alte trei clopote relativ mari, care nu mai sunt utilizate în prezent (dar sunt funcționale), se găsesc în Turnul de Nord. Turnul de Sud adăpostește un ansamblu de 11 clopote acționate electric, turnate în 1960, între care cel mai mare are o greutate de 5,7 tone. Ansamblul este utilizat pentru slujbele din catedrală, numărul lor crescând de la patru, în cazul unor slujbe obișnuite, până la zece pentru slujbele cele mai importante, iar al unsprezecelea este folosit numai în momentele când și Arhiepiscolul cardinal al Vienei este prezent la slujbă. Tot în acest turn mai există doua clopote acționate independent de ansamblul celor unsprezece. In fine, în turnul romanic de nord se află șase clopote, dintre care cinci turnate în 1772, care bat la rugăciunile de seară și la funeralii. Ele sunt clopotele de lucru ale catedralei. Clopotele din turnul romanic de sud au fost distruse de incendiul din 1945.
Liftul din Turnul de Nord este destul de mic, iar numărul de vizitatori pe platformă este limitat, pentru a evita aglomerația, astfel ca de multe ori se așteaptă ceva timp pentru a putea urca la nivelul superior al turnului. Dar așteptarea și efortul financiar sunt răsplătite cu vârf și îndesat odată ce se ajunge pe platforma superioară. O panoramă excepțională a orașului, de la 65 de metri înălțime, se dezvăluie cu dărnicie vizitatorului. Și în plus, ca un minunat bonus, se poate observa relativ de aproape acoperișul atât de special al catedralei. Catedrala Sfântul Ștefan se mândrește, pe bună dreptate, cu minunatul său acoperiș. Incendiile din aprilie 1945 de la clădirile din preajmă s-au extins la Turnul de Nord, în final consemnându-se distrugerea cvasitotală a cadrului de lemn al acoperișului bisericii. Reproducerea structurii originale pentru un acoperiș atât de mare, aflat la 38 de metri deasupra podelei, ar fi necesitat lemnul de pe mulți km pătrați de pădure (pentru structură, dar și pentru schelele imense ce ar fi fost necesare), iar cum austriecii au protejat totdeauna natura, au ales o altă soluție, mai modernă, cea a oțelului. In locul lemnului s-au folosit circa 600 tone de oțel pentru rigidizare. Acoperișul de azi, cu o lungime de 111 m, este bogat ornamentat și colorat, fiind realizat din peste 230.000 de țigle glazurate. Se reamintește că pe partea sudică a navei, țiglele formează un mozaic cu imaginea vulturului bicefal, simbolul imperiului condus de la Viena de dinastia de Habsburg. Pe partea nordică a acoperișului, deasupra zonei altarului este reprezentat blazonul Vienei și alături, pe direcția intrării, cel al Republicii Austria. Acoperișul este foarte abrupt, panta sa este atât de mare încât în general este suficient de bine curățat natural de ploaie și doar rareori este acoperit de zăpadă. 
Unicitatea acestui edificiu și multitudinea impresionantă a detaliilor fac din catedrală o comoară a arhitecturii. Altarele, arcadele, turnurile, ornamentele, capelele, coloanele, nimic nu este creat la întâmplare, fiecare detaliu are scopul său, istoria sa. 
Stephansdom este cu mult mai mult decât cea mai mare, cea mai înaltă și cea mai vizitată biserică austriacă. Este mult mai mult decât simbolul Vienei, este emblema Austriei și simbolul identității naționale austriece. Puține nații se pot mândri cu monumente de asemenea calibru și austriecii știu asta, conștientizează și trăiesc acest fapt. Pășind în interiorul său, în umbra Stephansdom-ului, nu se poate să nu se admire această capodoperă, nu se poate să nu se asocieze edificul grandios cu națiunea austriacă. De cele mai multe ori, decalajele între națiunile moderne au rădăcini adânci, adesea provenind din negura veacurilor. Trecând pragul la Stephansdom, poate că alături de admirație se dobândește și o înțelegere mai profundă, memorabilă, a unor lucruri.
Domul Sfântul Ștefan găzduiește în fiecare an concerte de Paști și Advent (Postul Crăciunului). La intervale regulate sunt organizate tururi prin dom și catacombe, atât pentru adulți, cât și pentru copii.
Despre Stephansdom se mai poate relata povestea conform căreia Beethoven a conștientizat în acest loc ca și-a pierdut definitiv și complet auzul, când a observat zborul agitat al păsărilor din clopotnița catedralei (gonite de bătăile clopotelor) fără a auzi însă ceva. Se poate reține asocierea dintre Stephansdom cu nunta genialului Wolfgang Amadeus Mozart, din 1782, și doar nouă ani mai târziu cu funeraliile sale. Se mai amintește ca sub Stephansdom, în Cripta Ducală, se odihnesc pe vecie anumite rămășite ale familiei imperiale de Habsburg. Se spune că anual între 3,3-3,5 milioane de oameni vizitează Stephansdom, ceea ce conduce la o medie zilnică absolut remarcabilă. In sezonul de vară, aglomerația este evident mult mai pronunțată. 
Deși Stephansplatz (Piața Ștefan) este dominată (poate chiar strivită...) de silueta catedralei, există în jur și alte repere remarcabile. Aici se găsește o construcție cu totul specială, Haas Haus. Este imposibil pentru oricine trece prin Stephansplatz să nu o remarce. Proiectată de un celebru arhitect vienez, Hans Hollein, moderna Haas Haus se află în contrast puternic cu restul clădirilor istorice din zonă. Proiectantul a dorit în mod special să realizeze o fațadă deosebită din sticlă, pentru a obține o oglindire de excepție a imaginii Catedralei Stephansdom. Formele curbe și materialele moderne folosite accentuează efectul. Haas Haus a fost la început o clădire extrem de controversată, existând o puternică opoziție a citadinilor față de acest proiect. La final, rezultatul a fost absolut excepțional. Curbele rotunjite ale fațadei de sticlă fac o trimitere la conturul citadelei antice Vindobona. Asimetria etajelor inferioare, blocurile de marmură care ies din clădire în unghiuri ciudate și alte elemente specifice legate de acoperiș au potențat o construcție care a reușit să coexiste armonios cu clădirile din jur și să completeze în mod fericit ansamblul arhitectural al zonei. Vienezii s-au obișnuit, în scurt timp, cu noua clădire distonantă arhitectural, în raport cu tradiționalismul edilitar înconjurător. Imaginea Stephansdom reflectată pe fațada clădirii Haas Haus este astăzi un simbol al capitalei austriece. Percepția vienezilor s-a schimbat radical cu trecerea timpului, iar astăzi majoritatea locuitorilor orașului percep Haas Haus drept o capodoperă arhitecturală incredibilă (realitate contestată încă de foarte mulți).
Viena este un oraș minunat, care are atât de multe de oferit. De aceea timpul capătă aici altă greutate și alte valențe.
De apropierea de acest simbol al Austriei mă leagă două întâmplări. Prima se referă la faptul că în prima zi de vizitare a centrului, Tante Hilda a dorit să ne însoțească și să ne dirijeze. Era deosebit de îndatoritoare și amabilă, cu toate că purta pe umeri vârsta înaintată de 76 de ani și deplasările stradale nu puteau a-i fi prea plăcute. Am parcurs agale luxoasa Kärntner strasee dinspre Ringstrasse și am ajuns în preajma giganticei catedrale. Acolo i-a explicat lui Carmen că pe timpuri Primăria a dat o decizie că nicio clădire a orașului nu trebuia să depășească, în viitor, înălțimea acelei catedrale. Deoarece cuvintele clădire și pom se aseamănă mult, Carmen mi-a tradus că nici un pom nu avea voie să depășească acel edificiu gigantic. Eu am reacționat cu un zâmbet, explicând lui Carmen că așa ceva nu era posibil. Discuția dintre noi a intrigat-o pe Tante Hilda și a întrebat de ce eram atât de neîncrezător și mirat. Atunci Carmen a explicat că îmi spusese că nici un pom nu avea voie să crească mai mult. S-a distrat și distinsa noastră călăuză, lămurind diferența dintre cuvintele clădire și pom. Am ocolit catedrala pe la stânga și am ajuns la baza liftului care urma să ne ducă la cea mai mare înălțime, pe o terasă circulară a unuia dintre turnuri. Fondurile noastre nu ne-ar fi permis să facem acea ascensiune și cred că Tante Hilda a fost convinsă de aceasta, dorind, cu delicatețe, să ne facă acea plăcere. Pentru dumneaei acea escapadă prin oraș era, tutuși, un efort mare.
După ce ne-a lăsat să admirăm impresionanta intersecție dintre Kärntner strasee și Graben, zone pe care urma ca în viitor să le călcăm pe îndelete, Tante Hilda ne-a condus spre nord, pe strada numită Rotenturmstrasse care coboară lin spre Donaucanal. In dreptul pieței numită Hoher Markt ne-a condus la interesantul ceas Ankeruhr, cel cu figurine pitorești mișcătoare odată cu trecerea orelor și plasat pe o punte de zid dintre două clădiri robuste și înalte. Nu mai văzusem așa ceva, așa că am rămas încântați, nebănuind că vom mai trece pe acolo de foarte multe ori.
De la ceas am traversat Rotenturmstrasse și am pătruns în piața destul de strânsă între clădiri înalte și care găzduiește în centru Gutemberg Denkmal, o statuie verticală, din bronz, a celebrului tipograf ridicată pe un soclu înalt de piatră. Imediat în dreapta piațetei, după un mic colț am intrat în restaurantul Gutemberg, cochet, cu mult lemn ca lambriu și destul de discret luminat. Acolo am servit, pentru prima dată o friptură plasată pe o farfurie largă, care să permită mai multe feluri de garnituri.  Ceea ce m-a surprins a fost garnitura cu dulceață acrișoară, care mi s-a părut delicioasă în combinație cu friptura și ate sosuri. Nu am uitat acel restaurant și acel meniu niciodată.
După odihna de la restaurant ne-am reîntors spre Ringstrasse, de unde urma să luăm tramvaiul spre casă. De această dată am urmat un drum ocolit, urmând strada-piață Graben și strada Kohlmarkt, care ne-a condus prin piața Michaelerplatz, prin intrarea magnifică în Hofburg, Michaelertor, prin Heldenplatz și pe sub Ausseres tor.
Străbătând Heldenplatz Tante Hilda a dorit să mă facă remarc cele două statui ecvestre amplasate simetric față în față și la o oarecare distanță. A rămas foarte surprinsă că și aici ca în alte ocazii i-am spus pe cine reprezintă, respectiv pe Eugeniu de Savoia și pe Arhiducele Carol de Austria. Eu studiasem extrem de bine și aprofundat harta Vienei încă de acasă așa că mă puteam descurca de minune în zona ei istorică.
Efortul acelei zile fusese destul de solicitant pentru toți, dar mai ales pentru Tante Hilda și Carmen, care era însărcinată în luna a cincea. După așezarea pe locurile din tramvai s-a observat o satisfacție mare pe toate fețele. Urmau două-trei ore de odihnă la răcoarea apartementului străjuit de coroanele arborilor din grădina comună. Carmen și cu mine aveam de gând să urmăm un nou periplu mai scurt de seară pe același traseu. Vremea era minunată, iar noi tineri și curioși.
O a doua întâmplare legată de acest punct central al Vienei a fost cel din noaptea de An Nou dintre 2011 și 2012. Acela a fost primul și ultimul revelion petrecut în stradă, din dorința de a trăi un astfel de eveniment pe care îl dezavuam în principiu. Impreună cu întreaga masă de participanți la sărbătoare, adică alături de câteva mii de oameni veseli și dezlănțuiți, am ajuns către ora trecerii dintre ani în Stephanplatz, pe colțul dintre Kärntner strasee și Graben. Cele câteva mii de oameni se înghesuiau în asemenea hal încât era deja greu de respirat. Carmen și cu mine ne-am plasat pe o margine a mulțimii cu spatele la o mare vitrină, care nu știu cum a rezistat la presiune. Zgomotul mulțimii a fost atât de mare încât abia am auzit dangătul atât de mare al clopotului "Pummerin". Probabil că mai mult l-am intuit. Peste vacarmul uman sau suprapus și tunetele festivalului de artificii, festival mult lăudat în reclame dar care s-a afirmat mult sub așteptări. Acea noapte de revelion m-a convins pentru totdeauna că este mai plăcut de petrecut într-o oarecare intimitate, nu cu gloata. De altfel atmosfera din orele anterioare orei trecerii dintre ani este foarte plăcută și veselă la Viena. Cu toate că în stradă se aflau foarte mulți străini, comportarea generală era civilizată și euforică. Străzile erau pline de gherete care serveau vin fiert în căni inscripționate cu anul 2012, ce puteau fi păstrate ca amintire. Alt gherete serveau cârnați fripți cu muștar, sau produse apetisante de patiserie.

Ringstrasse
Ringstrasse este o arteră largă, pitorească, vegetală și foarte circulară care încadrează cu un traseu circular nucleul cel mai vechi și medieval al Vienei. In plus, este una dintre principalele artere de circulație către care converg multe altele ca niște raze. Artera circulară și foarte lată pornește dintr-un punct al Canalului Dunării, în aval de centrul orașului și urmează un traseu mai lung decât un semicerc până întâlnește din nou Canalul Dunărea într-un punct din amonte de centrul orașului. Strada a fost construită pentru a înlocui zidurile orașului, care au fost construite în timpul secolului al XIII-lea și consolidate ca urmare a primului asediu turcesc din 1529. Străvechea cetate, construită de Leopold Gloriosul din casa de Babenberg avea ziduri solide șase porți fortificate și nouă turnuri.
Până la jumătatea sec.al 19-lea în jurul Vienei crescuseră o serie de așezări satelit, care aveau rol important economic pentru capitală. S-a simțit nevoia ca acele anexe locuite să fie încorporate orașului. In aceste condiții zidurile orașului au devenit un impediment supărător pentru trafic. In plus vechile ziduri nu își mai găseau utilitatea militară. Majoritatea orașelor mari europene trecuseră la demolarea zidurilor vechi de care erau înconjurate și care deveniseră vetuste. La mijlocul sec.al 19-lea, Viena era încă înconjurată de ziduri mari de apărare, fortificate cu bastioane și povârniș. O demolare a vechilor ziduri de apărare a început odată cu ocuparea Vienei de către Napoleon.
In 1857, împăratul Franz Joseph I al Austriei a promulgat decretul "Este voia Mea" (Es ist Mein Wille), dispunând demolarea zidurilor orașului și crearea unui bulevard. Proiectul său a fost ambițios, în dorința de a crea un oraș modern asemănător cu Parisul și Berlinul. Decizia împăratului a declanșat un proiect de dimensiuni epice. In decretul său, el a stabilit dimensiunea exactă a bulevardului, precum și pozițiile geografice și funcționalitățile noilor clădiri de interes statal. A trebuit să se facă o concesie conducerii militare și aceasta a fost proiectarea unei artere deosebit de late pentru acele timpuri. Artera trebuia să permită manevre și defilări militare. De aceea viitorul bulevard Ringstrasse a fost delimitat la începuturi de barăci. Dar Ringstrasse și clădirile planificate au fost destinate să fie un exemplu pentru grandoarea și gloria imperiului habsburgic. Prin asemănare practică, construirea la Paris a unui bulevard central de către împăratul Napoleon al III-lea al Franței a demonstrat deja că extinderea dimensiunii străzilor a făcut efectiv imposibilă ridicarea baricadelor revoluționare. 
In următorii ani, pe Ringstrasse au fost ridicate un număr mare de clădiri opulente publice și private. Atât nobilimea, cât și plutocrația, s-au grăbit să construiască vile arătoase de-a lungul arterei foarte largi. Una dintre primele clădiri a fost Heinrichshof, deținută de producătorul de bere Heinrich Drasche, care era situată vis-a-vis de Operă până în 1945. Distrusă de bombardamente, clădirea a fost înlocuită de un bloc modern pentru anii 1950, dar care dovedește resursele restrânse de după război.
Oficial terminarea arterei Ringstrasse s-a încheiat în 1880, așa că într-un interval foarte scurt, în numai douăzeci și cinci de ani, o zonă pustie a fost transformată într-un bulevard magnific căptușit cu clădiri monumentale.
O simplă informație se referă la faptul că, mai târziu, Sigmund Freud obișnuia să se plimbe zilnic pe Ringul vienez.
Cele mai multe clădiri datează de dinainte de 1870. Cele mai notabile dintre acestea sunt următoarele:
- K.u.K. Hofoper (astăzi Opera de Stat din Viena), proiectată în stil neo-romantic de August Sicard von Sicardsburg și Eduard van der Nüll,
- Akademie der bildenden Künste (Academia de Arte Frumoase),
- Justizpalast (astăzi Ministerul Federal al Justiției),
- Parlamentul austriac, proiectat în stil neo-attic (o trimitere la democrația Atenei antice) de Theophil Freiherr von Hansen,
- Rathaus (Primăria), proiectată în stil gotic-flamand de Friedrich Schmidt,
- K.u.K. Hofburgtheater (astăzi Burgtheater) proiectată de Karl Freiherr von Hasenauer,
- Universitatea, în stil neo-renascentist (o trimitere la începuturile sistemului universitar din nordul Italiei), proiectată de Heinrich Freiherr von Ferstel.
- Votivkirche, proiectată în stil neo-gotic (o trimitere la catedralele gotice din Franța) de Heinrich Freiherr von Ferstel,
- Börse (Bursa),
- Ringturm, în stilul modern al anilor 1950,
- Observatorul Urania,
- Kriegsministerium (ulterior Regierungsgebäude), clădire msivă proiectată în stil neo-baroc de Ludwig Baumann, ulterior clădire guvernamentală cu patru ministere.
- Postsparkasse (Casa poștală de economii), proiectată în stil modernist de Otto Wagner,
- Museum für Angewandte Kunst (Muzeul de Arte Aplicate), proiectat în stil neo-renascentist de Heinrich Freiherr von Ferstel,
- Palatul Württemberg (astăzi Hotelul Imperial),
- Ringstrassengalerien, cunoscută și sub numele de Korso, în stilul modern al anilor 1990 
- Palatul Schey von Koromla,
- Palatul Ephrussi.
- Hofburg
Singura clădire cu destinație religioasă este Votivkirche, care a fost construită după ce împăratul Franz Joseph a fost salvat, în 1853, dintr-o tentativă de asasinat.
Stilul în care au fost ridicate aceste edificii a intrat în istorie drept stilul "Ringstrasse" (o formă de manifestare a historismului). Pluralismul stilurilor este caracteristic. Au fost imitate numeroase forme arhitectonice ale epocilor apuse. Cu timpul s-au adăugat și alte edificii impresionante.
Palatul imperial Hofburg a fost prelungit cu o anexă, Neue Hofburg (Noul Hofburg, sau Noul Burg), care adăpostește astăzi Muzeul de Etnologie, Muzeul Efes, Muzeul de arme și armuri, Muzeul de instrumente muzicale și o parte din Biblioteca Națională a Austriei. Pe partea cealaltă a străzii, se-au ridicat minunate și luxoase edificii pentru Kunsthistorisches Museum (Muzeul de Istorie a Artei) și Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie Naturală), care au fost construite pentru colecțiile imperiale. Inițial s-a gândit să fie construită încă o aripă a palatului, situată paralel și vis-a-vsi de Neue Hofburg, care ar fi fost învecinată Muzeului de Istorie Naturală. Spațiul cuprins între cele două aripi ale noului palat (cel construit și cel ce ar fi urmat să se construiască) ar fi devenit Kaiserforum (Forumul Impăratului). Noua aripă ar fi trebuit ridicată pe actualul Heldenplatz. Cu toate acestea, acest plan a fost amânat din lipsă de fonduri și chiar de destinație.
Construcția Noului Hofburg (Noue Burg) s-a încheiat abia în anul 1913 odată cu finalizarea clădirii Kriegsministerium (Ministerul de Război). La acea vreme, Ringstrassenstil era deja oarecum depășit, după cum se observă din clădirea Postsparkassengebäude proiectată de Otto Wagner pe partea de vis-a-vis de clădirea ministerului, care a fost construită în același timp (ambele aflate la începutul din răsărit al Ringstrasse).
Ringstrasse a fost generos planificată cu zone verzi și copaci, cele mai cunoscute parcuri fiind Stadtpark cu Kursalon, apoi BurggartenVolksgarten și Rathauspark, precum și un număr de piețe cum ar fi SchwarzenbergplatzSchillerplatz, Maria-Theresien-Platz și Heldenplatz. De-a lungul Ringstrasse se află nenumărate statui și monumente ca de exemplu statuile lui GoetheSchiller, monumentul amplu al împărătesei Maria Theresia (Teresia), statuile prințului Eugeniu de Savoia și a Arhiducelui Carol de Austria, statuile fondatorilor Primei Republici Austriece, monumentul zeiței Athena (în fața Parlamentului), monumentul dedicat lui Andreas von Liebenberg (vis-a-vis de Universitate), ale contelui RadetzkyGeorg Coch, Johann Strauss și foarte multe altele.
Cea mai mare catastrofă produsă în prima epocă pe Ringstrasse a fost incendiul de la Ringtheater, din 1881, în care au murit câteva sute de oameni. Clădirea a fost ulterior demolată și înlocuită cu Sühnhof, care a fost construit în memoria celor peste 300 de victime, și s-a inaugurat de împăratul Franz Joseph. Ea a fost distrusă în timpul bombardamentelor Vienei din 1945. Astăzi se află acolo sediul poliției municipale.
Alte clădiri care au fost distruse, sau grav avariate, în timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost Opera, clădirea de vis-a-vis, Heinrichshof, care a fost înlocuită în anii 1950 cu Kärtnerhof. Observatorul Urania, Kriegsministerium și clădirea Parlamentului. toate au fost puternic avariate, iar Burgtheater a ars. Celebrul Hotel Metropol, care a fost situat pe Franz-Joseph-Kai, a fost complet distrus și înlocuit cu un monument pentru victimele nazismului.
Anual, în ziua de 26 octombrie, ziua națională a Austriei, traficul pe Ringstrasse este anulat pentru defășurarea paradei militare. In acea zi Ringstrasse devine arteră pietonală.
Pe lungimea sa de 5,3 kilometri bulevardul circular este împărțit în tronsoane cu nume diferite: Schottenring, Dr. Karl Rennerring și Dr. Karl Luegerring, Burgring, Opernring, Kärntner Ring, Schubertring și Parkring, Stubenring.
Ringstrasse este de departe unul dintre cele mai frumoase, mai elegante, mai aerate și mai cunoscute blevarde ale capitalelor lumii. Este un bulevard verde mărginit de șiruri de arbori și de grădini largi, colorate de flori și mândre de statui și monumente devenite celebre. Este un bulevard tranformat într-un singur deceniu într-un șirag de nestemate ale inspirației arhitecturale pe care e perindă încântați toți cei veniți să vadă fosta capitală imperială. Și nu în ultimul rând este bulevardul care poartă amintirea multor oameni de cultură români de mare renume național s-au internațional.
Numeroşi români s-au format sau au cunoscut faima mondială în fosta capitală de imperiu.
Intre 1879 şi 1881, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Conservatorului vienez şi a studiat totodată filozofia. La numai şapte ani, George Enescu a luat drumul Vienei, unde a studiat cu prestigioşi profesori la Conservator. Directorul Operei de Stat din capitala Austriei a fost românul Ioan Holender, care a doborât recordul de longevitate în fotoliul de conducător al faimoasei Opere de pe Ring. Scriitori importanți pentru cultura română şi-au făcut veacul pe Ringstrasse. Ioan Slavici a ajuns la Viena în 1921. Aici au fost create primele sale lucrări, un basm, Zâna Zorilor şi eseul Studii despre maghiari. Titu Maiorescu a urmat timp de şapte ani (1851-1858) cursurile Gimnaziului Academic şi ale Academiei Teresiene, pe care a absolvit-o la 18 ani ca şef de promoţie. Lucian Blaga a obţinut aici titlul de doctor în filozofie cu o teză despre Cultură şi cunoştinţă. Patru plăcuţe comemorative (plasate pe Dianagasse, Kollergasse, Adamsgasse şi Porzellangasse) amintesc de diferitele locuinţe în care a stat Mihai Eminescu în perioada studiilor vieneze, între anii 1869-1872, ani în care pășea și visa de multe ori pe Ringstrasse.
Asta este însă partea văzută a icebergului intelighenţiei româneşti ce a inspirit aerul de pe Ringstrasse. Alte şapte biografii excepţionale, mai puţin cunoscute publicului, au acelaşi numitor comun: originea românească şi Viena ca reperul cel mai înalt al carierei lor. 
Agatha Bârsescu a primit prin decret imperial titlul de „actriţă a Curţii Imperiale", iar consacrarea definitivă la Viena a fost însoţită de gratitudinea României: Regele Carol I i-a conferit un înalt ordin pentru succesele artistice obţinute în străinătate. Drumul Agathei Bârsescu a început în jurul anului 1860. A fost educată la un pension condus de călugăriţe la Sibiu, a urmat apoi Conservatorul din Bucureşti şi şi-a încheiat pregătirea artistică la Viena.
După o scurtă perioadă petrecută la Teatrul German din Berlin, a debutat în 1883 la Burgtheater, unde a petrecut cei mai importanţi şapte ani ai carierei sale până în 1890. Ordinul oferit de Carol I nu a rămas singurul contact cu cercurile regale de acasă. In 1896 Agatha Bârsescu a jucat rolul principal în Ullranda, piesă semnată de regina-poetă Carmen Sylva, pe scena teatrului Raimund din Viena. De numele Agathei Bârsescu se leagă şi premiera uneia dintre lucrările importante pentru istoria teatrului românesc, cea a piesei Vlaicu Vodă, scrisă de Alexandru Davila. Marea actriţă a interpretat în 1902 unul din rolurile principale. In 1925, Agatha Bârsescu a revenit definitiv în România, unde a predat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi până la moartea ei, pe 22 noiembrie 1939. Strada pe care se află Teatrul Naţional şi Opera din Iaşi îi poartă astăzi numele.
Eusebie Mandicevschi a sosit la Viena din Cernăuţi şi a devenit vienez. S-a adaptat spaţiului germanic în asemenea măsură încât ajunsese să le trimită fraţilor săi scrisori în germană. Cu toate acestea, fiul de preot ortodox nu s-a dezis niciodată de bagajul cultural românesc cu care venise. Dimpotrivă: din Viena, a contribuit decisiv la dezvoltarea muzicii corale româneşti din ultimele decenii ale sec.al 19-lea.  A avut o adâncă legătură de prietenie cu Brahms, care a ţinut aproape o viaţă, deşi compozitorul nu era tocmai renumit pentru amabilitatea arătată contemporanilor săi. Eusebie Mandicevschi a fost între 1887 şi 1896 bibliotecar şi arhivar al celebrei „Societăţi a Prietenilor Muzicii". A arhivat şi a salvat operele maltratate ale unor compozitori renumiţi precum Haydn, Schubert şi Brahms. A murit în 1929 la Viena, fiind aşezat într-un mormânt de onoare din Cimitirul Central vienez.
Numele Maria Cebotaru îl poartă azi străzi din Viena, Salzburg, Dresda, Burgas şi Chişinău. E numele unei personalităţi artistice ieşite din comun şi al unei mari vedete a timpului său. Cebotaru s-a născut la Chişinău, la 10 februarie 1910, iar biografia ei seamănă cu un scenariu hollywoodian. A devenit studentă la Conservatorul din Chişinău la numai 14 ani. La doar 16 ani s-a căsătorit cu actorul şi contele rus Alexander Viroubov, directorul unui teatru moscovit, cu trei decenii mai în vârstă decât ea. Fără să stea pe gânduri şi împotriva voinţei părinţilor, l-a urmat pe conte la Moscova, Paris şi Berlin. Ajunsă în Germania, tânăra a fost rapid remarcată de către directorului Operei de Stat din Dresda, Fritz Busch, care i-a oferit pe loc un contract pe trei ani. A debutat la 21 de ani în rolul lui Mimi din Boema, de Puccini, cu un succes răsunător care i-a deschis calea spre marile scene lirice. Bruno Walter a angajat-o pentru Festivalul de la Salzburg, a cântat la Berlin sub bagheta marilor dirijori Toscanini şi Furtwängler, iar prestaţiile ei în operele lui Mozart şi Richard Strauss au ajuns legendare.
In paralel, popularitatea de care se bucura i-a netezit calea către cinema. Maria Cebotaru a jucat în aproape o duzină de filme, nu toate excepţionale, dar de succes, alături de multe dintre vedetele epocii. Statul român i-a acordat distincţia regală Coroana României în grad de Comandor. Marea soprană s-a stins răpusă de cancer la numai 39 de ani.
A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi a debutat răsunător pe scenele româneşti. După alte câteva stagiuni de succes, Mihai Popescu a studiat la celebra şcoală de actorie vieneză a regizorului Max Reinhardt, considerată cea mai bună a vremii. Pentru artistul român au urmat şapte ani de actorie în limba germană şi o serie de angajamente prestigioase în Jedermann, de Hugo von Hofmannsthal şi Faust, de Goethe. După o scurtă periodă în care a revenit pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, Mihai Popescu se afla la Viena în momentul în care România a întors armele împotriva Germaniei, ceea ce l-a transformat în inamic. Arestat de Gestapo, Popescu a fost internat într-un lagăr de concentrare din care a fost eliberat un an mai târziu de trupele britanice. A revenit în ţară după război şi a murit în anul 1953, la 44 de ani, în urma unei operaţii pentru îndepărtarea unei tumori.
In timpul celei de-a douăsprezecea bătălii de pe Isonzo, în 1917, în tranşeele din partea austro-ungară a frontului se afla şi tânărul locotenent-major Traian Grozăvescu, născut la Lugoj la 21 noiembrie 1895. Intr-un moment de acalmie, tânărul ofiţer a început să cânte în mijlocul tranşeelor Ave Maria, de Bach-Gounod. Camarazii l-au aplaudat frenetic, iar dinspre frontul italian au răsunat chiar strigăte de „Vivat austriacii !". Astfel s-a petrecut debutul celui care avea să devină peste nu multă vreme „un Caruso austriac".
După trei ani la Opera din Cluj, în 1922 a repurtat un succes răsunător la Opera Naţională din Budapesta şi i s-a oferit şansa de a studia cu Franz Steiner la Viena. Ascensiunea sa ameţitoare a continuat şi a devenit o vedetă de prim rang a epocii. A apărut pe scenele lirice din Praga, Budapesta şi Berlin, unde i-a fost propus în 1926 un contract. Tenorul avea să moară ucis de propria soţie cu un foc de revolver, într-un acces de gelozie. Aceasta a fost, ulterior, achitată.
Zenovie Constantin a fost fiul mijlociu al înstăritului negustor sibian Constantin Hagi Pop. Afacerile tatălui mergeau de minune, iar planurile sale în privinţa celor doi fii erau, de asemenea, bine calculate. Firma Pop derula deja de câţiva ani afaceri profitabile în capitala habsburgică, astfel încat Zenovie a fost trimis la Viena să studieze economia şi dreptul. In urma unei călătorii de afaceri care îl purtase pe la Paris şi Londra, acesta a decis să intre în afacerile bancare. Succesul a fost răsunător şi i-a adus în cele din urmă titlul nobiliar de baron Von Böhmstetten şi postul de director al Băncii Naţionale a Austriei din impunătoarea Herrengasse, fondată în 1816. Privilegiul cel mai important al acesteia era dreptul exclusiv de a emite bancnote. 
Nichifor Crainic, teolog, poet şi filosof, creator al curentului gândirist, a urmat între 1920 şi 1922 cursurile Facultăţilor de Teologie Catolică şi de Filosofie ale Universităţii din Viena.
Alexandru Flechtenmacher a studiat în Austria compoziţie şi vioară, devenind primul compozitor de operete din România.
Elena Asachi a fost prima compozitoare care a reuşit să se impună în România într-un domeniu rezervat în mod tradiţional bărbaţilor.
Ildiko Szabo Raimondi, una dintre sopranele de frunte din lume, a performat la Opera Populară din Viena.
Toți cei amintiți constituie numai o mică parte a românilor ce s-au realizat la Viena, s-au atașat de ea și s-au bucurat de atmosfera minunată de pe Ringstrasse. 

Palatul Hofburg
Deși inițial s-ar putea crede că este vorba de o singură construcție, palatul Hofburg, care a fost, de fapt, reședința de iarnă a dinastiei de Habsburg, a fost extins treptat in timpul existentei sale începând cu sec.al 13-lea până la forma care se poate admira astăzi, fiind un complex de clădiri ce îmbină mai multe elemente arhitecturale deosebite stilistic. Este impropriu să se facă referire la Hofburg ca la un palat. El este cu mult mai mult decât atât. Hofburg-ul este mai degrabă un complex palațial de mari dimensiuni, cu o suită de aripi clădite, sau de palate interconectate, un adevărat orășel al curții imperiale în centrul Vienei, un "oraș în oraș". 
Palatul Hofburg a fost reşedința suveranilor Austriei timp de mai bine de 6 secole. In decursul timpului s-a dezvoltat aici unul din cele mai importante centre ale istoriei europene. De aici Habsburgii au domnit din sec.al 13-lea, la început în calitate de conducători ai ținuturilor Austriece, din 1452 ca împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman şi în cele din urmă ca împăraţi ai Austriei și Austro-Ungariei din 1806 (1867) și până la căderea monarhiei în 1918 și destrămarea imperiului.
La început s-a ridicat aici un castel medieval fortificat, datând din sec.al 13-lea, care a fost extins de către fiecare împărat, ajungând să semene cu un adevărat "oraş în oraş". 
Aproape fiecare monarh care a condus imperiul de aici, a dorit sau a simțit poate nevoia (ca o datorie față de familie și țară, ori poate doar ca o manifestare a propriei puteri) de a adăuga ceva, ca o marca personală, ansamblului Hofburg. Fie ca s-au ridicat noi aripi, fie ca s-au redecorat cele existente, fie ca s-au construit și amenajat curți interioare, ori s-au ctitorit capele, biserici sau alte edificii, practic toți împărații au îmbogățit complexul Hofburg.
Nu se poate imagina că toți conducătorii Habsburgi au fost geniali, vizionari, sau responsabili. Insă o țară are nevoie doar de o conducere coerentă, fără derapaje de la o linie de conduită și acțiune, iar când în linia conducătorilor soarta face să apară figuri de excepție, niște monarhi cu adevărat luminați, atunci națiunea poate face salturi remarcabile de progres. Aceasta a fost șansa Austriei, o linie dinastică omogenă, cu valori bine determinate și respectate și unele figuri de excepție.
Complexul care se întinde pe mai mult de 240.000 m² constă din 18 aripi, 19 curţi şi 2.600 de camere în care aproape 5.000 de oameni trăiesc şi muncesc azi.
Cea mai veche parte a Hofburgului este Alte Burg (Fortăreaţa Veche), care din sec.al 18-lea a fost numită Schweizertrakt (Aripa Elveţiană), denumire dată după Garda Elveţiană care supraveghea palatul.
Inima complexului fortăreţei medievale s-a păstrat deşi cele 4 turnuri de colţ, cea mai mare parte a şanţului cu apă şi podul care se ridica au fost îndepărtate pentru a face loc schimbărilor prin care a trecut palatul de-a lungul secolelor. La mijlocul sec.al 14-lea faţada a fost renovată în stil Renascentist.
Hofburgkapelle din Viena este cea mai veche și cea mai importantă capelă a palatului Hofburg, amintită și drept Capela Casei Habsburg.
Este probabil ca în jurul anilor 1287-1288, ducele Albrecht a construit o capelă în stil romanic târziu, care a fost menționată pentru prima dată în documente în 1296. Intre anii 1423-1426 sub ducele Albrecht V s-a realizat o extensie a lăcașului. Intre anii  1447-1449 împăratul Frederic III a reconstruit și extins capela în stil gotic. Acest edificiu gotic de la mijlocul sec.al 15-lea este cea mai veche construcție din palatul actual. Maria Theresia a dispus o reamenajare în stilul baroc târziu, stilul epocii. In cursul clasicismului a fost reamenajată din nou, în 1802.
Duminica, ochestra numită Hofmusikkapelle acompaniază slujbele din capelă, producând adevărate concerte. Hofburgkapelle este susținută de un rector.
Orga din Hofburgkapelle a fost construită în 2003 de constructorul de orgă Kuhn (Männedorf, Elveția). Aceasta are 25 de registre cu două manuale și cu pedale. 
In 1552 s-a construit Poarta Elveţiană (Schweizertor). Această poartă foarte frumos lucrată unește, printr-un gang, marea curte interioară, numită In der Burg cu "Curtea Elvețienilor". A fost construită după proiectul lui Pietro Ferabosco. Această poartă se deschide, după cum s-a amintit, spre "Curtea Elvețienilor" și spre aripa cea mai veche a palatului, care adăposteşte Visteria Imperială, unde sunt păstrate însemnele Sfântului Imperiu Roman şi ale Imperiului Austriac. In "Curtea Elvețienilor", pe latura dreaptă, urcă scările ce duc la Capela Palatutului. Corul Băieţilor din Viena cântă duminica, la Mesa din Burgkapelle (Capela Palatului) care a fost construită în 1449. In 1559 a început construirea Stallburg-ului ca o nouă reşedinţă. 
Separată de Manejul de Iarnă de un pasaj cu arcade din sticlă, noua aripă s-a ridicat cu două etaje în jurul unei curți stil Renaștere, decorată cu un puț din fier forjat. Incepând din timpul lui Maximilian II, până în sec.al 18-lea această parte a palatului adăpostea, la parter, grajdurile celebrilor cai lipițani, care pot fi văzuţi zilnic la antrenamentul de dimineață sau la spectacolele de la Şcoala de Iarnă de Călărie, situată pe strada de vis-a-vis. La etajul doi clădirea adăpostește galeria de artă europeană din sec.al 19-lea. Stallburg este un edificiu impozant situat între Josephplatz și Michaelerplatz și este parte a complexului Hofburg. Aici au fost camerele de locuit ale Arhiducelui Maximilian, iar mai târziu împăratul Maximilian II, între 1558-1565 a transformat edificiul în reședință. Intre 1659-1776 a adăpostit colecția de artă arhiducelui Leopold Wilhelm și s-a numit galeria Stallburg. Această colecție formează nucleul de mai târziu al Muzeului Kunsthistorisches, din 1889.
Amalienburg (Reşedinţa Amalia) s-a ridicat ca o clădire liberă vis-a-vis de Schweizertrakt, în sec.al 16-lea. I s-a dat numele împărătesei Wilhelmine Amalia, care a folosit-o ca reşedinţă personală, moştenită după moartea împăratului Joseph I. Ultima ocupantă a acestei părţi a palatului a fost Impărăteasa Elisabeta (Sisi), apartamentele căreia sunt deschise astăzi publicului.
In sec.al 17-lea, împăratul Leopold I (1658-1705) avea să unească Aripa elveţiană de Reşedinţa Amalia. Această clădire prelungă de legătură, în stil baroc timpuriu, s-a construit între 1668-1680 și s-a numit Leopoldinischer Trakt (Aripa Leopoldină). A fost ocupată de împărăteasa Maria Teresia în sec.al 18-lea, iar după moartea ei apartamentele acestei aripi au fost folosite ca săli de stat până la sfârşitul monarhiei. Din 1946 a găzduit biroul Preşedintelui Federal Austriac.
In subsolul unei părţi a palatului Hofburg se aflau pe trei nivele pivniţele vinului imperial. Vinul care a rămas la sfârşitul monarhiei a fost vândut la licitație iar locul a fost folosit ca depozit pentru modelele de gips ale fântânilor și monumentelor de pe Ring.
Pe parcursul sec.al 18-lea, Hofburg a fost mărit, adăugându-i-se câteva extensii magnifice baroce, toate proiectate şi începute de arhitectul Curţii, Joseph Bernard Fischer von Erlach. După moartea arhitectului, în 1723, fiul său Johann Emanuel Fischer von Erlach a supravegheat construcţia.
Intre 1723-1735 a fost construită Biblioteca Curţii, acum Biblioteca Naţională Austriacă, destinată pentru a păstra colecția impresionantă și prețioasă de cărți și manuscrise deținută de Habsburgi. Sala Mare, cu interiorul ei baroc este una din cele mai frumoase de acest fel din lume. Ambele obiective trebuie descrise într-un articol separat.
La moartea lui Johann Bernard Fischer von Erlach, un alt arhitect pe nume Lukas von Hildebrandt şi-a văzut șansa în carieră. Astfel că, în timp ce fiul arhitectului Fischer continua cu realizarea planurilor tatălui său, Hildebrandt a început proiectul la Aripa Cancelariei Imperiale. Totuşi, la cererea expresă a Impăratului, această aripă a fost dată spre terminare lui Johann Emanuel Fischer von Erlach, în 1730. După destrămarea Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, în 1806, cancelaria a fost schimbată în apartamente rezidenţiale pentru familia imperială. De la mijlocul sec.al 19-lea ea a fost ocupată de Impăratul Franz Joseph.
Sculpturile majestoase ale portalelor sunt realizate de Lorenzo Martinelli şi reprezintă Muncile lui Hercules. Ele fac parte din poarta cu imensă cupolă, Michaelertor și domină peisajul din piața Michaelerplatz.
Secţiunea centrală conţine Keisertor (Poarta Impăratului) care duce la apartamentele imperiale. La marginea acoperişului se ridică scutul heraldic a Impăratului Carol al VI-lea cu vulturul dublu purtând scutul austriac în culorile roşu, alb, roşu, având deasupra coroana imperială.
In 1735 Johann Emanuel Fischer von Erlach a terminat Şcoala de Iarnă de Călărie, iar apoi sălile de bal (Redoutensaal) au fost ridicate ca o clădire alăturată. Iniţial folosite pentru recepţii grandioase, baluri şi alte festivităţi, azi edificiul serveşte ca un centru pentru congresele unor diverse științe sau destinații sociale.
La începutul sec.al 19-lea, Ludwig Montoyer a construit magnifica Sală de Ceremonii, care a fost folosită de atunci încoace pentru toate evenimentele dinastiei imperiale, azi fiind încă folosită pentru multe din balurile vieneze celebre.
La sfârşitul sec.al 19-lea, când a fost demolat vechiul teatru al palatului, Ferdinand Krischner a terminat Michaelertrakt (Aripa Sfântul Mihai), denumită astfel după biserica pe care o are în faţă, folosind proiectele şi planurile lui Fischer von Erlach. Michaelertrakt este o aripă minunată a palatului, fiind cea care este străpunsă de Michaelertor și dominată de o cupolă dominantă și somptuos decorată. Cu faţada arcuită spre Michaelerplatz şi cu domul înalt de 50 m, ea domină fațada palatului care se îndreptată spre centrul oraşului.
La începutul sec.al 20-lea, cu puțin timp înainte de destrămarea monarhiei, a fost ridicat Neul Hofburg (Neue Burg), aripă grandioasă a palatului, orientată cu o mare concavitate spre Heldenplatz (Piața Eroilor). Cu o faţadă monumentală, Noue Burg a fost proiectat inițial ca parte a unui "forum imperial" grandios, proiect a lui Gottfried Semper şi Karl Hasenauer. Proiectul prevedea o aripă similară în fața celei construite până în 1913. Azi adăposteşte parte a Bibliotecii Naţionale şi un număr de colecţii şi muzee valoroase.
Mergând dinspre Ring și Heldenplatz (Piața Eroilor) în directia Vechiului Palat se ajunge in curtea interioară numită „In der Burg”, construită de Impăratul Maximilian al II-lea, în 1545. Aici se înalță statuia împaratului Franz I (Francisc I), reprezentat ca „Imparatul Augustus”, avand pe soclu inscriptia latină: „amorem meum populis meis” (toată dragostea mea pentru oamenii mei). Locul respectiv este alăturat de „Curtea elvetiană” pentru ca era „pazită” de trupele elvetiene ale Mariei Teresia. Menționată într-un document din 1296 a fost restaurată în 1449. 
Aripa numita Stellburg datează din sec.al 16-lea și este folosită în parte de Școala de Echitatie Spaniolă pentru creșeterea și dresarea cailor lipițani. Când se vorbește despre Hofburg nu trebuie uitat de faimoasa Școala Spaniolă de Echitație din Viena, singura instituție din lume unde arta călăritului clasic a fost păstrată din epoca renascentismului până în ziua de azi. In timpul spectacolelor de gală, vizitatorii au parte de prezentări unice ale cailor din rasa Lipițan în cea mai frumoasă sală de călărie din lume, construită de arhitectul baroc Joseph Emanuel Fischer von Erlach între 1729-1735. “Antrenamentul de dimineața” (pe ritmul muzicii) oferă posibilitatea de a privi programul de antrenament al armăsarilor albi.
In aripa cancelariilor se aflau cabinetele de lucru ale lui Franz Joseph, iar apartamentele împărătesei Elisabeth se găseau în zona Amalientrakt. 
In Vechiul Palat Imperial (sec.al 13-lea) este amenajat Centrul de Conferințe Hofburg. Pe lângă Noul Palat (adăugat între 1881-1913) a fost construită și eleganta Aripă Leopold (sec. al 17-lea). “Redoutensaal” construită inițial, în 1705, în timpul împăratului Joseph I, ca operă imperială, s-a bucurat de grandioase opere picturale și ornamentale baroce.
In 1748 Maria Theresia a comandat lui Jean Nicolas Jadot să reproiecteze această parte a Hofburg. In această sală de festival au avut loc numeroase concerte, "Redoutes", precum și magnifica nuntă a lui Iosif al II-lea cu Isabella de Parma.
Simfonia a 8-a a lui Ludwig van Beethoven, precum și simfonia a 8-a în B-minor "Die Unvollendete" (neterminată) de Franz Schubert au avut premiera aici. Compozitorii Josef Strauss și Franz Liszt au susținut concerte în această sală plină de farmec. Tot aici s-au cântat o serie de opera mai mici  de Mozart.
La Carnavalul de luni în 3 martie 1783 Mozart a interpretat "Mascarada" , în timpul unei piese de pantomimă cu muzica pe care el însuși a compus-o.
La nunta arhiducelui Franz cu Maria Theresia, în Redoutensaal, Antonio Salieri a arajat programul muzical.
La data de 29 martie, în 1828, celebrul maestru violinist, Niccolo Paganini, a susținut un concert onorat de înalții reprezentanți ai dinastiei.
A fost renovată după un incendiu devastator în 1992, parțial în stil contemporan, parțial respectând arhitectura originală. Ambianța imperială se combină cu tehnologia modernă de conferințe în 35 de săli de conferințe cu capacitate între 60 și 3500 de persoane. In fiecare an au loc aproximativ 250 de evenimente. De asemenea, în ambianța istorică a capelei Curții Imperiale se desfășoară concerte cu Orchestra Filarmonică a Curții Vieneze, Corul vienez al băieților de altar și Corul bărbătesc al Operei de Stat din Viena.
In palat au mai făcut istorie și alte două săli de gală, Festsaal și Zeremoniensaal.
O sală mai mică conduce la marele Festival Hall (Festsaal), care a fost ridicată în timpul împăratului Franz Joseph I, în 1908, și terminată abia în 1923 pe timpul Republicii.
Impresionantele fresce de pe  plafon executate de către pictorul Schramm reprezintă dictonul împăratului Franz Josef I : "Viribus Unitis" (limba latină = "cu forțe unite") și puterea care domnea în Austria .
Imaginea din centrul sălii reprezintă Austria, înconjurată de reprezentări alegorice ale religiei, justiției, curajului, științei, artei și agriculturii. Cele 15 lunetele executate de către Veith reprezintă conducători remarcabili ai dinastiei de Habsburg. 
Alte secțiuni octogonale ale pictorului Stauffer includ imagini ale lui Carol de Lorena (Karl v Lothringen.), a lui John Sobieski, rege al Poloniei, a prințului Eugeniu de Savoia, a cancelarului de stat, prințul Kaunitz, și a prințului Metternich.
Lasând lateral Festsaal o galerie duce la Zeremoniensaal, construită în stil classicist între 1802-1806, în timpul împăratului Franz I. de către arhitectul Ludwig Curtea Montoyer. Plafonul magnific este purtat de 24 de coloane rotunde din marmură artificială, așa-numitele "stucco LUSTRO", care erau în vogă în acel moment. 
In anul 1810 Napoleon I. a ales Zeremoniensaal drept cadru să ceară împăratului Franz I. mâna fiicei sale arhiducesa Marie Luise. Până la sfârșitul monarhiei, în 1918, Sala a servit ca sală tronului, unde împăratul Franz I a dat cavalerilor la multe decorații. 
Impăratul Franz Joseph I (1830-1916) și soția sa , Elisabeta au organizat ceremonii anuale simbolice religioase de spălare a picioarelor a câte 24 de bărbați și femei în vârstă. Ritualul era vechi și menit a onora obiceiurile religioase ale popoarelor .
Pe timpul împăratului Franz Joseph I și a împărătesei Elisabeta au avut loc seri de gală grandioase, cum ar fi "Ball bei Hof" (Ball Court), la care au fost admiși doar reprezentanți ai Casei imperiale și și ai nobilimii înalte.
Astăzi Zeremoniensaal (Sala de ceremonii) găzduiește concerte de gală și alte reuniuni.
Tezaurul, sau Comoara imperială (Schtzkammer), constituie o parte esențială a palatului Hofburg. Colecția magnifică, de o valoare artistică și istorică inestimabilă, provine din Comoara Artistică (Kunskammer), fondată de împaratul Ferdinand I, în 1533. A fost îmbogățită de-a lungul secolelor, cu precădere, cu obiecte colecționate de Casa de Habsburg.
Aici, în cea mai veche parte a Palatului Imperial (sec.al 13-lea) se găsesc atât coroana imperială a Sacrului Imperiu Roman (anul 962) și coroana Imperiului Austriac (1602), cât și moștenirea Burgundiei din sec.al 15-lea, precum și obiecte interesante și prețioase aparținand dinastiei Habsburg (printre ele aflându-se un unicorn de aproape 2,5 m lungime). O mie de ani de istorie europeană și cele mai importante simboluri ale acesteia minunează vizitatorii. Intrarea in camera tezaurului public se face prin Schweizerhof în Curtea elvețiană, al cărui nume amintește de garda elvețiană (postată odinioară în acest loc).
Pe poarta de la intrare spre curtea tezaurului (curtea elvețienilor) se pot vedea inițialele împăratului Carol al VI-lea. El a fost acela care a transferat comoara la parterul Vechiului Palat. Colecția se împarte în comoara sacră și comoara laică, iar nucleul central este constituit din Comorile Sfântului Imperiu Romano-Germanic și de coroana imperială austriacă. Pot fi admirate de asemenea, bijuteriile împărătesei Maria Teresia, obiecte de preț ale Ordinului Lânii de Aur, emblemele arhiducilor austrieci și multe alte bijuterii. Impresionante sunt, de asemenea, portretele în mărime naturală ale lui Franz Joseph și ale împărătesei Elisabeth (Sisi), pictate de Winterhalter în 1865.
Complexului palațial, format de-a lungul secolelor, i s-a adăugat la începutul sec.al 20-lea o aripă nouă și grandioasă numită, Noue Burg. In fața acesteia s-a plănuit a fi ridicată una asemănătoare, dar aceea nu s-a mai construit deoarece s-a considerat că ar fi fost un spațiu fără o destinație. Cele două noi aripi, din care numai una construită, ar fi fost vecine, peste Ringtrasse, cu cele două muzee reprezentative, construite cu foarte puțin înainte, Kunsthistorisches și Naturhistorisches Museum. Din multitudinea edificii și curți ce formează marele palat mai trebuie amintite curțile Josephplaz, cea numită In der Burg Plaz, mărginită de actuala Aripă a Cancelariei, de Aripa Leopold, de palatul Amalinhof și de o latură a Curții elvețienilor. Se mai amintesc edificiile Manejului de Iarnă al Școlii Spaniole de Equitație și actualul Palat al Congreselor, cu propria curte interioară, unit de Noue Burg, curtea din fața de sud a Bibliotecii Naționale, mărginită de o latură a Noue Burg, marea Orangerie și Aripa prelungă ce conduce la palatul Albertina. Pentru aceste componente de amănunt ale Hofburgului trebuie realizat câte un istoric și descrieri separate.
Spre exemplu în Josephplaz, care se află într-o latură de nord a complexului, se ajunge prin pasaje boltite dinspre Michaelerplaz, dinspre o altă curte interioară de la sud de Manejul de Iarnă și dinspre Curtea elvețienilor. Latura nordică a pieței este deschisă total spre Augustinerstrasse, stradă ce trece pe lângă Biserica Augustinilor și ajunge în Albertiaplaz. 
Piața își datorează numele foartei frumoase statui a împăratului Joseph II, al cărei soclu este ornat cu basoreliefuri din bronz. Latura sudică a pieței este închisă de Biblioteca Națională (parte a Hofburgului). In jurul pieței se înalță multe frontoane ce sunt depășite de grupuri statuare.
Un alt exemplu este curtea In Der Hof, de o majestoasă noblețe, în care se găsește în poziție centrală monumentul împăratului Francisc II In această curte se ajunge dinspre Michaelerplaz, trecând pe sub mărețul dom de acea intrare. Din această curte vastă, un frumos portal renascentist, împodobit cu blazoane și inscripții corespunde spre Curtea Elvețienilor (Schweizerhof), bordată la dreapta de scările ce duc la capela imperială (Burgkapelle). 
In anul 1995 am făcut o excursie în Austria împreună cu fiul meu, Cosmin, ocazie cu care am făcut și o probă a noii noastre mașini "Cielo". Am ajuns la Viena pe la ora prânzului și după ce am parcat la hotel am pornit într-o plimbare. am început cu Hofburg, intrând prin Michaelertor. Undeva aproape, pe stânga, ni s- deschis larg intrarea în zona palatului numită acum Palat al Congreselor, latură a Hofburgului foarte ocupată în tot timpul anului. In acea zi, după însemne și ecusoane, se pare că era acolo o conferință dedicată cardiologiei. Am intrat din curiozitate așteptându-ne să fim opriți undeva pe parcurs, dar aliura mea impozantăși un oarecare dezinteres ne-a lăsat calea liberă până la o sală mare și luminoasă îndreptată spre Heldenplatz. Acea sală avea mese de jur-împrejur pline de bunătăți. Era un bufet orbitor de tip suedez de unde încă nu plecaseră unii din participanții la eveniment. Cu o dezinvotură demnă de un oltean, m-am așezat la masă și am început să mă servesc fără nicio rezervă, din tot ce-mi făcea cu ochiul. Cosmin era cam timorat, dar eu m-am ospătat din plin, pentru că încă nu mâncasem de prânz. M-am răcorit și cu două, trei sucuri servite de un chelner. După ospăț m-am dus la una din ferestrele larg deschise ale sălii și am admirat cu plăcere peisajul îndreptat spre Noue Burg, statuia ecvestră a lui Eugniu de Savoia și Ausseres Tor.
La plecare, aproape de ieșire din acea parte a palatului se afla o cafenea unde l-am servit pe Cosmin cu o cafea, contra cost. In timp ce el își sorbea ceașca, eu am umplut buzunarul de la pieptul cămășii cu zahăr cubic ce se afla la dispoziție pe masă. Bucățelele de zahăr mi-au făcut mare plăcere în zilele următoare. Poate că nu a fost frumoasă fapta mea în raport cu cardiologia, dar mi-a făcut mare plăcere. Am mai încercat și cu alte ocazii o manevră similară, dar nu am primit aprobarea lui Carmen. Cert este că atunci am avut prima ocazie de a vedea acea parte a palatului destinată conferințelor și congreselor cu caracter internațional (numit acum Palatul Congreselor). 
O a doua ocazie de a intra în această parte a Hofburgului, aflată între Curtea Elvețienilor și Heldenplatz s-a ivit în seara dintre anii 2011 și 2012, adică în seara de 31 decembrie 2011. Atunci am participat la un concert de Anul Nou în sala Festsaal, un concert minunat prin calitate și starea de voioșie pe care a transmis-o.
Pentru a ajunge la sală am parcurs un gang plin de magazine mici cu suveniruri și vitrine publicitare care leagă marea curte interioară In der Burg cu marea Heldenplatz. Ieșind din gangul pe care îl străbătusem de nenumărate ori, am cotit la stânga și am ajuns la intrarea căutată. Aceasta se află la unirea dintre Palatul Congreselor și marele Noue Burg și nu am sesizat de la început cărei clădiri aparținea. După o analiză mai profundă am decis că intrarea apaținea vechiului Hofburg, mai ales datorită arhitecturii interioare de dincolo de ea. Pentru a ajunge la supereleganta sală se urcă pe două scări laterale pe un palier larg de la etaj. Din acel spațiu larg am intrat direct în partea din spate a sălii și am avut parte de o perspectivă largă și de încântătoare impresie. Sala era minunat îmbrăcată cu flori în spatele înalt al scenei și în fța ei. Buchete mari de flori erau și pe pereții laterali, transmițând bucurie în lumina strălucitoare a unor candelabre ample și prelungi cu partea de jos mai amplă. Sala nu are balcoane sau galerii pentru un surplus de ascultători. Pereții sunt decorați cu motive picturale prelungi, iar în spatele scenei sunt străpunși de trei arcade în partea de sus, cea din mjloc fiind mai largă. Dincolo de arcade se întrevedea o galerie de trecere. 
Concertul ne-a făcut surpriza de a include și o latură vocală, la care nu ne așteptam. Soliste tinere, drăguțe și svelte și-au intercalat vocile cu o orchestră de calitate imperială. Acel concert ne-a bucurat sufletele în asemenea măsură încât am renunțat să mai mergem a doua zi la Concertul tradițional de Anul Nou de la sala Muzikverein, cel transmis în toată Europa și, probabil, și pe alte continente.

Apartamentele imperiale 
După trecerea prin Silberkammer și apoi prin Muzeul Sisi  cea de a treia secțiune a unei vizite în vechiul Hofburg o reprezintă Apartamentele Imperiale, o parte a aripii în care au locuit mai bine de o jumătate de secol Franz Joseph și soția sa Elisabeta (Sisi). Circa douăzeci de încăperi din cele 2600 ale palatului sunt deschise pentru accesul publicului.
Puținele camere restaurate și întreținute pentru vizitare sunt suficiente pentru a crea o imagine despre cum arata reședința respectivă în vremurile sale de glorie. Este însă suficient pentru a înțelege cum arata aripa din complex locuită de familia imperială, dar mai ales, este un omagiu subtil adus celor două mari personalități ale istoriei Austriei, împăratul Franz Joseph și soția sa Elisabeta (Sisi).
 Se vizitează atât camere publice, cât si camere private folosite de cuplul imperial. Este ușor de sesizat discrepanța dintre luxul și opulența camerelor publice și austeritatea celor private ale împaratului (în cazul lui Sisi, diferența este mai puțin sesizabilă). Franz Joseph a fost cu adevărat un conducator absolut remarcabil. A condus imperiul timp de 68 de ani (1848-1916), aceasta fiind a treia domnie ca durată consemnată în istoria Europei, după cele ale lui Ludovic al XIV-lea și a printului Johann al II-lea al Liechtenstein-ului. Pentru Viena, el va ramâne pentru totdeauna drept cel care a modernizat orașul (a hotarât demolarea fortificațiilor vechii cetăți și a creat pe locul acestora celebrul bulevard Ringstrasse) și cel sub domnia căruia s-au ridicat majoritatea celor mai faimoase edificii vieneze. A fost toată viața un monarh modest, implicat, preocupat de conducerea supușilor săi. Programul său de lucru începea de multe ori înainte de orele 4-5 dimineața și se prelungea adesea pâna târziu în noapte. Imperiul său a fost totuși o închisoare a popoarelor și de aceea a fost nevoit să accepte obrăznicia ungurilor și să-I asocieze la conducere și la oprimarea celorlalte popoare supuse.
Camerele private ale Apartamentelor Imperiale prezintă un Franz Joseph simplu, familist, sufletist, un om care și-a iubit enorm copiii și soția, în contrast cu împarateasa Elisabeta, o figura tulburător de frumoasă, dar totodată excentrică, strălucitoare și mai puțin sensibilă ori, poate, atașată de un alt set de valori.
Circuitul Apartamentelor Imperiale este o finalizare grandioasă a vizitei la Hofburg. Dacă Silberkammer introduce în atmosfera și splendoarea Curții Imperiale, iar Muzeul Sisi dezvăluie într-o maniera romantica aspecte ale vieții împărătesei, trecerea prin Apartamentele Imperiale este menită să adauge vizitei un tușeu final, inducând subtil și discret ideea că, totuși, figura reprezentativă a monarhiei austriece (concurata poate doar de Maria Teresia) a fost Franz Joseph. Este sesizabil, de asemenea, și că amenajarea diverselor camere este în ton cu personalitatea celor care le-au folosit, diferențele de stil între camerele împăratului și cele ale împărătesei fiind evidente. 
Orice persoană din imperiu putea solicita o audiență împăratului. Franz Joseph acorda astfel de audiențe de două ori pe saptămână, termenele fiind publicate în ziarele vieneze. Singura prevedere legată de eticheta curții impusă petenților era să fie îmbrăcați formal, sau,dacă nu posedau astfel de haine, să poarte costume naționale. In acest sens este decorată și antecamera, sala de asteptare la audiențe, cu pereții decorați cu uriașe picturi de Johann Peter Krafft și cu multe manechine purtând costume naționale specifice diverselor provincii imperiale. Demn de remarcat este faptul că portul național român din Transilvania lipsește, deși aproape toate națiile majore sau minore din imperiu erau prezente. O absență datorată ideologiei de ură preluată de la unguri.
Majoritatea camerelor din Apartamentele Imperiale sunt decorate în tonuri de roșu sau vișiniu, iar camera de audiențe nu face excepție. Se spune ca împăratul primea pe interlocutor în picioare și prelua imediat conducerea discuției. Pe pupitru se afla lista solicitanților și motivul întrevederii. Intr-o singură zi, Franz Joseph primea până la 100 de persoane în audiență, astfel că, de obicei, petentul nu dispunea decât de câteva minute pentru a-și expune problema. Conform protocolului, audiența se încheia la o ușoară înclinare de cap a împăratului.
Interesantă este și Camera de Conferințe, încăperea unde Franz Joseph prezida consiliile de miniștri. In tonuri pastelate, poate pentru a crea o atmosferă calmă, odihnitoare, camera găzduiește doua busturi superbe din marmură, unul al arhiducesei Sofia (mama lui Franz Joseph) și celalalt al mareșalului Radetzky, unul dintre cei mai cunoscuți comandanți militari ai monarhiei, imortalizat de Johann Strauss-tatăl în celebrul mars omonim. Deși o fire mai degrabă pașnică, Franz Joseph a fost toată viața apropiat de valorile armatei și a purtat aproape tot timpul uniforma. 
Personalitatea împăratului este cel mai bine oglindită de cele doua camere private, camera de studiu și dormitorul. Franz Joseph a fost un conducator absolut responsabil, care și-a dedicat lunga sa viață și domnie guvernării eficiente a unui uriaș imperiu eterogen, cu peste 56 milioane de supuși. Toată viața sa, împăratul nu s-a considerat un conducator de drept divin, ci doar primul funcționar al statului. In camera de studiu, Franz Joseph petrecea foarte mult timp studiind actele pe care le avea de semnat. Se știe că ziua de lucru a împăratului începea adesea înainte de ora cinci dimineața și se prelungea de multe ori dincolo de miezul nopții, cu ocazia balurilor sau a recepțiilor oficiale. In camera de studiu se afla și tabloul preferat al împăratului, care o înfațișa pe "angelica Sisi", împărateasa Elisabeta, cu părul despletit (pictură de Winterhalter).
Camera în care a locuit Franz Joseph, după ce cuplul imperial a adoptat dormitoare separate, releva stilul de viață modest și cu iz spartan al împăratului. Patul din fier, lipsa decorațiunilor alambicate, simplitatea mobilierului, arată preocuparea pentru util și respingerea opulenței în intimitate. Franz Joseph se trezea de obicei în jurul orei trei și jumatate dimineața (dormea o oră în plus dacă programul zilei prevedea festivități oficiale), după care era îmbăiat într-o cadă de cauciuc și folosea obiectele de toaletă expuse (extrem de modeste). După ce era îmbrăcat și își făcea rugăciunea, monarhul lua micul dejun în camera de studiu și își începea apoi programul de lucru. Nici un lux inutil, doar obiecte personale modeste și portrete ale copiilor și soției sale preaiubite împodobesc camerele private ale împăratului.
Camerele private ale Elisabetei sunt fastuoase, și folosesc din belșug decorațiuni aurite din stuccatură pe fundal alb. Se spune ca aceste încăperi erau aproape sufocate de aranjamentele florale comandate de împărăteasă. Mobilierul expus este original și arată că luxul nu era totuși străin de familia imperială, în ciuda opțiunilor austere ale lui Franz Joseph.
Incăperea mare, folosită de Elisabeta ca living, dar și ca dormitor, expune, ca o curiozitate, patul așezat în mijlocul camerei, protejat de un paravan. Spațiul era folosit și ca salon privat, iar la masuța de scris, de lângă fereastră, împărăteasa își rezolva corespondența, sau scria poezii. Deosebite sunt și sobele de teracotă, dovezi ale artei manufacturilor din sec.al 19-lea.
Dar mai aproape de personalitatea egoistă a Elisabetei este camera de toaletă și scrimă, locul unde își petrecea cea mai mare parte a timpului. Impărăteasa acorda 2-3 ore zilnic îngrijirii părului său minunat și coafării, timp în care asculta pasaje din operele lui Homer sau învața greaca veche sau modernă (vorbea de asemenea fluent engleza, franceza și maghiara), în compania învățatului elen Constantin Christomanos. Tot în aceasta cameră aveau loc și lecțiile de scrimă (care aveau drept unic scop menținerea siluetei) și exercițiile fizice mai ușoare, prin care Elisabeta se menținea în formă.
Remarcabilă este baia comandată de Elisabeta, în 1876, revoluționară pentru acea epocă, o adevărată premieră pentru familia imperială, baie care se apropie ca realizare și confort chiar de standardele contemporane. S-a păstrat cada de baie din cupru zincat, dar nu și armăturile, sau setul de baie. Această cadă era utilizată de împărăteasă și pentru diverse proceduri, băi cu uleiuri aromatice, băi de aburi, sau dușuri reci pentru stimularea circulației.
Incăperi impresionante sunt și așa-numitele Camere Bergl, omonime cu artistul care le-a realizat. Decorațiunile din camerele Bergl sunt mai vechi decât cele din restul acestei aripi de la Hofburg, datează din 1766, din perioada domniei Mariei Teresia. Ceva asemănător există și la palatal Schönbrunn.
Se pare că aceste încăperi erau utilizate de împărăteasa Elisabeta pentru îmbrăcare și schimbarea hainelor. Deci, rolul lor nu era unul deosebit. Insă orice persoană care pătrunde în Camerele Bergl va fi impresionată de picturile de pe pereți, care creează o atmosferă unică, de univers fantastic, unde personajele sunt minunate creaturi, exponente ale unei flore si faune uluitor transpuse în reprezentari murale. Culorile, dar mai ales detaliile incredibile ce cuprind păsări, fluturi, arbori și plante exotice însuflețesc un peisaj de vis. Camerele Bergl sunt o nestemată discretă, oarecum ascunsă, a acestei bijuterii care este Palatul Hofburg. Este locul unde epoca exuberantă și romantică a Mariei Teresia se întâlnește cu perioada mai modernă cu 100 de ani, dar totodată mai reținută și mai austeră a minunatului cuplu imperial Franz Joseph-Elisabeta.
Reține, de asemenea, atenția și Salonul Mare, în clasicele nuanțe de roșu rubiniu, folosit adesea de Elisabeta drept salon de primire. Două elemente speciale atrag atenția aici. In primul rând este vorba despre o masa pregătită pentru două persoane, care evoca faptul ca în prima perioadă a mariajului, cuplul imperial obișnuia să servească aici, împreună, micul dejun. Mai exista, tot aici, expusă o superbă statuie din marmură albă, realizată de Antonio Canova, o reprezentare a muzei Polyhymnia. Despre Canova voi vorbi mai mult în postarea referitoare In Biserica Augustină, unde se afla o creație absolut exceptională a lui Canova.

Salonul Roșu 
Este o altă încăpere deosebită, utilizată drept salon de recepție de împăratul Carol I. Uluitoarele tapiserii, care provin de la manufactura pariziană de goblenuri, realizate între 1772-1776 și care decorează pereții camerei, dar și mobilierul și paravanele, făceau parte din cadourile oferite de Ludovic al XVI-lea cumnatului sau Joseph al-II-lea. Imaginile din medalioane au avut drept sursă de inspirație o serie de tablouri de Francois Bouchers și de aceea, Salonul Roșu mai este numit și Camera Bouchers. Sunt aici extraordinare opere de artă, tapiserii minunate. Decorațiuni baroc și rococo se regăsesc în multe reședințe nobiliare sau regale, dar picturi murale Bergl și tapiserii atât de bine realizate se vor întâlni cu greu.
In final, povestea Apartamentelor Imperiale se poate încheia în fața unei mese de recepție, aranjată potrivit canoanelor, etichetei și protocolului de la Curte.
In cazul acestei încăperi nu este vorba despre o masă aranjată pentru o ocazie oficială (astfel de evenimente aveau loc în sălile festive dedicate), ci despre o masă pregătită pentru un dineu restrâns, în familia imperială. Ceremonialul era strict însă și în astfel de împrejurări. Masa era împodobită cu seturi aurite, cu ornamente florale și tipsii pentru fructe exotice, iar tacâmurile erau din argint, marcate cu vulturul bicefal. Impăratul prezida masa, iar în partea opusă se afla oaspetele său cel mai important. Doamnele și domnii erau totdeauna intercalați, aranjamentul ținea seama de gradul de rudenie cu împăratul, sau de rang, iar conversația era permisă doar cu vecinul de masă. Un dineu consta în 9 până la 13 feluri de mâncare, dar nu dura de obicei mai mult de o oră. Când împăratul lăsa tacâmul din mână, felul se considera servit și era imediat înlocuit cu următorul. Cafeaua și lichiorul se serveau într-o încăpere separată, unde era permis și fumatul.
Trebuie repetat sucint traseul permis prin Apartamentele Imperiale pentru a se recontura rolul și aspectul încăperilor oferite publicului. Aceasta chiar cu riscul repetării unor amănunte.  
Sufrageria
In timpul Impăratului Franz Joseph această cameră a fost folosită pentru servirea meselor familiei. Masa era aranjată conform protocolului care guverna mesele imperiale de la curte. Chiar şi o masă restrânsă doar cu membri apropiaţi ai familiei trebuia să urmeze un ceremonial strict al curţii. Masa era întotdeauna împodobită festiv; în mijloc stăteau vase aurite cu flori, fructe şi dulciuri. Împăratul stătea la mijlocul mesei. Vis-a-vis era așezat de obicei un oaspete de onoare, ceilalţi oaspeţi fiind aranjaţi în jurul mesei în funcţie de gradul de rudenie, sau rang, doamnele şi domnii alternând.
Oaspeţii erau serviţi în acelaşi timp ca şi împăratul care începea imediat să mănânce. Deoaece felul de mâncare era considerat gata îndată ce împăratul punea jos cuţitul şi furculiţa, şi farfuriile erau imediat luate, împăratul era întotdeauna atent să nu pună jos furculiţa şi cuţitul până când nu termina toată lumea de mâncat.
Salonul Roşu
Mobila și tapiseriile din această cameră au fost daruri făcute împăratului Joseph II de către cumnatul său, regele francez Ludovic al XVI-lea, care se însurase cu fiica cea mică a Mariei Teresia, Marie Antoinette. Ambii dinaști au fost executaţi în timpul Revoluţiei Franceze și tot ce au deținut a fost vândut. De aceea tapiseriile de aici au o valoare istorică deosebită.
Salonul Mare al împărătesei
Era camera de recepție a împărătesei şi locul unde serveau micul dejun împăratul și împărăteasa, în prima parte a conviețuirii. Picturile cu peisaje evocă dragostea împărătesei pentru natură şi călătorie, precum și dorul ei pentru locurile îndepărtate. Statuia de marmură, de Antonio Canova, din fundal reprezintă Polyhymnia, muza greacă a poeziei eroice.
Camerele Bergl
Apartamentele Imperiale cuprind două Camere Bergl ai căror pereţi sunt complet acoperiţi de pictură murală din 1766, executată de Johann Bergl, unul din pictorii favoriţi ai Mariei Teresia. Camere Bergl au fost numite după numele artistului boem din nord, care le-a decorat. Ele sunt, probabil, cele mai frumoase spații din apartamentele imperiale cu picturi murale ce reproduc cu peisagii idilice și exotice.
Baia
Lângă dressing se află baia împărătesei Elisabeta, instalată în 1876. Ea a fost primul membru al familiei imperiale care a avut o baie în adevăratul sens al cuvântului în epocile apropiate de cea actuală. Baia a fost restaurată în toamna anului 2002. Avea o pardoseală cu linoleum, pusă după 1883, iar pereţii erau acoperiţi cu o ţesătură cu model puternic colorat ce reprezenta bujori boboci şi bujori înfloriţi. La stânga se află vana originală din aramă.
Dressing-ul şi Sala de Exerciţiu
Elisabeta era considerată una dintre cele mai frumoase femei ale timpului şi era foarte conştientă de acest fapt. Regimul pentru frumuseţe i-a marcat nu numai rutina zilnică ci şi o mare parte din viaţă. Se cântărea zilnic şi ţinea o dietă pentru a-şi păstra tinereţea. Făcea exerciţii de gimnastică în fiecare dimineaţă, ceea ce a scandalizat curtea. Barele prinse la perete se pot vedea și azi, ca și inelele care atârnă de rama ușii. Avea la dispoziţie şi o sală de gimnastică bine echipată.
Elisabeta era mândră de părul ei, cu fir gros şi lung până mai jos de talie și avea mare grijă de el. Pieptănatul dura 2-3 ore pe zi. Odată pe lună se spăla pe cap cu un amestec de gălbenuş de ou şi cognac, procedură ce-i ocupa o zi întreagă.
Camera de zi / Dormitorul
Apartamentele împăratului erau alăturate de cele ale împărătesei. Iniţial a fost camera cu patul nupţial, dar apoi a devenit dormitorul împărătesei în care își petrecea o parte a zilei. Camera are un altar Neo-Gotic din marmură de Carrara, din 1855, executat de Vinzenz Pilz.
Salonul Mic
Camera memorială a împăratului Maximilian al Mexicului.
In timpurile imperiale a fost camera unde se retrăgeau bărbaţii pentru a fuma. Azi este o cameră memorială a Impăratului Maximilian. Maximilian, frate cu Franz Joseph, a fost amiral în marina austriacă. Pentru un timp scurt a fost guvernator general al regatului Lombardia-Veneţia. El a acceptat oferta lui Napoleon al III-lea al Franței de a deveni împăratul Mexicului. Impreună cu soția sa, Charlotte a Belgiei, la fel de ambiţioasă ca şi el, s-au îmbarcat spre marea aventură care avea să se termine tragic. Maximilian nu a avut nici o şansă în faţa forţelor revoluţionare a lui Benito Juarez. Charlotte a venit în Europa după ajutor dar a fost refuzată. S-a dereglat mintal şi nu s-a mai întors la soţul ei. Maximilian a fost capturat şi executat la Queretaro la 19 iunie 1867.
Salonul Privat al împăratului
Este locul unde Franz Joseph era vizitat de familia sa, frați, nepoţi, etc. în compania cărora servea o ceaşcă de ceai şi se interesa de ei şi nevoile lor. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu propriul său fiu, Rudolf, cu care nu s-a înţeles, având opinii politice diferite. Prinţul Rudolf dorea o republică federală, un punct de vedere clar exprimat şi în Kronprinzwerk, o enciclopedie populară în 24 de volume care se află în acest salon.
Rudolf s-a sinucis la Mayerling în 1889.
Dormitorul lui Franz Joseph
Când cuplul imperial s-a mutat în locuri separate de dormit, această cameră a devenit dormitorul împăratului. Franz Joseph dormea pe un pat de fier simplu, un obicei tipic pentru viaţa spartană preferată de împărat. Işi începea ziua cu mult înainte de ivirea zorilor, de obicei la 3,30 dimineaţa. Işi permitea o oră de somn în plus doar dacă se culca foarte târziu. Primul lucru era baia pe care o făcea într-o cadă adusă zilnic în dormitor. Franz Joseph prefera un mobilier modest în camerele sale private. După ce se îmbrăca, îngenunchia şi îşi spunea rugăciunile de dimineaţă. Apoi servea micul dejun în biroul său.
Biroul
Impăratul Franz Joseph îşi lua în serios toate responsabilităţile care-i reveneau. Işi petrecea cea mai mare parte a zilei în biroul său, studiind documentele care cereau semnătura sa. Işi termina ziua de lucru după ce participa la dineurile oficiale, recepţii sau baluri.
Franz Joseph era însă şi un om de familie şi-i plăcea să fie înconjurat de tablouri şi suveniruri ale copiilor şi nepoților săi precum şi de micile atenţii primite din partea lor. Pe biroul său se afla portretul său preferat, cel al " Ingerului Sisi". Impăratul se afla în această cameră când a primit vestea morţii tragice a unicului său fiu, Rudolf, la 30 ianuarie 1889.
Sala de Conferinţe
O masă imensă în stil Empire, cu scaune asortate, ocupa mijlocul camerei unde aveau loc conferinţele miniştrilor.
Bustul de marmură şi sabia de onoare a Feldmareşalului Radetzsky amintea de serviciul suprem adus țării de acest comandant militar. Impăratul Franz Joseph i-a rămas veşnic recunoscător, punându-i la dispoziţie un apartament la Hofburg oricând se afla la Viena.
Camera de Audienţe
Când avea audienţe, împăratul stătea la o masă înaltă în prim plan.
Picturile de pe pereţi reprezentau portretele predecesorilor săi. 
In această mare sală de așteptare sunt prezente picturile ce reprezintă  pe copii împărătesei Maria Teresia, scene de actorie, dans și canto. Bunicul său, împăratul Franz II, a fost ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman. In 1806 el a fost obligat să dizolve imperiul datorită victoriilor militare ale lui Napoleon. Fiul său cel mai mare, Ferdinand (următorul portret) a devenit apoi împărat deși era bolnav de epilepsie. Impăratul Ferdinand, care era unchiul lui Franz Joseph, a abdicat în favoarea nepotului său de 18 ani în timpul revoluţiei de la 1848.
Când Franz Joseph a murit la Schönbrunn, la 21 noiembrie 1916, el controlase destinul ţării sale timp de 69 de ani.
Sala de aşteptare a Camerei de Audienţe
Impăratul Franz Joseph ţinea audienţe de 2 ori pe săptămână, audiențe la care se puteau prezenta oricare din supuşii imperiului său. Inainte de a fi primiţi ei aşteptau în această sală. Cei care cereau audienţe şi participau la acestea trebuiau să fie îmbrăcaţi în uniformă sau frac iar doamnele în rochie neagră cu trenă. Veneau reprezentanţi din cele mai importante ţinuturi ale coroanei şi regiuni ale monarhiei (Ungaria, Bohemia, Veneţia, Croaţia, Slavonia, Serbia, Voivodina, Carinthia, Styria şi Tyrol). Ne putem face astfel o idee despre mărimea şi varietatea etnică a monarhiei Austro-Ungare.
Pereţii sunt decoraţi cu 3 picturi murale monumentale executate într-o tehnică specială de Peter Krafft în 1832, zugrăvind evenimente imporatnte din domnia Împăratului Franz II.
Camera Gărzii Trabant
Aceasta era o antecameră la apartamentele împăratului unde un ofiţer stătea de pază zi şi noapte.
Scările Impăratului
Intrarea în muzeul Sissi şi Apartamentele Imperiale se face prin impozantele Scări ale Impăratului, folosite de acesta pentru a ajunge în apartamentele sale.
Apartamentele Alexander au luat numele de la țarul Alexandru I al Rusiei, care a locuit acolo în timpul Congresului de la Viena, din 1815. In unele spații uimesc tapiseriile din sec.al 18-lea din Paris. Se observă și tapițeria ornamentală de pe scaune și ecranele de incendiu.
Ceremonialul Curţii cerea ca fiecare membru al familiei să aibă propriile apartamente într-unul din numeroasele aripi ale palatului. Azi multe din aceste apartamente găzduiesc muzee și birouri, ministere și cancelaria prezidenţială. Aripa Cancelariei Imperiale şi Reşedinţa Amalia, care formau apartamentele lui Franz Joseph şi ale Elisabetei sunt deschise publicului.
Mobilierul şi aranjarea datează în mare parte din a doua jumătate a sec.al 19-lea, dar majoritatea sobelor ceramice sunt originale din sec.al 18-lea. Aceste sobe erau aprinse de fochişti ai Curţii din pasaje paralele pentru a evita murdărirea încăperilor. Din 1824 s-au instalat ţevi pentru încălzirea sobelor cu aer cald.
Candelabrele de cristal de Bohemia au fost realizate de firma Lobmeyr şi aveau lumânări folosite până la sfârşitul sec.al 19-lea, când a fost introdusă electricitatea în palat.

Muzeul Sisi - Sisi Museum
Frumoasa şi celebra împărăteasă Elisabeta a devenit un adevărat cult pentru austriecii sfârșitului de secol 19. Elisabeta a rămas în cultura populară drept acea împărăteasă frumoasă și aclamată de toți. In Muzeul Sisi din Apartamentele imperiale de la Hofburg se poate compara realitatea cu mitul. Printre punctele de atracție se numară obiectele personale ale Elisabetei, precum și renumitele portrete ale frumoasei împărătese.
Centrul expoziţiei este dedicat vieţii private a Elisabetei; revolta ei împotriva ceremoniilor de la curte, refugiul ei într-un cult al frumuseţii, obsesia ei de a fi zveltă, performanţele ei sportive și poezia plină de efuziune.
De la libertatea zilelor petrecute ca fată în Bavaria, la surprinzătoarea căsătorie cu împăratul Austriei, la asasinarea ei la Geneva în 1898, muzeul dezvăluie viața agitată a legendarei împărătese. In muzeul apartamentelor imperiale sunt dedicate personalității sale șase camere. 

In Muzeul Sisi se pot obține cele mai multe informații legate de viata frumoasei, dar prea excentricei împărătese. De-a lungul vieții ei, Sissi a adunat în jurul ei o întreagă lume ciudată unde se întâlneau profesori de gimnastică, medici străini, vagabonzi, coafeze şi, bineînţeles, animale: câini, vaci, cai de circ, papagali.
Impăratul, care-şi iubea profund tânăra soţie, suferea din pricina acestor excentricităţi pe care le dezaproba şi nu le înţelegea, deoarece, pe cât de impetuoasă, de capricioasă, de superficială și excesiv de originală era Sissi, pe atât de meticulos, de punctual, de ordonat era Franz Iosef. Este mai mult ca probabil ca despărțirea paturilor de odihnă din 1870 să se fi datorat acestei femei reci și neiubitoare.
Trei copii s-au născut din această căsătorie, care era, după părerea tuturor, un eşec. Copiii au fost îndepărtaţi de Sissi ca să nu sufere influenţa nefastă a mamei lor. Acest lucru a determinat-o pe Sissi să călătorească foarte mult în lume.
Sissi, împărăteasa scandaloasă, care şi-a atras oprobriul curtenilor pentru că nu a vrut să se supună regulilor rangului ei, mai întreţinea şi o prietenie ciudată şi, adesea, prost înţeleasă cu vărul ei, Ludovic al II-lea de Bavaria, regele nebun şi homosexual care va fi teribil de atras de farmecul verişoarei sale. Preocupată bolnăvicios de frumusețea ei Sisi folosea diverse trucuri curioase, dar care este posibil să fi dat rezultate. Unele pot fi enumerate:
După o baie cu apă rece ca gheaţa la ora cinci de dimineaţă, Sisi avea parte de un masaj vioi care îi punea sângele în mişcare. Această oră de sculare nu este departe de a părea un chin.
Femeia care se ocupa de părul împărătesei, baroneasa Feifalik, petrecea, uneori, o zi întreagă pentru a-i spăla părul acesteia. „Dichisirea” lui îi ocupa câte două ore, în fiecare dimineaţă. Feifalik folosea o combinaţie din 12 ouă şi o sticlă de coniac, pentru ca pletele lui Sisi să se păstreze moi, sănătoase şi strălucitoare.
După o zi de petrecută în şa, pentru a-şi păstra pielea fină, Sisi făcea băi în lapte de capră, iar în zilele în care era obosită după vânătoare, îşi înmuia trupul în ulei de măsline fierbinte, pentru relaxarea muşchilor.
Sisi dormea cu prosoape umede şi calde înfăşurate în jurul taliei, crezând că asta o să o facă mai suplă.
Când se simţea balonată, Sisi bea cinci albuşuri de ou cu sare, în ideea de a-şi curăţa sistemul digestive, soluție de-a dreptul scârboasă la gust.
Impărăteasa excentrică era foarte grijulie când venea vorba de tenul său. Măştile cu carne de vită aveau menirea de a repara stricăciunile cauzate de expunerea la soare, vânt sau ploaie. Înainte de culcare, Sisi îşi acoperea faţa cu carne de vită, peste care îşi punea o mască făcută din piele de animal, menită să fixeze fleicile.
Ritualul de frumuseţe poate duce la a înțelege de ce Sisi arăta atât de bine, dar şi de ce mariajul său era atât de nefericit. Nimeni nu poate trăi cu o femeie care îşi dedică fiecare zi înfrumuseţării”. Muzeul provoacă aducerea în prim plan a unor practici mult prea descosiderante și trecerea cu vederea a unor amănunte de locuire.
In acest muzeu puțin bizar pentru o împărăteasă se găsesc cele mai faimoase portrete ale ei, cât și unele dintre obiectele ei personale. Cunoscând cât mai multe despre caracterul ei, vizitatorii pot renunța la respectul datorat, cu excepția celui produs de frumusețea fizică.
In această porțiune de palat împărăteasa Elisabeta a trăit din 1857 până la moartea ei în 1898. In camera de zi, care a servit și ca dormitor (cei doi din cuplul imperial au avut dormitoare separate începând cu 1870), vizitatorii se poate vedea masa de scris originală a lui Sisi și un altar neo-gotic. In vestiar Sisi își peria părul timp îndelungat în cel puțin două ore, începând de la șase dimineața. In acel timp plictisitor, ea se dedica învățării limbilor, dar și în alt timp liber. Pereții camerelor sale sunt decorați cu portrete ale unor pesonalități care îi erau drage, în primul rând membri ai familiei sale, dar și alții, precum și poetul ei favorit, Heinrich Heine. 
Pot fi admirate, de asemenea, una dintre puţinele rochii de vară păstrate, precum şi rochii restaurate cum ar fi cea purtată de tânara mireasă la petrecerea dinaintea nunţii, dar şi cea de la încoronarea ei ca dinast al Ungariei, portrete celebre, un secretaire miniatural cu plicuri, unele dintre ele pictate de mâna Elisabetei, cutia de acuarele a lui Sisi, o farmacie de voiaj cu 63 de piese şi o reconstrucţie funcţională a luxoasei caleşti imperiale. Sunt prezentate publicului şi lucruri amintind de copilăria lui Sisi, cum ar fi harfa adusă de împărăteasă din Bavaria şi o rochiţă restaurată.
Sunt de asemenea expuse cele 6 piese ale setului de bijuterii de doliu din onix şi jad, purtate la moartea fiului ei, prinţul moştenior Rudolf. Mantaua neagră cu pene de egretă cu care a fost acoperită Sisi, fiind dusă apoi în hotelul Beau Rivage după atentatul de la Geneva aminteşte de tragica întâmplare, la fel şi masca mortuară a împărătesei ucise.
Trebuie să spun că am parcurs camerele luxoase prin care a trebuit urmărită umbra lui Sisi cu prea puțin interes, deoarece ea s-a afirmat printr-un balot de defecte și atitudini puțin respectaile pentru o împărăteasă. Nu am putut uita că singura ei implicare politică în viața imperiului a dus la slăbirea acestuia prin unirea cu impertinenta entitate ungară, dând naștere unui monstru istoric ostil românilor. monstru pe care, mai târziu, tot românii l-au pus la pământ.

Elisabeth de Wittelsbach - Sisi (1837-1898)
S-a născut, în 1837, ca fiică a Ducelui Maximilian şi a Ducesei Ludovika, în Bavaria. În 1853 l-a cunoscut pe vărul ei, împăratul Franz Joseph, care urma să se căsătorească cu sora ei, Helene. Franz Joseph s-a îndrăgostit pe loc de Sisi și s-a hotărât s-o ia pe ea de nevastă. Când Sisi a ajuns la Viena, şi-a dat în curând seama că viaţa la curtea vieneză nu va fi uşoară pentru ea.
Aristrocraţia vieneză își bătea joc de ea pe ascuns, soacra ei, Sophie, a luat controlul asupra vieţii ei. Copiii i-au fost luaţi şi rar i se permitea să-i vadă, ducând-o spre depresie şi boală. După doi ani de tratament, timp în care a locuit la Madeira, Korfu şi în Bavaria, Sisi s-a întors refăcută şi cu noi puteri la Viena. S-a hotărât să preia controlul asupra problemelor politice şi curând a fost interesată de Ungaria. În 1867 a fost încoronată regină a Ungariei. Era obsedată de frumuseţea ei,având grijă de corpul ei, ducând-o în anorexie.
Ideile sale foarte liberale, dorinţa ei pentru o structură republicană, eforturile ei de a ajuta pe cei sărmani au făcut-o foarte populară în rândul austriecilor.
In 1870 s-a decis să se retragă din viaţa publică încercând să ducă o viaţă privată.
La 10 septembrie 1898, în timp ce se plimba prin Geneva, a fost asasinată de un tânăr anarhist italian.

Copilăria
Elisabeta şi-a petrecut copilăria, lipsită de constrângeri, liberă, în Munchen şi Possenhofen pe lacul Starnberg. In vara anului 1853 şi-a însoţit mama şi sora mai mare, Elena, la Ischl, pentru a participa la sărbătorirea zilei de naştere a vărului ei, Impăratul Franz Joseph. Sora ei urma să devină soţia împăratului, dar Franz Joseph s-a îndrăgostit pe loc de inocenta Elisabeta de 15 ani.
La 19 august are loc ceremonia de logodnă. Sisi este copleşită de atenţiile primite ca viitoare împărăteasă. Dar neliniştea şi teama faţă de curtea vieneză începe să-şi facă loc în sufletul ei. Şi-a dat seama că a intrat într-o altă lume care-i lua propria libertate.

Zborul
Elisabeta a reacţionat la constrângerile curţii vieneze prin refugiul pe care l-a găsit în cultul propriei frumuseţi, într-o dietă obsesivă şi sport.
Pe măsură ce îmbătrânea, şi mai ales după tragica sinucidere a singurului ei fiu, Rudolf, în 1889, Elisabeta devenea din ce în ce mai tristă şi retrasă, puţin sociabilă, uneori aproape de neabordat. A început să se îmbrace în negru; evantaiele, umbreluţele şi voalurile au devenit accesoriile indispensabile ale împărătesei.
La Curte
Elisabeta îşi îndeplinea îndatoririle de împărăteasă fără nici o tragere de inimă. Nu-i plăceau pompa şi ceremoniile de la Curte, fapt ce a intrigat curtea vieneză. In timpul ocaziilor oficiale se simţea ca un "cal înhămat" la paradă. Suferea enorm de pierderea libertăţii.
Asasinatul
La 10 septembrie 1898, Elisabeta a fost asasinată de anarhistul italian Luigi Lucheni în Geneva. Luigi Lucheni a descoperit din întâmplare adevărata identitate a "Contesei de Hohenembs", nume sub care călătorea împărăteasa. Luigi Lucheni o înjunghie în piept cu un pumnal. Elisabeta cade la pământ dar se ridică ameţită. Crezând că a fost doar o ciocnire, ea se grăbeşte să se îmbarce nevrând să piardă vasul. La scurt timp leşină şi când este dezbrăcată se observă urma rănii făcute de pumnal. Vasul se întoarce imediat şi împărăteasa este dusă la hotel, unde moare la scurt timp.
Trupul Elisabetei este dus la Viena şi este înmormântată în Cavoul Bisericii Capucine. Celebritatea Elisabetei începe odată cu moartea sa tragică, toate criticile ce i s-au adus fuseseră uitate. Ceea ce a rămas este amintirea unei împărătese frumoase şi de neatins. S-a născut astfel mitul Sisi.


Biblioteca Națională a Austriei (Osterreichische Nationalbibliothek)
Actuala clădire a Bibliotecii Naționale a Austriei (Osterreichische Nationalbibliothek), a fost inițial reședință nobiliară. Se află în clădirea barocă cu acces din Josephplatz, construită în timpul domniei lui Carol VI, după planurile lui Fischer von Erlach, tată şi fiu, între 1723-1726, ca aripă independentă a Palatului Imperial.  In 1763-69, Nicholaus Pacassi a realizat unele modificări clădirii. Clădirea este considerată una dintre cele mai frumoase biblioteci din lume, o adevarată catedrală a cărților. Clădirea a fost iniţial liberă, fără o destinație precisă, dar a fost legată prin Redouten range de vechiul Hofburg în 1760. Legătura a fost distrusă de un incendiu în 1992, apoi refăcută.
Secţiunea ei centrală imensă, Prunksaal, este decorată cu un grup de statui înfăţişând pe zeiţa Minerva cu caleaşca ei trasă de 4 armăsari, realizat de Mattielli, în 1725
Este cea mai mare bibliotecă din Austria, cuprinzand 7,4 milioane de articole (număr mereu în creștere) din diferite domenii: cărți, manuscrise, papirusuri, globuri, hărți, muzică, portrete, grafică, fotografie, autoportrete, postere, cărți vechi și rare. In prezent deține 2,5 milioane de cărți. Fosta Cameră de Lectură a Curţii Imperiale (Prunksaal) etalează cărţi dintre cele mai vechi. A fost proiectată de celebrul arhitect vienez Johann Fischer Erlach, iar frescele baroce au fost executate de artistul vienez Daniel Gran.
Colecția imperială constituită din sec.al 14-lea a reprezentat nucleul colecțiilor reunite aici timp de șase secole.
Biblioteca este unită cu aripa de nord a Neue Burg alăturat complexului grandios Hofburg. A fost fondată de suveranii Habsburgi și a purtat inițial numele de Hof-Bibliothek (Biblioteca Imperială) până în anul 1920.
Biblioteca are o lungă istorie ce se întinde de-a lungul secolelor, din evul mediu până în secolul 21, în era internetului.
Biblioteca a luat naștere în perioada medievală atunci când arhiducele austriac Albert al III-lea (1349-1395) și-a adunat cărțile răspândite în mai multe locuri, formând o bibliotecă. Arhiducele și-a depozitat colecția de cărți, considerată o comoară, în camera obiectelor religioase aflată în turnul de sud al capelei imperiale a palatului Hofburg. Cea mai veche carte din bibliotecă este Scriptura clericală medievală, scrisă cu litere de aur de Johannes de Truppaudates, care datează din anul 1368. Această Biblie Sfântă de Johannes von Troppaudates, care datează din 1368 a fost prima achiziţie a împăratului Friedrich III
Impăratul Maximilian I (1459–1519), prin căsătoria lui cu Maria de Burgundia, a intrat in posesia unor importante cărți din Burgundia și din nordul Franței. Aceste cărți, estimate la o valuare de 100.000 guldeni, reprezentau o optime din zestrea Mariei de Burgundia.
De asemenea, cea de-a doua soție a lui Maximilian I, Bianca Maria Sforza, a adus ca zestre, printre alte lucruri, cărți din atelierele italiene. După moartea lui Maximilian I cărțile se păstrau la Innsbruck.
Primul bibliotecar-șef, Hugo Blotius, a fost numit în anul 1575 de către împaratul Maximilian al II-lea (1527–1576). In inventarul făcut de el, biblioteca avea atunci 9000 de titluri.
La data de 26 august 1624, Ferdinand al II-lea (1578–1637) a dispus, pentru prima dată, să se facă copii la cărțile din bibliotecă.
In anul 1722, împăratul Carol al VI-lea (1685–1740) (tatăl Mariei Teresia), a ordonat construirea unei clădiri separate la palatul Hofburg ca sediu permanent al bibliotecii. La aceea vreme biblioteca avea aproximativ 200.000 de cărți. 
Prințul Eugen de Savoia a organizat o colectă datorită căreia a putut achiziționa circa 15.000 de cărți din Franța și Italia.
Colecția familiei regale și imperiale cuprindea 116.000 de volume. Intre acestea sunt cuprinse cărțile împărătesei Maria Ludovika, care a fost sfătuită să facă aceste achiziții chiar de Johann Wolfgang von Goethe, cărțile împăratului Maximilian al Mexicului și ale prințului Rudolf. Deasemeni biblioteca își datorează bogăția și împăratului Franz I, dragostei acestuia față de carte și pasiunii sale de colectare și conține publicații de literatură, istorie, tehnică, științele naturii, geografie și filozofie.
In testamentul său din 1 martie 1935, împăratul Franz I a poruncit ca biblioteca să aparțină în continuare urmașilor săi se sex masculin. Pe 24 august 1849, împăratul Franz Joseph a semnat un document care a declarat toate publicațiile din biblioteca privată imperială drept inalienabile, Fidei commis Libraly, descendenților de sex masculin ai lui Franz I, conform drepturilor primului născut.
In timpul reorganizării au existat comentarii la faptul ca biblioteca servea numai pentru colecționarea cărților, nu și pentru activitatea științifică. Ca urmare, în timpul domniei împărătesei Maria Teresia, în bibliotecă au fost aduse cărți științifice din diferite domenii. Gottfried van Swieten, fiul doctorului împărătesei Maria Teresia, a introdus evidența cărților pe baza de cartele cu index.
In anul 1920, după proclamarea Republicii Austria (1918), Biblioteca Imperială a fost numită Biblioteca Națională a Austriei. Insituția cuprinde și un muzeu Esperanto. Deasemenea se poate vizita și Papyrus Museum, în Heldenplatz, cea mai mare colecţie de papirusuri din lume care a fost păstrată până azi. Prin ea se poate intra în lumea vechiului Egipt. Papyrus Museum a făcut parte din Biblioteca Imperială şi a fost preluată de stat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Etalează o colecţie de aproximativ 200.000 de exponate, unele datând dinainte de 2000 e.A. 

Prunksaal
Prunksaal (Marea Sală) constituie partea centrală din vechea bibliotecă imperială din palatul Hofburg și principala atracție artistică. Proiectul sălii a fost realizat de celebrul arhitect al Curții Johann Bernhard Fischer von Erlach (1665-1723) și a fost construit de către fiul acestuia, Joseph Emanuel, între anii 1723-1726. Frescele de pe tavan, uimitoare prin frumusețe au fost lucrate de pictorul de Curte Daniel Gran (1694-1757). In centrul Prunksaal se află statuia împăratului Carol al VI-lea realizată în 1735 de Antonio Corradini (1668-1752), sculptor la Curtea imperială. Alte statui sunt realizate de frații Peter, Paul și Dominic Strudel. Grandioasă și deosebit de luxoasă artistic, sala este decorată cu arcade pictate, statui de marmură și galerii de lemn valoros cu niveluri. deține circa 200.000 de cărți vechi, dintre anii 1501 și 1850. Dintre acestea 15.000 de cărți au coperți înscrise cu aur ce au aparținut prințului Eugen de Savoia, Bibliotheca Eugeniana.
In centrul sălii dăinuie globuri din epoca barocă de Vincenzo Coronelli. Rafturile și dulapurile de nuc și statuile de marmură oferă autenticitate barocă proprie bibliotecilor din secolul 18.
O perioadă, începând cu anul 1782, Prunksaal a găzduit reprezentații regulate date de Mozart la matineele duminicale ale baronului Gottfried van Swieten, diplomat, bibliotecar și om de stat, precum și un muzician entuziast. Acesta a fost recunoscut și ca patron al unor muzicieni remarcabili, precum Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig Beethoven.
Există și alte muzee care fac parte din patrimoniul Bibliotecii Naționale a Austriei, cum ar fi Muzeul de Papirus, Muzeul de Globuri, Muzeul de literatură al cărui nucleu este cel de manuscrise și Muzeul Esperanto.
Bogăția Bibliotecii vieneze se concretizează în mărimea și diversitatea colecșiilor sale.
- Cărți vechi și rare, precum Genesis-ul vienez din secolul 6 e.N
- Colecția de papirusuri are aproape 137.864 de papirusuri, cele mai vechi fiind din secolul 15 e.A.
- Colecția de manuscrise are o vechime ce începe cu secolul 4 e.N.
- Colecția de hărți deține cele mai vechi hărți începând cu secolul 16.
- Colectia de globuri pământești cuprinde 380 de globuri unele fiind din secolul 16.

- Colecții de picturi, fotografii, autografe, postere, partituri ale unor compozitori celebri (cum ar fi Bruckner și Strauss)
Muzeul Esperanto este în același timp muzeu, bibliotecă, centru de documentare și arhivă a limbilor artificiale vorbite pe glob.

Muzeul Globului - Globenmuseum
Muzeul Globului de la Biblioteca Naţională Austriacă este considerat unicul de acest fel din lume. Sunt 240 de diferite globuri originale care includ :
- globuri pământeşti
- globuri cereşti
- globuri ale Lunii
- globuri ale planetei Marte
- planetarii
- lunarii
Vizitatorii pot studia etapele parcurse pentru construirea globurilor şi schimbările petrecute în cunoştinţele de cartografie şi cosmografie şi influenţa lor asupra lumii de-a lungul secolelor.
Surse, scrise de mână, datând din epoca modernă timpurie stau mărturie existenţei globurilor în biblioteca imperială. Din păcate acele globuri nu s-au păstrat. Se spune că exista o sferă inelară foarte frumoasă ţinută de figura sculptată a lui Atlas, făcută de Martin Furtenbach, în 1535, pentru Raimund Fugger.
Vincenzo Coronelli, celebru învăţat şi iscusit în confecţionarea globurilor, a avut contacte cu curtea Imperială şi personal cu împăratul Leopold I căruia i-a prezentat o pereche de globuri superbe, fiecare având diametrul de 110 cm. Globurile erau colorate cu grijă, decorate cu portretul împăratului şi dedicate în cinstea lui. Această pereche de globuri, împreună cu perechea identică aflată în posesia lui Franz Stephan von Lothringen, sunt înfăţişate în planurile marelui hol al bibliotecii imperiale, sub dom în biblioteca barocă ovală.
Achiziţionarea globurilor este menţionată în a doua jumătate a sec.19. O pereche de globuri făcute de Gerard Mercato (1541 şi 1551) a fost achiziţionată în 1875 de la un proprietar privat. Despre acestea s-a crezut în mod eronat că ar fi aparţinut împăratului Carol al V-lea.
Când Eugen Oberhummer, un geograf vienez, a făcut cercetări pe tema globurilor vechi din Viena, în 1921, s-au găsit următoarele: pe lângă cele două globuri gigant, aurite care decorează faţada holului mare deasupra intrărilor estice şi vestice (Gaea susţinînd pe cel terestru şi Atlas globul ceresc) şi cele două perechi de globuri ale lui Coronelli (cu diametru de 68 cm), între dom şi intrare, perechea lui Mercator de 41 cm. diametru şi un glob ceresc de Gerard Valk (34 cm. diametru), precum şi o pereche de globuri Blaeu (34 cm) şi două sfere inelare din sec.18 din camera praefecți.
Aceste exponate au devenit parte a colecţiei geografice care au rămas incognito în timpul dintre cele două războaie mondiale. Raportul anual al directorului pentru anul 1948 se referea la globuri ca fiind printre acele obiecte care rar sunt consultate de utilizatorii bibliotecii.
Interesul pentru globuri a crescut datorită lui Robert Haardt. Preocupările sale asupra posibilităţilor construirii globurilor a făcut ca el să fie interesat într-un context mai vast, introducând o renaştere în aplicarea globurilor.
Robert Haardt a fost ferm convins de valoarea didactică şi ştiinţifică a globurilor. Haardt nu a considerat globul doar o piesă importantă de colecţie pentru cercetare, sau pentru istoria artei, sau pentru producţia artistică, ci el a fost convins de importanţa contemporană a globului în cercetare şi educaţie. Pornind de la ideea că globul este un model tridimensional adevărat şi fără distorsiune, el a început să adapteze modelele existente pentru a construi un nou tip prin care distanţele, unghiurile şi suprafeţele pot fi măsurate direct. Haardt a denumit acest instrument „ rolling globe” (globul care se rostogoleşte). Nu are axă şi este echipat cu înveliş transparent pentru măsurarea suprafeţelor, distanţei şi unghiurilor în km, grade şi mile englezeşti.
Intre cele două războaie mondiale Robert Haardt a cheltuit mult timp şi energie pentru a organiza un muzeu al globului. Nu a renunţat la aceste încercări nici în timpul celui de al doilea război mondial. El a cules informaţii despre globurile vechi, hărţi şi atlase geografice, ilustraţii şi fotografii şi chiar a găsit căile şi cerinţele de a împrumuta obiecte pentru muzeul globului din Viena pe care-l intenţiona să-l fondeze.
Imediat după terminarea războiului proiectul muzeului globului a fost reluat. Haardt a găsit mulţi suporteri, ca Hugo Hassinger, un profesor universitar, un specialist respectat în geografie istorică, care şi-a exprimat opinia favorabilă în diverse publicaţii şi a scris un memorandum adresat ministerului educaţiei, astfel netezind drumul spre un muzeu al globului care să fie pus ca expoziţie în apartamentul privat a lui Haardt, aflat în districtul 4 al Vienei, Gusshausstrasse 20. Intre timp Haardt a reuşit să facă rost de câteva globuri remarcabile de la proprietari particulari, cel mai celebru exemplu fiind singurul glob terestru care a supravieţuit al lui Rainer Gemma Frisius, cu un diametru de 37 cm. Incet, încet muzeul lui Haardt se îmbogăţea fie prin împrumuturi de la instituţii publice, fie datorită achiziţiilor ministerului educaţiei. Robert Haardt nu a obosit niciodată să colecţioneze globuri indiferent că erau specimene individuale, sau erau sub forma unor simboluri sau ornamente. A colecţionat şi literatură, cataloage, ilustraţii şi descrieri.
La 2 decembrie 1953, Ministerul educaţiei a hotărât să încredinţeze bunurile adunate Bibliotecii Naţionale Austriece. Când Muzeul Globului s-a stabilit la bibliotecă, în 1954, 36 de globuri făceau parte din departamentul hărţilor.
La câţiva ani după al doilea războiul mondial, ministerul educaţiei a considerat muzeul globului ca fiind „naţionalizat”. Lui Haardt i-a fost foarte greu să se desprindă de el, de colecţia sa.
In martie 1953, Rudolf Kinauer, directorul departamentului hărţilor, a hotărât să verifice bunurile de pe o listă pe care Haardt o dăduse ministerului educaţiei. Directorul general al bibliotecii a informat ministerul educaţiei că nu poate considera muzeul globului ca fiind o instituţie independentă de departamentul hărţilor datorită lipsei de personal şi a bugetului. Intre 23 aprilie şi 5 mai 1954, au fost transferate 51 de lucrări de referinţă, 13 hărţi şi 10 portofolii conţinând ilustraţii.
Sărbătorirea deschiderii acestui muzeu unic internaţional, cu 71 de exponate, a avut loc pe 14 aprilie 1956. Globurile mai mici au fost puse pe mese de lemn, cele mai mari pe jos într-o ordine cronologică, în funcţie de importanţa istorică. Intre 1956-1986 s-au mai achiziţionat 74 de globuri. S-au făcut numeroase donaţii din colecţii particulare şi fonduri publice. Un număr de 42 de globuri din cele 74 de globuri provin din donaţii, 27 au fost achiziţii şi 3 au fost obţinute la schimb cu alte articole.
In 1970 muzeul s-a mutat în noua locaţie. A fost redeschis la 7 martie după ce fusese închis timp de aproape un an de zile. Avantajul era accesibilitatea pentru public. In timpul unui program de renovare amănunţit, s-au spart pereţi pentru a crea 3 săli spaţioase pe două nivele, legate printr-o scară în spirală.
Cele mai importante piese ale muzeului sunt:
- Cel mai vechi glob pământesc, din 1536, produs de Gemma Frisius, doctor belgian şi cosmograf.
- O pereche de globuri produse de Gerard Mercator, cel mai important cartograf al sec.al 16-lea
- In sec.17, Olanda deţinea poziţia de lider în producerea globurilor; 11 globuri de la familia Blaeu
- Vincenzo Coronelli, veneţian care a produs cele mai frumoase globuri în timpul Barocului Timpuriu. Muzeul deţine 10 bucăţi.
- Sudul Germaniei a influenţat producţia de globuri. Johann Gabriel Doppelmayr şi Johann Ludwig Andreae din Neurnberg au fost celebri cu globurile lor, la fel şi Matthaus Seutter care publica produse cartografice şi producea globuri.
- Articole din sec.19, 20:
- Globuri care se pliază
- Globuri în relief
- Globuri fără axă
Pentru prima dată, prezentările digitale vor produce o combinaţie ameninţătoare între vechi, obiecte de neatins şi modern, comunicaţii contemporane. Sunt parte a conceptelor artei didactice pentru a deschide publicului globurile vechi şi valoroase. Pentru a te introduce în domeniul ştiinţei globului, o prezentare pe un perete imens va informa vizitatorii despre muzeul globului şi obiectele din prima cameră. Terminologia de bază este explicată în limbile germană şi engleză. Vizitatorii vor putea alege un tur virtual în jurul lumii globurilor pe 3 ecrane interactive.
Ei pot alege între:
- Istoria globurilor
- Producerea globurilor
- Folosirea globurilor
- Globul Virtual
Vizitatorii vor avea posibilitatea să pună în mişcare, să acţioneze animaţii digitale la 2 staţii de lucru din aria expoziţiei şi vor vizualiza mai bine abordările fundamentale a ştiinţei globului:
- Pământul văzut din cosmos, cum să faci o hartă a pământului şi cum să construieşti un glob cu aceste informaţii
- Imaginea cerului noaptea: bazele pentru harta cerului şi cum sunt produse globurile cerului.

Hofburg - Colecția imperială de argintărie și porțelanuri - (Silberkammer)
După căderea monarhiei în anul 1918 au fost deschise publicului larg mai multe compartimente ale uriașului inventar casnic inclus în “Camera de argint şi în Camera meselor“ iar, din 1923, s-au adăugat colecția de porțelanuri, patiserie și obiecte din cramă imperială și din garderoba imperială. Colecția imperială de argintărie oferă o priveliște fabuloasă a splendorii curții.
Acest Muzeu, sau Colecție, se află la parterul palatului, înainte de a se trece în Muzeul Sisi și în Apartamentele imperiale. Parcursul începe cu o selecție de căzi de cupru, cazane, oale și forme care redau o perspectivă asupra volumului și diversității activităților bucătăriei imperiale: ciuberele cu peşti, cazanele cu apă, butoiașele cu sparanghel, putinele pentru ulei, grătarele, în care cărbunii încinși din capacele adânci asigurau „supraîncălzirea“. Toate acestea probează efortul enorm presupus de cele peste 5000 de persoane de la Curtea imperială. Formele de cupru erau folosite pentru nenumăratele feluri de jeleuri, piftii, biscuiţi, creme, halvițe și, binențeles, checul Gugelhupf imperial. Formele oferă o incursiune în arta cofetăriei imperiale și a produselor făinoase. Cuprul reprezenta la acea vreme un material al ustențilelor de gătit foarte uzual în gospodăriile nobiliare și în cele burgheze. Acesta prezenta avantajul transmiterii căldurii iar dezavantajul consta în oxidul verde nociv care se infiltra în bucate. Din acest motiv, tacâmul trebuia zincat și verificat periodic pentru a se depista eventuale deficiențe.
In prima încăpere a vechii Camere de argint și a camerei de mese, în care mai sunt prezente vitrinele de stejar din timpul monarhiei, se văd piese unicat, sau exponate vechi vieneze, servicii ungureşti, sau din Boemia, precum și alte exemple de porţelanuri sanitare din Boemia.
Porțelanul și-a făcut loc relativ târziu la masa imperială, fiind considerat mult timp un material prea umil pentru pretențiile curții. Anterior războaielor napoleoniene, toate felurile din meniu (si existau minim 5 feluri de mâncare la masa, dar de obicei mai mult de șapte) cu excepția supei și desertului se serveau în vase de argint. Suita de războaie dintre 1789 - 1815 si mai ales înfrângerile repetate au necesitat sacrificii mari financiare din partea nobililor si chiar a familiei imperiale, pentru refacerea succesiva a armatei. In aceste conditii s-a ajuns la topirea celei mai mari părți a vaselor și tacâmurilor de argint și transformarea în monede, ocazie cu care serviciile de porțelan au ajuns sa intre în inventarul curții imperiale. 
Se remarcă colecțiile de pahare cu diferite versiuni de şlefuire aparţinând Casei Lobmeyr / Viena. Paharele verzi au fost utilizate pentru consumul vinului renan. In vitrina din mijlocul încăperii este expus tacâmul imperial care mai este utilizat şi astăzi pentru vizite de stat. Prima mare garnitură a fost oferită de Stephan Mayerhofer înainte de 1837, ulterior această misiune revenind firmei Mayerhofer şi Klinkosch şi, în cele din urmă, distribuitorului imperial Joseph Karl Klinkosch. O particularitate o reprezintă zincarea pe părţile laterale ale tacâmului, sub forma modelului “Fiedel şi Faden”, lucru îndrăgit până în ziua de astăzi.
In vitrina din mijloc sunt expuse obiecte din lenjeria imperială. 
Până în 1872 albiturile Curţii imperiale au fost marcate cu diferite ștampile şi culoare galbenă. Ulterior, au fost aplicate monograme şi coroane în albituri. Lenjeria de baie şi cea de pat erau realizate exclusiv din cea mai fină pânză de in. De la sfârşitul veacului al 19-lea au fost introduse prosoape piquée şi cele din material englezesc frottee. Diferitele servicii de porţelan din dulapurile-vitrină oferă o imagine asupra modificării gusturilor de-a lungul timpului. La începutul veacului al XIX-lea tacâmul zilnic specific împăraţilor Francisc I. şi Ferdinand I. a rămas relativ neschimbat la exterior. Porțelanul alb, neted cu margine fină aurită marcat de rotiţele imperiale care trădează moda timpului și semnătura pictorului. In vitrina din camera următoare aflată în stânga holului se observă deja piese din „serviciul pentru vizite de stat“ care a fost utilizat până de curând la dineurile oficiale. Se va reveni mai târziu asupra acestui aspect. In cadrul monarhiei se vorbea despre o așa-numită „formă imperială“ și se utiliza în cadrul dineurilor familiei imperiale. 
Inainte ca Elisabeta (Sisi), membru al familiei imperiale, să ordone, în 1876, construirea în premieră a unei băi moderne, nu a existat o astfel de accepțiune în societatea austriacă. Chiar și după acest moment, cei mai mulți membri ai Curții imperiale au fost nevoiți să utilizeze garnituri sanitare formate din lighene, căni pentru apă, cădițe pentru picioare, vase pentru epilat, suporturi pentru săpun, oale de noapte și altele similare. Garniturile nu erau uniforme; cea mai mare parte a lor era din porțelan alb, marginile fiind aurite.
O notă aparte este dată de seviciul englezesc primit în dar de către împăratul Francisc Iosif de la împărăteasa Elisabeta pentru castelul de vânătoare Offensee. Exemplarul din 1870 provine de la William Coleman şi prezintă în mod naturalist insecte, păsări, vietăţi marine şi plante.
Unul din cele mai importante servicii ale Camerei imperiale de argint îl reprezintă, fără îndoială, Grand Vermeil. Această capodoperă a artei de giuvaergie franceză conţinea iniţial obiecte pentru 40 de tacâmuri. Colecţia a fost îmbogăţită în jurul anului 1850 cu alte 140 de tacâmuri. Astăzi, fastuosul serviciu este format din 4500 de piese și cântăreşte peste o tonă. Materialul este din argint aurit de unde și denumirea franceză „vermeil“. Deosebit de interesantă este și istoria acestuia care are legătură cu ascensiunea și decăderea lui Napoleon. Beneficiarul serviciului de lux, în anul 1808, era Eugène de Beauharnais, fiul vitreg al lui Napoleon. Execuţia acestui minunat exponat a revenit giuvaergiului parizian Martin-Guillaume Biennais şi celui milanez Eugenio Brusa. Cu siguranţă că destinaţia acestui serviciu era reşedinţa din Milano, unde Beauharnais a fost vicerege între 1805 și 1814/15. Odată executat, serviciul a ajuns la Milano de unde a fost preluat de către austrieci după înfrângerea lui Napoleon și ocuparea regatului lombardo-veneţian. In urma deciziilor Congresului de la Viena împăratul Franz a fost nevoit să cumpere serviciul de la Eugène de Beauharnais. Cu ocazia celei de-a patra căsătorii cu Caroline Auguste împăratul a ordonat, în 1816, aducerea acestuia la Viena. Stema gravată a lui Napoleon în calitate de conducător al Italiei a fost înlocuită cu stema împăratului Franz I.  
In cadrul fostei Camere de argint sunt prezentate în vitrina din centru farfurii argintate, platouri, vase, caserole şi terrine care oferă o perspectivă asupra volumului de garnituri de masă utilizate la Curtea imperială. Tacâmul din argint masiv este imprimat cu stema imperială şi impresionează prin eleganța sa fină și discretă. Marea cantitate de tacâmuri argintate se explică prin utilizarea exclusivă a tacâmurilor de argint şi de aur la Curtea vieneză. O perioadă îndelungată de timp după iniţierea producerii porţelanului în Europa, după 1710, acesta a fost utilizat numai pentru supă şi desert. Pentru toate celelalte mâncăruri se utilizau farfuriile de argint. Abia în veacul al 19-lea s-au impus serviciile de porţelan în mediul privat. In vitrinele speciale laterale sunt păstrate ornamentele de masă aurite. Tamburii pentru dulciuri și girandolele din bronz aurit provin dintr-un set de masă neofrancez.  
Tacâmul oficial, cunoscut sub denumirea de „forma imperială“, provine din manufactura de porțelanuri vieneză și a fost utilizat pentru banchete oficiale mult timp după căderea monarhiei, respectiv până în anul 2000. Farfuriile de argint folosite la Curte au fost degradate în timpul Republicii la simple farfurii de masă. La vremea respectivă mesele erau servite cu „serviciul pentru vizite oficiale“ amintit, executat din porțelan. Acesta este alb cu o bordură aurită, un decor punctat, precum și un vultur bicefal negru-roșu-auriu. Specificul său tehnic este dat de o nouă imprimare litografică a aurului și a culorilor, metodă  descoperită în 1855, prin care decorul era imprimat pe porțelan. Pictura de mână era astfel înlocuită de producţia de serie raţionalizată. Tacâmul argintat a lui Josef Carl Klinkosch şi paharele de la Fabrica Josef & Ludwig Lobmeyr completează tacâmul oficial. Incoronarea tacâmului o constituie şerveţelul aranjat artistic sub forma « pliurilor imperiale » în care în fiecare nişă este introdusă o prăjitură. Această împăturire se putea folosi doar la mesele de la curte, în prezența împăratului și era un secret bine păstrat, care se transmitea doar pe cale orală, unor persoane dinainte alese. Chiar și astăzi, această împăturire nu se folosește decât în cazul unor vizite oficiale ale capetelor încoronate sau preşedinților și doar două persoane cunosc secretul împăturirii şi îl păzesc. 
Pentru călătoria la vila „Achilleion“ care a fost construită pentru ea, în insula Corfu, împărăteasa Elisabeta obişnuia să folosească vasul « Miramare ». Pe acest yaht se afla un serviciu de masă și tacâmuri special fabricate, de alpaca, adică produse din metal argintat. Forma serviciului provine de la oferta din 1890 a fabricii de produse din metal Arthur Krupp din Berndorf. Singurul indiciu al utilizării de către persoane înalte este blazonul gravat cu delfinul încoronat cu coroana imperială. In spatele vitrinei din aceeași încăpere se pot vedea alte obiecte, ornate cu renumitul delfin, care era „logo-ul“ pentru toate obiectele destinate folosinţei de către împărăteasă în timpul șederii în Grecia, la Corfu. Tacâmul de argint realizat special de către un argintar din Triest a fost destinat utilizării pe Achilleion. 
Cu ocazia încoronării regelui Ferdinand în regatul lombardo-veneţian, în anul 1838, s-a comandat excepţionalul Set de masă milanez. Acesta este cel mai voluminos ansamblu din Camera de argint şi poate ajunge la o lungime de 30 de metri prin alăturarea platourilor pe care le conţine. La piesa centrală se pot observa figurile alegorice ale Lombardiei, cu coroană murală și un corn al abundenței, și ale Veneţiei cu boneta de doge şi leii lui Sfântului Marcu; pe marginea platoului alternează îngeri dansând cu lampadare. In faţa acestui set de masă se vede imaginea vie a luxului garniturilor imperiale, a buchetelor de flori fastuoase, precum și a fructelor care ornau masa. Prezența figurilor clasice se explică prin tradiția decoraţiunilor în stil baroc în care, în funcţie de ocazie, erau introduse elemente ale împărăţiei cereşti, ale artei războiului sau ale dragostei. 
La Curte exista o tradiție veche de sute de ani în care împăratul și împărăteasa spălau în Joia Mare picioarele a 12 bărbaţi şi ale altor 12 femei. Acest lucru era o rememorare a spălării picioarelor Apostolilor de către Hristos. Ceremonia era completată prin prezența unor oameni foarte nevoiași care, după o analiză medicală atentă și o igienizare adecvată, erau aduși la Curte. După derularea efectivă a spălării picioarelor și o masă cu bucate tradiționale, persoanele selectate primeau în dar o halbă cu capac plină cu vin alb, o cupă de argint cu vulturul bicefal imprimată cu anul în curs, o pungă cu 30 de monede de argint, o analogie la arginții trădătorului Iuda. Ambele garnituri de spălat au fost realizate de cei mai buni argintari ai Augsburg-ului veacului al 18-lea. Acestea erau utilizate la botezul Habsburgilor, la ceremonialul de spălare în cadrul meselor publice şi la spălarea tradiţională de Sf. Paşti. 
Serviciul de desert denumit în trecut „Laxenburger Service“ a fost comandat în 1824 la manufactura vieneză cu ocazia căsătoriei prinţului Franz Carl cu Sofia de Bavaria, părinţii viitorului împărat Franz Jozeph. La sfârşitul sec.al 18-lea împăratul Franz I, părintele mirelui, a comandat construirea unei reședinţe de vară Franzenburg în Laxenburg, în apropiere de Viena. Clădirea era gândită ca un monument care să amintească de dinastia Habsburgilor. Istoria familiei era ilustrată de sculpturi în mărime naturală, de steme și ferestre de sticlă. Ideea dinastică a prins contur, după cum se observă, şi pe tacâmul de masă. În afara stemelor şi a portretelor iluştrilor predecesori și a soțiilor acestora, aspectul romantic al setului este completat și de cele 60 de „farfurii cu ruine“ pe care sunt reprezentate imagini ale cetăţlor și castelelor monarhiei dunărene. Nu întâmplător, formele neogotice ale setului amintesc de urnele cu moaște, de potirurile pentru liturghie și de alte instrumente liturgice. După dispariția Sfântului Imperiu Romano-German, în 1806, împăratul Franz s-a străduit să compenseze pierderea demnității sacrale a monarhiei germane şi să legitimeze componenta divină și continuitatea dinastiei habsburgice în noua construcție monarhică austriacă. Din acest motiv și tacâmul de masă a fost decorat cu portrete ale strămoşilor care au conferit acestuia un caracter liturgic. 
Serviciul de masă pentru prinţul Ferdinand Max a fost transferat de la Viena în castelul Miramare din Triest, fosta reşedinţă a prinţului Ferdinand Max, viitorul împărat Maximilian de Mexic. Prinţul era fratele mai tânăr al împăratului Franz Joseph. In 1854 a devenit comandant al flotei imperiale. In 1864 a preluat demnitatea imperială în Mexic însă nu a reușit să se impună în noul său imperiu. A fost luat prizonier de către republicanul Benito Juarez care a ordonat, în 1867, împușcarea acestuia. 
Serviciul de masă este un produs al fabricii de porţelan Herend din Ungaria care era specializată inițial în copierea produselor chinezeşti. Impăratul Maximilian a comandat acest serviciu în 1865 pentru reşedința sa din Chapultepek. Moritz Fischer, proprietarul manufacturii, a primit permisiunea să prezinte serviciul în cadrul expoziţiei mondiale de la Paris din 1867 drept reclamă de produs pentru Herend. La sfârşitul expoziţiei Maximilian fusese deja ucis, motiv pentru care serviciul n-a ajuns niciodată în Mexic. 
Serviciul alb-auriu, Thun, a fost cumpărat în 1851 pentru împăratul Ferdinand. Monarhul, denumit de popor „cel Bun“, a renunțat la tron în timpul revoluţiei burgheze din 1848 în favoarea nepotului său mai tânăr Franz Joseph și s-a retras în cetatea din Praga unde a rămas până la moartea sa, în anul 1875. Pentru redecorarea reşedinței pragheze a fost comandat servicul alb-auriu la fabrica de porțelanuri Thun din Klösterle, Boemia. Serviciul comandat era realizat în spiritul vremii. Afinităţile vremii Der allgemeine Geschmack s-au modificat la mijlocul veacului. Liniile clare, sobre de tipul Biedermeier sunt înlocuite de un limbaj al formelor mai atenuat, mai cursiv. Decorul auriu bogat reflectă necesitatea afişării luxului feudal, prezent și la Curtea imperială vieneză. 
Una din primele achiziţii ale tânărului împărat Franz Joseph a fost aşa-numitul „set de masă neofrancez“, comandat la Paris în 1850/51. Decoraţiunile de masă din bronz aurit depăşesc cu mult alte seturi de masă similare prin opulenţă şi decor. Girandolele uriaşe, decorate cu motive naturale şi rocaille, sunt însuflețite de scene cu îngeri jucându-se, animale sărind şi păsări fluturând. Un astfel de set de masă devenise o necesitate pentru că tânărul monarh Franz Joseph obișnuia să-şi invite la masă consilierii și miniștrii. Sub influența prințesei Sofia, mama sa, s-au introdus forme de baroc și rococo, în special în mobilarea apartamentelor. Instrumentarul pentru masă nu a făcut o excepţie de la această refeudalizare. 
Serviciul de bucate și desert cu benzi verzi (Sevres) a fost un cadou excepţional al regelui francez Ludovic al XV-lea către împărăteasa Maria Teresia, soacra sa. Acesta reprezenta un simbol al apropierii dintre Austria și Franța după sângeroasele conflicte dinastice. Ornamentul principal al pieselor setului îl constituie benzile verzi suprapuse care se orientează prin forma lor după lucrările giuvaergiilor din epoca barocului. Scene rococo inspirate din picturile lui François Boucher completează ornamentația setului. Ele prezintă alegorii ale dragostei, poeziei, muzicii, picturii și sculpturii sau conțin reproduceri din literatura universală, de la Homer până la Moliere.
Serviciul este un exemplu reprezentativ pentru produsele extrem de elegante ale manufacturii regale de porțelanuri înființată la 1738 în Sèvres. Piesele sunt realizate dintr-o masă specială de porțelan fritte, uşor casabilă, dar care, datorită temperaturii joase de ardere prezintă o strălucire deosebită a culorilor. Verdele strălucitor al acestui serviciu fusese de puţin timp descoperit. Acesta a fost utilizat o singură dată în cadoul pentru Maria Tereza sub forma motivului de bandă dublă. 
In anul 1777 împăratul Iosif al II-lea și-a vizitat sora, regina Franţei, Maria Antoneta. La întoarcere a luat cu sine 500 de obiecte de porțelan de la Sèvres printre care se afla şi serviciul de bucate verde și patru terrine opulente. Trei dintre acestea s-au păstrat în Camera de argint. Terrinele „olio“ rotunde – destinate supelor – şi ambele terrine pentru supe cu patru picioare sunt așezate pe suporturi. Ornamentul aurit din snop de spice, precum şi fructele pictate în medalion, produsele tradiţionale, florile, ouăle, fructele de mare, ustensile de grădinărit și de prelucrare a pământului amintesc de rodnicia şi munca în aer liber.
Plierea artistică a şervețelelor constituie o artă veche care, din păcate, este pe cale de dispariţie. Creațiile complicate sub forma ramurilor, a peştilor, scoicilor, lebedelor, raţelor sau florilor au fost utilizate ca elemente decorative în timpul barocului incipient. Crearea unor astfel de modele presupune existenţa unui material din in foarte fin şi a unei anumite mărimi. Şervețelul imperial are formatul 1 x 1 m. Există încă o sumedenie de modele din veacul al 17-lea pentru aceste creații artistice. 
Serviciul de aur este serviciul de porţelan cel mai luxos al Curţii imperiale. Toate piesele pentru cele 12 persoane sunt poleite cu aur, parțial și în interior și pe verso. Ornamentele fine, din aur mat, se inspiră din frezele ornamentale antice. Serviciul de aur este o lucrare de excepție a manufacturii de porțelanuri vieneză şi a fost realizată în 1814. Deşi execuția era una necesară, tacâmurile de aur au fost topite şi transformate în monede în timpul războiului contra lui Napoleon. In timpul domniei împăratului Francisc, în 1814, s-a stabilit ca un congres al marilor puteri să se desfășoare la Viena ceea ce a determinat comandarea acestui serviciu la manufactura vieneză. Astfel, se putea realiza măcar vizual o compensaţie pentru serviciul de aur ce fusese topit. 
In Meissen a fost fondată în 1710 prima, mult timp şi singura, manufactură de porţelanuri din Europa. Serviciul Meissen ,,realizat în 1775,, este dominat de pictura florală spectaculoasă. Formele reprezintă un exemplu bun pentru pentru „clasicismul barocului“. In timp ce terrinele rotunde cu capiteluri de fructe par a aparţine încă de perioada barocului, coşuleţul de fructe poate fi plasat în perioada clasicimului prin înclinaţia sa către bogăţia de forme specifică Antichităţii. 
Setul de masă vechi francez a fost comandat la Paris, în 1833, cu ocazia încoronării împăratului Ferdinand drept rege lombardo-veneţian la Milano. Producătorul nu este cunoscut. La Curtea imperială se obişnuia ca marile comenzi în străinătate să fie făcute în secret, sau prin intermediul maestrului Curţii pentru a evita conflictele cu producătorii de artizanat vienezi. Setul este realizat din bronz aurit. Platouri oglindă patrulatere reflectă noaptea lumina lumânărilor girandolelor. Ornamentația figurală și mlădițele fragede transmit impresia unui fast elegant.
La Viena a fost înființată, în 1718, a doua manufactură de porțelanuri din Europa. Porțelanul era la vremea respectivă un obiect de colecție foarte apreciat și scump, motiv pentru care la masa imperială era prezent doar la desert. In jurul anului 1800 a pătruns și la Curte datorită transformării în monede a tacâmului de argint din timpul conflictelor militare. In 1803 împăratul Francisc a comandat pentru garnitura imperială un serviciu complet de porțelan din 120 de piese din care 60 de farfurii-tablou pentru desert și 24 de farfurii de calitatea “farfuriilor-panoramă” drept farfurii pentru supe. Motivele alese erau patriotice și romantice în acelaşi timp. Printre bordurile de aur oaspeţii puteau întrezări vulcani activi, peisaje glaciare sau monumente arhitectonice vieneze. Pe fiecare farfurie erau prezentate trei vederi din Austria, Elveţia şi Italia, după modelul vechi al celor mai buni pictori de porțelanuri. Prelucrarea acestora a durat cinci ani.  
In atrium se observă „tamburii“, seturi de masă din bronz aurit care ornau masa imperială. Ele aparţin setului de masă neo-francez al tânărului împărat Franz Joseph.  
Camera argintie datorează princepelui Carol Alexandru al Lotringiei o colecţie interesantă şi voluminoasă de porţelanuri est-asiatice din jurul anului 1700. Carol Alexandru a fost fratele mai tânăr al împăratului Francisc Stephan, soțul Mariei Teresia. El s-a căsătorit, în 1744, cu singura soră a acesteia Maria Anna. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat la Bruxelles, unde Carol Alexandru a devenit guvernator al Olandei. Acesta a desfăşurat o amplă activitate de colecționare care l-a îndatorat. După moartea sa, nepotul său, împăratul Iosif al II-lea a devenit executor testamentar. Acesta a aprobat licitarea unei părți importnate din colecţie la Bruxelles. Valorosul porţelan imari a ajuns astfel la Curtea imperială vieneză. Câteva piese care au rezistat timpului reflectă o interesantă simbioză între cultura orientală şi cea europeană. Obiecte de porțelan din Japonia și China au fost adaptate de către giuvaergii europeni pentru uzul imperial. Intre acestea se numără şi farfuriile şi vasele cu montură de argint. Culorile albastru, roșu și auriu reflectă nuanțele carcateristice porțelanului japonez al epocii denumit Imari după numele portului de plecare. Setul de masă sub forma peisajului stâncos reprezintă foarte probabil o lucrare a giuvaergiilor vienezi. Prin intermediul orificiilor din bolul argintat s-a putut efectua infuzia de fum aromat. Chiar şi fructele din emailul chinezesc emană esenţe aromatice.
Tacâmul Mariei Teresia reprezintă o ustensilă foarte personală aparținând Mariei Teresia. Acesta a fost singurul tacâm realizat pentru ea și care a fost prezent în toate locațiile vizitate de aceasta. El este compus dintr-un cuțit, o furculiță, o furculiţă de servire și o lingură, la care se adaugă un mic suport pentru ouă, o lingură de ouă cu marcaj și o solniță. Tacâmul a fost realizat din aur pur la mijlocul sec.al 18-lea. Abia la sfârșitul veacului al 18-lea s-au creat tacâmuri de masă închise care conțineau garnituri pentru 12, 24, 36 etc. persoane. Numărul derivă din numărul Apostolilor. Garniturile de tacâmuri identice înlocuiesc tacâmul personalizat, individual al familiei imperiale. 
Faptul că nu a existat din epocile anterioare nici un set de masă argintat aparținînd Curţii se datorează următoarelor motive: pe de o parte, setul de masă argintat a fost topit şi reprelucrat în cazul în care a fost uzat intens sau nu mai era la modă, iar pe de altă parte în situaţia în care proprietarul nu mai dispunea de resurse financiare suficiente. Cauza principală a monetizării de la sfârșitul veacului al 18-lea rezidă în războaiele cu Napoleon, a căror finațare a generat topirea aproape a tuturor obiectelor de argint din Austria. Setul de masă argintat aparținând Curţii imperiale nu a făcut o excepție de la aceasta și a fost sacrificat din același motiv. Tacâmurile de argint au fost înlocuite de serviciile de porțelan ale manufacturii vieneze. Incepând cu anii 1830-35 s-a reluat activitatea de producere a tacâmurilor argintate. Sarcina a revenit lui Stefan Mayerhofer, ulterior Mayerhofer & Klinkosch, respectiv J. C. Klinkosch. Aceștia au completat şi multiplicat serviciul care a dobândit o deosebită popularitate după căsătoria împăratului Franz Joseph cu prinţesa Elisabeta a Bavariei, din anul 1854. 
Acest serviciu pentru desert al manufacturii britanice Minton a reprezentat o piesă de lux în cadrul expoziției universale de la Londra din anul 1851. Serviciul de porţelan din 116 piese a fost premiat cu cea mai mare distincţie pentru execuţia sa estetică. Regina Angliei, a cumpărat serviciul și a trimis o parte din acesta drept cadou împăratului Franz Joseph. Serviciul fragil cu figuri-biscuit și mici cupe pentru crema englezească din ouă nu a fost niciodată utilizat la Curtea austriacă. Fragilitatea materialului a făcut acest produs de lux inutilizabil. Nu trebuie uitate trei piese remarcabile, trei terine opulente, pentru servit supa, așezate pe suporturi, achiziționate în 1777 de împăratul Iosif al -II-lea, cu ocazia unei vizite facute surorii sale, Maria Antoaneta, în Franța. Produse ale manufacturii de Sevres, aceste piese sunt adevărate capodopere și se disting prin ornamentele aurite sub forma spicelor de grâu și prin motivele florale pictate manual.
Ca o concluzie, se poate spune despre Silberkammer că este un loc cu adevărat surprinzator și încântător. 
Numai imaginile au darul de a dovedi cu mult mai mult arta și opulența pe care o etalează exponatele.

Burggarten - Parcul împăratului (al Orașului)
Burggarten este un parc linistit din centrul Vienei, foarte căutat de cei care doresc sa se rupă de tumultul orașului pentru câteva ore. Parcul se află pe Ringstrasse în spatele aripii Neue Burg a complexului Hofburg, despărțit de Operă printr-un cvartal. La colțul său dinspre Operă se află un monument masiv al lui Goethe în poziție așezată (mai bine zis, într-o poziție răsturnată într-un fotoliu larg).
Burggarten (gradina curții imperiale), Grădina împăratului, a luat naștere după ce armata lui Napoleon a demolat un bastion din structurile de apărare ce au ocupat anterior terenul. Bastionul a fost reconstruit între 1817-1821 ceva mai departe, spre exterior, de locul inițial. S-a decis ca terenul să fie transformat în Hofgarten, apoi numit Kaisergarten. Aceasta urma a fi grădina privată a împăratului. Aceasta era separată de Heldenplatz (cea  care s-a întins ulterior în fața Noului Hofburg (Neue Burg) de un perete și o rampă.
Lucrarea a fost încredințată lui Ludwig Gabriel von Remy și grădinarului curții, Franz Antoine tatăl, cu implicarea împăratului Francisc I, iubitor de grădinărit. Au fost contactați și alți grădinari austrieci și străini. Mai târziu grădina a primit un plan englezesc prin aportul grădinarului Franz Antoine (cel tânăr). In 1863 peretele și rampa au fost demolate și grădina extinsă, timp în care s-a amenajat și un iaz. Intre 1863-1865 împrejmuirea cu grilaj a fost creată de Moritz Lohr. Aceasta gradină privată va dura până la sfârșitul imperiului, în anul 1918.
Ca urmare a construirii Neue Burg grădina a fost redusă ca suprafață pe partea de nord, în 1881, când s-a amenajat și un iaz. In 1919 grădina a fost deschisă publicului și numită "Grădina Republicii", respectiv  "Burggarten". In 1948, în mijlocul iazului s-a plasat Fântâna Hercules în luptă cu leul din Nemeea. Fântâna Hercules (Herkulesbrunnen) realizată în jur de 1770 a fost mutată aici din parcul Esterhazi.
In anul 1848, Burggarten a fost reamenajată în vechiul stil englezesc, în care, astăzi lucrătorii de la birourile din preajmă, dacă doresc, pot merge sa se relaxeze pe iarbă.
Pe latura dinspre Innerstadt a Burggarten (opusa deschiderii spre Ringstrasse) se află o construcție deosebită (o mare seră), cunoscută ca Palmenhaus. Istoria sa începe la 1822, când lângă Hofburg s-a ridicat o seră de 128 de metri lungime, care încorpora și fragmente din vechiul zid al orașului. In 1901, Franz Joseph i-a încredințat arhitectului Friedrich Ohman misiunea de a înlocui structura originală a serei cu un edificiu nou. Rezultatul acestui proiect a fost actuala clădire, ridicata în cinci ani, o splendidă mostră de arhitectură Art Nouveau (sau Jugendstil). In diverse surse, aceasta construcție este menționată drept cea mai frumoasă seră realizată vreodată în acest stil, din lume.
Palmenhaus a fost închisă în 1988 pentru un amplu proiect de restaurare și revitalizare. După lucrări care au durat un deceniu și au necesitat echivalentul a 13 milioane euro, clădirea a fost redeschisă publicului, prezentând un concept nou, adaptat la realitățile turistice ale capitalei austriece. Cei 2050 mp ai construcției au fost alocați pentru două obiective, care au devenit puncte de atracție pentru localnici, dar mai ales pentru vizitatorii Vienei. Este vorba despre o cafenea specială - Palmenhaus, în tradiția localurilor vieneze, dar amplasată în acest cadru insolit, al unui decor Jugendstil din metal și sticlă, și - bine înțeles - despre un loc fermecător, care provoacă încântare oricui îi trece pragul - Schmetterlinghaus sau Casa Fluturilor.
In anul 1901, în gradina curții imperiale (Burggarten), a fost reamenajată, în stilul Art Nouveau german, marea seră imperială din sticlă.  Arhitectul Friedrich Ohmann a fost numit în 1899 ca arhitect al Hofburgului. El a reușit să construiască, printre altele, pavilionul de sticlă din grădina castelului (Palmenhaus).
Burggarten are o ieșire de dimensiunile unei trăsuri și în partea opusă față de Ring, spre Albertinaplatz. Lângă aceasta, în partea stângă de cum se intră, este plasat monumentul Avram un Santa Clara, menționat în continuare.
In Schmetterlinghaus (Muzeul Fluturilor) se pot vedea copaci tropicali uriași, cascadă de apă, o crescătorie de fluturi și peste 150 de specii de fluturi exotici.
Schmetterlinghaus ocupă doar aproape 15% din suprafața clădirii (mai exact, 280 mp) și este o zona unde s-a încercat reproducerea unui mediu tropical, cu o temperatură relativ constantă în jur de 26 grade Celsius și o umiditate de circa 80% (mare - și asta se resimte imediat). In acest spațiu mai degrabă restrâns, o amenajare inteligentă a recreat un loc paradisiac, cu o vegetație exuberantă, cu o pasarelă între trunchiuri de arbori, cu minicavități gen grote, cu o cădere de apă ce modelează o cascadă în miniatură (cum s-a menționat), cu bazine unde înoată pești exotici și - mai presus de orice - cu sute de fluturi care zboară liber în incintă, printre vizitatori, etalând o cromatică încântătoare, vie și diversă.
Toți fluturii sunt aduși de la ferme din Thailanda și trăiesc în această incintă de la câteva săptamâni, până la 1-2 luni. Evident, populația este permanent împrospătată pentru a menține diversitatea și densitatea acestor minunate creaturi.
Burggarten mai este decorată cu statuia lui Franz Stephan de Lorena, soțul Mariei Teresa, statuie din plumb, cea mai veche, existentă deja în 1781, statuia ecvestră a împaratului Franz Joseph, ridicată din inițiativă particulară, monumentul lui Mozart, mai prelucrat și mai amplu  și statuia Abraham-a-Santa- Clara, din piatră.
Monumentul lui Franz Stephan de Lorena a fost executat din plumb de Balthasar Ferdinand Moll, în 1781 și plasat lângă zidurile de apărare. Apoi a fost mutat, în 1819, pe locul viitoarei grădini Burggarten pe o nouă bază de piatră.
Monumentul lui Mozart este un monument din marmură de Laas și executat de Viktor Tilgner. A fost ridicat în 1896 în Albertinaplatz și apoi mutat, în 1953, la Burggarten.
Monumentul lui Franz Joseph a fost executat, în 1904, de Johannes Benk. A fost creat ca statuie de piatră pentru Kommandogebäude Theodor Korner. Josef Tuch, student al lui Benk, a realizat o replică de mare de bronz în grădina Wiener Neustadt . In timpul celui de al doilea război mondial, s-a așteptat demolarea lui, dar nu s-a produs. Statuia a ajuns în 1957 la Burggarten.
Monumentul lui Avram un Sancta Clara, Statuie de piatră a lui Hans Schwathe a fost creată în 1928.

Noul Hofburg (Neue Burg)
Noul Hofburg (Neue Burg) este aripa cea mai nouă și mai impresionantă a Palatului Hofburg. Urma a fi parte a monumentalului Kaiserforum (Forumul împăratului) (nerealizat), proiectat, în 1869, de Gottfried Semper și Karl Freiherr von Hasenauer pentru împăratul Franz Joseph.
După construirea începând din 1871 a celor două muzee imperiale, poziționate față în față și plasate cu latura mică spre Ring, împăratul Franz Joseph a aprobat construirea, în 1881, a "Hofburgflügels gegen den Kaisergarten", așa cum era denumit oficial noul palat. După moartea lui Hasenauer, lucrările au fost continuate mai mult sau mai puțin reușit de discipolii săi Bruno Gruber și Otto Hofer (1894-1897) și apoi de funcționarii imperiali Emil von Förster și Julian Niedzielski (1897-1899), după care Friedrich Ohmann a fost numit în 1899 ca arhitect al Hofburgului. El a reușit să construiască, printre altele, pavilionul de sticlă din grădina castelului.
Noul palat a devenit foarte scump pe parcurs din cauza condițiilor locale. Fundațiile a trebuit să fie săpate până la 25 de metri adâncime, deoarece terenul era slăbit de fostele șanțuri de apărare și de fortificațiile subterane. Aceste fundații au fost construite cu calcar poros de Leitha adus de la Winden am See. Lucrările de feronerie au fost executate de Alexander Nehr.
După 1906 împăratul Franz Joseph l-a numit pe nepotul său și succesor desemnat la tron, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, ca protector al clădirii palatului, l-a înlocuit pe Ohmann cu Ludwig Baumann, care a continuat lucrările de construcție până în 1913, dar nu le-a putut finaliza.
Fațada dinspre Heldenplatz este decorată cu 20 de statui ale unor persoane importante din istoria Austriei, care au fost realizate în perioada 1895-1901, după programul imaginat de Albert Ilg (lista prezintă statuile de la stânga la dreapta):
Johann Scherpe: Markomanne
Wilhelm Seib: Römischer Soldat
Anton Brenek: Bajuware
Carl Kundmann: Glaubensbote
Johann Koloc: Slawe
Edmund von Hellmer: Fränkischer Graf
Rudolf Weyr: Magyare
Viktor Tilgner: Kreuzfahrer
Josef Valentin Kassin: Seefahrer
Stefan Schwartz: Ritter
Edmund Hofmann von Aspernburg: Magister
Hugo Haerdtl: Kaufherr
Emmerich Alexius Swoboda von Wikingen: Bürger
Werner David: Bergmann
Anton Schmidgruber: Landsknecht
Franz Koch: Wallensteinischer Soldat
Anton Brenek: Pole 1683
Richard Kauffungen: Wiener Bürger 1683
Anton Paul Wagner: Befreiter Bauer
Johann SilbernaglTiroler 1809
Aripa sălii de bal cu o sală de bal de aproximativ 1.000 m² aparține Centrului de conferințe de la Hofburg.
O mare parte din Noul Hofburg este utilizată de Biblioteca Națională a Austriei. Aici se află sala de lectură a bibliotecii și Muzeul papirusului și Colecția de papirusuri.
In plus, mai multe departamente ale Muzeului de Istorie a Artei sunt adăpostite în Noul Hofburg: Ephesos-Museum (Muzeul Efes)Hofjagd-und Rüstkammer (una dintre cele mai importante colecții de arme din lume), Sammlung alter Musikinstrumente (Colecția de instrumente muzicale), arhivele muzeului și spațiile Muzeului de Etnologie.
Neue Burg este o construcție grandioasă, ce aparține ca aripă ultimei faze de extindere a complexului imperial din centrul capitalei austriece, fiind începută în 1881 (după cum s-a mai amintit)). In cadrul uriașului proiect inițiat de Franz Joseph pentru modernizarea si remodelarea Vienei, proiect ce a avut drept element central Ring-ul, s-a prevăzut inițial un proiect grandios, care trebuia sa includă o extindere de anvergura a Hofburg-ului printr-un sistem de doua aripi simetrice semicirculare și un forum imperial flancat la Ring de cele doua muzee gemene. Construcțiile au demarat aproximativ simultan, au fost ridicate muzeele gemene și una dintre aripile semicirculare, cea cunoscută astăzi drept Neue Burg. In final, cealaltă aripă nu a fost nici măcar începută vreodată (în principal pentru ca nu s-a putut găsi nici o funcție utilă clădirii, în afara de un rol decorativ, pur ostentativ), iar forumul imperial nu a fost niciodată complet finalizat. In locul acestor repere ale planurilor arhitectonice inițiale au apărut în schimb piețele Heldenplatz (Piața Eroilor), Maria Theresien Platz și spațiile largi dintre Hofburg și Rathaus.
Arhitectura interioară de la Neue Burg este deosebit de impresionantă. Decorațiuni fastuoase, opulente pe alocuri, marmură de diverse sortimente, coloane, frize, sculpturi, fresce murale ori de tavan. Pare că nu s-a refuzat nimic arhitecților și decoratorilor în momentul ridicarii edificiului, indiferent de costuri. Iar rezultatul este unul pe masură, evidentiind puterea monarhiei și a statului austriac din acea vreme. In multe alte locații muzeale vieneze se observă că decorul, cadrul de expunere se ridică aproape de nivelul exponatelor, însă la Neue Burg aceasta senzație este parcă mai puternică decât în alte cazuri. Se văd spații mai largi, de mai puțină rigiditate, de lumină mai multă și nu în ultimul rând o atmosferă parcă mai modernă decât în alte muzee din Viena. 
Neue Burg a fost finalizat complet abia în 1913, dar din 1908 a început să găzduiască diverse colecții și expoziții. Publicul a avut acces în acest spațiu generos începând cu Colecția de Arme si Armuri, din 1935, la Colecția de Instrumente muzicale din 1947 si la Colectia arheologică cunoscută drept Muzeul Efes, din 1978. La atracțiile din Neue Burg trebuie adaugat însăși spațiul, adică însăși interiorul minunat al acestei aripi a Hofburg-ului.

Colecția de arme și armuri
Colecția de Arme si Armuri de la Neue Burg este printre cele mai apreciate din lume. Se spune însă ca este cu siguranță cea mai documentată colecție de acest gen din lume și asta pentru ca personalul de la curtea imperială a ținut o evidență strictă a pieselor intrate în colecție, a provenienței acestora. Specific colecției vieneze este faptul că în general nu s-au achiziționat piese din surse diverse, îndoielnice, ci obiectele provin de la evenimente specifice, precum ceremonii de încoronare, logodne sau nunți nobiliare, campanii militare, etc. Relațiile Casei de Habsburg la nivel continental au fost atât de extinse încât se apreciază ca practic nu există figură princiară importantă din Europa de Vest dintre sec. 15-19 de numele căreia să nu existe legat măcar un obiect important din aceasta colecție. Impresionanta colecție a fost creată în secolul 19, când majoritatea armurilor ce au aparținut ramurii austriece a Casei Habsburgilor, au fost reunite în Viena.
Cea mai importantă parte a colecției a fost a fost asigurată de Arsenalul Imperial ce datează din anul 1436 și conține echipamentul militar istoric al Habsburgilor. O altă parte a acestei colecții imense provine de la Camera de Vânătoare, a treia parte provine din Arsenalul Eroilor al Arhiducelui Ferdinand de Tirol și din achiziții.
In 1889 colecția a fost deschisă sub denumirea de Colecția de Arme, iar din 1989 se numește Colecția de Arme și Armuri. Este extrem de greu de descris, dar este minunată, o adevărată colecție de artă metalurgică medievală.

Colecția de instrumente muzicale
A doua colecție prezentă în Neue Burg este Colecția de instrumente muzicale. Este una cu care muzeul se mândrește mult, dar care pe mulți nu-i atrage în mod special. Valoarea colecției provine din două surse principale: din completitudinea sa (se spune ca este cea mai completă și mai vastă colecție de acest gen, fiind superlativul absolut dacă se raportează la perioadele renascentistă și barocă) și din valoarea sa istorică și sentimentală (în colecție se regăsesc foarte multe instrumente muzicale folosite de-a lungul timpului de faimoși muzicieni și compozitori, precum Beethoven și Chopin. 
Majoritatea obiectelor expuse au aparținut Habsburgilor, însă colecția s-a îmbunătățit continuu prin achiziția, donarea, sau împrumutul unor instrumente muzicale.
Aici se găsește celebrul instrument numit “zither” la care Anton Karas a interpretat cunoscuta melodie ”The third man”, pianul la care Clara Schumann a deschis stagiunea Bhrams și pianul care l-a ajutat pe Hugo Wolf să compună “Goethe Songs” și “ Italian Song Book”. Colecția conține de asemenea instrumente din epoca renascentistă și vioara lui Leopold Mozart.
Pentru cei cu adevărat interesați, este demn de menționat faptul că există mici spectacole de matineu, ocazie cu care aceste instrumente muzicale originale pot fi nu numai văzute, ci și ascultate.

Muzeul Ephesus
Prima colectie vazuta la Neue Burg a fost cea antica. Muzeul Efes este de fapt o extindere, o anexa a colecției de antichități grecești și romane de la KHM. O misiune arheologică austriacă a făcut excavări și studii în situl arheologic din Efes între 1895 - 1906. Efes-ul a fost un important oraș grecesc și roman al antichității, poziționat în Asia Mică, în Turcia de astăzi, lângă frumosul și marele oraș Izmir (fostul Smirna grecesc) și în apropiere de stațiunea Kușadasi. Una dintre cele șapte minuni ale lumii antice - Templul Artemisei - se afla la Efes. De asemenea, Efes-ul a fost locul natal al marelui filozof Heraclit (Heraclit din Efes), capitala unei provincii imperiale sub romani - când a ajuns la o populatie de circa 200.000 locuitori, dar și locul unde s-a dezvoltat una dintre primele comunități creștine importante.
Cert este ca misiunea arheologică austriacă a "trimis" la Viena o serie impresionantă de artefacte valoroase. La Neue Burg pot fi văzute în special sculpturi, basoreliefuri, frize, fragmente decorative. Se spune ca unele reprezentări provin chiar de la Templul Artemisei, dar este puțin probabil. Cei pasionați de sculpturile antice pot găsi lucruri interesante la Muzeul Efes. Exemplarul care pare cel mai special este o minunată statuie din bronz a unui atlet grec, expusă la loc de cinste în cadrul muzeului. Tot aici se mai poate admira Monumentul Parther și sculptura Copilul cu o gâscă.
Cel mai impresionant exponat este o friză lungă de 40 de metri de origine romană.
Tot aici sunt expuse si cele mai interesante descoperiri făcute de o alta expediție arheologică austriacă, desfășurată, între 1873-1875, în insula greceasca Samothraki (sau Samothrace). Muzeul deține deci și sculpturi din Sanctuarul Marilor Zei al Cultului Secret din acea insulă grecească.


Muzeul etnografic - Museum für Völkerkunde
Muzeul etnografic din Viena, sau Muzeul Welt este unul din cele mai importante muzee de etnografie din lume. Acesta adăposteste peste 200.000 de obiecte, 75.000 de fotografii și 144.000 de tipărituri despre istoria, cultura, arta și viața de zi cu zi a popoarelor non-europene. Este dedicat promovării culturii altor grupuri etnice din afara Europei.
Exponatele provin din Africa, Orientul Apropiat, Asia Centrală și de Sud-Est, Siberia, America de Nord, Centrală și de SudChina, Coreea, Japonia, Oceania, Australia, majoritatea fiind adunate în timpul numeroaselor călătorii făcute de arhiducii dinastiei de Habsburg, în special de împăratul Franz I. 
Atracţii ale muzeului sunt:
- Bronzurile Benin, excavate la sfârşitul sec.19
- Colecţia James Cook
- Comorile Vechilor Mexicani, obiecte
- Colecţia Natterer - piese aduse din Brazilia de zoologul austriac Johann Natterer.
Muzeul se află în Neue Burg cu accesul prin Heldenplatz.
Exponatele de artă folclorică austriacă se găsesc la Schonbrunn în muzeul special amenajat, Muzeul de Artă Folclorică - Osterreichische Museum fur Volkskunde

Michaelerplatz
Michaelerplatz este o piață cu suprafață mică din centrul Vienei care a fost proiectată în jurul anului 1725 și realizată în stil baroc abia la sfârșitul sec.al 19-lea.
Piața a primit acest nume prin anul 1850 după biserica parohială Sf. Mihail din acest spațiu, biserică destinată curtenilor și cetățenilor care trăiau în apropierea acestei laturi a Palatului Imperial Hofburg. După câteva secole, piața neregulată a fost reproiectată în 1725 ca urmare a planurilor lui Joseph Emanuel Fischer von Erlach pentru aripa Michaelertrakt a Hofburgului. Lucrările de construcții de pe aripa stângă au început prin 1729, dar au stagnat în ultimii ani ai domniei împăratului Carol al VI-lea și au fost reluate după redeschiderea în 1741 a sălii de bal de către Maria Teresia. Realizarea planurilor baroce a fost urmată de Ferdinand Kirschner, aproximativ 150 de ani mai târziu, în perioada 1889-1893, când s-a demolat clădirea Burgtheater (teatrului) din centrul pieței și când s-a finalizat aripa Sf. Michael a palatului Hofburg.
In anul 1991, in centrul pieței, în urma excavărilor, au fost descoperite vestigii arheologice din perioada romană, rămășițe ale taberei militare Vindobona, cu așezare civilă atașată.
In toamna anului 1838 a fost instalată în spațiul viitor al Michaelerplatz prima instalație de iluminat cu gaz din Viena. Antreprenorul Georg Pfendler, fondatorul și directorul „Österreichischen Gesellschaft zur Beleuchtung mit Gas”, a pus un candelabru cu șase becuri cu gaz în piață. Gazul provenea dintr-o exploatare a Gaswerk Rossau. In anul 1927 a fost instalat în Michaelerplatz primul sens giratoriu din Viena.
De la sfârșitul sec.al 19-lea, în Michaelerplatz se afla intrarea principală în complexul imperial Hofburg. In apropiere se afla vechea biserica Sf. Michael (Michaelerkirche). Din Michaelerplatz porneste strada Kohlmarkt. Aceasta se intersectează in capatul ei cu strada Graben. In Kohlmarkt au locuit compozitorii Hayden și Chopin, iar prin Graben a trecut efemer și Mozart.
In Michaelerplatz, pozitionată în fața intrării în palatul Hofburg, se află clădirea Looshaus, în prezent sediul unei bănci. Looshaus a fost construită în anul 1911 pentru croitorii pentru femei, Goldman și Salatschde, de arhitectul Adolf Loos, considerat unul dintre fondatorii arhitecturii moderne.
La vremea respectivă, Looshaus a fost considerată o ofensa adusă celor doua sute de ani de tradiție barocă și neobarocă. Ofensa a fost atât de mare încât arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului, nu a mai vrut să folosească niciodată intrarea în palatul Hofburg din Michaelerplatz. Clădirea Looshaus poate fi vizitată pentru sălile sale elegante și pentru scara interioară.
In zilele noastre Looshaus este greu de observant când vizitatorul se îndreaptă spre Michaelertrakt, dar atunci când a fost construită, in 1911. a generat o mulțime de controverse datorită fațadei sale foarte moderne și lipsei decorațiunilor, lucruri foarte neobișnuite pentru Viena epocii baroce. Adolf Loos a fost influențat de nașterea arhitecturii zgârie-norilor pe care o văzuse într-o călătorie în Statele Unite și a adoptat un stil de clădire de afaceri cu linii drepte și aproape fără nici un fel de decorațiune. Design-ul foarte modern a provocat discuții atât de aprinse încât construcția a fost temporar amânată. Loos a fost lăsat să continue numai după ce a promis să decoreze fațada cu balconașe pentru flori. Impăratul Franz-Josef detesta fațada modernă din fața palatului său și se spune că draperiile de la aripa de peste drum de Looshaus erau mereu trase pentru a nu fi nevoit să o privească. Astăzi clădirea este considerată un exemplu de arhitectură modernă care a reușit să schimbe o mulțime de idei preconcepute.
Vizavi de Looshaus se găsește o altă cladire vieneză, Palatul Herberstein, construit între anii 1896 si 1897. A fost ridicat în locul unei alte clădiri, Palatul Dietrichstein, care a fost celebru pentru Cafeneaua Griensteidl, unde un grup de tineri poeți și scriitori cunoscuți sub numele de Jung-Wien se aduna in mod regulat. După ce cafeneaua a fost demolată, aceștia s-au mutat într-un alt local din apropiere, Café Central, care astăzi este cea mai celebră cafenea din întregul oraș. In 1990 s-a redeschis și Café Griensteidl în Palatul Herberstein.
Michaelerplatz este dominată de impresionanta poartă neo-barocă de la Palatul Hofburg. Această aripă, numită Michaelertrakt, a palatului Hofburg este una dintre cele mai exuberante aripi ale palatului imperial. A fost inițial proiectată (după cum s-a spus) de Josef Emanuel Fischer von Erlach în anul 1720-1725, dar proiectul a fost amânat o perioadă lungă de timp și abia în anul 1888, când vechiul Burgtheater a fost demolat, a început și construcția acestei aripi. Arhitectul austriac Ferdinand Kirschner a urmat planurile inițiale ale lui Erlach și a dus la bun sfârșit construcția aripii în anul 1893.
In centrul aripii se găseste impresionanta poartă numită Michaelertor. Pe marginile celor trei intrări se găsesc statui colosale ale lui Hercule,.executate de sculptorul italian Lorenzo Mattielli. La fiecare căpat al Michaelertrakt se găsesc două fântâni foarte mari decorate cu grupuri de sculpturi. Fântâna din dreapta, a fost proiectată în 1897 de Edmund Hellmer și este închinată armatei austriece. Fântâna din stânga este opera lui Rudolf Weyr și simbolizează forța navală a Austriei.
Biserica Sfântul  Mihail, (Michaelerkirche), este fosta biserică parohială a trăitorilor din palat și a localnicilor din zonă. Se spune că a fost ridicată prima dată în anul 1221 de un nobil din familia Babenberg și extinsă apoi în mai multe rânduri astfel încât astăzi este formată dintr-un amalgam de stiluri arhitecturale. Turnul este în stil gotic și datează din secolul al 14-lea iar fațada este in stil neo-clasic și datează din 1792. Notabil este grupul de sculpturi de deasupra verandei, in stil baroc, ce înfățișează căderea îngerilor și care a fost creat de Lorenzo Mattielli. Datarea ridicării bisericii se bazează pe un act pus sub semnul îndolierii, ca fiind falsificat în sec.al 14-lea.
Interiorul, în stil baroc, este decorat cu fresce renascentiste și aici se găsește și o orgă superbă construită în anul 1714 de Johann David Sieber. Există și o serie de morminte în biserică, dar mai spectaculoase sunt catacombele unde au fost îngropați oameni între secolele al 15-lea și al 18-lea și care sunt încă intacte datorita climatului constant. Această parte a bisericii poate fi accesata numai in prezenta unui ghid.

Biserica Sfântul Mihail
Michaelerkirche din Viena este una dintre cele mai vechi biserici ale orașului și, de asemenea, este una dintre puținele clădiri în stil romanic păstrate. Dedicată Arhanghelului Mihail, biserica este situată în Michaelerplatz, vizavi de Poarta Sfântul. Mihail a Palatului (Mihaelertor) Hofburg. Biserica Sfântul Mihail a fost folosită ca biserică parohială a Curții Imperiale, fiind numită Zum Heiligen Michael. Numele acestei biserici a dat pe cel al pieței și intrării din această parte a palatului Hofburg și a porții sale, numită Mihaelertor.
Biserica este o construcție discretă la exterior. O fațadă albă și un turnuleț zvelt, nu spun prea multe pentru a îndemna turiștii neaparat să pășească în interior. Fațada însăși îndemnă să se creadă că este vorba o  biserică nu foarte veche. Doar o privire mai atentă asupra grupului statuar de la intrare ar putea să sugereze că interiorul poate oferi surprize dintre cele mai plăcute. Și, în fapt, chiar așa este. Michaelerkirche este un giuvaer al arhitecturii de factură religioasă din Viena. 
Aceasta biserică este un exemplu de mix de stiluri arhitectonice, purtând amprenta unor curente diferite, însă rezultatul este, în acest caz, unul fericit. Nucleul bisericii păstrează un miez de factură romanică, destul de greu recognoscibil datorită abundentei de elemente cu caracter gotic. Turnul, nava, bolțile, arcadele sunt în stil gotic și la o prima vedere asupra interiorului, cam aceasta ar fi o descriere sumară. Insă simplitatea și severitatea stilului gotic se completează neașteptat cu elemente baroce efervescente. Nu este un interior baroc, doar pasaje baroce într-o compoziție gotică, dacă se poate spune așa. Dar aceste pasaje apar în puncte esențiale (cum ar fi altarul principal) și asta dă o nota cu totul specială ansamblului.
In lunga sa istorie, care acoperă opt secole, biserica a încorporat un ansamblu de stiluri arhitectonice. Biserica este o clădire romanică, cu elemente gotice, ce datează din perioada 1220-1240, după un singur document. Acel document indică anul 1221 ca an de fondare al bisericii, dar acesta este cel mai probabil un fals din sec.al 14-lea. De-a lungul timpului, a suportat multe modificări, care au dus la aspectul său actual, neschimbat din 1792.
Interiorul bisericii este format dintr-un naos și două nave laterale care au păstrat vechea structură gotică. Capelele laterale au fost adăugate mai târziu.
Edificiul oferă impresia unei clădiri tridimensionale solide, datorate înălțimii lui reduse. Absida poligonală a fost înlocuită în sec.al 14-lea (1327-1340) cu un altar în stil gotic timpuriu. Capelele atașate altarului central și celui nordic au fost reamenajate în stil baroc. Basoreliefurile din stuc din capela altarului central au fost executate de către Karl Georg Merville (1782).
Altarul principal a fost proiectat în 1782 de către Jean-Baptiste d'Avrange. El este decorat cu o sculptură monumentală din alabastru în stil rococo cu tema "Căderea îngerilor" (1782), executată de sculptorul italian Lorenzo Mattielli (cunoscut și pentru sculpturile sale din Palatul Kinsky și de la Hofburg). Aceasta reprezintă o rupere a norilor pe unde cad îngeri și heruvimi de la tavan spre altar. A fost ultima lucrare majoră în stil baroc realizată la Viena. Piesa centrală a altarului principal îl constituie "Maria Candida", o icoană bizantină a Fecioarei Maria, aparținând Școlii cretane de iconografie și numită după fosta capitală Kandia (acum Heraklion), prezentată ca fiind transportată de doi arhangheli.
Piesa centrală a altarului din capela nordică este "Adorația Pruncului", realizată de Franz Anton Maulbertsch (1754-1755).
Capela de sud, Nikolauskapelle, a rămas neschimbată și își păstrează aspectul său medieval. Ferestrele gotice datează din sec.al 13-lea. Ea conține sculpturi gotice din piatră sub un baldachin (Sf. Ecaterina și Sf. Nicolae) (1350), precum și un crucifix din lemn realizat de Hans Schlais (1510-1520). Această capelă a fost ctitorită de un bucătar al ducelui Babenberg.
Frescele redescoperite recent ce datează de la începutul sec.al 15-lea dovedesc calitatea înaltă a artei picturii din Viena acelor vremuri. In nișa baptisteriului se află statuia din lemn "Omul amărăciunilor" (1430).
Orga aurită (1714) realizată de Johann David Sieber este cea mai mare orgă în stil baroc din Viena. La ea a cântat o dată tânărul Joseph Haydn (pe atunci în vârstă de 17 ani) în 1749. Requiemul lui Mozart a fost interpretat pentru prima dată în această biserică, la o slujbă religioasă memorială oficiată pentru compozitor la 10 decembrie 1791. Deoarece Mozart nu-și finalizase opera la data decesului său, a fost cântată numai partea existentă. Unul dintre cei care au participat la "onorurile funerare festive" a fost regizor de teatru Emanuel Schikaneder al cărui libret a fost folosit de Mozart pentru "Flautul fermecat".
Fațada actuală a fost construită de Ernest Koch în 1792 în stil neoclasic, un stil tipic pentru domnia împăratului Iosif al II-lea. Deasupra intrării, pe partea de sus a frontonului, așezat pe coloane dorice executate de Antonio Beduzzi, se află un grup de îngeri înaripați și cu Sf. Mihail ucigându-l pe Lucifer (1725). Aceste figuri sculpturale au fost executate de sculptorul italian Lorenzo Mattielli, care a sculptat, de asemenea, statuile gigantice ale lui Hercule de la intrarea în Hofburg, chiar vizavi de biserică. Turnul clopotniță de formă poligonală, construit în sec.al 16-lea în stil gotic, a devenit unul din simbolurile din Innere Stadt.
Biserica Sfântul Mihail este renumită pentru Michaelergruft, o criptă încăpătoare situată sub biserică. Doar nobili și cetățeni bogați au fost îngropați în criptă, familiile bogate având posibilitatea de a achiziționa propriile criptele de familie. Veniturile obținute din aceste vânzări au fost folosite pentru a menține cripta. Aristocrații puteau ajunge în criptele lor de familie prin dale de marmură marcate cu blazoanele lor aflate în podeaua bisericii. Sicriul unui membru decedat al familiei putea fi apoi coborât direct în criptă prin aceste dale de marmură.
Din cauza condițiilor climatice speciale și a temperaturii constante din criptă, mai mult de 4000 de cadavre au fost bine conservate. Sute de cadavre mumificate, unele având încă podoabe sau peruci, sunt prezentate, unele în sicrie deschise, împodobite cu flori sau cranii, altele decorate cu picturi baroce sau cu simboluri ale vanității. Cel mai renumit dintre cei înmormântați aici este Pietro Metastasio (1698-1782), cel mai celebru autor de librete de operă din epoca barocului. In anul 1945, soldații americani au deschis cu forța cripta bisericii ferecată in ultimii 150 de ani. Au descoperit ramașițele mumificate ale unor foști enoriași, podoabele, hainele și încalțămintea lor păstrate într-o perfecta stare.

Viena - Scurt istoric
Istoria Vienei în calitate de capitală imperială și important oraș european este relativ scurtă. In trecut Viena a fost un fort militar roman obișnuit ridicat pe malurile Dunării, numit Vindobona. Așezarea intrată în posesiune barbară a avut de așteptat până la ridicarea dinastiei Babenberg pentru a deveni capitală ducală și un oraș cu adevarat influent. In anul 1156 moșia familiei Babenberg a fost ridicată la rangul de ducat, palatul acestui ducat fiind situat in apropiere de Am Hof în Viena. Când în familia Babenberg nu au mai existat descendenți de sex masculin au izbucnit dispute privitoare la cine ar trebui sa conducă destinele regiunii. La finalul acestor dispute a ieșit învingător, spre nemulțumirea majorității vienezilor, care-l susțineau pe Regele Otakar al II-lea de Boemia, un conte relativ necunoscut cu numele de Rudolf de Habsburg. Deși Habsburgii aveau să conducă orașul pentru următorii 640 de ani, Viena a servit doar sporadic drept capitală dinastică. Rudolf al IV-lea a fost printre puținii care au numit orașul capitală și probabil de aceea a fost numit "Fondatorul". A pus bazele Universității orașului și a pus piatra de temelie a viitoarei catedrale a orașului.
Probabil cea mai mare piedcă în dezvoltarea orașului a constituit-o amenințarea otomanilor, care au asediat orașul de două ori. Deși cel de-al doilea asediu a captat mai mult imaginația istoricilor primul a fost mult mai aproape de succes. Imperiul Otoman era la apogeul puterii sale, iar Viena fusese învinsă de o singura garnizoană a turcilor. După ce au prădat orașul și au omorât cam 1500 dintre locuitori, turcii s-au retras brusc, nimeni neștiind exact de ce.
In timpul celui de-al doilea asediu, din 1683, garnizoana orașului ce număra 10.000 de soldați a infruntat o armata otomană care a fost apreciată de autori ai vremii la circa 200.000 de oameni. Impăratul Leopold I n-a făcut nimic pentru a organiza salvarea orașului ci a preferat sa fugă pentru a se salva pe el însuși spre nordul Austriei. Salvarea orașului a venit dintr-o combinație de factori: lăcomia Sultanului (care a preferat un asediu de mai bine de doua luni pentru a forța orașul să se predea în locul unui atac care l-ar fi forțat să împartă prada cu soldații săi) și sosirea unei forte salvatoare sub conducerea regelui polon Ian Sobieski. Abia după acest al doilea asediu, Viena a fost numită capitala a habsburgilor. In următoarea sută de ani orașul a fost transformat de arta și arhitectura barocă.
In timpul erei napoleoniene, Viena a fost iarăși asediată de două ori. Impăratul Franz I a respectat tradiția și a fugit la loc sigur, dar de aceasta dată orașul s-a predat și a trebuit să suporte ocupația franceză. Când Napoleon era aproape de a fi înfrânt orașul și-a mai recâștigat din demnitate prin organizarea Congresului de la Viena, unde s-a restabilit balanța de putere și influența în Europa.
In 1848 a izbucnit Revoluția pe străzile orașului și nu a putut fi stăvilită până la intervenția armatei, în luna octombrie. Consecința cea mai importantă a acestor evenimente a fost ascensiunea la tron, la numai 18 ani, a împăratului Franz Iosef I (1848-1916). Domnia lui foarte lungă s-a suprapus cu epoca de aur a Vienei. Vechile ziduri au fost dărâmate și s-au construit marile edificii renascentiste ale orașului cum ar fi parlamentul, universitatea, muzeele curții, etc. Populația orașului a depășit, cu timpul, două milioane, dintre care aproximativ 10% erau imigranți evrei. Astfel Viena a devenit orașul cu cea mai mare comunitate de evrei din lumea germanică. In același timp antisemitismul, ca forță politică modernă a luat naștere aici în fața ochilor tânărului Hitler, în prima decadă a secolului 20.
In anii 20 și 30 Viena a devenit cunoscută pentru ideile socialiste ce guvernau orașul. Aceasta perioadă a orașului este cunoscută și sub numele de "Viena Rosie". Luptele politice dintre stânga și dreapta au afectat orașul și au ajuns să se desfășoare și în stradă. In weekend-ul în care Hitler a câștigat alegerile, Austro-fascismul a fost proclamat în Viena. In 1938 orașul a devenit prima "victimă" a naziștilor, iar Fuhrer-ul a fost întâmpinat cu entuziasm de populația aflată aproape în delir, anunțând astfel moartea celor 200.000 de evrei din oraș. După război timp de un deceniu, Viena ca și Berlinul a rămas sub ocupația aliaților, împărțită în patru sectoare: francez, american, britanic și sovietic, iar centrul orașului a devenit o zonă internațională unde forțele aliate patrulau străzile împreună (perioada a devenit cunoscută sub numele de "patru într-un jeep").
După retragerea forțelor aliate, în 1955, Viena a dus o existență relativ liniștită și este unul dintre cele trei orașe care găzduiesc sedii ale ONU. Deschiderea granițelor Europei de Est și dezmembrarea fostei Iugoslavii au avut efecte profunde și asupra Vienei, 10 procente din populație o reprezintă acum imigranți din aceste zone.

Istoria Vienei prin unele date
- Viena a fost o aşezare celtică fondată în jurul anului 500 e.A. 
- In 15 e.A. a devenit un oraş de frontieră roman (Vindobona) care supraveghea și apăra fontiera de nord a  imperiului, împreună cu alte fortificații și orașe, de ameninţările triburilor germanice din nord.   
- In 976 margrafii de Babenberg deţineau puterea asupra unei părţi a Austriei de azi 
- In 1132 a fost atestată prima vie în Austria 
- In 1156 a fost declarat ducatul Austriei 
- In 1192 Leopold V a capturat și a cerut răscumpărare pentru Richard Inimă de Leu. Cu banii primiţi a fortificat Viena şi Wiener Neustadt 
- In 1200 orașul a fost ameninţat de mongoli.
- Viena a fost sediul dinastiei Babenberg până în 1278 când a vanit la putere Rudolph von Habsburg. 
- In 1282 Rudoph a donat ducatele Austria şi Styria fiilor săi. 
- In 1365 a fost fondată Universitatea din Viena. 
- In 1433 a fost terminată Catedrala Sfântul Ştefan 
- In 1440 a devenit oraşul reşedinţă a dinastiilor Habsburgilor, sub care Viena s-a dezvoltat, pentru a deveni capitala Sfântului Imperiu Roman, centru cultural pentru artă, ştiinţă, muzică şi artă culinară. 
- In 1498 Maximilian I a fondat Corul Băieţilor din Viena. 
- In 1522 dinastia Habsburgilor se împarte în două, ramura austriacă şi cea spaniolă, iar în 1526 Habsburgii austrieci au moştenit Bohemia şi Ungaria. 
- In sec. 16-18, armatele otomane au fost oprite de două ori în afara Vienei (Asediul Vienei din 1529 şi Bătălia Vienei din 1683) 
- In 1713 s-a construit Palatul Schonbrunn. 
- In 1804 împăratul Franz I a pus bazele Imperiului Austriei. Viena a devenit capitala Imperiului Austriac, iar după compromisul Austro-Ungar din 1867, Viena a rămas capitala a ceea ce a devenit atunci Imperiul Austro-Ungar. Spre sfârşitul celei de a doua jumătăţi a sec.al 19, 1857-1865, oraşul s-a dezvoltat. Ceea ce înainte au fost bastioane de apărare şi fortărețe au devenit Ringstrasse, un proiect măreţ. Suburbiile au fost înghiţite de oraş. 
- In 1867 se formează monarhia-duală Austro-Ungară 
- In  1918 Viena a devenit capitala primei Republici Austriece.  
- In timpul anilor 1918-1934, Viena a fost numită "Viena Roşie", considerată fiind un bastion al socialismului 
- In 1934 războiul Civil austriac, cancelarul Engelbert Dollfuss a trimis armata să bombardeze locuinţele civile ocupate de miliţia socialistă 
- In 1938, Adolf Hitler a intrat triumfător în Austria şi s-a adresat poporului austriac de la balconul Neue Burg, care este o parte din Hofburg, în Heldenplatz. 
- In 1938-1945 s-a desfășurat Anschluss, anexarea Austriei la Germania nazistă.  
- Intre 1938 şi sfârşitul celui de al doilea război mondial, Viena şi-a pierdut statutul de capitală. 
- In 1945 Viena s-a aflat sub asediu timp de 2 săptămâni, după care a căzut în mâna sovieticilor. 

- După 1945 a redevenit capitala Austriei și a început reconstrucția rănilor produse de război.
Inima şi centrul istoric al Vienei este Innere Stadt, cândva înconjurat de ziduri şi câmpuri. Zidurile au fost dărâmate în 1857 făcând posibilă extinderea oraşului care s-a contopit cu satele din jur. In locul lor a apărut un bulevard larg, numit Ringstrasse, de-alungul căruia s-au construit clădiri impozante, publice sau private, monumente şi parcuri Dincolo de Ringstrasse se afla un alt zid numit Linienwall, care a fost dărâmat în a doua jumătate a sec.al 19-lea pentru a face loc suburbiilor care se dezvoltau. Aşa a apărut o mare arteră de circulaţie, o şosea inelară numită "Gurtel" (cingătoare).
Viena este ultima mare "capitală a Balului din sec.al 19-lea". Se organizează aproximativ 200-300 de baluri anual. Balurile se desfăşoară în diverse palate din Viena, principalul loc de desfăşurare fiind Palatul Hofburg, în Heldenplatz. Balul Operei este foarte bine cunoscut în întreaga lume, dar sunt şi altele ca: Balul Proprietarilor de cafenea, Balul Vânătorilor, Rudolfina Redoute şi altele. Un bal vienez este o atracţie culturală pe tot parcursul unei nopţi. In general balurile încep la ora 9 p.m. şi durează până la 5 a.m.


Parlamentul austriac
Clădirea Parlamentului austriac (Parlamentsgebäude), (Österreichisches Parlament sau "Hohes Haus") este sediul celor două camere ale Parlamentului Austriei. Clădirea sa se află în imediata  apropiere de Palatul de Justiție (Justizpalast) și a Palatului Hofburg, pe partea opusă a Ring-ului, la o distanță mai mare. In partea stângă a clădirii Parlamentului (privind de pe Ring) se află o grădină cu plan triunghiular care o desparte de Palatul de Justiție, grădină numită Grete-Rehor Park. Exact vis-a-vis de Clădirea Parlamentului se întinde vasta și odihnitoarea grădină Volksgarten. 
Clădirea de un alb strălucitor a Parlamentului a fost construită de Theophil Hansen. Acesta s-a inspirat din arhitectura greacă în timpul unei lungi șederi la Atena, care i-a devenit familiară pentru a proiecta această imensă clădire neoclasică la Viena, cunoscută și sub numele de Palatul Epstein.  Arhitectura neoclasică este o referire evidentă la Grecia antică, leagănul democrației.
Clădirea a fost construită pe Ringstrasse în perioada 1874-1883 pentru a găzdui ședințele Reichsrat-ului, Parlamentul (Consiliul) imperial compus din reprezentanți ai diferitelor țări aflate sub suveranitatea Habsburgilor, partea austriacă a Imperiului Austro-Ungar. La acea dată Reichstrat-ul era format din două săli de adunare, Camera inferioară a deputaților (Abgeordnetenhaus) și Camera superioară a nobililor (Herrenhaus).
Comisia însărcinată să studieze modul de realizare a clădirii a decis ca, pentru a sugera ideea de democrație, exteriorul clădirii să fie realizat în stilulul antic grecesc. Pentru a sugera ideea de "leagăn al democrației", Hansen a ales drept model cladirea Zappeion din Atena. La 4 decembrie 1883 s-a ținut prima ședință parlamentară. După terminarea construcției clădirii Consiliului Imperial (Reichstrat), arhitectul Hansen a fost înnobilat de împăratul Franz Joseph cu titlul de Freiherr (Baron)
Consiliul Imperial (Reichstrat) a continuat să funcționeze până la sfârșitul imperiului Austro-Ungar, în anul 1918, când clădirea a fost ocupată de demonstranți. In aceasta clădire s-a proclamat in mod oficial Prima Republică. Clădirea a fost redenumită "Parlament", cu un nou Consiliu Național (Nationalrat) și un Consiliu Federal (Bundesrat).
Ornamentată cu efigii ale istoricilor antici, o dublă rampă largă este încadrată de Dresorii de cai, sculptați în bronz de Josef Lax, în 1901. Rampa dublă cu brațe de formă ovală urcă din ambele părți ale fațadei și conduce la porticul de intrare înălțat mult față de bulevard, sprijinit pe opt coloane corintice. Cele opt statui de pe balustrade prezintă istorici din antichitate: patru istorici greci sunt așezați pe rampa din stânga și patru istorici romani de pe rampa din dreapta. Imobilul este decorat pe toate laturile cu mai multe statui și frize (împreună mai mult de o sută).
Frontonul fațadei este decorat cu reprezentări sculpturale ale regiunilor istorice ale imperiului austriac și pe împăratul Franz Joseph, care acordă supușilor săi o constituție.. Cele două monumente ale Victoriilor înaripate conduc cvadrige de luptăCvadrigile sunt care de luptă folosite în războaie şi în paradele militare trase de patru cai. Ele simbolizează triumful nu războiul.
Incepând din 1902 în fața clădirii Parlamentului a fost construită o fântână impresionantă, numită Athenenbrunnen, proiectată de Karl Knudmann, Josef Tautenhayn și Hugo Haerdtl.
Mai jos de statuia dominantă a zeiței sunt așezate două statui feminine care reprezintă puterile legislativă și executivă.
Fântâna are reprezentări simbolice ale principalelor patru râuri ale Austriei, între care și Dunărea, pe malurile căreia a înflorit Viena și Inn-ul în partea din față, iar Elba și Vltava în partea din spate. Statuia zeiței este ridicată pe o coloană scurtă canelată de factură corintică, la poalele căreia se află sculpturi mari și ornamentale, ce reprezintă puterile legislativă și executivă, precum și cele patru mari râuri ale imperiului, dar și o serie de amorași, sau îngeri.
 La 11 noiembrie 1918, după destrămarea Austro-Ungariei de către învingătorii din Primul  Război Mondial, deputații au proclamat în această clădire înființarea Republik Deutsch-Österreich (Republica Austria Germană). Aceasta și-a schimbat numele în 1919 în cea de Republik Österreich (Republica Austria).
In timpul celui de Doilea Război Mondial, jumătate din clădirea Parlamentului a fost complet distrusă. Reconstrucția a fost finalizată în iunie 1956, dar restaurarea unor lucrări de artă deteriorate a început abia în anii 1990.
Astăzi Parlamentul Austriei este o instituția bicamerală, organ legislativ, compusă din Consiliul National (Nationalrat), cu 183 de membri care sunt aleși direct în alegerile generale, pentru un mandat de 5 ani și Consiliul Federal (Bundesrat), cu 62 de membri aleși indirect prin intermediul dietelor statelor federale.
Numărul membrilor Consiliului Federal este variabil, mandatul delegaților variază de la un land la altul, iar reprezentanții sunt aleși pe landurile federale.
Istoria modernă a Austriei s-a confundat multă vreme cu aceea a dinastiei de Habsburg. După revoluția liberală de la 1848, statul s-a îndreptat progresiv către un regim democratic constituțional. Prăbușirea imperiului austro-ungar și despărțirea de Prusia a adus Austria, de la statutul de imperiu triumfător asupra lui Napoleon și dominant în Europa, printr-o dublă monarhie alături de Ungaria, la conturul unui stat național. Deciziile majore aparțin de atunci unui parlament bicameral, care reflectă profilul de stat federal al Austriei: o cameră (Consiliul Național) e aleasă direct prin vot național, în timp ce altă cameră (Consiliul Federal) e ales indirect, de către dietele locale. Bicameralismul continuă tradiția aristocratică din perioada când exista o cameră a lorzilor.
Parlamentul austriac folosește această clădire de la sfârșitul sec.al 19-lea, după doar câteva decenii de la apariția instituției. Pentru evenimente majore, ambele camere ale parlamentului se reunesc într-o Adunare Federală, care are inclusiv puterea de a suspenda președintele republicii.

Muzeul de Istoria Artei - Kunsthistorishe Muzeum
Kunsthistorisches Museum, găzduit de un palat de pe Bulevardul Ring, este unul dintre cele mai importante muzee de artă din lume. Clădirea în care se află este ea însăși un obiectiv turistic. Muzeul este vizitat de peste 600.000 de oameni anual. A fost construit, ca și alte muzee din Viena, pentru a găzdui imensa colecție de obiecte de artă a Habsburgilor. Kunsthistorisches Museum a fost deschis în 1891, în același an în care a fost deschis și Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie Naturală), de către împăratul Franz Joseph al imperiului Austro-Ungariei. Cele două muzee au exterioarele similare și se află unul in fața celuilalt în Piața Maria Tereza. Ambele clădiri au fost construite între anii 1872-1891.
Momentul terminării construcțiilor magnifice a putut îndeplini ideea de a expune aceste colecții într-un muzeu. Au trecut mulți ani însă până la finalizarea acestui proiect și a fost nevoie de un împărat motivat care să-l pună în practică. Franz Iosif, proaspăt ales împărat în anul 1848, a decis să expună întreg patrimoniul artistic al familiei într-un singur sediu. La jumătatea sec.al 19-lea, la Viena, s-au pus în practică proiecte mari. Zidurile vechi au fost demolate, iar planul de urbanism al orașului a fost proiectat în jurul Ring-ului. creat în locul zidurilor. S-a construit un bulevard care a găzduit cele mai mai importante instituții publice ale orașului: Opera, Primăria, Teatrul, Parlamentul, Universitatea, două magnifice muzee. In fața palatului Hofburg reședința Habsburgilor, s-a proiectat o esplanadă grandioasă, un fel de for imperial. In părțile laterale ale unei pițe foarte largi au fost proiectate două clădiri maiestuoase, una în fața celeilalte. Prima clădire a fost, ulterior, destinată a fi muzeu științific, iar cea de-a doua să găzduiască colecțiile artistice ale familiei imperiale.
Kunsthistorisches Museum din Viena a fost înființat la scurt timp după campaniile militare conduse de Napoleon în Europa, dar, pentru început, în alte locații, nu în viitorul său palat. La începutul sec.al 19-lea. Dinastia Habsburgilor era îngrijorată de soarta patrimoniului artistic al familiei, mai ales pentru comoara imensă a Sfântului Imperiu Roman și a Ordinului Lânii de Aur.
Această comoară era împărțită între trei locații îndepărtate: Castelul Ambras de lângă InnsbruckNürnberg și Aachen. Habsburgii au ordonat ca toate desenele și picturile să fie aduse la Viena și drept urmare obiectele de artă au fost transferate în Palatul Belvedere, unde se aflau deja câteva colecții de pictură.
Comorile au supraviețuit distrugerilor provocate de trupele lui Napoleon în timpul campaniilor militare și au fost expuse publicului cu ocazia Congresului de la Viena. Cetățenii și delegații străini au rămas profund impresionați de valoarea lor.
In present, colecțiile muzeului adăpostite în palat sunt: Egipt și din Orientul Apropiat, Grecia și Roma Antică, Sculptura și Arta Decorativă, Colecția de Numismatică și Bibliotecă. Interiorul clădirii este și el spectaculos fiind decorat cu marmură, și multe ornamente aurite, sau picturi. Clădirea are deasupra sa un dom ce ajunge la o înălțime de 60 de metri. O parte din bogăția muzeului nu a avut loc în palatul destinat așa că a fost etalată ulterior în Neue Burg, în spațiile largi și elegante. din Neue Burg se află Colecția de armuri și arme, probabil cea mai mare din lume, Colecția de instrumente muzicale și Muzeul Efes (Ephesos). 
Cele două palate care adăpostesc muzee cuprind între ele o piață largă, numită ulterior Piața Maria-Tereza, unde a fost plasat un monument dominator și încărcat de personaje închinat Mariei Tereza, Intregul complex al celor două muzee și al grădinii Maria-Tereza este îndreptat spre Ring și spre Heldenplatz, piață foarte largă pentru un centru de oraș, acoperită numai de gazon, alei și rare ronduri de flori, Vis-a-vis de grădina Maria Tereza, la nord de ring se află o construcție paralelipipedică, ca un arc de triumf, cu cinci deschideri spre o stradă perfect dreaptă și largă ce conduce spre Burgpassage (gang ce trece pe sub un palat din Hofburg) și, mai departe spre curtea Im der Burg, apoi pe sub Michaelertrakt spre poarta de nord a Hofburgului, Michaelertor, care se deschide în Michaelerplaz. Pe această stradă fără nume general și în Piața Michaelerplatz se găsesc stațiile de trăsuri tradiționale pentru turiștii mai comozi.
Strada care străbate Heldenplatz împarte în două piața foarte largă și are spre est Neue Burg și o statuie ecvestră înaltă a Prințului de Savoia. Cealaltă parte a Heldenplatz, spre vest este identică ca suprafață și are în mijloc statuia ecvestră a Arhiducelui Carol de Austria, duce de Teschen, care a fost un feldmareșal austriac, fiul împăratului Leopold al II-lea și al soției sale Infanta Maria Luisa de Spania. A fost de asemenea fratele mai tânăr al împăratului Francisc I al Austriei.
In spatele dinspre vest a Heldenpltz există o altă stradă largă ce o delimitează pe aceasta de Volksgarten grădină plină de vegetație înaltă ce se întinde până în apropierea Burgtheter și se află pe partea de sud a Ringului vis-a-vis de Parlament.
Heldenplatz și Volksgarten formează un spațiu vegetal foarte întins în centrul orașului, o oază de aer curat și răcoare pe timp de vară, plină de mirosurile muțimii de trandafiri și de ale altor flori ce inundă spațiile întinse.
Patrimoniul de artă din Kunsthistorische museum a avut un istoric foarte complex și agitat.
In anul 1358, ducele de AustriaRudolf al IV-lea de Habsburg, devine proprietarul regiunii Tirol și, implicit , al unor opere medievale care au aparținut familiei. La un secol distanță, în anul 1493Maximilian I, fiul lui Frederic al III-lea de Habsburg, duce de Austria și rege al GermanieiBoemiei și Ungariei, este proclamat împărat. Suveranul a moștenit de la tatăl său dragostea pentru artă și a devenit prietenul și clientul artiștilor. Printre aceștia se numără și germanul Albrecht Dürer.
In anul 1567Ferdinand al II-lea a adus în castelul din Ambras, situat lângă Innsbruck, o colecție bogată de armuri și de portrete realizate de maeștri de talent: Cranach cel TânărBronzino și Clouet. Arhiducele era un adept al umanismului, curent care l-a impresionat și pe Maximilian I. Aceste capodopere pot fi considerate o enciclopedie a suveranilor, a intelectualilor și a poeților. Identitatea castelului din Ambras este strâns legată de personalitatea lui Ferdinand al II-lea, un adevărat prinț al Renașterii și mare promotor al artei și științei. Zona cea mai impresionantă din castel este camera de artă și curiozități, așa-numita „Kunstkammer”. Aici se află o colecție vastă și rafinată de „elemente naturale” (caracterizate de forme antropomorfe, pești ciudați, colonii de corali), „elemente artificiale” (produse ale naturii prelucrate artistic) și elemente de manufactură.
Intre 1590 și 1595, Francisc Ernest, cu demnitatea de arhiduce al Țărilor de Jos, a colecționat tablouri flamande. Printre acestea se numără Anotimpurile anului și Nuntă țărănească, pictate de Pieter Bruegel, artist îndrăgit și susținut de arhiduce. In anul 1605, Carol, fiul și moștenitorul lui Ferdinand al II-lea, a vândut colecția din Ambras împăratului Rudolf al II-lea.
Acesta a transferat câteva lucrări la Curtea din Praga, dar cea mai mare parte a colecției a rămas în castelul din Tirol
Iubitor și cunoscător de artă, împăratul a înființat în castelul Hradcany din Praga o galerie prestigioasă de tablouri, alături de colecții vechi și de obiecte prețioase decorative. Rudolf al II-lea a manifestat o predilecție pentru Renașterea italiană, mai ales pentru sec.al 16-lea venețian, dar și pentru maeștrii germani și flamanzi, Albrecht Dürer și Pieter Bruegel numărându-se printre primii. Statutul său politic și diplomatic imperial i-a permis să facă schimb sau să achiziționeze opere de artă din Italia, din Spania și din Țările de Jos. In acest fel Rudolf al II-lea a intrat în posesia unor capodopere precum Danae a lui Tizian sau Jupiter și Io a lui Correggio
Impăratul a achiziționat de la spaniolul Antonio Perez Răpirea lui Ganimede și Cupidon sculptându-și arcul, de Parmigianino. Operele lui Albrecht Dürer care aparțineau colecționarului francez Granvelle au provenit din Praga. La Curtea lui Rudolf al II-lea își desfășura activitatea un cerc de artiști cunoscuți sub numele de "pictorii rudolfini". Printre aceștia se numărau Bartholomaeus SprangerHans von Aachen și Joseph Heintz.
Mutarea reșendinței imperiale de la Praga la Viena a adus noi evoluții în patrimoniul de artă al Habsburgilor.  
Membrii acestui cerc artistic constituiau un grup de sine stătător în manierismul european. Ei se opuneau voinței împăratului și pictau scene cu caracter senzual și erotic, folosind teme mitologice și alegorice. Tablourile lui Arcimboldi, pictor activ la curtea din Praga, se aflau în camera de artă a lui Rudolf al II-lea. Intrucît era un admirator fervent al pietrelor sculptate și al bijuteriilor, suveranul s-a înconjurat de aurari, de sculpturi și de gravori care au format faimosul “atelier de la Curtea din Praga”. 
Intre anii 1612 și 1619, Matthias, fratele lui Rudolf al II-lea, și-a mutat reședința imperială de la Praga la Viena. Aici, Matthias a transferat o parte dintre tablourile și obiectele de artă ale familiei. Comorile rămase la Praga au fost prădate de trupele suedeze, în anul 1648, în timpul Războiului de 30 de ani. La scurtă vreme, acestea vor ajunge în colecțiile reginei Cristina de Elveția. La 10 mai 1621, împăratul Ferdinand al II-lea a emits un decret potrivit căruia bunurile familiei habsburgice nu puteau fi înstrăinate și nici împărțite. Scopul decretului este acela de a împiedica risipirea colecțiilor de artă care aparțineau acestei familii.
In perioada cuprinsă între anii 1628 și 1662, odată cu căsătoria dintre arhiducele Tirolului, Ferdinand Carol, și Ana de Medici, la reședința din Innsbruck au fost aduse opere italiene din secolele al 16-lea și al 17-lea. Printr-acestea se numără Madona pe pajiște, a lui Rafael, tablou achiziționat de familia Taddei din Florența, și Venus și Adonis, de Annibale Carracci.
Intre 1647 și 1656, arhiducele Leopold Wilhelm, fiul împăratului Ferdinand al II-lea și fratele împăratului Ferdinand al III-lea, a ocupat funcția de guvernator în Țările de Jos meridionale.
Wilhelm era un mare cunoscător de artă și conducea o regiune care se afla în centrul comerțului european. In urma licitațiilor organizate pentru colecțiile ducelui de Buckingham și ale lui Carol I al Angliei, arhiducele a achiziționat un mare număr de capodopere italiene și flamande.
O parte dintre aceste tablouri au fost achiziționate în contul fratelui său, Ferdinand al III-lea. Celelalte opere au rămas în posesia lui Leopold Wilhelm care le-a expus în Palatul Coudenberg, la Bruxelles.
Colecțiile de artă în Palatul Stallburg au constituit un alt nucleu de valori artistice imperiale Este vorba despre capodoperele ale lui MantegnaAntonello da MessinaGiorgioneTizianVeroneseTintorettoVan EyckBruegel cel BătrânVan der WeydenMemlingHolbein cel TânărCranach cel Bătrân și Van der Baren, urmat de David Teniers cel Tânăr. Acesta din urmă a reprodus în numeroase tablouri galeria din Palatul Coudenberg, oferindu-ne un fel de inventar cu valoare documentară. David a dedicat operelor italiene o serie de stampe: Theatrum pictorium. In anul 1656, Leopold Wilhelm s-a întors la Vienaaducînd cu sine propriile colecții de artă. In urma unui inventar efectuat în anul 1569, s-a constatat că aceste colecții cuprindeau 1397 de tablouri, 343 de desene și 542 de sculpturi. Toate aceste obiecte de artă au fost expuse în Palatul Stallburg, clădire construită la sfârșitul sec.al 16-lea, unde își avea reședința Maximilian al II-lea. După ce Maximilian s-a mutat în palatal imperial din Hofburg, Palatul Stallburg a devenit sediul grajdurilor regale. In anul 1657, Ferdinand al II-lea a murit . Fiul său, Leopold I, a preluat tronul și a reunit colecțiile tatălui și pe cele ale unchiului său, Leopold Wilhelm. 
Noul împărat s-a căsătorit cu arhiducesa Claudia Felicita, fiica și moștenitoarea arhiducelui Ferdinand Carol de Tirol și Anei de Medici. In urma acestei căsătorii, suveranul a completat colecțiile familiei sale cu patrimoniul palatului din Innsbruck.
Intre timp, în preajma anului 1659, regale SpanieiFilip al IV-lea, a dăruit împăratului din Viena câteva capodopere semnate de Velazquez. Printre acestea s-au aflat portretele copiilor săi, Margareta Teresa (prima soție a lui Leopold) și Filip Prospero.
In anul 1711, Iosif I a murit, iar fratele său, Carol al VI-lea, a fost chemat la Viena pentru a primi coroana imperială.
Carol a decis să împodobească Viena cu clădiri noi și importante. Era perioada de aur a stilului barocJohann Fischer von Erlach a fost autorul proiectului Castelului Schonbrunn, iar Lukas von Hildebrandt a fost arhitectul Castelului Belvedere. Carol al VI-lea a reorganizat un etaj întreg din Palatul Stallburg – sediu al grajdurilor regale pe vremea lui Leopold Wilhelm. Impăratul a transformat vechea încăpere în care era expusă colecția imperială a lui Leopold Wilhelm într-o fastuoasă galerie privată. Pereții sunt acoperiți cu panouri splendide din lemn, suveranul încercând să dea viață unui ansamblu decorativ mirific în care tablourile erau dispuse simetric și regulat.
In anul 1740, Carol al VI-lea a numit-o împărăteasă pe fiica sa Maria Teresia de Austria. Soțul său, Francisc Stephan de Lorena, a achiziționat câteva tapiserii, îmbogățind astfel colecția familiei. Bernardo Bellotto a pictat pentru Maria Teresia treisprezece tablouri în care protagoniștii sunt Viena și castelele imperiale. In anul 1765, cuplul imperial a decis să înființeze la Viena Cabinetul numismatic și al antichităților. Tot atunci au fost reorganizate obiectele prețioase din camera tezaurului imperial din Palatul Hofburg.
In anii ’70 din sec.al 18-lea, colecțiile imperiale au fost întregite cu două piese importante. In 1771, arhiducele Ferdinand Carol de Habsburg, fiul Mariei Teresia, s-a căsătorit, la Milano, cu ultima moștenitoare a familiei d’Este, Maria Beatrice Ricciarda. In acest fel, arhiducele a devenit posesorul patrimoniului artistic al familiei Modena-d’Este, alcătuit din sculpturi antice clasice și din timpul Renașterii, dar și din instrumente musicale. 
In anul 1773, Papa Clement al XIV-lea a desființat Ordinul Iezuiților. In urma acestui eveniment, pe piața artistică internațională au apărut numeroase icoane de altar pictate în bisericile iezuite. Maria Teresa a achiziționat cinci mari tablouri pictate de Rubens, printre care și ''Adormirea Maicii Domnului''.
Palatul Belvedere a fost un depozitar de frunte al colecției de artă a familiei imperiale.
In anul 1780Maria Teresa s-a stins din viață, iar tronul a fost ocupat de fiul său, Iosif al II-lea. Galeriile din Palatul Stallburg au devenit neîncăpătoare odată cu aducerea aici a obiectelor de colecție din Viena, a icoanelor de altar pictate de Rubens și de Van Dyck și a tablourilor achiziționate de Maria Teresia. Iosif al II-lea a transferat, așadar, colecțiile familiei imperiale în Palatul Belvedere.
Palatul a fost construit între anii 1714 și 1722 pentru Eugen de Savoia, atotputernicul prinț al Curții Habsburgice, cel care i-a gonit pe turci la Zenta, în 1697. In 1781, palatul a devenit sediul unei galerii deschise publicului (cu 10 ani înaintea Luvrului). Spre deosebire de palatul Stallburg, obiectele de artă au fost dispuse după criteriile istorice și didactice. Tablourile au fost aranjate mai întîi de istoricul de artă Christian von Mechel și au fost grupate după cetățenia autorului și perioada în care au fost create. Datorită acestui sistem de organizare a operelor de artă, publicul a putut înțelege mai bine picturile. In anul 1790, Iosif al II-lea a murit, iar în 1792Francisc al II-lea a devenit împărat. Suveranul și fratele său, Leopold, marele duce de Toscana, au hotărât să facă un troc cu obiectele de artă din galeria Palatului Belvedere și din colecțiile florentine.
In urma acestor schimburi, muzeul din Viena a înregistrat pierderi importante, ca de exemplu Adorația Magilor, tabloul pictat de Dürer. In timpul războaielor purtate de Napoleon, de teama jafurilor francezilor, trei mari comori au fost transferate la Viena: operele de artă din Ambras, bijuteriile Coroanei și ale Ordinului Lânei de Aur. Colecțiile erau păstrate în Schatzkammer (camera de artă).
Evoluția Muzeului de Artă
Intre anii 1814 și 1815, o parte a tezaurului Habsburgic a putut fi admirată de publicul avizat. Spre jumătatea secolului al 19-lea, pentru împăratul Francisc Iosif – care a domnit în perioada 1848 – 1916, a devenit o prioritate aducerea întregului patrimoniu artistic al familiei într-un singur sediu. Proiectul de urbaniizare a Vienei a inclus și construirea a două clădiri identice, dispuse față în față: Muzeul de Istorie a Artei (Kunsthisorisches Museum) și Muzeul de Istorie Naturală (Naturhistorisches Museum. Arhitecții care s-au ocupat de acest proiect au fost Karl Hasenaeur și Gottfried Semper. Celor doi specealiști li s-a spus să nu-și facă griji în privința banilor. Muzeele au fost construite în perioada 1871-1880 și au fost decorate cu dale din marmură, fresce spectaculoase și cu mozaicuri. Galeriile Muzeului de Istorie a Artei au fost mobilate după regulile stilului istoric care predomina în acea vreme (stil renascentist), dar și în funcție de obiectele de artă pe care le găzduiau: cele antice erau expuse în săli decorate în stil arhitectural antic roman tîrziu; colecțiile Egiptului antic puteau fi admirate în săli decorate în stil egiptean
Atriumul muzeului este împodobit cu picturi alegroice: Patronii artelor plastice din Casa Habsburgilor, tablou pictat de Julius Bergier și Apoteza Renașterii de Michael Von Munkacsy. In anul 1880 se încheiat construcția viitoarelor muzee de pe Ring.
La 17 octombrie 1891 a avut loc inaugurarea Muzeului de Istorie a Artei, în prezența împăratului. Inainte de a transfera colecțiile din Castelul Belvedere, un pictor specializat în acoarelă a primit sarcina de a analiza starea în care se aflau acestea. Sălile muzeului trebuiau decorate după gusturile Habsburgilor, pentru a ilustra măreția acestei dinastii. Insă lucrurile nu s-au întâmplat așa. După 25 de ani, Imperiul Habsburgic a pierit, iar colecțiile au fost confiscate de noul stat republican. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, toate operele din Muzeul de Istorie a Artei din Viena au fost transferate în salinele subterane din Altausee, decizie cărea i se datorează supraviețuirea tezaurului Habsburgilor. Clădirea muzeului a fost grav avariată în război și nu a mai putut fi folosită mult timp. Abia în anul 1958 Muzeul de Istorie a Artei din Viena și-a redeschis porțile grație unei donații consistente. Printre acestea merită amintită donația făcută de baronii Louis și Clarice de Rotschild, care conținea tablouri olandeze renumite.
Pentru un român cea mai zguduitoare întâlnire se produce în relativ restrânsa sală a tezaurelor, plină de obiecte de aur descoperite pe pământul Transilvaniei, pe pănântul nostru și înstrăinate datorită vitregiilor istoriei. Incăperea este tapetată într-o culoare închisă de bleumarin, care crează o atmosferă de mister și pune în valoare extremă, prin spoturi de lumini, vitrinele adânci ce etalează minunățiile din aurul altor milenii și al altor seminții trecătoare prin centrul europei și, mai ales, peste pământurile românești de astăzi.
Sala-tezaur a muzeului de artă din Viena are cam un sfert din mărimea sălii tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti. Ingramadită, cu vitrine pe langă pereți și cu unele vitrine în mijloc, dă o senzatie de sufocare, susținută și de lumina palidă din vitrine. In capatul sălii, între cele două spații de acces, se afla piesele inestimabile pentru noi românii, bijuteriile de argint și argint aurit dacice. 
In fața acestui delir al comorilor românesti, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc. Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt așezate chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sannicolau Mare. Este vorba de primul tezaur de la Șimleul Silvaniei, descoperit în 1797, pentru că cel de al doilea descoperit după un secol, în 1889, se află la Budapesta. In total, 73 de piese de aur si argint, cantarind cam opt kilograme. In anul 1999, cele două muzee au organizat o expozitie comună, în care a fost expus întregul tezaur, dar la care nu a fost invitat nimeni autorizat din partea română.
Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.
Celelalte sunt din UcrainaSerbiaCroația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România. După un tur al încăperii, este ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese de la noi, din pământul românesc. In vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule din argint și argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a sec.al 5-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.
Epoca dacilor este foarte bogat reprezentată în mica sală a tezaurelor, căci o vitrină lungă, ce nu poate fi cuprinsă dintr-o singură privire, strălucește de odoare ce au aparținut strămosilor noștri.
Este așezată chiar la intrarea în încăpere și eticheta din capătul ei spune: “Dakischer Silberschmuck”. Adică podoabe dacice de argint (și argint aurit), toate situate între sec.al 2-lea înainte de Hristos și secolul I după Hristos.
Obiectele înșirate de la stânga la dreapta, numerotate și însoțite de explicații cuminți în germană, par a fi desprinse din inventarul vreunei familii de neam ales, gata de plecare. Ele provin însă din mai multe localități: un colan frumos răsucit, de la Moroda (Arad), alte două, mai mari, descoperite la Marca (Sălaj), un lanț din inele duble, cu un pandantiv rotund, de care atârnă nouă piese ascuțite de argint, descoperit la Someșu Cald (Cluj). In mijlocul vitrinei celei lungi tronează o brățara dacică din argint aurit, cu șapte spire, descoperită la Oraștie, aidoma celor de aur descoperite de infractori și recuperate recent. Brațara de la Viena poartă patina celor două milenii petrecute în pămant, luciul său este inegal, umbrit din loc in loc de pete și zgârieturi.
Acesta este primul obiect care îți atrage privirile, în momentul în care intri în sala tezaurelor. Ciudatele capete de lupi-șerpi ce au fost înfățișate de mâna meșterului veghează în tăcere vitrina cu podoabe dacice. In cea de-a doua jumătate a vitrinei. Dincolo de acest gardian somptuos, este tezaurul de la Săliște (județul Alba), cunoscut și sub numele de “Tezaurul de la Cioara”, căci așa se numea localitatea în vremea descoperirii și până târziu, în anul 1965, când i-a fost schimbat numele. Tezaurul format din 64 de piese de argint a ajuns la Viena. Astăzi, în vitrina cea lungă, se mai află 31 de piese din acest tezaur.
Pământul Săliștei s-a dovedit foarte bogat în mărturii istorice, căci satul Tărtăria, care a dat la iveală cea mai veche scriere din lume, aparține tot de Săliște, iar cuviosul Sofronie de la Cioara s-a aflat in fruntea luptei ardelenilor pentru păstrarea legii strămoșești, în vremea unitarianismului și a generalului Bukow, ce reprezenta teroarea.
Jertfa ostașilor români din timpul Războiului de Reîntregirea Neamului, dintre 1916-1919, printre alte mărețe daruri aduse poporului român, a adus și posibilitatea ca în ultima sută de ani să fie descoperite și alte multe tezaure pe pământul strămoșesc al Ardealului.
Pe români îi încearcă un sentiment de frustare când văd în muzeul străin tezaure ale pământului românesc, precum tezaurul de la Sânnicolaul Mare, de la Șimleul Silvaniei și din alte locuri transilvane. Este vorba de o durere istorică.
Tezaurul de la Sânnicolau Mare este compus din 23 de obiecte din aur, în greutate totală de peste 10 kilograme, sunt confecţionate din aur cu o fineţe variind între 12 şi 22 provenind din perioada medievală timpurie.
Tezaurul a fost descoperit în anul 1799, pe data de 3 iulie, în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare, de către ţăranul Nera Vuin, pe când săpa o groapă în curtea casei, lângă o vie din preajma punctului denumit Szighet. Este considerat unul dintre cele mai importante tezaure de la începutul evului mediu european.
După descoperire şi după recuperarea sa de către autoritățile vremii, a fost inclus în colecţia Curţii Imperiale austriece. Dar mai trebuie vorbit mult despre comorile românești deținute de Austria, și, desigur de povestea altor comori. In prezent, acest tezaur se află la Kunsthistorisches Museum din Viena.
La prima vizită în Kunsthistorisches Museum, în anul fericit pentru noi, 1979, aranjamentul muzeului se prezenta, în cea mai mare parte, altfel. Ca amănunt, îmi amintesc, cu oroare, că pe sălile tezaurelor transilvane se scria că este vorba de tezaure blgare O rușine pentru un muzeu cu atât de înalte pretenții și cu atât de preioase exponate adunate.
Clădirea destinată prin construcție pentru Kunsthistorisches Museum este ea însăși un obieciv de artă arhitecturală minunat. In fața sa, ca într-o oglindă, se află fratele său Muzeul de Istorie naturală (Naturhistoriche Museum) și cuprind între ele Maria Theresia platz și impresionantul monument al împărătesei.
Proiectul a fost creat de Gottfried Semper, care a fost responsabil și pentru proiectarea palatului Neue Burg , ultima extindere a Hofburg . Intenția a fost de a conecta palatul cu noile muzee peste Ringstrasse prin arcuri de triumf mari, dar izbucnirea primului război mondial și căderea ulterioară a imperiului Habsburgic a pus capăt acestor planuri. 
Interiorul Muzeului Kunsthistorisches, proiectat de Karl von Hasenauer, este spectaculos, cu coloane mari de marmură, scări monumentale și statui. Un număr de artiști austrieci proeminenși, precum Franz Matsch, Gustav Klimt și fratele său Ernst Klimt, au decorat interiorul cu picturi murale pline de viață.
Clădirea este dotată cu o cupolă centrală creia îi corespund la parter și etaj spații largi circulare pavate cu marmură. De la parter pornesc culoarele spre colecțiile antice, cu exponate, în general, mai grele.

Din rotunda de la parter se ridică o impresionantă scară centrală până la o platformă medie către etaj. In dreptul scării tronează o statuie de mari dimensiuni reprezentând pe Teseu luptând cu centaurul,statuie realizată în 1875 de Antonio Canova. La ultimile trepte ale scării centrale străluiesc doi lei în poziție verticală, câte unul de o parte și de alta. Pe lateralele platformei sunt plasate două busturi pe socluri înalte. De la acea platformă scara se desparte în două alte scări ce urcă pe lângă ziduri spre platforma de la etaj, o suprafață circulară acoperită de un spațiu grandios și elegant, plin de pilaștri, coloane, arcade și pavimente de marmură cu desene întrepătrunse. Intregul sațiu este destinat unei ample cafenele-cofetărie, unde se odihnesc vizitatorii între etapele afectate vizitării unor aripi ale etajului. Cafeneaua elegantă este aproape totdeauna plină și extreme de solicitată. In centrul ei se găsește un gol circular ce corespunde cu platforma circulară de la parter. Prin acest gol se poate vedea bolta cădirii încă de la parter. Pe spațiul circular de la etaj, pe suprafața cafenelei, se organizează diverse baluri precum și cel de Revelion. 
Galeriile sunt elegante, înalte, spațioase, cu ornamente aurite și cu tavane pline de picturi. Sălile și cabinetele ce adăpostesc picturile după țările de proveniență și epoca de creație, sunt capitonate în culori roșu-vișinii, galben, portocaliu, muștar, roz, vernil și alte nuanțe care scot în evidență ramele opulente. Nu trebuie uitată nici minunata colecție de camee, lucrate cu inimaginabilă miniozitate, dar și talent de artizani antici. Toate acele camee (gemme) sunt lucrate pe plăcuțe de pietre semiprețioase, cu subiectele sau personajele lucrate din alte culori. Lângă aceste minunății se pot pierde ore întregi de contemplare și de visare la legende și lumi trecute. Foarte multe camee au fost încojurate de rame subțiri de aur în timpul evului mediu, pentru a fi purtate ca broșe sau medalioane. 
Muzeul este atât de bogat încât nu poate fi vzitat decât în minim două zile. Noi l-am parcurs de mai multe ori pe când ne opream prin Viena și încă nu ne-am săturat. De altfel patrimoniul său se întinde acum și în alte locații, precum palatul Noue Burg, palatul Schonbrunn și alte locații pentru diferite colecții. Chiar palatul Ambras din sud-estul orașului Innsbruck aparține tot acestui muzeu deși are un stut de independență.
In componența administrativă a Kunsthistoriche Museum intră și alte muzee, colecții și entități, plasate în alte locații din capitală.


Muzeul Trăsurilor și Departamentul Uniformelor de Curte
Wagenburg und Monturdepot
Adresa: Castelul Schönbrunn
Colecţia de trăsuri de la Schoenbrunn este formată în principal din vehicule din fosta flotă de transport a Curţii Vieneze. După căderea monarhiei Austro-Ungare în 1918, circa 100 de trăsuri, sănii, lectici, împreună cu şei, harnaşamente, podoabe, cergi pentru cai şi picturi au fost păstrate. Există şi o colecţie mare de uniforme legată de cea de trăsuri. Acest fapt s-a datorat colecţiei de livrele deţinute de Biroul Stăpânului de cai. Conţine:  
- Trăsuri (cele din sec.18 sunt în centrul atenţiei).  
- Trăsuri, sec.19  
- Şei şi harnaşamente.  
- Uniforme ale Curţii: Casa Imperială şi înalţii demnitari.  
- Haine de gală (livrele) ale Curţii.  
- Haine de gală (livrele) pentru nobili.  

- Publicaţii.

Muzeul Teatrului Austriac Österreichische - Theatermuseum
Adresa: Lobkowitzplatz, 2 - A.1010 Viena  Lângă Palatul Imperial se ridică Palatul Lobkowitz, în stil baroc, în care atenţia este acordată magiei scenei.  
- Se poate urmări istoria teatrului completată de expoziţii cu numeroasele sale colecţii  
- Mai mult de 1.000 de modele scenice, 600 costume şi recuzită pe parcursul a trei secole, Mai mult de 100.000 de desene şi tipărituri precum şi 700.000 de fotografii de teatru sunt cele care susțin muzeul  
- Se mai află şi marionete art nouveau aparţinând artistului Richard Teschner, incluzând faimoasa „Figurenspiegel” oglinda concavă cu efecte de lumină  
- Există și un departament separat dedicat copiilor.

Arhiva Muzeului de Istorie a Artei –
Archiv des Kunsthistorischen Museums
Adresa: Heldenplatz - 1010 Viena
Arhiva muzeului este una specializată istoric şi constă din:
- O arhivă centrală destinată nevoilor generale ale muzeului.  
- Imprumuturi permanente în colecţiile şi departamentele instituţiei.
- 25.000 de unităţi de arhivă în 21 de grupe cu următorul interes:  Dosare pentru colecţii şi dosare ale şefilor departamentului respective.  
- Manuscrise  
- Insemnări  
- Dosare ale administraţiei generale din 1889 şi până în present.  
- Contabilitate.  
- Regulamente oficiale (din 1889).  
- Hărţi şi planuri istorice (din 1875).  
- Colecţii de fotografii istorice despre istoria instituţiei.  
- Documente pe probleme de salvare, confiscare, returnare, restituire.  
- Postere (din 1955).  
- Arhivă de ziare (din 1920).  Colecţie de media audio-video asupra istoriei instituţiei.  
- Documentaţie pentru expoziţii.

Biblioteca Muzeului de Istorie a Artei
Bibliothek des Kunsthistorischen Museums
Adresa: Maria-Teresien-Platz - Kunsthistorisches Museum, clădirea principală - 1010 Viena.
Conţine obiecte selectate.  
- Este o bibliotecă de referinţă ştiinţifică cu secţii specializate pentru fiecare colecţie şi departament.  
- Accesul publicului este limitat datorită numărului mic de locuri pentru citit.  
- Biblioteca conţine 240.000 de volume din care 36.000 îşi au originea între sec.al 15-lea și al 19-lea.  
- Biblioteca se concentrează asupra incunabulelor, scrieri de mână, hărţi, tipărituri istorice.  
- Există colecţii speciale ca "Maximiliansbibliothek" cu un număr de pamflete, arta grafică a "Istoriei şi documentaţiei arhitecturii şi design-ului interior ale fostelor colecţii Imperiale"  
- Biblioteca se îmbogăţeşte permanent în diferitele domenii ale literaturii, audio-vizualului, obiecte de colecţie.

Colectia de sculptură și artă decorativă
Kunstkammer
Adresa: Maria-Teresien-Platz - Kunsthistorisches Museum, parter - 1010 Viena
Colecţia a primit de la Kunst und Wunderkammer a Habsburgilor multe din obiectele pe care le conţine. Sculpturi mari şi mici, instrumente ştiinţifice deosebite şi uneori complicate, artă meşteşugărească. Marea varietate de produse de artă naturală (naturalia) şi opere de arte frumoase (artefacta) este un indiciu al gamei largi de interese a colecţionarilor particulari. Colecţia imensă a împăratului Rudolph II a fost salvată în timpul Războiului de 30 de Ani şi transportată de la Praga la Viena. Tapiseriile s-au contopit cu colecţia de sculptură şi artă decorativă în 1921. Colecţia are 800 de tapiserii care au decorat interioarele castelelor. Sunt expuse doar câteva tapiserii celelalte fiind păstrate în cele mai bune condiţii pentru a nu se deteriora.
Conţine:  
- Artă a aurarilor.  
- Artă gliptică (arta gravării pietrelor preţioase).  
- Obiecte din abanos şi bronz.  
- Sculpturi din lemn şi piatră.  
- Ceasuri.  
- Jocuri şi cabinete (comode, scrinuri, casete).  
- Curiozităţi şi minunăţii.  
- Tapiserii.

Colecția de antichități Grecești și Romane
Antikensammlung
Adresa: Maria Theresien-Platz - Kunsthistorisches Museum, parter - A.1010 Viena Exponatele acoperă o perioadă istorică ce se întinde de la ceramica epocii de bronz cipriotă, din mileniul 3 e.A., până la exponate slave aparţinând sfârşitului primului mileniu e.A. Este o comoară arheologică datând de la Marea Migraţie până la evul mediu timpuriu. Astfel colecţia conţine:  
- Artă Cipriotă şi Miceniană.  
- Exponate aparţinând artei greceşti şi Miceniene datând din 1600 e.A: figurine, amfore, vaze, sculpturi.  
- Artă Helenistică.  
- Artă Etruscă.  
- Exponate romane: portrete şi statui, busturi, medalioane şi pietre preţioase, mozaicuri şi reliefuri, bijuterii şi vase romane  
- Antichităţi aparţinând epocii bronzului.
- Exponate ce aparțin Creştinismului timpuriu.  
- Comori arheologice din timpul Marii Migraţii.

Colectia de monede
Münzkabinett
Adresa: Maria-Teresien-Platz - Kunsthistorisches Museum, etaj 2 - 1010 Viena
Colecţia numismatică îşi datorează existenţa activităţii de colecţionare a Habsburgilor.
- Cuprinde 700.000 de obiecte începând din mileniul 3 (dar nu monede).
- Include pe lângă monede, bani de hârtie, medalii, ordine şi alte obiecte. Sunt expuse în 2 camere expoziţionale însoţite de o prezentare a istoriei şi dezvoltării banilor şi medaliilor. Cea de a treia sală este folosită pentru expoziţii speciale pe o anumită temă. Conţine:  
- Monede greceşti.  
- Monede din Roma şi Imperiul Bizantin.  
- Monede din Evul Mediu.  
- Monede din sec. 15 – 18.  
- Monede din sec. 19 - 20.

Galeria de pictura
Gemäldegalerie
Adresa: Maria-Teresien-Platz - Kunsthistorisches Museum, etaj 1 - 1010 Viena
Colecţia are o bogăţie de invidiat în multe genuri de pictură. Arhiducele Leopold Wilhelm a fondat galeria de pictură spre mijlocul sec.al 17-lea cu opere pe care le-a achiziţionat pe când era Guvernatorul Țărilor de Jos austriece (Olanda). Colecţia lui are aproximativ 1.400 picturi ale artiştilor Renaşterii Veneţiene (Titian, Veronese, Tintoretto), dar include şi opere majore ale maeştrilor flamanzi ai sec. 15-17 (van Eyck, Rubens, van Dyck).  picturi grupate pe perioade şi ţări:
- Italia, sec. 15-16  
- Italia sec. 17-18  
- Ţările de Jos, sec. 15-16  
- Flandra, sec. 17  
- Olanda, sec. 17  
- Germania, Spania şi Franţa.

Tezaurul
Schatzkammer
Adresa: Hofburg - A.1010 Viena In partea veche a Palatului Imperial se pot admira:
- Comoara Burgundă din sec. al 15-lea
- Coroana imperială a Sfântului Imperiu Roman (aproximativ 962).
- Comoara Ordinului "Lâna de Aur".
- Comoara casei Habsburg – Lorraine.
- Coroana împăratului Rudolf II (1552-1612).
- Sceptrul şi globul regesc.
- Comoara Ecleziastică
Acestea sunt simbolurile puterii şi demnităţii de-a lungul secolelor, încrustate cu pietre preţioase ce le fac inestimabile ca valoare dar şi martori ai istoriei. Obiectele păstrate în Tezaurul Secular sunt de cel mai înalt rang estetic şi reflectă mai mult de 1.000 de ani de istorie europeană. Este cea mai importantă colecţie de obiecte regale medievale care mai există azi. Veşmintele şi alte comori ale Ordinului Lânii de Aur, cu adăugirile din sec.al 17-lea, au intrat în tezaur la sfârşitul sec.al 18-lea. După Congresul de la Viena din 1815, coroana împăratului Rudolph II, sceptrul şi globul regesc ale împăratului Matthias (1557-1619) au fost folosite de Franz I şi II (1768-1835) şi urmaşii lor ca embleme ale Imperiului Austriac. Pietrele preţioase, giuvaerurile şi obiectele transmise prin moştenire din secole diferite sunt de mare valoare istorică şi monetară. Tezaurul Ecleziastic conţine: Vesela liturgică.
- Veşminte.
- Racle.
- Accesorii pentru altar, folosite şi colecţionate de Curtea Imperială pentru capelele şi serviciile ei religioase.

Colectia de arme si armuri
Hofjagd und Rustkammer
Adresa: Neue Burg - Heldenplatz - 1010 Viena.
Colecţia de arme a Muzeului de Istorie al Artei se axează pe arme de ceremonie şi paradă şi oferă o panoramă vastă a ceea ce a fost artă adevărată pentru sec.15 în Europa şi Orientul Mijlociu. Obiectele colecţiei sunt legate de evenimente politice, campanii militare, logodne, căsătorii şi botezuri, de suveranii şi prinţii Europei Vestice din sec.al 15-lea până la începutul sec.al 20-lea. Obiectele sunt de o calitate artistică înaltă, conducătorii dorind astfel să-şi arate puterea şi statutul lor şi al vasalilor. Armurile erau făcute de cei mai renumiţi armurieri, uneori ajungând chiar să fie creația unor artişti celebri ca Durer sau Holbein. Impăratul Maximilian I, pasionat de turniruri, şi-a îndemnat nobilii să practice turnirul călare cu suliţa sau lancea. Maximilian II şi Ferdinand II, cunoscuţi pentru gustul lor pentru artă şi splendoare au adus tehnica armurilor spre o adevărată artă a aurarilor. Astfel muzeul expune armuri sculptate, lucrate cu dalta, armuri încrustate, armuri canelate, costume de armuri, armuri în stil greco-roman şi armuri din perioada barocă. Ferdinand II de Tirol a fost pasionat de armuri. A colecţionat armuri şi arme de la 125 de personalităţi ale vremii. Se poate vedea şi admira şi o colecţie de arme de vânătoare. Conţine:  
- Armuri (armura regelui Ferdinand de Aragon, 1452-1576).
- Arme de ceremonii (sabia de aur a lui Maximilian II, 1527-1576).  
- Arme de foc, pistoale şi flinte  
- Arme folosite de turci.  
- Accesorii.

Colecția de Instrumente Muzicale Vechi
Sammlung alter Musikinstrumente
Adresa: Neue Burg - Heldenplatz - 1010 Viena
Ca alte muzee din Viena şi acesta a început prin colecţionarea instrumentelor muzicale de către Habsburgi. Cel mai pasionat colecţionar a fost Arhiducele Ferdinand de Tirol. Multe din instrumentele colecţiei au fost folosite de muzicieni şi compozitori celebri. Este cea mai importantă colecţie de instrumente renascentiste din lume. Este îmbogăţită constant prin noi achiziţii, donații şi împrumuturi. Conţine:  
- Instrumente cu corzi.  
- Instrumente de pişcat.  
- Instrumente cu claviatură.  
- Instrumente de suflat.  
- Alte obiecte.  
- Publicaţii



Ausseres Burgtor
Äussere Burgtor, numit anterior Äusseres Burgthor, este o poartă situată între Heldenplatz și Wiener Ringstrasse (Burgring) și cunoscută și sub numele de Heldentor. Ea deschide direcția străzii fără nume care începe în Ring și care urmează direcția spre Michaelertor, trecând perfect drept prin Heldenplatz și prin fața Neue Burg. Pe locul ei a fost  o veche poartă a palatului Hogburg.
Vechea poartă a castelului a fost construită în 1660 ca parte a fortificațiilor Vienei și a avut un rol defensiv important în timpul celui de-al doilea asediu turcesc asupra Vienei din 1683. In timpul războiului celei de-a cincea coaliții, în anul 1809, ea a fost - ca și alte părți și fortificații ale orașului - atacată de soldații lui Napoleon, dovedind evident faptul că fortificațiile orașului și-au pierdut valoarea militară.
Poarta cea veche ce rezistase până în 1809 nu a fost demolată de  trupele franceze, dar lăsată în stare de degradare a fost reconstruită din piatră de Peter Nobile, după planurile lui Luigi Cagnola cu ajutorul soldaților armatei imperiale.. Ceremonia de punere a piatrei de temelie a avut loc la 22 septembrie 1821, în prezența împăratului Francisc I. Ea a fost inaugurată la 16 octombrie 1824 - la a XI-a aniversare a Bătăliei de la LeipzigAcea construcție era cu mult mai restrânsă pe lățime decât cea actuală. Potrivit unei proclamații, din 18 octombrie 1824 a devenit posibilă libera trecere prin noua poartă.
Pe frontispiciul porții dinspre Ringstrasse se află o inscripție cu litere aurite: „FRANCISCUS I. IMPERATOR AUSTRIAE MDCCCXXIV“ (Francisc I, Impărat al Austriei, 1824), iar pe cel dinspre Heldenplatz inscripția „IUSTITIA REGNORUM FUNDAMENTUM“ (Dreptatea este temelia statului.), motto-ul împăratului Francisc I al Austriei.
La sfârșitul sec.al 19-lea, Otto Wagner a plănuit să demoleze poarta și să o reconstruiască în Grinzing. In locul său, el a vrut să construiască un monument al împăratului Franz Joseph I. Constructorul Ludwig Baumann a fost pentru demolarea clădirii, în scopul de a deschide Heldenplatz (până în 1878 „Äußerer Burgplatz“) înspre Ringstrasse.
In perioada ocupației Austriei de către Germania nazistă, a existat o încercare de a lărgi Heldenplatz. In acest scop, axa principală a pieței urma să fie rotită cu 90 de grade, astfel încât din balconul Palatului Imperial, de unde Adolf Hitler a anunțat anexarea Austriei, să se urmărească marile parăzi militare. In acest scop, s-a intenționat ca statuile ecvestre ale arhiducelui Carol și a prințului Eugen de Savoia, precum și poarta în sine, să fie mutate în centrul Heldenplatz.
Poarta actuală a fost reconstruită drept memorial de război, în 1933-1934, și găzduiește Mormântul Soldatului necunoscut. A fost lărgită mult pe lățime cu două aripi laterale. Această poartă monumentală, predominant largă, este formată dintr-un corp central, mai înalt și două laterale. Pe partea dinspre Ring are o arhitectură simplă a aripilor laterale, singurele ornamente de pe acea fațadă fiind cele cinci bolți de circulație din partea centrală și inscripția aurită. Dintre cele cinci bolți, din partea centrală a porții cea din mijloc este blocată. Pe partea dinspre suprafața Heldenplatz cele trei elemente constructive (centrală și două laterale) sunt ornamentate de porticuri înguste și înalte, susținute de câte patru coloane robuste dorice.

Heldenplatz
Heldenplatz (Piața Eroilor) este un spațiu public, în fața Palatului Hofburg pe direcția vest. situat în Innere Stadt (cartierul central și istoric). Președintele Austriei are reședința în aripa Hofburgului învecinat, înspre nord, în timp ce Cancelaria federală se află pe Ballhausplatz, (aflată în punctul cel mai vestic al aripilor Hofburgului). 
In marea piață, numită Heldenplatz, au avut loc multe evenimente importante printre care și cuvântarea lui Adolf Hitler prin care a rostit anunțul ceremonial al Anschluss-ului Austriei la Germania nazistă, la 15 martie anul 1938.
După ultimile războaie victorioase ale lui Napoleon, respectiv după  înfrângerea austriecilor, în 1809. în Bătălia de la Wagram și după Tratatul de la Schönbrunn, bastioanele ce apărau Palatul Hofburg au fost demolate de francezi și înlocuite cu un perete cortină (ziduri slabe de apărare) păstrându-se, printre altele, poarta de nord (Äußeres Burgtor ), cea care în viitor a avut parte de reconstrucție largă spre Ringstrasse. Intre zidurile slabe ce au înconjurat palatul Hofbrun s-au format, mai multe piețe și grădini. Alături de Heldenplatz, înspre vest a rămas inclusiv parcul public Volksgarten.
Actualul Heldenplatz a rămas, pentru un lung timp o piață exterioară, cu suprafață mare, a palatului Hofburg, întindere acoperită numai cu gazon. O legătură cu exteriorul s-a păstrat prin poarta de nord, mutilată de frasncezi în 1809. Äussere Burgtor a fost construită de Peter Nobile după planurile lui Luigi Cagnola cu ajutorul soldaților armatei imperiale austriece. Poarta cu cele cinci treceri arcuite a fost construită din piatră Ceremonia de punere a piatrei de temelie a avut loc la 22 septembrie 1821, în prezența împăratului Francisc I. Ea a fost inaugurată la 16 octombrie 1824 - la  a XI-a aniversare a Bătăliei de la Leipzig. Acea construcție era cu mult mai restrânsă decât actuala. Potrivit unei proclamații, din 18 octombrie 1824 a devenit posibilă libera trecere prin noua poartă.
Actualul Heldenplatz urmează, pe partea de sud cursul generos al bulevardului Ringstrasse  Sub domnia împăratului Francisc Iosif pe marea lui întindere  se proiectase. Kaiserforum (forum imperial),dar nu a fost niciodată finalizat. Kaiserforum presupunea, printre altele construirea a încă unei alte aripi grandiaoase a Hofburg-ului, simetrică cu Neue Burg 
Din 1864 încoace, arhitecți de renume, cum ar fi Carl von HasenauerTheophil Hansen și Heinrich Ferstel au concurat prin prezentarea de proiecte care să dea amploare și eleganță porții Aussere Burgtor. Proiectul lui Gottfried Semper a fost cel acceptat în 1869.
Semper a proiectat o scară largă "plan general", ce urma a se extinde de la Leopold Wing a Palatului Hofburg în nord-est, dincolo de Ringstrasse la Maria-Theresien-Platz între clădirile celor două palate muzeale- numitul Museumsquartier, în sud-vest.                   
Atunci când munca a încetat, în 1913 în partea Noului Palat, partea de nord-vest, pe aria Heldenplatz și în parcul Volksgarten lucrările nu au fost începute și planurile pentru Kaiserforum părăsite. Centrul orașului a rămas cu o mare deschidere verde, Acesta oferă o vedere panoramică a Ringstrasse cu Cladirea Parlamentului austriac,Rathaus (primărie) și Burgtheater.
Pe de Heldenplaz, există două statui ecvestre. Statuia Arhiducelui Carol al Austriei (Erzherzog Karl von Österreich, Herzog von Teschen, cunoscut și drept Karl von Österreich-Teschen) și a Prințului de Eugeniu de Savoia, așezate față în față și central pe jumătățile pieței. Cele două statui dau valoare artistică întinderii Heldenplatz
Poarta ridicată în Heldenplaz, în 1824, de către Pietro Nobile, în conformitate cu planurile concepute de Luigi Cagnola, și inaugurată de către împăratul Francisc I al Austriei, în onoarea veteranilor războaielor napoleoniene a căpătat o nouă înfățișare. 
Poarta actuală a fost reconstruită drept memorial de război, în 1933-1934, și găzduiește Mormântul Soldatului necunoscut. Această poartă monumentală este formată dintr-un corp central, mai înalt și două laterale. Pe partea dinspre Ring are o arhitectură simplă a aripilor laterale, singurele ornamente fiind cele cinci bolți de circulație din partea centrală. Dintre cele cinci bolți, din partea centrală cea din mijloc este blocată. Pe partea dinspre suprafața Heldenplatz cele trei părți (centrală și două laterale) sunt ornamentate de porticuri înguste și înalte, susținute de câte patru coloane robuste dorice.
Heldenplatz, care nu are vegetație înaltă, nu este o suprafață atrăgătoare, fiind lipsită de atracție atât pe timp de vară, cât și pe timp de toamnă și iarnă. Nu se compară peisagistic cu Volksgarten, grădină care o continuă spre vest, cu abundență de vegetație înaltă și care urmează, și ea treseul marelui bulevard Ringstresse până la piața de lângă Burgtheater. Este o întindere largă de gazon străbătură de câteva alei ce conduc și înconjoară statuia ecvestră lui Erzherzog Karl von Österreich, Herzog von Teschen, cunoscut și drept Karl von Österreich-Teschen. Are însă darul de a oferi o perspectivă grandioasă spre fațada Palatului Nou (Neue Burg) și asupra porții Ausseres Burgtor. Băncuțele aranjate pe alei încă nu au darul de a proteja de soare și ploaie, deși s-au plantat niște arbori cu coroane mici.

Volksgarten
Volksgarten (Grădina Poporului) este astăzi un parc public deosebit de plăcut și căutat în Innere Stadt primul district al Vienei (Centrul orașului). Parcul, care continuă spre vest Heldenplaz, face parte din aria impresionantă a Palatului Hofburg. A fost gândit de Ludwig Remy în 1821. Parcul a fost amenajat, cu o parte a sa, și peste fortificațiile vechi ale orașului, care au fost distruse de către Napoleon în 1809. Volksgarten a fost deschis pentru public în 1823.
O parte nordică a parcului Volksgarten a fost folosită inițial pentru fortificațiille vechi ale Vienei. Intre 1596 și 1597, un zid de cetate a fost construit pe latura de est a parcului, spre, complexul Palatului Hofburg,  In 1639, fortificații suplimentare au fost construite pe latura de sud, adică pe latura dinspre actualul bulevard curb Ringstrasse. In 1809, aceste fortificații au fost distruse de trupele franceze ale lui Napoleon.
Intre 1817 și 1821, zona dinspre vest de piața numită Ballhausplatz (aflată în punctul cel mai vestic al complexului Hofburg) a fost transformată în grădină destinată inițial pentru o grădină privată pentru membrii familiei imperiale. Aceste planuri au fost modificate printr-o propunere din partea administrației publice care a insistat a transforma zona în primul parc public din oraș. La 1 martie 1823 parcul a fost deschis oficial. Incepând cu anul 1825, numele de Volksgarten a fost utilizat în mod obișnuit de locuitorii Vienei. In 1882- 1883, parcul a fost extins spre Ringstrasse după complectarea fostului șanț de apărare al orașului.
La centrul parcului se află un templu robust în stil antic numit Templul Neoclasic al lui Tezeu, realizat de Pietro di Nobile, și finalizat în 1821. Această replică la scară mică a Templului lui Hefaistos din Atena , a fost proiectat inițial pentru a găzdui sculptura Teseu de Antonio Canova. Pe această cale, Canova a fost, implicat în construcția templului. In 1890, sculptura lui Canova a fost mutată la Muzeul de Arte Plastice.
Casa de cafea Cortisches a fost construită între 1820 și 1823, de asemenea, de Peter Nobile. Compozitori romantici austrieci precum Johann Strauss tatăl și Joseph Lanner au evoluat aici. La 10 martie 1867, Johann Strauss fiul a realizat, tot aici, primele spectacole ale Donauwalzersale.
Cafeneaua Meirei a fost construită în 1890, inițial ca un rezervor de apă. In 1924, a fost transformată în Milchtrinkhalle. Milchpavillona fost construită în 1951 de către Oswald Haerdtl.
La capătul nordic-vrstic al parcului se află monumentul minunat al împărătesei Elisabeta (Sisi) de Hans Bitterlich și Friedrich Ohmann, completat în 1907. In centrul monumentului, înconjurat de un zid de marmură concav, tronează în poziție așezată o statuie a  extrem de grațioasei împărătesei Elisabeta executată Hans Bitterlich. Este o statuie minunată a acelei femei care a șinut toată viața la frumusețea ei de excepție. Statuia împărătesei, care a fost sculptată dintr-un bloc de 8000 kg de marmură imaculată de Laaser, măsoară 2,5 metri înălțime. Dedicarea monumentului a avut loc la 4 iunie 1907 în prezența împăratului Franz Joseph I al Austriei. Prin personalitatea prezentată și prin execuție acesta este cel mai frumos monument al Vienei.
La capătul sudic al parcului se află Monumentul Franz Grillparzer de Carl Kundmann, finalizat în 1875. Scriitorul austriac Franz Grillparzer este prezentat în contemplarea unei cărți ce o deține în mâna stângă.
Volksgarten este o grădină ornată de două fântâni. Fântâna Triton și nimfa, construită în 1880 de către Viktor Tilgner și Fântâna Volksgarten ce a fost construită, în anul 1866, de către Anton Dominik Fernkorn.
Grădina este minunat îngrijită și organizată. Aleile sale au urmat un plan strict geometric pentru a facilita urmărirea vizitatorilor. Centrul său este invadat de răzoare de flori multicolore cu diverse contururi artistice. Pe toată lungimea sa se preling rânduri încântătoare de trandafiri susținuți pe șpalieri, într-o paletă coloristică diversă și încântătoare. In grădină se poate pătrunde dinspre Heldenplatz, prin două porți dinspre Ringstrasse cât și prin una dinspre Burgtheater, în vest.
Volksgarten este, cu precizie unul dintre locurile pline de farmec din centrul Vienei, mai precis în apropiere de Burgtheater, de care este despărțit de Josef-Meirad- Platz, o deschidere rutieră largă, unde până anul 2000 se afla și o mică stație de benzină. Primăvara poate fi văzut încărcat cu lalele și vara cu trandafiri. Specialistii spun că în parc s-ar găsi în jur de 400 soiuri de trandafiri. Oricum cei cei ce îl străbat se bucură din plin de culoare și miros. Este plăcut să zăbovești măcar câteva minute, pe o bancă, în compania trandafirilor, să răsfoiești o carte, o revistă, sau, pur și simplu să urmărești trecătorii sau turistii care nu se mai pot opri din fotografiat.
Dincolo de Ringstrasse parcul se învecinează cu Parlamentul și cu o porțiune estică a parcului Primăriei (Rathauspark). Volksgarten și Burggarten reprezintă un patrimoniu cultural mondial.


Primăria din Viena - Rathaus
Primăria Vienei este una dintre cele mai mândre și spectaculoase palate de pe Ringstrasse. Este plasată mult retrasă față de aliniamentul bulevardului și exact vis-a-vis de Burgtheater, In fața ei se deschide o suprafață largă, numită Rathausplatz, încadrată de două jumătăți ale unui parc impresionant prin lărgime și vegetație pomicolă de talie mare. Parcul se întinde de-a lungul bulevardului Ringstrasse de la Parlament până la clădirea Universității. Aleile sale formează desene curbe și circulare, agrementate cu multe bănci pentru odihnă.
Rathausplatz (Piaţa Primăriei), care desparte cele două jumătăți ale parcului este locul ocupat aproape tot anul de cele mai diverse festivități. Cele mai cunoscute sunt, cu siguranţă, toamna, Târgul de Crăciun, iarna, Feeria vieneză pe ghiaţă și vara Festivalul Filmului Muzical. Iarna, in Rathauspark are loc cea mia frumoasa piață de Craciun din Viena, Christkindlmarkt. Imaginea parcului este completată cu monumente, lacuri și un numar mare de arbori. Pe timpul iernii, este amenajat un lac de gheata artificială.
Primăria găzduiește, de asemenea, și restaurantul istoric Wiener Rathauskeller. Restaurantul tradițional este format din mai multe săli în stil baroc, care oferă mâncăruri tradiționale vieneze cu ocazia diferitelor festivități.
Intr-o capitală a eleganţei arhitectonice ca Viena, primăria nu putea fi decât o operă de artă. Rathaus, cum este ea cunoscută, are aerul unui palat din era aristocratică, dar de fapt e mai recentă decât această aparenţă. Motivul e că arhitectul său, baronul Friedrich Schmidt, a optat intenţionat pentru un stil istoricist, în ton cu Votivkirche, (Biserica Votivă) din apropiere. Schmidt era un susţinător entuziast al neo-goticului atât în arhitectura religioasă cât şi laică.
Palatul Primăriei a fost construit între anii 1872-1873 după planurile arhitectului Friedrich von Schmidt (după cum s-a spus). A fost construit în stil neo-gotic, cu multe turnuri și ornamente ascuțite, pe o fațadă bogat decorată.
In Primaria Vienei se află birourile primarului orașului Viena, ale consiliului local și senatului orașului Viena, cât și alte departamente municipale. De asemenea, în Rathaus se mai află birourile guvernatorului și consiliului regiunii federale (landului) (Landtag) VienaAustria fiind o țară federală. In Rathaus lucrează mai mult de 2000 de oameni.
La mijlocul sec.al 19-lea, datorită anexării a numeroase suburbii, suprafața și populația Vienei au crescut considerabil. Ca urmare vechea primarie din strada Wipplinger a devenit prea mică și ca atare, in anii 1858-1865, a fost demolată prin decizie imperială.
In urma unui concurs de proiecte cel al arhitectului german Friedrich von Schmidt a fost desemnat câștigător.
Rathaus a fost finalizată în anul 1873 și a făcut parte dintr-un mare proiect de extindere a Vienei, inițiat de împăratul Franz Joseph. Anterior, în anul 1869, a fost finalizată Opera de Stat din Viena  apoi clădirea Parlamentului, în anul 1883, a Universității, în anul 1884, și noul teatru (Burgtheater), inaugurat în anul 1888.
Palatul Rathaus are 152 m lungime și 127 m lățime, 1575 camere și 2065 ferestre. A costat aproximativ 14 milioane de guldeni.
In interiorul amplului palat public s-au creat, cu previziune o serie de încăperi pentru un public numeros. Se pot enumera:
• Camera Consiliului - unde se întrunesc membrii consiliului orașului si ai regiunii federale Viena.
• Sala Festivităților - în perioada când a fost construită, era cea mai mare sală din Austria. Are 71 metri lungime, 20 metri lățime și 18,5 metri înălțime. Este folosită pentru evenimente mari, baluri, concerte, expoziții.
• Arkadenhof - are o suprafata de 2,804 mp și este una din cele mai mari curți interioare din Europa, comparabilă cu curtea interioară a Palatului Dogilor din Veneția.
• Camera Senatului - eate camera unde se întălnesc membrii senatului orașului Viena.
• Sălile de Piatră - folosite pentru căsătorii și conferințe de presă.
• Salile Blazoanelor de Arme (Wappensäle) și Marile Scări.
In faza de proiectare, împăratul Franz Joseph a pus condiția ca înălțimea turnului central al Primăriei să nu depășească înălțimea catedralei Votivkirche (99 metri). Astfel, arhitectul Friedrich Schmidt a trebuit sa recurgă la un truc pentru a face turnul mai înalt.
Turnul a fost proiectat la o înălțime de 97,9 metri la care s-a adăugat gardianul Rathausmann, înalt de 5,4 metri, înălțimea totală a turnului fiind astfel de 104,3 metri.
Doritorii trebuie să urce 331 de trepte pentru a ajunge in vârful turnului.
In vârful turnului central al Rathaus s-a plasat unul dintre simbolurile Vienei, statuia metalică numită popular gardianul Rathausmann, care veghează de la înălțimea de 97,9 de metri. Statuia, in greutate de 650 kg a fost turnată din copeici rusești.
Gardianul este modelat în armura împăratului Maximilian I. Pentru echilibru, ca contragreutate, a fost folosită o sferă în greutate de 800 kg. Această soluție face ca statuia sa fie stabilă chiar la cele mai puternice furtuni.
In anul 1985, in urma unui proiect de restaurare a gardianului Rathausmann, lucratorii au realizat o copie exactă a statuii. Această copie este expusă în parcul din fața primăriei,  în Rathauspark.

Burgtheater
Burgtheater a fost  cunoscut inițial sub numele de K.K. Theater an der Burg, apoi până în 1918 drept K.K. Hofburgtheater, este Teatrul Național austriac din Viena și unul dintre cele mai importante teatre de limbă germană din lume. Burgtheater a fost creat în 1741 și a devenit cunoscut sub numele de "die Burg" de către populația din Viena. Compania sa de teatru, mai mult sau mai puțin regulată ca număr și componență de membri, a creat un stil tradițional de joc și de vorbire tipic performanțelor Burgtheater.
Primul teatru din Viena a fost deschis la 14 martie 1741 la cerința împărătesei Maria Tereza a Austriei, care a dorit un teatru în apropiere de propriul palat. Fiul ei, împăratul Iosif al II-lea , l-a numit "Teatrul German National", în 1776. Trei opere de Mozart au fost produse în premieră  acolo: Die Entführung Serail ausn em (1782), Le Nozze di Figaro în (1786) și tutte ventilator Così (1790). Incepând cu 1794 teatrul a fost numit "KK Hoftheater nächst der Burg". Beethoven a produs prima sa Simfonie, în premieră, în acel local, la 2 aprilie 1800. Ultima reprezentație, în luna octombrie 1888, a fost Iphigenie auf Tauris, încă neterminată, a lui Goethe.
Prima clădire a teatrului se învecina cu palatul Hofburg în piața Michaelerplatz, vis-a-vis de Biserica Sfântului Michael. Teatrul cel vechi a fost mutat într-o clădire nouă pe Ringstrasse, la 14 octombrie 1888, clădire proiectată de Gottfried Semper și Karl Freiherr von Hasenauer .
Sub dominația nazistă, pe scena de la Burgtheater s-au pus în scenă producții cu subiecte antisemite. 
După Comadia Franceză, Burgtheater din Viena este al doilea cel mai vechi teatru din Europa. Astăzi, Burgtheater, inițial cunoscut sub numele de KK Hoftheater nächst der Burg, completat cu trei localuri afiliate - Akademietheater, Kasino și Vestibul - și un ansamblu permanent de mai mult de 80 de actori și actrițe, este unul dintre cele mai mari teatre ale Europei și joacă un rol de prim ordin în lumea teatrului de limbă germană. In fiecare sezon, Burgtheater și localurile sale afiliate primesc aproximativ 400.000 de amatori de teatru la aproximativ 800 de spectacole.
Revenind la aspecte istorice trebuie spus că pe 14 martie 1741 directorul teatrului Joseph Selliers a fost autorizat de către împărăteasa Maria Theresia să lase o sală de banchete vacantă de lângă palatul Hofburg companiilor de teatru. In 1776 Teutsches Nationaltheater, așa cum a fost numit apoi, a fost plasat prin decret regal sub grija lui Iosif al II-lea fiul Mariei Theresi. Această decizie a marcat începutul perioadei de glorie a teatrului de limbă germană din Viena. In 1794, teatrul a fost redenumit KK Hoftheater nächst der Burg. După 130 de ani de funcționare, noua clădire de teatru al companiei, proiectată de Gottfried Semper și Karl Hasenauer, a deschis porțile pe bulevardul Ringstrasse la 14 octombrie 1888, după paisprezece ani de construcție. Burgtheater a fost ultima verigă din lanțul de structuri somptuoase construite în jurul Ringstrasse, iar fațada sa magnifică a devenit una dintre atracțiile turistice populare din Viena. Frumoasa clădire a fost plasată exact vis-a-vis de palatul Rathaus și întinsa grădină a sa.
Teatrul a fost așezat mai retras față de limita bulevardului Ring pentru a s lăsa loc sosirilor de trăsuri și, mai târziu, de mașini, dar și loc de parcare
In luna septembrie 1922, Akademietheater de pe Lisztstrasse a fost afiliat marelui teatru ca un spațiu de producție teatrală suplimentară. Pe parcursul ultimelor zile de-al doilea război mondial, Burgtheater a fost afectat în mod intensiv de un bombardament și de un incendiu de origine necunoscută, iar compania teatrală a primit rezidență temporară la Etablissement Ronacher, un teatru cu spațiu inferior. In 1955, compania a revenit la sediul său de pe Ringstrasse care a fost restaurat la gloria sa  anterioară și echipat cu tehnologie modernă
Șcena de la Burgtheater este una dintre cele mai mari scene de teatru din lume. Are scena principală largă de 28,5 metri, 23 metri profundă și 28 metri înățime. 
La deschiderea din 1888 tehnologia scenică a fost deja novatoare și a fost modernizată în mai multe rânduri. In timpul reconstrucției după al doilea război mondial, care a fost realizată în 1955,a fost instalat un echipament de scenă și mai revoluționar astăzi. Scena rotativă constă dintr-un cilindru rotativ (15 metri înălțime, cu diametrul de 21 metri) și patru lifturi hidraulice (12 x 4 metri fiecare). Cu ajutorul acestor caracteristici tehnice decorurile pot fi schimbate în termen de 40 de secunde. Este cel mai mare system automat și controlat de computer în Europa.
Clădirea Burgtheater are sala de spectacole pentru 1.175 de locuri pe fotoli, încă 84 de locuri în picioare și 12 locuri pentru vizitatorii cu handicap.
In afara de scenă, Burgtheater joacă un rol de artă important prin arhitectura și designul interior al sec.al 19-lea din Viena. Trebuie amintită decorarea magnifică, mai ales cele două scări imperiale pictate de Gustav Klimt, fratele său , Ernst Klimt și însoțitorul lor Franz Matsch, precum și foaierul principal și multele statui, busturi și tablouri executate de pictori și actori celebri. Toate acestea pot fi vizitate în prezent printr-un tur cu ghid.
Akademietheater a fost proiectat de arhitecții Fellner & Hellmer și Ludwig Baumann și construit între anii 1911 și 1913, Akademietheater a fost al doilea sediu al Burgtheater încă din 1922. După mulți ani de cereri din partea membrilor ansamblului de la Burgtheater care au dorit-o a doua scenă de dimensiuni mai intime, Max Paulsen a reușit să afilieze "teatrul Academiei de Muzică și a artelor spectacolului", de dragul conciziei. Alăturarea Akademietheater, la Burgtheater a constituit al doilea local al său, dar mai mic. A fost inaugurat la 8 septembrie 1922, cu o reprezentație a Iphigenia lui Goethe în Taurida. După al doilea război mondial,clădirea acestui studio mai mic a supraviețuit intactă, Teatrul acesta a fost redeschis pe 19 mai 1945, sub conducerea lui Raoul Aslan cu piesa Hedda Gabler de Ibsen. Akademietheater a fost renovat și punct de vedere tehnic și modernizat în 1974 și în 1999. 
Kasino de la Schwarzenbergplatz s-a afiliat la Burgtheater la începutul anilor 1980. Clădirea a fost construită în 1869 pentru a servi ca reședință pentru arhiducele Ludwig Viktor, fratele cel mai mic al împăratului Franz Joseph. In 1910, Ludwig Viktor a oferit clădirea  " Asociației Militare". Astăzi, Burgtheater face uz de această scenă neortodoxe pentru producții de casino și proiecte speciale. 
Spațiul Vestibül de la Burgtheater este cel mai mic loc de producție al Burgtheater, Vestibulul, conceput inițial ca un punct de acces pentru trăsurile nobilimii, este situat sub scara stângă din mareale Burgtheater. Considerat ca etapă de studio al Burgtheater, Vestibulul oferă un decor unic și compact pentru proiecte de teatru neobișnuite.
Turul cu ghid prezintă o perspectivă extraordinară în tehnologie  teatrală uimitoare, arhitectura, organizarea și istoria acestui teatru de renume mondial. Turul include marile scări interioare cu picturi celebre de Franz Matsch și frații Gustav și Ernst Klimt, colecția de sculptură cu busturi de dramaturgi de renume, printre care Hauptmann, Schnitzler, Raimund și Nestroy, noua galerie  ce oferă portrete ale unor actori austrieci contemporani eminenți precum și facilitățile tehnice ale celei mai mari săli de teatru din Europa.

Universitatea din Viena
In partea de apus a marelui parc al Primăriei urmează clădirea impozantă a Universității din Viena, clădire masivă și largă ce are pe centru o turlă în formă de trunchi de piramidă cu laturi curbate. Clădirea este aliniată pe latura de sud a Ring-ului și are o intrare centrală pe mijloc, cu trei arcade înalte ce protejează un portic avansat puțin spre trotuar și la care se ajunge pe calea a două rampe prelungi și curbate sau pe trepte centrale. Deasupra, la etaj, peste portic se află o loggie ce urmează același desen cu trei arcade, încheiată cu un fronton triunghiular plat cu basoreliefuri. Intrarea, loggia și turla formează structura centrală a clădirii și partea ei ornamentală cea mai importantă. Aripile clădirii sunt decorate de acoperișuri cu câte două domuri mici spre părțile terminale și cu balustrade scunde pe care se înalță un țir des de statui. Zidăria de sub cele patru domuri mici este și ea avansată ca și cea de la intrarea centrală, nu mult, dar și ornamentată. Clădirea are trei nivele, un demisol și două etaje. Etajul al doilea este ornamentat de ferestre înalte și rotunjite în partea superioară. In ansamblu, clădirea Univesității este monumentală, dar nu excesiv de ornamentată la fațadă. Dincolo de corpul de la stradă se întinde o curte dreptunghiulară generoasă. Clădirea are un amestec de stil baroc cu ceva elemente clasice.
In holul de la intrarea centrală este așezat un cap sculptural, care prezintă, pe un soclu alb, un profil de tânăr întins pe spate, jumătate secționat, puțin înclinat spre înainte și executat dintr-o rocă vișinie. Probabil că acea sculptură dorește să reprezinte privirea tineretului spre viitor și înălțimi. Ceea ce surprinde, însă, pe un vizitator român este faptul că acel profil se aseamănă perfect cu cel al lui Mihail Eminescu în tinerețe când purta un păr ceva mai lung.
Universitatea din Viena a fost înființată în urmă cu mai mult de 650 de ani și la început s-a luptat cu diverse dificultăți, provocate de papă și de moartea timpurie a ducelui Rudolf al IV-lea, fondatorul instituției. . In ordinea vechimii este a doua universitate din spațiul Sfântului Imperiu Roman, după Universitatea Carolină din Praga, fondată în 1348 de împăratul Carol al IV-lea din dinastia de Luxemburg.
Abia 20 de ani mai târziu, după Marea Schismă și despărțirea bisericilor a luat avânt dezvoltarea universității și au început să vină la Viena atât profesori, cât și studenți din alte orașe.
Înființarea acestei şcoli superioare la Viena a fost considerată un obiect de prestigiu în timpurile de atunci, deoarece doar împărații și regii aveau dreptul de a pune bazele unei instituții superioare. Intemeierea universităţii a fost semnată în data de 12 martie 1365 de arhiducele Rudolf al IV-lea şi de fraţii săi, Albrecht al III-lea şi Leopold al III-lea, toţi trei descendenţi din dinastia de Habsburg.
Vindobona a fost numele antic roman al Vienei, nume care provine de la lagărul militar de apărare roman așezat exact în centrul vechi al orașului actual, cu urme descoperite în Michaelerplz.
Exemplul a fost luat pe de-o parte de la Universitatea din Praga, înființată de socrul lui Rudolf, Karl al IV-lea, în 1348 și pe de altă parte de la Universitatea din Paris, Sorbona, al cărui rector și  întemeietor s-a și mutat la Viena.
Ca și Sorbona, Universitatea din Viena a fost împărțită în patru facultăți, Teologie, Drept, Medicină și Arte Libere (Facultatea artiștilor care era gândită ca o facultate de pregătire pentru celelalte 3 facultăți), care mai târziu a devenit Facultatea de Filozofie.
Refuzul recunoașterii unei Facultăți teologice de Papa Urban al V-lea, în iunie 1365, a fost o mare lovitură pentru Universitatea din Viena.
Puţin mai târziu, în 27 iulie 1365, Rudolf moare și o dată cu el și planurile acestuia ca întregul areal între Burg și Schottenstift să fie cesionat și să fie despărțit prin ziduri de restul Vienei. După moartea lui, urmașii acestuia, Albrecht al III-lea și Leopold al III-lea nu s-au mai simțit responsabili să finanţeze universitatea și funcționarea ei a fost finanțată de orașul Viena, dar ceva mai restrâns.
Salvarea a venit de la despărțirea bisericilor în 1378, când mulţi profesori și studenţi au fost alungați din Universitățile lor si au venit la Viena. Aceasta l-a convins pe Albrecht să folosească șansa ivită pentru Universitatea din Viena.
După ce și noul papă Urban al VI-lea a aprobat deschiderea Facultăţii de Teologie, ducele a băgat mâna adânc în buzunar și a donat banii pentru construirea unui complex de clădiri vis a vis de mănăstirea Dominicană, astăzi, Postgasse, pentru plasarea unui colegiu (Collegium ducale), una dintre corporațiile Universității, formată din 12 magistrați ai Facultății de Artă și 2 doctori în teologie.
In anii care au urmat, respectiv în deceniile următoare, datorită numărului în creștere de studenți a mai urmat o casă a juriștilor (“Juristenhaus”) în Schulerstrasse în 1385) și o casă a doctorilor (“Haus der Ärzte”), în 1419, pe actuala Weihburggasse.
Universitatea s-a bucurat de o mulțime de privilegii și de drepturi speciale. A fost independentă și de sine stătătoare vis a vis de instanţele bisericești sau orășenești. Aparținătorii ei erau scutiți de taxe sau de satisfacerea serviciului militar.
Toți cei înscriși în foaia matricolă a universității se subordonau jurisdicției rectorului și senatului format de decani precum și comitetelor de conducere a națiunilor academiei (Austria, Ungaria, Saxonia și regiunea Rinului).
Avântul a luat sfârșit în sec. al XVI-lea o dată cu începerea reformării bisericii, când universitatea a fost considerată ca instituție papală și mai apoi la ocupația turcă din 1529. Epidemiile și incendiul din 1525 precum și concurenţa crescută a celorlalte universități i-au adus mari pierderi.
Numărul studenților din Evul Mediu poate să fie doar estimat. In jurul anului 1400, anual, studiau cam 300 de studenți în Viena. In anul Revoluției de la 1848 erau deja 1800.  In 1980, studiau 40.000 de persoane, iar în anul 2015, 92.000.
Marea împărăteasă a Austriei, Maria Teresia, care a domnit între 1740-1780, a reformat sistemul universitar.
In primul rând, ea a scos afară Ordinul Iezuit, care de 150 de ani, avea o poziție dominată în Universitate. Maria Terezia a avut viziuni clare a ceea ce trebuia să însemne Universitatea.
Ea a adus în prim plan formarea profesională a medicilor și a funcționarilor publici și întregul corp de profesori și examinatori a trebuit să se subordoneze unui control sever din partea statului.
Arhitectul clădirii principale, care se afla pe Ring, a fost Heinrich von Fersel (1883). Pe culoarele ei au trecut și Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și Ioan Slavici. Alți absolvenți români celebri au fost Lucian Blaga, Sextil Pușcariu și Alexandru Vaida Voievad..
In anul jubiliar 2015, Universitatea din Viena și-a deschis porțile pentru a prezenta tuturor celor interesați varietatea studiilor, a cercetării, pentru a privi în trecut și mai ales în viitor.
Pe lângă  conferințe, simpozioane, expoziții, concerte și festivități de tot felul mai sunt programate și evenimente dedicate istoriei universității și modernizării ei în sec.al 20-lea, a faptului că, timp de 530 de ani, femeilor le-a fost interzis studiul. Prima femeie a promovat medicina abia în anul 1897.
Primelor femei care au început să studieze, colegii le puneau pe locurile lor în sălile de studiu gheme de lână cu ace de tricotat înfipte în ele ca să le amintească care este adevărata lor atribuție.
Astăzi, Universitatea din Viena are 15 facultăți, 40 de centre și mai mult de 40 de biblioteci de specialitate, un observator astronomic, o grădină botanică.
In anul 2014, 12.000 de studenți au primit o diplomă de absolvire.
Universitatea din Viena are, în total, 92.000 de studenți și 9.500 de angajați, din care 6.900 de cercetători, fiind cea mai mare şcoală superioară din Austria și din ținuturile de limba germană. Inființată în 1365, ea este și cea mai veche universitate de limba germană.
In anul 2002, printr-o lege universitară, Facultatea de medicină a fost desprinsă de Universitate și a fost transformată, din 2004, în universitate de  sine stătătoare – Universitatea de medicină Viena (Medizinische Universität Wien).
Cu toate acestea, la ora actuală, Universitatea oferă 187 de specialităţi de studiu.
In mod curent, clădirea universității de pe Universitätsring 1 este denumită ca “Universitate principală” (Hauptuni) spre deosebire de celelalte locații în care sunt amplasate facultățile de specialitate cu clădiri mai mici. Organizatoric și juridic nu se face însă nicio diferență între facultăți.
Vis-a-vis de Universitate, dincolo de Ringstrasse se află o mică piațetă care are în centru monumentul Liebenberg (Liebenberg Denkmal) și pe o înălțime, mai în spate Casa Pasqualati în care a locuit un timp Beethoven. Liebenberg a fost primarul Vienei între 1680-1683 pe timpul marelui asediu al turcilor otomani. Monumentul său are forma unui obelisc cu un înger aurit în vârf. In spatele Casei Pasqualati se află o casă cochetă și veche numită popular "Casa cu trei fete" (Dreimäderlhaus).

Votivkirche
Votivkirche, adică biserica Votivă din Viena este o biserică neogotică din centrul Vienei, situată în imediata vecinătate a Universitățij, dar nu pe traseul Ring-ului, ci mai retrasă, pe aliniamentul Primăriei. După clădirea monumentală și prelungă a Universității, bulevardul curbat al Ring-ului cotește puternic spre nord și cuprinde un important nod de circulație auto și de tramvaie. Biserica Votiv este retrasă la circa două sute de metri față de marele boulevard, lăsând loc unui parc întins, parc care are o suprafață triunghiulară neregulată, cu o latură spre clădirea Universității și cu alta, sudică, spre fațada bisericii. Grădina se numește Sigmund Freud și este unul din parcurile citadine centrale, foarte apreciat de cei ce vor să se destindă pe peluze. In timpul verii. In fiecare dimineață sunt aduse aici 100 de șezlonguri commode (care se retrag la ora 21), care stau gratuity pentru cei ce vor să se întindă pe ele. Dar pentru tineret și iarba este bună. La barul Relax & Refresh se poate obține zilnic apă de izvor gratuity între orele 11-20.
La o oarecare distanță, în parcul Bruno Kreisky doritorii se pot relaxa în hamace din mai până în octombrie.
După arhitectura acestei biserici au fost realizate proiectele pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus din Elisabetin, cartier al Timișoarei și pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus din Ditrău,.din Ardeal.
Biserica are lungimea de 85 de metri, lățimea de 55 de metri și lățimea navei de 30 de metri. Înălțimea edificiului, prin cele două turnuri, este de 99 de metri.
Originea bisericii provine de la atacul cu un cuțit asupra împăratului Franz Joseph săvârșit la 18 februarie 1853 de către naționalistul ungar János Libényi. Impăratul se plimba pe unul dintre bastioanele orașului cu unul dintre ofițerii săi, contele Maximilian Karl Lamoral O'Donnell von Tyrconnell, atunci când criminalul s-a apropiat prin spate de el și l-a înjunghiat în gât pe împărat. Din fericire, Franz Joseph purta aproape întotdeauna o uniformă cu un guler înalt, care era realizată dintr-un material foarte robust și era închisă aproape complet la gât. Chiar dacă Franz Joseph a fost rănit și sângera, acest guler i-a salvat viața. Contele O'Donnell l-a lovit pe atacator cu sabia. O'Donnell, care era până atunci conte numai prin proveniența sa din nobilimea irlandeză, a fost făcut apoi conte al Imperiului Habsburgic și a primit Crucea de Comandor al Ordinul Regal Leopold. La blazonul lui O'Donnell au fost adăugate inițialele și stema Casei ducale din Austria și, de asemenea, vulturul bicefal al Imperiului. Acest blazon este reprezentat pe porticul casei din Mirabel Platz nr. 2 din Salzburg, unde O'Donnell și-a construit mai târziu reședința. Un alt martor, care s-a întâmplat să fie prin apropiere, măcelarul Joseph Ettenreich, l-a doborât rapid pe criminal. Pentru fapta sa, el a fost ulterior înnobilat de Franz Joseph și a devenit Joseph von Ettenreich. Libényi a fost ulterior judecat și condamnat la moarte pentru tentativă de regicid. El a fost executat pe Simmeringer Heide.
După atacul nereușit de la 18 februarie 1853, fratele lui Franz Joseph, Ferdinand Maximilian Joseph, viitorul împărat al Mexicului, a invitat comunitatea locală să facă donații pentru o nouă biserică în apropierea locului atentatului. Biserica urma să fie o ofrandă votivă pentru salvarea lui Franz Joseph și "un monument al patriotismului și al devotamentului oamenilor față de Casa Imperială".
Planurile de biserici au fost elaborate în urma unui concurs din aprilie 1854, la care au participat mai mulți arhitecți. Au fost trimise 75 de proiecte provenind din Imperiul Austriac, landurile germane, Anglia și Franța. Inițial, planurile urmăreau să includă Allgemeines Krankenhaus și să creeze un campus modelat după planurile universităților de la Oxford și Cambridge. Un alt plan a fost acela de a crea o catedrală națională pentru toți supușii imperiului. Cu toate acestea, din cauza costurilor în creștere și a schimbării situației politice, acest plan a trebuit să fie reanalizat. Juriul a ales proiectul lui Heinrich von Ferstel (1828-1883), care avea pe atunci doar 26 de ani. El a decis să construiască catedrala în stil neo-gotic, împrumutând foarte multe elemente de la arhitectura catedralelor gotice franceze. Din cauza acestui concept, multe persoane confundă această biserică cu o biserică gotică originală. Cu toate acestea, Biserica Votivă nu este o simplă imitație a unei catedrale gotice franceze, ci mai degrabă întruchipează un concept de design nou și individual. În plus, Biserica Votivă a fost construită cu un singur arhitect supraveghetor al lucrărilor și nu de mai multe generații, așa cum au fost construite catedralele din Evul Mediu.
Construcția bisericii a început în 1856, iar lăcașul de cult a fost sfințit 26 de ani mai târziu, în 24 aprilie 1879, cu ocazia jubileului de argint a cuplului imperial.
Biserica a fost una dintre primele clădiri care a fost construită pe Ringstrasse, deși, cum am spus nu se încadrează pe circuitul de bază al bulevardului.. Din cauza faptului că zidurile orașului existau încă în acel moment, biserica nu a avut inițial enoriași. Ea era menită să fie o biserică de garnizoană, urmând să fie folosită de militarii care au venit la Viena, după Revoluția din 1848. După cum s-a prezentat, biserica nu este situată direct pe bulevard, ci are în fața sa o piață largă (Sigmund Freud Park). Este confecționată din gresie albă, la fel cu Domul Sfântul Ștefan, și, prin urmare, trebuie să fie în mod constant renovată și protejată de poluarea aerului și de ploaia acidă care îi erodează piatra moale.
Biserica a suferit renovări extinse după ce a fost grav avariată în timpul celui de-al doilea război mondial.
Deoarece stilul arhitectural este similar cu cel al Domului Sfântului Ștefan, cele două biserici sunt confundate de multe ori de către turiști. În realitate, cele două biserici au o diferență de vârstă mai mare de 700 de ani.
Designul acestei biserici a fost strâns imitat de Gedächtniskirche din Speyer (Germania) și Sint-Petrus-en-Pauluskerk din Oostende (Belgia).
Votivkirche are componența tipică a unei catedrale gotice:
- o fațadă cu două turnuri și trei Slimline frontoane portaluri cu arhivolte si o galerie cu statui de mai sus portaluri,
- portal central de două ori mai mare ca și portalurile laterale
- o fereastră trandafir (circulară cu ornamentație din piatră), încoronată de frontonul acoperișului navei
- clopotnițe și transept  cu turlă tip lanternă
- contraforturi, bonturi și arcuri butante
Interiorul este format dintr-un naos central amplu și două nave laterale, totul traversat de un transept. Transeptul are aceeași înălțime ca și naosul, în timp ce navele laterale au  doar jumătate din înălțimea și jumătate din lățimea navei principale. Lateralele transeptului sunt la fel de înalte și de late ca și navele laterale. Corul este înconjurat de un ambulator cu apsidiole și o capelă Lady.
Această biserică impunătoare constituie un ansamblu armonios prin proporțiile, aranjamentul, spațialitatea și unitatea de stil a tuturor elementelor.
Fereastra Împăratului, donată de orașul Viena, înfățișa salvarea Împăratului, dar această temă originală a fost pierdută atunci când ferestrele au fost distruse în timpul al doilea război mondial. Fereastra cu care s-a înlocuit s-a realizat tot pe cheltuiala orașului Viena, în 1964, deși modificat pentru a reflecta schimbarea guvernării țării. Detaliul real al eliberării împăratului s-a pierdut, și, deși imaginea a rămas fidelă celei originale, cea nouă a căpătat luat un ton mai puțin monarhic și mai religios.
Altarul impresionant captează privirea cu retablul aurit  și un ciborium elaborat minuțios deasupra. Artistul Joseph Glasser s-a inspirat pentru ciborium din exemple în stil gotic italiane, cum ar fi Bazilica San Giovanni in Laterano și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.
Altarul de marmură este decorat cu panouri cu mozaic cu incrustații și este susținut de șase coloane de alabastru.
Retablul aurit stă deasupra altarului. In partea de jos, cortul este flancat de panouri emailate care prezintă două scene din Vechiul Testament: Sacrificiul lui Isaac și visul lui Iosif . Deasupra cortului este o nișă cu un crucifix. Nișele din jurul cortului conțin diferite statui de îngeri și sfinți. Acestea sunt: pe partea stângă, statui ale sfintilor patroni ai bisericii, Carol Borromeo , și al fondatorului, Maximilian de Lorch ;pe partea dreaptă, Hilary din Poitiers și Bernard de Clairvaux .
Ciborium este sprijinit de patru coloane masive de granit rosu. Se deschide în patru arcade ascuțite, încununat cu frontoane și flancat de piscuri cu statui de sfinți în nișele lor. Bolta în cruce este pictată cu reprezentări alegorice ale celor patru virtuți cardinale , în timp ce Duhul Sfânt este prezentat sub forma unui porumbel. In peretii exteriori de pe partea din față, se poate vedea un mozaic al Sfintei Fecioare Maria însemnând drept Neprihănita Zămislire , calcă în picioare pe un șarpe. Acesta a fost un dar al Papei Pius al IX . In turla din partea de sus a ciborium-ului, Hristos stă înconjurat de patru îngeri.
Cele patru capele din transept sunt la fel de înalte și late ca și navele laterale: capela Rozariului, Capela Crucii, Capela episcopilor și a Baptisteriului. Ele formează culoarel laterale în transept, dând impresia ciudată că transeptul este compus din trei nave. Fiecare dintre aceste patru capele din transept afișază pe stâlpii lor de perete patru statui ale sfinților. Celebrul policrom Anvers altar în stil-gotic târziu (cca 1530) s-a aflat în capela Rozariului până în 1986, dar acum este situat în Muzeul. Renascentist  Sarcofagul lui Nicholas, Graf von Salm (apărător al Vienei în timpul asediului turcesc din 1529) , se află în baptisteriu. 
Hexagonala neo-gotică a amvonului se află așezată pe șase stâlpi de marmură. Panourile din față arată în mijloc pe Hristos predicând, flancat pe ambele părți de către Părinții Bisericii : Sfântul Augustin , Sfântul Grigorie , Sfântul Ieronim și Sfântul Ambrozius . Este vorba de jumătăți de reliefuri în interiorul unor medalioane retrase cu un fundal de mozaic aurit. Patru piloni de sprijin placa de sunet de lemn și pe deasupra o turla cu o statuie a lui Ioan Botezătorul . Și , la fel ca sculptor al Stephansdom a fost descris sub amvonul acelei biserici, arhitectul Votivkirche, Heinrich Ferstel, a fost descris în cadrul acestui amvon de Viktor Tilgner.
Biserica bogat ornamentată și la interior primește lumina zilei prin vitalii cu suprafețe mari și viu colorate.

Coloana Ciumei
In centrul Vienei, una dintre cele mai populate și elegante străzi se numește Graben. Este o stradă străveche, cu rădăcini medievale, de mare lărgime, care are un capăt în piața de la marea catedrală Stephansdom, numită Stephanplatz și se termină în dreptul pieței Michaelerplatz, în strada Kohlmarkt. Din Graben se ajunge prin strada Kohlmarkt la palatul imperial Hofburg, respectiv la intrarea magnifică Michaelertor.
Coloana este una dintre cele mai cunoscute și importante monumente statuare din oraș și a fost inaugurată în anul 1693, la zece ani de la eliberarea Vienei de asediul otoman (1683). Ea mai este denumită Pestsaule.
Programul artistic al monumentului evocă pioșenia împăratului Leopold I și sugerează faptul că eliberarea Vienei se datorează evlaviei și rugăciunilor monarhului. Monumentul constituie prototipul coloanelor ciumei amplasate în Imperiul Austriac.
In 1679, în Viena a fost victima uneia dintre ultimele epidemii mari de ciumă. Atunci au pierit peste 76.000 de oameni. S-a dus o luptă foarte grea de eradicarea epidemiei și Viena a fost îngenunchiată în acel timp, deși s-au creat numeroase spitale pentru tratarea bolii. Părăsind orașul, împăratul Leopold I a promis să ridice o coloană a milei divine, dacă epidemia se va termina. In același an a fost inaugurată o coloană provizorie din lemn, realizată de Johann Frühwirth, pe care Sfânta Treime a fost reprezentată pe o coloană corintică, împreună cu nouă îngeri sculptați (pentru cele nouă coruri de îngeri). In 1683, Matthias Rauchmiller a primit comanda execuției unei coloane din marmură, dar a murit în 1686 și a lăsat doar câțiva îngeri sculptați. Au fost realizate apoi noi proiecte, printre proiectanți aflându-se și Johann Bernhard Fischer von Erlach, care a proiectat sculpturile de la baza coloanei. În cele din urmă, realizarea proiectului i-a fost atribuită lui Paul Strudel, care și-a bazat opera pe ideile inginerului Lodovico Burnacini. Sub reprezentarea Sfintei Treimi, Burnacini a imaginat o piramidă din îngeri sculptați, precum și pe împăratul Leopold îngenuncheat, rugându-se cu credință. Printre alții, și sculptorii Tobias Kracker și Johann Bendel au contribuit la realizarea coloanei. Coloana a fost inaugurată în anul 1693, realizarea ei durând nouă ani.
In ciuda modificărilor numeroase ale proiectului și a faptului că realizarea a implicat mai mulți sculptori, monumentul apare ca fiind omogen și reprezintă astăzi un punct de atracție pentru toti turiștii amatori de fotografii-souvenir. Interesant este faptul ca proiectul Pestsaule s-a transformat de la inițiere până la finalizare de la o coloana memorială conservatoare la o scenă în stil pur baroc, care narează o poveste într-o formă teatrală. Pestsaule marchează, astfel, trecerea către stilul high-baroc la Viena, curent ce va marca decisiv orașul în următorul secol. Mai trebuie spus ca monumentul a impresionat atât de puternic acele vremuri, încât construcții asemanatoare ca stil s-au ridicat ulterior în toate regiunile austriece, astazi regăsind acest tip de monument în toate orașele importante din Austria (foarte cunoscute sunt coloanele din LinzInnsbruckGraz), dar și în multe localități mai mici.

Strada Graben
In centrul Vienei, una dintre cele mai populate și elegante străzi se numește Graben. Este o stradă străveche, cu rădăcini medievale, de mare lărgime, care are un capăt în piața de la marea catedrală Stephansdom, numită Stephanplatz și se termină în dreptul pieței Michaelerplatz, în strada Kohlmarkt. Din Graben se ajunge prin strada Kohlmarkt la palatul imperial Hofburg, respectiv la intrarea magnifică Michaelertor. Kohlmarkt este una dintre cele mai vechi străzi vieneze, astăzi o arteră comercială unde branduri renumite își vând produsele. Tot pe această stradă se găsește, pe latura de vest, cofetăria Demel, furnizoarea Casei imperiale. La capătul de sud al strazii Kohlmarkt se află Michaelerplatz și palatul Hofburg. Piața, realizată în stil baroc, are forma de stea, iar în 1927 a fost trasformată în primul sens giratoriu austriac. 
La sfârșitul sec.al 12-lea, seniorii din familia Babenberg au extins orașul grație răscumpărării plătite pentru eliberarea lui Richard Inimă de Leu.
Strada Der Graben care înseamnă Șanțul în limba germană, datează din perioada amplasamentului militar roman Vindobona și a fost prima stradă iluminată cu lămpi de neon din Viena, în 1950. In fața zidului de odinioară al Vienei medievale se afla amenajat de romani un șanț, în germană “graben”, șant care a rămas în fața zidurilor construite de noii stăpâni germanici. 
In 1220, șanțul a fost astupat și nivelat, devenind prima strada realizata după extinderea orașului. Dacă la începuturi această stradă era mărginită de case modeste, ridicate din lemn, după incendiul din 1327, în care toate au ars până la temelii. Strada Kohlmarkt ce ducea spre Hofburg a fost cuprinsă de flăcări și focul s-a extins în întregul cartier. In acele condiții, Graben nu a fost încă locul privilegiat al nobilimii, numai rudele de șvabi ale familiei lui Rudolf I locuiau acolo
Zona a început a fi reconstruită treptat sub directa supraveghere a regelui Frederick cel Frumos, care s-a alăturat echipei de salvare. O singură clădire a scăpat incendiului și care există și astăzi, casa Freisingerhof. 
In secolele 13-14 strada Graben a fost opturată de construcțiile de case de la fiecare capăt. Astfel, în nord-vest apare Paternostergässchen, o prelungire a Naglergasse, în sud-est apar Grabengasse și mica Schlossergässchen foarte îngustă, străduța lăcătușilor. Aici s-au stabilit și alți meșteșugari printre care și fierarii. Schlossergässchen este atât de îngustă încât a fost adesea criticată că este un obstacol în calea traficului rutier. Incepând de la realizarea acestor construcții noi, Graben devine mai degrabă o piață și nu o stradă. Cu toate acestea, acest spațiu nu este încă o adresă exclusivă, pârâiașul Morung circula prin canalizare și emana un miros puternic. Personalitățile orașului au început totuși să se stabilească aici, în special burghezii bogați.
Extinderea orașului Viena s-a manifestat prin urbanizarea inegală pe ambele părți ale Graben-ului. Pe latura de nord, clădirile sunt încă neregularizate și astăzi și nu există decât un mic pasaj către Biserica Sf. Petru, Jungferngässchen. Pe latura de sud, cinci străzi sunt construite într-un mod regularizat încă din sec.al 13-lea: Obere Bräunerstrasse (azi Habsburgergasse), Untere Bräunerstrasse (Bräunerstrasse), Färberstrasse (Dorotheergasse), Laderstrasse (Spiegelgasse) și Reifstrasse (Seilergasse). Cea mai mare parte a laturii sudice a fost în acea epocă încă un teren viran, dar acest lucru se va schimba rapid.
In epoca barocului structura străzii Graben se schimbă puțin, dar nu se întâmplă același lucru și cu caracterul său. Arkadenhof ("Curtea cu arcade"), o clădire în stil renascentist, domină strada până în 1873, atunci când se începe construcția Grabenhof. Graben devine locul unde se organizează mai multe festivități. Proprietarii de case încep apoi să-și transforme casele și să realizeze fațade bogat decorate. Vechea biserică Sfântul Petru a fost distrus în 1701 și reconstruită în 1708 într-un stil baroc.
În cursul secolului al XVIII-lea, Graben își pierde importanța sa ca loc de piață, vânzătorii de zarzavaturi pleacă în 1753, piața de Crăciun se stabilește altundeva în 1772. Graben devine scena principală a vieții urbane și loc de promenadă, iar dezvoltarea antreprenorilor este la apogeu în timpul construcției Trattnerhof de către Thomas von Trattner. Apar, de asemenea, și prostituatele, celebrele Grabennymphen ("nimfele de pe Graben").
Demnitarii orașului au început să își construiască resedintele pe această stradă încă din sec.al 18-lea, unde aristocrația vieneză ieșea la promenadă ca să își etaleze toaletele. In sec.al 19-lea deja se deschiseseră primele magazine de lux, iar în 1855 s-a deschis Sparkasse (prima bancă de economii din Austria), a cărei clădire se poate vedea și astăzi. 
Graben a cunoscut o perioadă prosperă la începutul secolului al XIX-lea. Au fost înființate atunci magazine de lux, cu însemne bogat decorate și artistice.
Circulația rutieră a crescut, iar clădirile care au închis Graben din cele două părți au început să fie percepute din ce în ce mai mult ca un obstacol. Prima casă de economii din Austria a demolat în 1835 casele din colțul dinspre Tuchlauben pentru a construi o clădire principală ce există și în zilele noastre. În 1840, clădirile din capătul de nord-vest au fost demolate și ele. Între 1860 și 1866, casele situate între Grabengasse și Schlossergasse au fost distruse, și Graben a fost legată direct de Stock-im-Eisen-Platz și Stephansplatz. Alte case de pe Graben au dispărut, cu excepția Palatului Bartolotti-Partenfeld. Jungferngässchen a fost extinsă pentru a permite un acces mai bun către Biserica Sfântul Petru. Trattnerhof a dispărut și a fost înlocuită în 1911 cu o nouă construcție.
Pe aceasta stradă s-au ridicat multe obiective turistice care merită să fie vizitate:
·   - cladirea Freisingerhof – cea mai veche clădire construită pe strada Graben, menționată din anul 1273;
·   - cladirea Tratternhof - ridicată în 1776 pentru nobilul Johann Thomas Trattner;
    - casa Anker – proiectată de Otto Wagner și unde a locuit Friedensreich Hundertwasser;
·   - Palatul baronilor Bartolotti von Partenfeld, singura cladire barocă de pe strada Graben;
· -Cladirea Grabenhof, sau Thieenemannhof, proiectată de Otto Wagner și Otto Thienemannhof, destinată activitățlor culturale;
·   - Cladirea Generalihof construită în 1794 și cumpărată de Assicurazione Generali o suta de ani mai tarziu;
     - Erste Osterreichische Sparkasse, prima banca de economii;
   - Pestsaule sau statuia ciumei – monument baroc inchinat Sfintei Treimi și celor peste 76.000 de decedați;
    - Fântânile Josefbrunnen (odinioară Lowenbrunnen, sau Fântâna Leilor)  – situată în nord-vestul străzii, decorată cu patru capete de leu și Leopoldsbrunnen- amplasată în sud-estul străzii.
Se spune că arhivele orașului consemnează încă de la 1455 cheltuieli legate de fântâna amplasată la capătul de nord-vest al strazii. Este denumita Lowenbrunnen (Fântâna Leilor), de la capetele de leu care o împodobesc. A doua fântână a fost ridicată cu circa 100 de ani mai târziu, în 1561. Istoria consemnează faptul că ambele fântâni au fost refăcute în 1638, apoi la ordinul împaratului Leopold I au fost împodobite cu sculpturi superbe ale sfinților Joseph și Leopold, executate de Johann Fruhwirt. Peste ani, acestea au fost înlocuite cu reprezentari de plumb realizate de Johann Martin Fischer, iar statuilor originale li s-a pierdut urma.
De pe strada Graben se ajunge foarte repede la Palatul Imperial Hofburg sau la Stephandom. Stock im Eisen, copacul breslelor, este situat la colțul străzilor Karntner și Graben, într-o nișă din colțul palatului Equitable. In acest ciot sunt înfipte sute de cuie încă din Evul mediu și este protejat cu o banda de fier, ferecată cu un lacăt mare. Cea mai veche mențiune scrisă datează din 1533.
Odată cu dezvoltarea transportului auto, Graben devine o stradă cu trafic intens. Cu toate acestea, această circulație a fost limitată în partea de sud a străzii Graben. La 4 decembrie 1950, Graben a devenit prima stradă din Viena cu un sistem de iluminare cu neon.
Au fost făcute mai multe propuneri de organizare a străzii Graben, două dintre ele atrăgând o atenție specială. La 22 noiembrie 1974, Graben a devenit prima zonă pietonală din Viena. În timpul construcției metroului, au fost făcute mai multe modificări consecutive, iar zona pietonală este extinsă. În acest context, cinci arhitecți sau grupuri de arhitecți sunt chemați să propună amendamente. O propunere destul de contestată a fost cea a grupului « Gruppe M » care proiecta construirea unei copertine.
Astăzi, Graben rămâne una dintre străzile de promenadă cele mai importante din Viena. La Stephanplatz Graben-ul se intersectează cu la fel de atrăgătoarea și luxoasa arteră Kartner strasse, cea care conduce direct spre Ring la Operă. Impreună, străzile Kartner și Graben sunt străzile cele mai importante pentru promenadă și cumparaturi de lux din Viena.
In cele cinci zile petrecute de noi la Revelionul pentru anul 2012 ne-am obișnuit să mâncăm prânzul și cina la restaurantul cu un nume curios,"Chattanooga". aflat nu departe de Stephanplatz pe latura nordică a Graben-ului. Avea un meniu foarte bun și divers și o servire deosebit de promptă. Se intră într-o sală cu atmosferă imperială, decorată cu lambriuri de lemn și cu multe bare metalice metalizate auriu, bare care despart diverse separeuri, toate așezate pe partea dreaptă și ceva mai sus de podeaua de circulație a consumatorilor și a chelnerilor. Sala este îngustă și mereu aglomerată. La capătul terminal se unește cu un alt tronson de sală în unghi drept spre stânga. Din această sală, mult mai scurtă, se poate ieși într-o stradă secundară ce pornește din Grabe. In verile următoare am constatat că restaurantul are drptul la o terasă largă și îngrădită cochet pe trotuarul străzii. Pe cea terasă se servesc, însă, numai cafele, răcoritoare și imense cupe cu o înghețată delicioasă. De altfel în toată Viena înghețata este preparată după renumita rețetă italiană.
Cu alte ocazii, am mâncat unele din cele mai mari șnițele din lume și lăudate de ofertanți ca fiind cele mai bune snițele vieneze. Unul l-am savurat la restaurantul Figlmüller, un restaurant aflat foarte aproape de Stephansdom, pe care l-am văzut plin an de an de fiecare dată când am ajuns în Viena, în sezon sau în extrasezon. Un al doilea astfel de șnițel renumit l-am mâncat la  Plachutta –  Gasthaus zur Operlângă Operă. Trebuie să amintesc că mai totdeauna am locuit la pensiunea Susanne la cel mult 150 de metri de Operă, adică în buricul orașului. 
Un alt loc unde bucătăria este combinată și cu altă plăcere și surprindere este Griechenbeisl Inn. Pe pereții acestui restaurant considerat ca fiind cel mai vechi din Viena, într-o clădire din 1447 descoperi copiile semnăturilor unor personalități carte au trecut pe acolo, respectiv Mozart, Bismarck, Brahms, Strauss, Beethoven, Wagner, Mark Twain, Johnny Cash, Einstein, Egon Schiele…
Și pentru că am atins aici problema modului în care să-ți găsești locul plăcut pentru astâmpăratea apetitului trebuie să amintesc și de faptul că poți Să mănânci o porţie zdravănă şi savuroasă de cârnaţi la un chioşc de pe stradădupă ce ieşi de la Operă. Chiar dacă nu vii de la Operă, trebuie să ştii că lumea bună, îmbrăcată la costum și tocuri înalte, iese de la un spectacol sau concert şi se îndreaptă fie către Café Sacher, fie către un renumit chioşc cu cârnaţi, Bitzinger sausage stands, fără să-şi facă vreo problemă. Cine eşti tu aşadar, un turist, să nu te laşi tentat de carnea suculentă sfârâind chiar sub nasul tău, picantă sau nu, cu sau fără brânză, dar neapărat cu pâine neagră şi muştar.
Am povestit mai înainte că în seara dinainte de Anul Nou am fost la un concert minunat de valsuri în sala Festsaal din Hofburg. Dar timpul s-a scurs și după multe ore de la cina luată în restaurantul preferat, "Chattanooga", foamea ne-a dat târcoale din nou. Am apelat cu foarte mare plăcere la o gheretă din marginea luxoasei Kärntner strasse. S-a adăugat și o cană cu vin fiert, care a încins sângele. Cert ! Vienezii vând cârnați prăjiți de-a dreptul savuroși.
Ajuns la aceste mărunte mănunte ale experiențelor din periplurile prin Viena, nu pot să trect nepăsător pe lângă o pățanie jenantă și ilară. In dimineața zilei de 31 decembrie 2011, obosiți după un periplu lung, am decis să nu mai străbatem Kärntner strasse până la restaurantul nostru, ci să mâncăm ceva în apropiere de pensiunea noastră. In apropiere de Operă, la un colț de străduță cu Kärntner strasse am ochit un chioșc cu multe oferte calde, dar în special cu cârnați prăjiși. Pe străduța aceea, însă, bătea un vânt nesuferit, în rafale, deși soarele strălucea orbitor. Ne-am alăturat de o măsuță înaltă ca de bar (nu erau scaune) cu spatele la direcția vântului și ținând bine de tăvițele de carton în care se odihneau cârnații și muștarul. In spatele nostru, la altă măsuță, s-a postat o doamnă tânără și elrgantă. La un moment dat s-a produs un vârtej al vântului care mi-a smuls din mână tăvița ușurată de cârnatul mâncat și a zburat-o peste umăr direct pe fața doamnei din spate. Tăvița buclucașă s-a oprit ferm peste fața doamnei, purtând încă pe ea o apreciabilă cantitate de muștar neconsumat. In clipa următoare doamna arăta ca ieșită din canalizare. Scuzele au devenit deprisos, deși le-am adresat cu mare părere de rău ajutat de Carmen. am și ajutat-o să-și îndepărteze urmele de muștar și zoaie de cârnat, dar rezultat nu s-a dovedit saltar. Ne-am îndepărtat apoi cât s-a putut de jenați și fără a gusta ridicolul situației, ridicol asemănător cu cele din filmele mute.

Minoritenkirche (Biserica Minoriților)
In apropierea palatului Hofburg, spre apus, într-o piață străveche, ce poartă numele bisercii din centrul ei, se înalță cu masivitate și soliditate, Biserica Minoriților. Minoriții au fost călugări franciscani, care făceau parte din subordinul călugăresc al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum) fondat de San Francesco d’ Assisi (1181/1182-1226). Călugării Minoriți (frates minores) s-au stabilit la Viena în anul 1224. Biserica lor este una foarte veche și a fost una dintre primele biserici gotice din arealul est-austriac. Este sigur că pe locul de astăzi s-a construit pentru început un lăcaș foarte modest, probabil din lemn, în Innere Stadt (Orașul Vechi).
Cu timpul, și destul de târziu, suprafața înconjurătoare a primit numele de Minoritenplatz (Piața Minoriților), după numele bisericii, Minoritenkirche.
După mai mult de șase secole biserica gotică care a urmat primei așezări de cult a primit accidental și numele de Chiesa della torre decapitata (Biserica cu turn decapitat), deoarece turnul ei gotic ascuțit a fost de două ori secționat de artileria turcă la asediile din 1529 și 1683. După prima distrugere turnul a fost reconstruit în 1633. După a doua distrugere turnul nu a mai fost înălțat cu vârf ci a fost protejat de un acoperiș piramidal aproape plat, așa cum se vede și astăzi. 
Minoritenkirche mai poartă și numele formal de Italienische Nationalkirche Maria Schnee (Biserica Natională Italiană a Maicii Domnului a Zăpezii).
Unele precizări privind organizarea franciscană sunt necesare pentru cultura genarală. Astfel, la sfârșitul sec.al 19-lea, din 1897, principalele familii franciscane au fost reunite în Ordo Fratrum Minorum (OFM). Au rămas distincte ramurile: minoriții (Ordo Fratrum Minorum Conventualum - OFMConv), capucinii (Ordo Fratrum Minorum Cappucinorum - OFMCap), terțiarii franciscani (Ordo Franciscanum Secularum - OFS) și familia franciscană feminină, numite Clarisele.
Franciscanii poartă rasa monahală simplă, de culoare maro, capucinii poartă rasa monahală maro cu glugă - de la care li s-a tras și numele. Minoriții poartă rasa monahală neagră.
Un număr mic de călugări minoriți s-au aflat la Viena încă din primii ani ai sec.al 13-lea. Ducele austriac Leopold al VI-lea (supranumit cel Glorios) (1176-1230), s-a întors din Cruciada a III-a de pe Pământul Sfânt, în anul 1219. Pe parcurs a poposit în Italia, la Assisi, unde l-a întâlnit pe Sfântul Francisc de Assisi. Sfântul l-a rugat pe duce să acorde ajutor unor frați călugări ai Ordinului său aflați în Viena.
Ajuns la Viena, ducele Leopold al VI-lea a dispus construirea unei biserici pe locul unde se află astăzi Minoritenkirche. Este vorba de primul lăcaș modest, preponderent din lemn al minoriților.
Deoarece numărul călugărilor minoriți din Viena a continuat să se mărească, dar și pentru prestigiu, a devenit necesară construirea unei noi biserici.
In 1275, Viena a suferit un mare icendiu, astfel că piatra de temelie pentru noua biserică a fost pusă de Ottokar al II-lea Přemysl, în 1276. De asemena, el a promis scutirea de taxe pentru toți aceia care vor ajuta la construirea bisericii. După moartea lui în bătălia de pe Marchfeld , el a fost expus aici timp de treizeci de săptămâni.
Ottokar al II-lea Přemysl (1233-1278), supranumit Rege de fier și Aur, a domnit din 1253 până în 1278 ca rege al Boemiei și a mai deținut titlul de duce de Austria din 1251, duce de Styria din 1260, precum și duce de Carintia și Margrav de Carniola din 1269. Prin acest rege luptător familia Premysl a atins apogeul puterii sale în Sfântul Imperiu Roman, dar așteptările sale privind coroana imperiului nu au fost atinse.
In anul 1278, regele Premysl Otakar II a murit în batalia de la Marchfeld și astfel construcția bisericii a fost întârziată.
In anul 1782, politica religioasă a împăratului Joseph II (1741–1790) a determinat închiderea bisericii.
După aceea perioadă biserica a fost redenumită "Biserica Națională Italiană a Mariei de zăpadă" (sau Santa Maria Maggiore) Aceast nume mai este folosit încă și astăzi. In cursul timpului, Ordinul Minoriților a adus la Viena o cruce a sa prevăzută cu o imagine a lui  Christos pentru fi așezată peste altar. După evacuarea la Wimpassing, a fost readusă după câțiva zeci de ani mai târziu înapoi la Viena De atunci a fost numită "crucea Wimpassinger." O copie a acesteia atârnă astăzi în catedrala Stephansdom.
Intre anii 1317-1328 a avut loc a doua etapă de constructie. Blanche de Valois, sotia ducelui Rudolf al III-lea alocat o sumă foarte mare de bani pentru construcția unei capele pentru bunicul ei, regele Louis cel Sânt al Frantei. Această capelă,, complet separată de naos, s-a construit în nordul bisericii și avea intrare separată.
Intre 1339-1400 a avut loc a treia etapă de construcție, perioadă în care biserica a fost extinsă. S-a construit sala cu trei naosuri și turnul bisericii. Turnul a fost realizat din două parti. Prima parte, până la înalțimea naosului, a fost construită din blocuri de piatră., Iar partea superioară, de formă hexagonală, a fost construită din zidărie.
In primul asediu otoman al Vienei, din anul 1529, vârful turnului a fost distrus. A fost reconstruit în jurul anului 1633. In al doilea asediu otoman, din anul 1683, întregul turn a fost distrus. La reconstruire, vârful distrus al turnului a fost înlocuit cu un acoperiș plat (după cum s-a mai amintit).
Biserica a fost numită Santa Maria Maggiore (Sfanta Maria cea Mare) după basilica papală Santa Maria Maggiore din Roma.
Din 3 iunie 1784, Minoritenkirche a devenit definitiv proprietatea Congregației Italiene. După numai doi ani, la 16 aprilie 1786, biserica a fost consacrată, find denumită și biserica Madonna della Neve (biserica Maicii Domnului a Zăpezii) sau Biserica Națională Italiană a Maicii Domnului a Zăpezii, denumire care s-a păstrat până în prezent.
Anii războaielor napoleoniene au constituit o perioada dificilă pentru biserică. Astfel, lăcașul sfânt a fost folosit ca depozit de fân, de diferite echipamente și depozit de mâncare.
Două treimi din podea a fost spartă de rostogolirea butoaielor și de roțile caruțelor. In mijlocul bisericii s-a format o groapă foarte mare, asemănătoare unui șanț.
Pe 18 aprilie 1810 biserica a fost înapoiată minoriților.
Ultimele modificări majore au avut loc în jurul anului 1900, când piețele Minoritenplatz, Ballhausplatz (din fața aripii Amalienhof din Hofburg) și Heldenplatz au fost reamenajate. Atunci au fost create anexele neo-gotice care sunt spațiile Congregației Italiene.
Vizitatorul poate să admire un număr de lucrări de artă ce au îmbogățit interiorul bisericii de-a lungul timpului. Printre acestea se pot enumera:
- Mozaicul "Cina cea de taină", care este o copie după pictura murală a lui Leonardo da Vinci (1452–1519) și se află situat pe peretele de nord al bisericii. Mozaicul a fost realizat de artistul roman Giacomo Raffaelli, la cerea lui Napoleon, în anul 1809. Mozaicul a fost terminat după detronarea lui Napoleon. A fost realizat pe 12 plăci. Are o lungime de peste 9 metri și o înălțime de aproape 4,5 metri, cântărind 20 tone și a fost realizat în opt ani.
Impăratul Francisc al II-lea al Austriei l-a cumpărat, dorind să-l instaleze în palatul Belvedere din Viena. Dar, mozaicul a fost prea mare pentru a putea fi montat în acel palat. Ca urmare, el a fost instalat pe peretele de nord al bisericii, loc unde poate fi admirat și în prezent. Lucrarea, executată minuțios și în culori vii atrage privirile de la primii pași făcuți în marea navă a bisericii.
Cina cea de Taină, pictată, între 1495-1497, pe peretele reflectoriului mănăstirii dominicane Santa Maria della Grazie, din Milano, a fost încă de la început un punct de referință pentru pictura Renașterii, sursă de inspirație pentru alți pictori încă din timpul vieții maestrului.
- Monumentul lui Pietro Metastasio a fost realizat în anul 1855 de Lucardi. Pietro Antonio Domenico Trapassi, cunoscut sub pseudonimul Metastasio, (1698–1782) a fost un poet si libretist italian, fiind considerat cel mai important scriitor de operă seria libretti. Pe monument, în relieful central, este reprezentat papa Pius al VI-lea binecuvântându-l pe poetul Metastasio aflat pe moarte. In spate se află compozitorul Salieri, urmat de Mozart, în timp ce Haydn privește către papă.
- Madonna -  sculptură din marmură de Carrara realizată de Antonio Gamberelli (1427 – c. 1478/1481), numit și Antonio Rossellino după culoarea părului său.
- Canonizarea Sfântului Ioan Nepomuck, pictură realizată de Bartolomeo Altomonte
- Fundarea mănăstirii Klosteneuburg, pictură realizată de Martino Altomonte
- Figura Sfântului Francisc din Assisi, realizată de un pictor necunoscut din sec.al 16-lea.
- Sfânta Familie, pictură realizată de Hautzinger
- Tragedia de ciumă, pictură realizată de Steiner
- Sfântul Benedict și Miracolul de Sfântului Nicolae, pictură realizată de Daniel Gran
La exterior, întreaga clădire urmează modelul arhitecturii franceze de Catedraleă . Maeștrii constructori sunt necunoscuți. Cu toate acestea, este atribuită cu nesiguranță lui Jacobus Parisiensis, Fra Giacomo din Paris, care a fost confesorul ducelui Albrecht al II-lea. Portalul urmează un model francez, rar pentru Austria, iar  timpanul este împărțit de impacturi de cerc în trei domenii, prin care în câmpul din mijloc, este reprezentat Christos pe o cruce ramură. Pe partea stângă, este reprezentată Maria Magdalena și alte figuri feminine. Pe dreapta, Ioan Evanghelistul, Longinus soldat, și alte figuri masculine. Se disting ultraperiferic figuri feminine și masculine care ar putea reprezenta pe ducele Albrecht al II-lea și soția lui Johanna de Pfirt, mai ales din moment ce figura de sex masculin pare să poarte o pălărie ducală. Figurile sunt foarte elegante și fin reprezentate. Poate fi, probabil, o influență franceză, și, în același timp, o caracteristică importantă de stil al Minoritenwerkstatt, care datează până în jur de 1360.
In cursul noii dedicări s-au făcut numeroase modificări de către Johann Ferdinand von Hetzendorf Hohenberg , care au avut ca scop în special îndepărtarea adaosurilor de baroc pe interior. Cu toate acestea, nu s-a atins rezultatul final "Regotisierung", așa cum acest lucru a fost numit mai frecvent, din moment ce unele elemente ale clădirii gothice au fost eliminate, în special, corul Ludwig.
In următoarele secole, biserica a rămas într-o mare măsură neschimbată, în afară de faptul în diferite războaie, turnul a suferit pagube de mai multe ori. Pe la 1900, au avut loc ultimele modificări majore, în special, construcția cortului împărtășaniei Sakramentshäuschens. In cursul construirii metroului subteran, la sfârșitul anilor 1980, s-au găsit zidurile de fundație ale capelei Ludwig, care sunt stabilite acum printr-un traseu pe locul unde s-au găsit.
In interior, ca în cazul tuturor bisericilor medievale și la Minoritenkirche s-au operat schimbări importante pe timpul primelor domnii ale Habsburgilor. Una a fost capela construită de Blanche de Valois, în 1328, bunicului său Ludovic cel Sfânt al Franței, capelă de care s-a amintit. Situația sa exterioară a fost schimbată în jurul anului 1340. O altă schimbare a vizat combinarea capelei Ludwig cu nava într-o sală de biserică cu două coruri. In naos, au fost adăugate coloane noi, iar un nou portal au fost construit în vest.
Capela Sfântul Anton de Padova a fost realizată cu un altar baroc din marmură policromă și o fereastră de sticlă din sec.al 17-lea.
Zidurile au fost acoperite cu fresce ce evocă stemele familiilor aristocratice austriece care fie au contribuit la construcția bisericii, sau au avut membri îngropați aici..
Altarul neo-gotic a fost realizat de Ferdinand Hohenberg. Este o inspirație a altarului dela Madonna Neve (Madona de zăpadă), venerat în Biserica Santa Maria Maggiore din Roma (copie de Christoph Unterberger). Acesta este înconjurat, la stânga, de statuile lui Ottokar al II-lea de Boemia și Sfântul Ioan Botezătorul și, la dreapta, de statuile Sfântul Ioan Evanghelistul și Leopold Slăvitul.
Biserica a fost subiectul unei acuarele pictate de  Adolf Hitler în 1910.
Secession
Secesiunea vieneză (în limba germană: Wiener Secession) a fost o mișcare artistică apărută în 1897 la Viena, după modelul "Secesiunii müncheneze" (Münchner Sezession, 1892) și scurt timp înainte de "Secesiunea berlineză" (Berliner Sezession, 1898). Mișcarea a reunit mai ales artiști plastici, pictori, graficieni și arhitecți, care s-au rupt de tradiția istoristă, dominantă în vremea respectivă în Europa și America de Nord, de unde numele de Secession.
Termenul de "secesiune", o variantă germană a curentului "Art Nouveau" apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului 20, s-a aplicat în cercurile artistice tuturor eforturilor de desprindere (în latină: secessio = separare, scindare) din vechile tipare, căutându-se căi de combatere a sărăcirii și uniformizării comportate de standardele producției industriale.
Secesiunea debutează în Germania în 1892, deschizând seria dizidenților față de arta academistă promovată de "Asociația artistică din München" (Münchener Künstlergenossenschaft). Din această mișcare făceau parte Franz von StuckFritz von UhdeWilhelm TrübnerArnold Böcklin ș.a., care s-au reunit în jurul revistei "Die Jugend" ("Tineretul"), de unde numele de "Jugendstil", răspândit în țările de limbă germană, până la puternica afirmare a stilului expresionist în preajma primului război mondial.
Secesiunea vieneză a luat ființă la 3 aprilie 1897, în jurul lui Gustav Klimt (primul președinte al Uniunii), Joseph Maria Olbrich și Josef Hoffmann, la care au aderat și Koloman MoserJosef EngelhartOtto Wagner ș.a. Asociația și-a construit, în 1898, un palat propriu după planurile lui J. M. Olbrich, care găzduia expoziții internaționale, a editat revista "Ver Sacrum" (1898-1903), a fondat "Atelierele vieneze" (Wiener Werkstätte) în 1903, ce au devenit un centru al design-ului european pe distanță a trei decenii. In expozițiile organizate, publicul vienez a luat contact cu pictura franceză modernă, în special cu operele impresioniștilor.
Scopurile secesiunii vieneze erau:
- reunirea forțelor creatoare din întraga țară
- instaurarea de contacte cu artiștii străini
- schimb internațional de idei
- să dea impuls artelor aplicate
- opunerea unei noi expresii artistice veritabile față de arta învechită a saloanelor oficiale vieneze.
De o mare popularitate s-a bucurat a XIV-a Expoziție a secesiunii din anul 1902, dedicată lui Ludwig van Beethoven, organizată de Josef Hoffmann. In centru se afla o statuie a compozitorului realizată de Max Klinger, încojurată de "Frizele Beethoven", operă a lui Gustav Klimt.
Clădirea Secession din Viena este una dintre cele mai renumite și originale clădiri Jugendstil din Europa. In 1898 Joseph Olbrich a solicitat de la primărie un teren pe care a ridicat o clădire expozițională în Jugendstil. Cupola, placată cu foiță de aur reprezintă simbolul mișcării artistice. Construcția, cu superba “varză de aur” se remarcă și astăzi din departare și a fost folosită încă de la început ca spațiu expozițional pentru artiști precum pictorul Gustav Klimt. Ea se află în imediata vecinătate a pieții Naschtmark (cea mai mare piață vieneză în aer liber care, la sfârșit de săptămână, se transformă parțial în târg de vechituri), iar cei care își fac răgazul să intre la subsol, pot admira “Friza Beethoven”, pictura închinată comemorarii compozitorului, din anul 1902. Pictura este lungă de 34 de metri și  o înălțime de doi metri. Este semnată de Gustav Klimt, și reprezintă interpretarea vizuală a celebrei opere clasice, Simfonia a 9-a, și interpretarea sa din operele lui Richard Wagner.
Nu numai contemporanii au fost impresionaţi de această lucrare. Ecoul acestei opere reverberează până în zilele noastre. Intenţia iniţială a fost ca acest ciclu să fie demontat după închiderea expoziţiei. Apoi friza a fost cumpărată de un colecţionar şi în 1903 a fost demontată de pe perete în şapte părţi. Republica Austria a achiziţionat în 1973 această operă valoroasă, a restaurat-o și în 1986 a expus-o publicului larg la Secession, într-o sală special amenajată pentru acest exponat. Ca şi în timpul lui Klimt, Secession prezintă arta contemporană. și în zilele noastre în diverse expoziţii. 
Etajele găzduiesc expoziții temporare ale artiștilor contemporani. Arhitecții care au desăvârșit acest edificiu sunt Otto Wagner și Josef Hoffmann, cărora li se datorează cele mai frumoase clădiri realizate în acest stil arhitectonic. 
Cu timpul unitatea de vederi a membrilor grupului secesionist a început să se destrame. In 1902, unii artiști au considerat că revista "Ver Sacrum" era prea cosmopolită, împiedicând identitatea artistică vieneză, și au înființat fundația "Wiener Hagenbud".
În 1905, nemulțumit de tendințele unor artiști, Gustav Klimt formează o "secesiune în secesiune", constituind o "Klimtgruppe", la care aderă, printre alții, pictorul Koloman Moser și arhitectul Josef Hoffman, care construiește pentru acest grup "Galeria Kunstschau".
Artiștii din "Secesiune" au practicat, în general, un anume stil geometric, care a contribuit la cristalizarea direcției raționalisto-funcționaliste (International Style). Klimt i-a influențat pe pictorii expresioniști Egon Schiele și Oskar Kokoschka.
De la Viena, mișcarea secesionistă s-a răspândit și în alte provincii ale imperiului austro-ungar. In Transilvania, clădiri în stil secesionist pot fi întâlnite la Cluj (Palatele Berde și Elian), Târgu-Mureș (vezi: Palatul Culturii), Turda (vezi: Case în stil Secession din Turda),Timișoara (Baia Publică Neptun), Arad etc.
Interesant de menționat este și faptul că pe trotuar, într-un mic intrând, lângă clădirea Secession se află un foarte deosebit monument de volum remarcabil. Este vorba de triumvirul Marcus Antonius tolănit cu dezinvoltură într-nu car de luptă tras de doi lei. Monumentul are la bază legenda că în timpul pe când deținea vârful de putere, la Roma, s-ar fi plimbat prin oraș cu un astfel de atelaj insolit.
Clădirea Secession a fost deteriorată în timpul războiului şi jefuită de bogăţiile ei de ruși, în 1945. A fost restaurată şi redeschisă în 1964.
In 1986 a fost reconstruită, creind posibilitatea ca în clădire să se desfăşoare manifestări muzicale, de teatru şi prezentări video.
Ghirlandele din frunze de laur decorează și însuflețesc faţada, iar măştile celor 3 gorgone domină intrarea, simbolizând cele 3 forme ale artei: arhitectură,sculptură şi pictură. Deasupra intrării se află un motto al secesioniştilor:”Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit”

Palatul Belvedere
Pentru a vorbi corect despre acest obiectiv minunat al Vienei, nu trebuie amintit numai Palatul Belvedere, ci Domeniul Belvedere, pentru că în realitate Belvedere este un complex arhitectural format din două palate (Oberes Belvedere și Unteres Belvedere), alături de care se regăsesc câteva clădiri anexe (Orangeria și Grajdurile Palatului) și o minunată suprafață de grădini în stil baroc.
Construit în stil baroc, complexul Belvedere a fost gândit ca reședință de vară a Printului Eugeniu de Savoia. El a fost ridicat într-o perioada de avânt a imperiului, o perioada în care întreaga Vienă a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, o perioadă care a urmat încheierii cu succes a războaielor cu turcii (operațiunile principale și victoriile decisive fiind legate de numele ilustrului aristocrat menționat mai sus, proprietarul și creatorul palatelor Belvedere).
Prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736) a rămas în istorie drept unul dintre cei mai faimoși comandanți militari din Europa, atingând cele mai înalte funcții și demnități la Curtea Imperială austriacă. Nascut la Paris, prințul a crescut la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Deși inițial se îndrepta spre o carieră clericală,datorita unui fizic precar, la 19 ani a ales cariera militară, dar a fost refuzat să servească în armata franceză.  Reacționând rapid, Prințul Eugeniu s-a mutat la Viena și și-a transferat loialitatea către Casa de Habsburg. Așa a început o filă glorioasă de istorie legată de un om care a servit aproape șase decenii sub trei împărați austrieci (Leopold I, Joseph I și Carol VI). Numele său apare mai întâi legat de luptele din 1683, de la Asediul Vienei, apoi este întânit în Războiul Sfintei Ligi  și în Războiul de 9 ani (alături de vărul său, Ducele de Savoia). Faima la nivel european și-a câștigat-o definitiv după victoria decisivă asupra turcilor în bătălia de la Zenta (1697). Prințul Eugeniu a fost implicat și în Războiul de Succesiune Spaniolă, a fost comandant al forțelor imperiale în nordul Italiei (Batalia de la Torino - 1706), precum și în următorul război Turco-Austriac (Petrovaradin - 1716 și bătălia de la Belgrad - 1717). In esență se poate spune că este vorba despre cel mai glorios și de succes comandant militar care a servit dinastia de Habsburg, iar loialitatea și performanțele sale au fost corect și generos răsplătite de împărații pe care i-a slujit.
Fiind un demnitar și un comandant militar de succes, prințului Eugeniu de Savoia nu i-au lipsit mijloacele materiale (dimpotrivă, le-a avut din abundență) cu care să-și finanțeze pasiunea pentru artă și pentru frumos. A lucrat cu mari arhitecți și mari artiști, iar principalele repere constructive legate de numele său includ Stadtpalais din Viena (reședința sa de iarnă), complexul Belvedere (reședința de vară), Schlosshof (palat situat între Dunare și Morava, cumpărat ulterior de Maria Theresia) sau Palatul Rackeve aflat pe o insuliță la sud de Budapesta. A finanțat scriitori însemnați, precum Jean-Baptiste Rousseau și Montesquieu, iar biblioteca sa privată din Stadtpalais era una renumită, numărând peste 15.000 de cărți, peste 230 de manuscrise și foarte multe alte tipărituri. 
Povestea domeniului Belvedere  a început în 1697 (la un an după ce demarase construcția Stadtpalais), când Eugeniu de Savoia a cumpărat terenul respectiv, aflat pe drumul principal spre Budapesta. Dacă pentru Stadtpalais, prințul Eugeniu îl angajase pe Johann Bernhard Fischer von Erlach, pentru Belvedere l-a ales pe arhitectul Johann Lukas von Hildebrandt. Se spune că prințul a fost un adevarat vizionar când a facut aceasta achizitie, la acea vreme zona respectiva fiind complet nedezvoltată. Se preta excelent pentru un proiect cu grădini extinse și cu destinație de reședință de vară.
Lucrarile au început cu ridicarea palatului Unteres Belvedere (cel din vale, care este mai mic și apare mai modest și au durat din 1712 până în 1716. Apoi, între 1717 și 1723 a fost ridicat celălalt palat, Oberes Belvedere (cel din deal, mult mai mare și mai impozant), pe un amplasament unde Eugeniu de Savoia intenționa inițial să construiască, așa cum chiar el spunea, "o Gloriette cu o splendidă priveliște asupra orașului". Intr-adevăr, chiar și astazi, perspectiva asupra Vienei din zona Oberes Belvedere este formidabilă, așa că ne putem lesne imagina cum era ea în sec.al, c 18-lea când capitala era mult mai puțin extinsă, când mult mai puține obstacole obturau vederea spre Stephansplatz și Innerstadt. De aceea numele dat domeniului a fost absolut meritat și sugestiv, Belvedere. Se spune că nu de puține ori, chiar împărații austrieci, al caror domeniu de la Schonbrunn eclipsa evident proprietatea prințului Eugeniu, îl invidiau pe acesta pentru perspectiva avută asupra Vienei și amplasamentul de la Belvedere.
Este recomandat ca vizita să înceapă de la Oberes Belvedere, coborând apoi prin zona de grădini și încheind la Unteres Belvedere (pentru a ieși mai aproape de zona centrală a orașului). Aceasta este succesiunea recomandabil de vizitare pentru că centrul principal al atracțiilor din domeniul Belvedere gravitează în jurul palatului Oberes Belevedere.
Interioarele constituie un ambient luxos și de excepție, adesea cu nimic mai prejos comparativ cu cele de la Curtea Imperială. Oberes Belvedere este un palat la nivel imperial, dacă se trece peste diferența de mărime. La nivel de detalii palatul princiar se ridică la înalțimea celor imperiale. Există la Oberes Belvedere o superbă Sală de Marmură. Alte puncte de reper speciale sunt Sala Terrena, Octogonul, Capela, sau Sala Carlone. Oberes Belvedere este o reședință fastuoasă, construită astfel pentru că. în principal, avea rol de reprezentare, de primire a unor oaspeți importanți de către Printul Eugeniu de Savoia. După moartea sa, începând cu ultimul sfert al sec.al 18-lea, clădirea a servit drept galerie imperială de picturi, vizionarea fiind accesibila publicului începând din 1776.
In mod evident, nu putea exista utilizare mai bună a spațiilor interioare de la Belvedere decât cea de galerie de artă. Oberes Belvedere găzduiește o impresionantă colecție de lucrări ale artiștilor austrieci, din evul mediu până în prezent, segmentată pe perioade și curente (artă medievală, artă baroc, romantism, Biedermeier, impresionism, Secesiune, expresionism, artă contemporană, etc). Aici sunt expuse o serie de picturi ale lui Klimt, printre care și celebra lucrare Sărutul, care este protejată, ca avuție națională într-o vitrină de sticlă, iar camera ei este supravegheată în mod special, cu mai mulți supraveghetori.
"Sărutul" – lui Klimt este practic un simbol vienez, foarte prezent pe suveniruri, în afise, materiale promotionale, etc. Din aceeași generație de creație mai sunt expuse tablouri de Egon Schiele, Oskar Kokoschka și alți pictori apreciați mult în Austria.
Grădinile domeniului Belvedere au fost proiectate de către arhitectul Dominique Girard. Pe un șablon de baroc francez, grădinile pornesc de jos, de la Unteres Belvedere și avansează într-un crescendo către majestuoasa construcție din partea opusă, situată și pe o înălțime, Oberes Belvedere. Conceptul urmărește regulile barocului, cu o axa centrală de simetrie, cu aranjamente de statui, partere de grădina, arbori, fântâni și cascade. Grădinile Belvedere nu sunt la fel de extinse ca la Schonbrunn, dar sunt suficient de mari pentru a da spațiu suficient creativității proiectantului.
Terenul în pantă pe care s-a ridicat domeniul a corespuns în mod ideal celor trei principii teoretice baroce ale arhitecturii de grădină: o vedere panoramică (dealul prezent și aici la Belvedere, ca și la Schonbrunn - Dealul Gloriettei), o scenă de fundal agreabilă și o perspectivă naturală. Se spune că grădinile au fost gândite pentru o subtilă glorificare a Prințului Eugeniu, terenul fiind modelat și amenajat pentru a ilustra drumul de la nivelul pamântenilor obisnuiți (Unteres Belvedere - în vale) spre Olimp-ul princiar, Oberes Belvedere (palatul principal din partea superioară a dealului). Prințul Eugeniu pare a fi un al doilea Apollo, sau Hercule în sugestiile mitologice regăsite în grădini.
Cele două fântâni cascadă sunt menite să amplifice efectul dat de diferența de nivel dintre Oberes și Unteres Belvedere. Impresionantă este cascada principală, cu frumoasa cadere de apă în trepte și bazinul străjuit de tritoni și nereide. Căderea de apă a celei de a doua cascade este mult mai modestă, fapt compensat poate de bazinul mare și sculpturile care îl înconjoară.
    Undeva în lateral există și o mică suprafață discretă - Grădinile private ale prințului (precum Privy Garten la Schonbrunn). Sare în ochi cu ușurință numărul mare de sculpturi împrăștiate pe aria grădinilor ( o caracteristică a barocului), reprezentări alegorice ale lunilor calendaristice, muze, scene de viață pastorală, creaturi mitice, vaze, dar și cele două sculpturi de sfinx care încadrează Oberes Belevedere.
Unteres Belvedere (palatul de jos), cronologic primul construit, este mai mic, mai modest, nu foarte impresionant la exterior. Dacă Oberes Belvedere avea drept principală destinație ocazii de reprezentare, întâlniri oficiale ale Prințului Eugeniu de Savoia, Unteres Belvedere avea rol rezidențial, găzduind și apartamentele private ale prințului. Poate ușor dezamăgitor la exterior, Unteres Belvedere compensează la interior printr-un decor luxos, de bun gust, cu săli demn de menționat: o altă Sală de Marmură, Cabinetul de Aur, Sala Grotescă, sau Galeria de Marmură. Și aici spațiile sunt folosite în scop muzeal, cu expoziții, care cuprind piese din colecția princiară, dar și alte expoziții tematice temporare. Printre exponatele valoroase, aici se găsește o colecție de grafică a lui Klimt. 
Palatul Belvedere este un exemplu de putere manifestată, nu de un monarh, ci de un membru din zona de vârf a aristocrației. Este un obiectiv ușor de atins, aflat în plin oraș și cu două intrari/ieșiri opozabile (una sus și alta jos) și demn de vizitat atât pentru partea de arhitectură, pentru interioarele speciale, pentru zona de grădini și cu siguranță, nu în ultimul rând, pentru colecțiile artistice expuse.

Piața Maria Theresia (Teresia)
Piața Maria-Theresia este un spațiu public de mare întindere din Viena, spațiu  care unește Ringstrasse (nord-est) cu Museumsquartier (sud-vest), un muzeu al artelor moderne, situate în fostele grajduri imperiale. Pe celelalte două laturi ale pieței sunt ridicate două clădiri identice, Muzeul Naturhistorisches (Muzeul de Istorie Naturala), spre vest și Muzeul Kunsthistorisches (Istorie Muzeul de Arta), spre est. Clădirile sunt aproape identice, cu excepția statuilor de pe fațadele lor. Fațada Naturhistorisches "are statui care descriu personificări din Africa, Asia, Europa și America. La Kunsthistorisches, fațada oferă statui de artiști europeni celebri, cum ar fi olandezul Bruegel, printre altele.
Cele două muzee importante și impresionante au fost construite în 1889. In centrul de pieței, cu vocație de grădină de agrement, se ridică un mare și înalt  monument reprezentând pe împărăteasa Maria Terezia. Muzeul de Artă Modernă din fostele grajduri imperiale, aflat la un capăt al pieței, dincolo de o arteră intens circulată, prezintă lucrări contemporane dintre care unele sunt controversate. Cele trei muzee sunt destinații populare pentru turisti.
Muzeul Kunsthistorisches conține numeroase lucrări celebre ale maeștrilor din toată Europa, cum ar fi Bruegel cel Bătrân (Turnul Babel), MantegnaAntonello da MessinaGiorgioneTizianVeroneseTintorettoHolbein cel TânărCranach cel Bătrân și Van der BarenDavid Teniers cel Tânăr, Velazquez Rubens, Van Dyck și alții. Mai deține și o vastă colecție de artă a lumii antice, colecția egipteană (Aegyptisches Sammlung), mumii, sarcofage, sculpturi în piatra, iar mormântul unui prinț egiptean, care a fost transportat la Viena și reasamblat pentru împăratul Franz Joseph I al Austriei. In muzeu există o încăpere specială, capitonată în culoare închisă și decorată cu multe vitrine adânci. Vitrinele expun obiecte minunate de aur descoperite în locații din Transilvania, fără a se specifica țara. In fața acestor exponate de excepție tresaltă inima oricărui roman.
Pe acoperișul casei scării sunt realizate fresce ale artistului austriac Gustav Klimt.
Naturhistorisches Museum adăpostește colecții de fluturi și de alte insecte, precum și o vastă colecție de alte animale conservate și împăiate, exemplele cele mai rare includ un cal Przewalskii, un pui de rinocer din Java, și unele rămășite dodo. De asemenea, este notabil și renumit microteatrul muzeului, care prezintă diapozitive cu organisme microscopice, și exponate care au fost trimise împăratului Franz Joseph de împăratul japonez drept cadou, și prima reprezentare umană a unei scene subacvatice făcută de observatori prin scufundări în clopot. Casa scării conține picturi ale împăratului Franz Joseph și pe împărăteasa Maria Tereza cu câinele ei de companie la plimbare, un câine în miniatură.

Monumentul Mariei Theresia (Teresia)
Franz Joseph este împăratul austriac care va ramâne în istorie și prin faptul că este monarhul care a schimbat radical, în bine, aspectul Vienei. Eliminând complet vechile fortificatii ale orașului, proiectul său a permis capitalei imperiale o extindere rapidă pe orizontală și a adăugat în peisajul urbanistic un mare bulevard cvasicircular, la nivelul arterelor similare din marile capitale europene. Ring-ul a fost elementul central al viziunii lui Franz Joseph și aici s-a ridicat într-o perioadă relativ scurtă o impresionantă serie de edificii arhitectonice care constituie și astăzi atracții turistice importante ale Vienei: Primaria, Parlamentul, Opera, cele doua muzee gemene (Kunsthistorisches și Naturhistorisches Muzeum) NHM si KHM, cladirea Bursei, Teatrul, Votivkirche si încă multe altele.
Proiectul celor două mari muzee vieneze este poate cel mai impresionant din tot ce a construit împăratul de-a lungul Ring-ului, măcar prin amploare și dimensiuni. Două clădiri identice, NHM si KHM, delimitează un spatiu larg, o piață de mari dimensiuni în centrul careia tronează un impresionant monument al Mariei Theresia. Impărăteasa a condus imperiul timp de 40 de ani, între 1740 si 1780, fiind o figura reprezentativă pentru monarhia de tip absolutist luminat. Maria Theresia a fost poate cel mai important conducator din dinastia de Habsburg, fiind inițiatoarea multor reforme în domenii precum finanțele, educația, sănătatea și chiar drepturile civile. Țelul său declarat a fost să revigoreze și să extindă puterea dinastiei, obiectiv pentru care nu a precupetit nici un efort și căruia i-a subordonat inclusiv propria familie. A avut 16 copii și cu o singură excepție (fiica preferată - Maria Christina) pentru toți a aranjat căsătorii politice avantajoase pentru Casa de Habsburg (una dintre fiicele sale a fost Maria Antoaneta, regină a Frantei, care va sfârșit ulterior tragic pe eșafod în perioada Revoluției Franceze). Soțul sau, Franz Stephan, a fost extrem de interesat de cultură și artă, inițiind și dezvoltând colecțiile casei imperiale pe baza cărora s-au fondat ulterior cele două mari muzee gemene.
Monumentul Mariei Theresia din piața ce îi poartă numele, situată între cele două muzee (Kunsthistorisches și Naturhistorisches) a fost gândit pentru a da imaginea măreției dinastiei de Habsburg. S-a dorit a fi un ornament urban cu adevărat grandios, la superlativ, ceva care să depășească orice alt monument ridicat la Viena. Finalizarea proiectului a durat 15 ani (1890-1905), iar finanțarea s-a facut din fonduri publice și nu din cele proprii casei imperiale. Discutând în moneda vremii, cheltuielile totale s-au ridicat la circa 800.000 de guldeni (spre comparație, monumentul ecvestru al Arhiducelui Carol, sau cel al prințului Eugen de Savoia din Heldenplatz au costat între 100-200.000 guldeni). Dimensiunile structurii sunt enorme, baza soclului fiind de circa 630 mp, iar înălțimea totală de aproape 20 de metri, din care doar statuia împărătesei are aproape 6 metri.
Monumentul conține 29 de personaje de sine stătătoare, statui sau reliefuri turnate din bronz. De pe tronul său împărăteasa este încadrată de statuile ecvestre a patru comandanți militari importanți, dar și de numeroși consilieri, ambasadori, oameni de știință ori de cultură. Greutatea totală a pieselor din bronz este de 44 de tone, doar statuia Mariei Theresia cântărind 11,5 tone. Și încă un lucru simbolic de remarcat, perimetrul monumentului este delimitat de 40 de piloni (care susțin lanțurile), număr egal cu cel al anilor de domnie ai împărătesei.

Naturhistorisches Museum 
Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie Naturală) este unul dintre cele mai mari și mai importante muzee de acest gen din Europa. Privind dinspre Ring spre monumentul Mariei Theresia el este situat în partea dreaptă (în stânga, simetric, se găsește celalalt mare muzeu – Kunsthistorisches Muzeum KHM). Clădirile ambelor muzee, foarte asemănătoare (diferă totuși detaliile decorative ale fațadelor), au fost ridicate simultan între 1872-1891 după planurile arhitectilor Gottfried Semper și Karl Freiherr von Hasenauer. Inaugurarea ambelor muzee s-a făcut tot simultan, însă cu doi ani înaintea finalizarii construcțiilor, în 1889. De reținut este și faptul ca organizarea expoziției permanente a NHM datează din 1876. Desigur, exponate noi au fost adăugate între timp, tehnica a evoluat și se regăsește în prezent aproape întreg arsenalul multimedia disponibil la îndemâna vizitatorilor, dar tematica celor 39 de săli de expunere (care acoperă - atenție... o suprafață de peste 8.700 mp !) a rămas aceeași.
Fațada muzeului este bogat decorată cu coloane ionice, frize, inscripții și sculpturi. Se regăsesc reprezentări alegorice ale continentelor, dar și numele unor mari personalități ale științei. In plus, spațiul întregii piețe dintre muzee este o minunată gradină, îngrijită impecabil, și totodată un loc unde turiștii pot întâlni multe dintre acele "statui vii", reprezentând diverse personaje legate de Viena, de curtea imperială ori de Austria. 
Remarcabila colecție a NHM numară în prezent peste 20 milioane de exponate inventariate și catalogate (după unele surse peste 25 milioane) și a fost inițiată în urma cu peste 250 de ani (se menționează ca moment inițial anul 1748) de către Franz Stephan von Lothringen, soțul Mariei Theresia, un aristocrat aplecat în  întreaga sa viață spre artă, cultură și știință. Desigur ca în primul rând a fost avut  în vedere universul viu, de la primele manifestari primitive ale vieții până la diversitatea uriașă de organisme vii existente în prezent ori de-a lungul erelor trecute. Muzeul se mândreste de exemplu cu una dintre cele mai complete colecții de insecte din lume, care oferă, se spune, posibilități extraordinare de cercetare pentru oamenii de știință din domeniu. Insa multe alte domenii științifice de interes sunt excelent acoperite la NHM, de la mineralogie, fosile, chiar artefacte istorice, până la o impresionantă colectie de meteoriți sau bijuterii ale casei imperiale.
Totdeauna există alaturi de colecția permanentă si expoziții temporare. 
Naturhistorisches Museum propune un spațiu de expunere împărțit pe două etaje, la care se adaugă un sector mai mic la subsol, dedicat lumii acvatice, un acvariu în miniatură. Desi mic (raportat la proporțiile muzeului), acest sector impresionează prin prezentare. 
Expoziția mineralogică impresionează. Printre altele aici se pot vedea toate genurile de pietre prețioase, sau semipretioase, în stare gemă sau prelucrată. Una dintre atractiile principale ale muzeului este cel mai mare topaz din lume, un bloc de 117 kg. Iar la loc de cinste se află bijuteriile comandate de Maria Theresia pentru soțul său Franz Stephan, bijuterii fabuloase care utilizează extensiv pietrele prețioase, alăturate în veritabile capodopere cromatice. Giuvaerul simbol al colecției este celebrul "Buchet de flori" comandat de împărăteasă, despre care se spune că include 761 de pietre prețioase de diferite genuri și încă 2102 diamante. Această bijuterie, alături de scheletul de dinozaur Diplodocus, și de topazul gigantic se numără printre exponatele cele mai apreciate ale muzeului.
Naturhistorisches Museum ca multe alte instituții similare, are și promovează un exponat cu adevarat unic și semnificativ.
Dacă ar fi să se facă o paralelă, ceea ce este Mona Lisa pentru Louvre este "Venus din Willendorf" pentru Naturhistorisches Museum. Micuța figurină de circa 10 cm este expusă într-o cameră obscură specială, ca într-un altar. Este poate formula potrivită (aceea de a fi singurul obiect și singurul punct luminat din încăpere) pentru a evidenția acest exponat, care altfel poate parea prea puțin semnificativ. De ce este importantă "Venus din Willendorf"? Pentru că are circa 25.000 de ani vechime și este considerată drept (probabil) cea mai veche reprezentare artistică a formei umane (deși lucrurile sunt încă și azi controversate). Micuțul sătuc Willendorf ajuns în atenția întregii lumi prin această figurină din calcar, mare cât un deget, se află aproape de Krems.
Câteva săli sunt dedicate lumii fosilelor, remarcându-se aici câteva schelete complete de dinozauri. Un schelet de Diplodocus, cel mai lung vertebrat terestru care a trait vreodată (dar care este de fapt o replică a unei descoperiri din Wyoming, SUA), alături de alte schelete de "pui" de dinozauri constituie o atracție pentru cei mici. Se spune însă că adevărta valoare a colecției de fosile constă în faptul ca aici se găsesc mărturii unice în lume privind anumite specii dispărute în urma extincțiilor succesive înregistrate de-a lungul timpului.  
La NHM se trăiește un sentiment inedit, vizitatorul parca nu se află într-un muzeu clasic, ci într-un loc special, într-un fel de sanctuar. Interioarele muzeului sunt (la fel ca la KHM si la Neue Burg) fabuloase și cred că pot produce la fel de multă încântare ca și exponatele însăși. Pășind în interior la NHM se pătrunde de fapt într-un veritabil palat, într-un spațiu decorat artistic cu adevărat pe măsura dinastiei imperiale. Holul de la intrare cu a sa cupolă circulară poate că nu face să se anticipeze ceea ce se descoperă ulterior în casa scărilor, în calea de acces spre etajul superior. Aici arhitecții au conceput o adevărată explozie de fast, de opulență și strălucire. Clădirea în stil neorenascentist poate părea greoaie din exterior, însă interioarele sunt impresionante. Marmură, picturi, frize, coloane, fresce, reprezentări sculpturale ale unor mari exploratori sau oameni de știință. Toate acestea sunt adunate în holul principal. Cuvintele pălesc în fața imaginilor vizuale. Naturhistorisches Museum este mai mult decât un muzeu, este într-un anume fel un adevarat templu. Și ce poate fi atunci mai potrivit decât motto-ul  drept loc în care "Știința întâlnește Arta".
Etajul superior propune o trecere în revista a regnului animal, de la cele mai mici vietuitoare, pâna la mamifere. Exista o sală unde se pot vedea la microscop diverse microorganisme, ori viermi și paraziți de mici dimensiuni. Intr-o sală alaturată se proiectează permanent documentare în tehnologie 3D. O expoziție temporară era realizată într-o manieră mai putin tradițională, fiind reconstituită înclusiv cabina lui Darwin de pe corabia cu care a călătorit  în expediția sa revoluționară. In rest, ar fi poate de remarcat că NHM este locul unde printre sutele de exponate de păsări sau mamifere împăiate expuse se pot vedea și exemplare ale unor specii care astăzi nu mai există (de exemplu câteva specii de păsări din Oceania astăzi dispărute aduse de expeditiile stiintifice austriece).

Kärnterstrasse
Cea mai elegantă stradă pentru cumpărături din Viena duce de la Stephanplatz la Staatsoper pe Ring și se sfârsește la Karlsplatz.
Secolul al 19-lea a conscrat această stradă drept strada comercială prezentă. Doar câteva dintre clădirile nobile, din acel moment, nu au fost distruse în timpul celui de al Doilea Război mondial. 
Incă din 1974 a devenit o zonă pietonală similară Walfischgasse, cu plante în sacsii mari, cu zone de odihnă pentru pietoni, cu cafenele, magazine tradiționale și la modă, buticuri elegante și spații de cumpărături aglomerate. Actuala stradă a fost proiectată conform planurilor arhitecților Windbrechtinger și Holzbauer.
Spre deosebire de străzile din apropiere, Kärtner Strasse, cunoscută încă din 1257 sub numele de „Strata Carinthianorum” și lărgită în anii 1970, are foarte puține clădiri istorice, majoritatea din sec.al 18-lea, inclusiv cele de la Nr. 4, 6 și 17 cu fațade foarte interesante. Doar Biserica Malteză păstrează încă câteva trăsături datând din 1265. In interior se găsesc numeroase scuturi ale cavalerilor de Malta, precum și un monument de stuc din 1806 cu figuri turcești pe ambele părți în memoria lui Jean de la Valette, Marele Maestru care a aparat Malta de turci in 1565. 
Cea mai veche cladire este Palatul Esterházy (nr. 41), clădit în 1698, care găzduiește extravaganta casă de modă Adlmüller, de unde înalta societate vieneză își achiziționează hainele. 
Spre Operă zona pietonală începe exact din colț cu Hotel Sacher. Clădirea hotelului a fost ridicată ca un palat renascentist și a fost achiziționată de fiul inventatorul tortului de ciocolată, Sachertorte, Franz Sacher în anul 1876. Astăzi, hotelul aparține familiei Gürtler, familie care este un lider al hotelurilor din lume. Camerele care sunt denumite după opere și au fot adesea folosite de oaspeți proeminenți. In cafeneaua Sacher se poate savura o bucată dintr-un Sachertorte original, dar puteți cumpăra, de asemenea, un tort, care este ambalat într-o cutie de lemn nobil ca un suvenir celebru din Viena.
Câțiva pași mai departe se poate vedea palatul Esterházy care adăpostește în camerele sale istorice o ramură a Casinoului Austria
Magazinul -Steffl- (nr. 19) oferă o gamă largă de produse de designer și produse cosmetice de marcă. Cu un lift panoramic se poate ajunge la cafeneaua și restaurantul elegant Sky-Bar. 
In apropiere se afla magazine vestimentare cu haine create de designeri faimoși precum Jil Sander, Christian Dior, Pierre Cardin, Emanuel Ungaro, Burberrys, Daks și Fiorucci, cu preturi pe masură. Costumele traditionale folk, rochiile de seară, moda recentă și articole sport, toate sunt reprezentate. La nr. 26, magazinul „J.&L. Lobmeyr”, de portelanuri si sticlă, are un muzeu de sticlă la etajul superior care este deschis in timpul orelor de vânzări. Oficiul de Turism Vienez isi are sediul la nr. 38. O pauză relaxantă de la cumparaturi poate fi petrecută în imprejurimile elegante ale cafenelei legendarului Hotel Sacher pe coltul cu Philharmonikerstrasse, unde poate fi gustată o felie din faimosul Sachertorte.
Numeroase magazine vând suveniruri despre Mozart, mai ales celebrul Mozartkugeln, care este o pralină făcută în principal din ciocolată, marțipan și nuga. Motivul pentru care se amintește de Mozart este acela că în clădirea magazinului universal Steffl, a murit celebrul compozitor austriac în anul 1791.
Printre multe magazine emblematice reprezentative în Kärtner Strasse este unul dedicat cristalului Swarovski (nr. 24). La etajul trei există o prezentare impresionantă a gamei largi și strălucitoare a sortimentului Swarovski.
Este recomandată, de asemenea, o plimbare prin strduțele din jur. La adresa Himmelpfortgasse 4-8 puteți găsi palatul de iarnă al Prințului Eugeniu de Savoia, în care acesta a murit în anul 1736. Clădirea cu o fațadă impresionantă și uși generoase decorate este astăzi locația Ministerului Federal al Finanțelor.
La Stephanplatz, Kertner Strasse se intersectează cu la fel de renumita și luxoasa stradă Graben, largă cât o piață, pe care se găsesc mai multe restaurante și cofetării ce au vara și extinderi externe.
Numeroase magazine vând suveniruri despre Mozart, mai ales celebrul Mozartkugeln, care este o pralină făcută în principal din ciocolată, marțipan și nuga. Motivul pentru care se amintește de Mozart este acela că în clădirea magazinului universal Steffl, a murit celebrul compozitor austriac în anul 1791.
Printre multe magazine emblematice reprezentative în Kärntner Strasse este unul dedicat cristalului Swarovski (nr. 24). La etajul trei există o prezentare impresionantă a gamei largi și strălucitoare a sortimentului Swarovski.
Este recomandată, de asemenea, o plimbare prin strduțele din jur. La adresa Himmelpfortgasse 4-8 puteți găsi palatul de iarnă al Prințului Eugen de Savoia, în care acesta a murit în anul 1736. Clădirea cu o fațadă impresionantă și uși generoase decorate este astăzi locația Ministerului Federal al Finanțelor, după cum s-a spus.

Schatzkammer 
Hofburgul vienez este simbolul puterii absolute, bogăţiei şi prestanţei dinastiei Habsburgilor. Cuvântul Hofburg înseamnă cetate, citadelă, bastion. Această construcţie impunătoare ridicată de Habsburgi în inima Vienei, a fost cu intermitenţe începând din sec. XIII, reşedinţa domnitorilor Austriei, apoi a împăraţilor Marelui Imperiu Roman de naţiune germană, până la desfinţarea acestuia în1806, iar de atunci a împăraţilor austrieci până în 1918 când Austria a căpătat statutul de Republică federală. În prezent el adăposteşte cancelaria preşedintelui republicii.
Hofburgul a fost unul dintre locurile unde s-a scris o mare parte a istoriei Europei. Construcţia sa se întinde pe o perioadă de aproape şapte secole, de-a lungul domniei dinastiei de Habsburg şi are aspectul de „oraş în oraş” ce ne sugerează Kremlinul Moskovei, Oraşul Interzis din Peking sau Simbolul sfânt al Thailandei -Wat Pra Keo. 
Astăzi, complexul Hofburgului adăposteşte printre altele şi renumita „Schatzkammer” adică Camerele tezaurului - alcătuite din 25 de încăperi, unde alături de obiectele religioase, mai sunt expuse inestimabile comori, fiind unul dintre cele mai importante tezaure de valoare universală, semnele turnate în aur ale puterii unei dinastii ce timp de aproape 700 de ani a avut un rol determinant în istoria Europei.
Unul din cele mai vechi, mai spectaculoase și mai valoroase comori europene este Tezaurul imperial din Viena. In palatul împăraților habsburgi, Hofburg, se află câteva colecții muzealee remarcabile, precum colecția de arme si armuri, una din cele mai mari din lume, muzeul instrumentelor musicale și muzel Efes. La subsol, în vechiul Hofburg se află tezaurul (Schatzkammer).
Acolo se pastrează insemnele imperiale (Imperial Regalia - Reichskleinodien) ale Sfantului Imperiu Roman (SACRUM IMPERIUM ROMANUM).
Sfântul Imperiu a fost o uniune de teritorii din Europa Centrală din evul mediu timpuriu până catre epoca modernă. In epocile de maximă întindere Imperiul a cuprins teritorii din nordul Italiei, Germania, Austria, Elvetia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Liechtenstein, Franța, Cehia, Slovenia și Polonia. Primul sfânt împarat al Imperiului a fost Otto I-ul, în 962. Ultimul a fost Francisc al II-lea care a abdicat și a dizolvat Imperiul in 1806, la Viena, în timpul războaielor napoleoniene.
In camera tezaurului de la Palatul Hofburg se păstrează de fapt doua tezaure ce reprezintă însemnele imperiale. Unul este cel numit "Nuremberger kleinodien" (bijuteriile de la Nuremberg), deoarece intre 1424 -1796 au fost păstrate in acest oraș din Bavaria. Până în 1424 însemnele imperiale au fost păstrate in diverse castele sau mănăstiri din Germania.
Acest grup include coroana imperială, părţi ale veșmintelor de încoronare ( Krönungsornat), globul crucifer (Reichsapfel), spadele de ceremonie (Reichsschwerts), crucea imperială (Reichskreuz), Sfânta Lance, precum și alte relicve .
Al doilea "lot" al tezaurului este cel ce provine de la Aachen (Aachener Kleinodien), unde s-a aflat până la 1794. Acesta cuprinde asa numita "sabie a lui Carol cel Mare", în fapt o sabie de tip asiatic, probabil maghiară din veacul al 10-lea, Evangheliarul Imperial (Krönungsevangeliar) și Desaga-Raclă a Sfântului. Stefan (Stephansbursa).
Coroana sfinților împărați germani, este una din cele mai vechi coroane din Europa. A fost lucrată probabil în veacul al 10-lea, în Germania. Aspectul arhaic este dat de prelucrarea primitivă a nestematelor (în număr de 144 și tot atâtea perle), de forma octogonală și de iconițele realizate în tehnica cloissone, cu smalțuri colorate, de influență bizantină.
Este ea cea mai reprezentativă piesă a tezaurului, care atestă suveranitatea timp de peste 1000 de ani a domnitorilor de origină germană în Europa.  Ea este făcută din aur masiv, bogat ornamentată cu perle şi pietre prețioase şi are forma octogonală, ce derivă din ideia biblică a „Jerusalimului ceresc”. Personajele aflate pe cele patru fațete realizate din email, simbolizează virtuțile unui bun împărat şi anume: Christos = modestie; Isaia = viață lungă; David = dreptate şi justețe şi Solomon = înțelepciune. Cele 12 pietre prețioase aflate sub cruce au mai multe semnificații: cei 12 apostoli, seminția Israelului precum şi cei 12 fii a lui Jakob. Coroana a fost realizată în Germania, pentru încoronarea împăratului Otto I cel Mare (962) de către papa Ioan al XII-lea. De atunci şi până în 1602 a fost purtată de toți împărații Sfântului Imperiu Roman. După această dată ea a fost folosită doar la ceremoniile încoronării. 
Alături de coroană se păstrează două spade de ceremonie, remarcabil de bine păstrate. Impresionează gândul ca au fost ținute în mână la încoronare de toți împărații germani, iar lamele sunt lucioase și lustruite de parcă ar fi fost realizate ieri.
Cea mai veche spadă (Spada Imperială numită și a Sf. Mauritius-Moritz) are o teacă de aur decorată cu ornamente în cloissone și reliefuri ale unor împărați germani, primul fiind Carol cel Mare (768-814), iar ultimul Henric al III-lea (1039-1056), în timpul căruia, probabil a fost făcută. Cea de-a doua spadă (Spada de ceremonie - Zeremonienschwer) este ceva mai nouă, din sec.al 13-lea și a fost facută la Palermo pentru încoronarea împăratului Frederick II, în 1220.
In 1602 Rudolf II a comandat bijutierului său personal din Praga, o nouă coroană din aur, bogat împodobită cu 8 diamante, rubine şi perle, având în vârf un safir, coroană reprezentată în majoritatea tablourilor şi frescelor evului mediu. Cele 8 diamante au o semnificație alegorică şi mistică. 8 reprezintă numărul sfânt al biblicului Jerusalem, iar diamantul este simbolul lui Christos, stăpânul neînvins al împărăției cerului și pământului.
Pe cele patru fațete din aur masiv, reliefuri minuțios realizate reprezintă pe Rudolf II în postură de Comandant suprem-învingător al turcilor, precum şi încoronările lui din Frankfurt (ca împărat al Sfântului Imperiu), din Bratislava şi Praga (ca rege al Ungariei și Bohemiei). 
Coroana lui Rudolf II a devenit din 1804 coroana tuturor împăraților Austriei, dar nu a fost niciodată purtată la încoronări. 
Crucea cea mare este un relicvar. Are un interior de lemn în care sunt păstrate bucatele din lemnul Sfintei Cruci (una din nenumaratele "adevăratei Sfinte Cruci"), Sfânta Lance cât și alte relicve. Este deosebit de bogat împodobită cu perle și nestemate. A fost realizată în vremea împăratului Konrad al II-lea, între anii 1025-1030.
Globul crucifer nu a fost singurul de acest tip ce a existat în acest tezaur. La Nuremberg au mai existat două care s-au pierdut. Globul crucifer era unul din insignele cele mai importante ale unui monarh în evul mediu.
Acesta este un alt obiect important care a fost adăugat ulterior recuzitei festive imperiale este Globul imperial făcut la Praga în 1612, sub împăratul Mathias (1552-1612) fratele lui Rudolf II (1557-1619).  El este lucrat din aur masiv, împodobit cu diamante, rubine, safire şi perle, iar înălțimea lui este de 26,3 cm. Semnificația este alegorică și în privința ei părerile diferă: împăratul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ sau, mai puternic decât un împărat este puterea credinței creștine.
Sfânta Lance, numită și Lancea Sfântului Mauritius, este piesa cea mai veche dintre artefactele ce reprezentau insignele (Reichskleinodien sau Imperial Regalia) împaraților germani. Se păstra într-o cavitate a Crucii relicvar.
Conform unei legende a aparținut Sfântului Mauritius, iar altei legende, cu mare priză la public, ar fi fost chiar lancea lui Longinus, cel ce l-a împuns pe Christos între coaste. In evul mediu au existat cel putin 4 "adevărate" lanci cu care a fost impuns Iisus. In realitate, conform ultimelor studii, atât de istorie cât și metalurgice, lancea este din veacul al 7-lea, de origine francă, sau longobardă și a fost inițial o lance port-stindard. In cursul istoriei lancea a fost ruptă și legată cu sârmă de argint.
Punctul de rupere a fost acoperit cu fier, argint și cu tablă de aur. De altfel se pare că există un cui de fier în interiorul lăncii, cui ce ar proveni de la Răstignire. Mii de pelerini au vizitat-o la Nuremberg și la Praga unde s-a aflat o perioadă.
Legendele și "istoriile" moderne postbelice sunt numeroase și prezentate în stilul "Codul lui da Vinci", fiindcă subiectul se vinde bine. Mai ales că însuși Hitler a fost fascinat de lance și a luat-o de la Viena la Berlin, fiind returnată Austriei de către generalul american G. Patton, după razboi. Și Napoleon și-a dorit-o dar nu a reușit să pună mâna pe ea. Oricum, obiectul este deosebit de prețios, chiar și numai datorită istoriei extraordinate pe care a concentrat-o în peste 1300 de ani și a influenței pe care a avut-o asupra oamenilor în aceste secole.
O alta Sf. Lance se afla în Armenia. 
Ceremonia încoronării începea cu îmbrăcarea viitorului împărat, pentru aceasta se foloseau veşminte tradiţionale, preluate ca un ritual sfânt din generaţie în generaţie, cel mai important dintre ele fiind mantia, urmează mănuşile, pantofii şi ciorapii, din fericire păstrate cu toată vechimea lor în condiţii perfecte.
Mantia de încoronare, denumită şi Pluviale era purtată după tradiţia Împăraţilor romani, adică pe umărul stâng, aşa încât mâna dreaptă să fie liberă pentru jurământ şi spadă.(vezi poza alăturată). Mantia cântăreşte 11 kg. şi are forma unui semicerc perfect cu raza de 3,4 metri.
Povestea ei este în strânsă legătură cu politica căsătoriilor Habsburgilor. Ea a fost confecționată pentru un Wiking - ducele normand Roger II (1095-1154) care, prin politica sa de expansiune a fost încoronat rege al Siciliei în 1133. 
Fiica sa Konstanze, s-a căsătorit cu Heinrich VI - băiatul lui Friedriech Barbarosa, dar acesta, după puțin timp a luat mantia şi s-a întors în Germania, părăsindu-și soția și copilul – viitorul Friedrich II. În 1220 Friedrich devine împărat şi stabilește ca mantia bunicului său, să facă parte obligatoriu din ceremonialul încoronării tuturor împăraților Sfântului Imperiu roman de na-ţiune germană, fiind astfel folosită de 47 de împărați, ultimul fiind Francisc II care în 1806 a renunţat la acest titlu încoronându-se după exemplul lui Napoleon, ca primul împărat al Austriei - Francisc I. Aceasta a însemnat desfințarea Sfântului Imperiu Roman de națiune germană. Mantia este făcută din mătase, a cărei culoare roșie-purpurie și-a păstrat prospețimea deși au trecut aproape 1000 de ani.
Pentru vopsitul ei s-au folosit 4 gr. de purpură (culoare extrasă dintr-un anumit melc de mare, de 300 de ori mai scumpă decât aurul, deoarece pentru a se obţine un gram erau necesari 10.000 de melci). Ea este brodată cu fir de aur şi 100.000 de perle. 
Desenul broderiei reprezintă pe fiecare jumătate de mantie un leu care învinge o cămilă. Tematica leului învingător asupra unei cămile, cal sau vacă, este întâlnită pentru prima oară în palatele lui Darius şi Xerxes din Persepolis (capitala Persiei antice 518-330 î.e.n), ea a fost preluată de către imperatorii romani, apoi de către cei ai Sfântului Imperiu Roman, care i-au dat o semnificație simbolică, triumful lui Christos împotriva păgânilor.
Pe linia mediană este brodat un smochin – Pomul Vieţii în lumea arabă. Pe lei sunt cusute rozete din aur, care nu au doar rol decorativ. Dacă sunt unite între ele cu o linie virtuală, se formează Constelaţia Leului, aşa cum era reprezentată de astronomi în anul 1225. Lucru acesta nu este întâmplător ci are o semnificaţie simbolică de proveniență orientală, împăratul – ca reprezentant al divinităţii pe pământ, trebuie să poarte o mantie celestă.Pe bordura inferioară a mantiei, în scrierea arabă Kufi, i se urează celui care va purta mantia să aibă succes în viață, să aibă de mâncat şi băut din belșug, şi zilele şi nopțile lui să fie o bucurie fără de sfârșit, deci urări pur pământene.
Vesmintele de încoronare sunt toate create la Palermo între veacurile al 12 și al 14-lea. Se remarcă Dalmatica (Tunicella) din 1140, Alba  din 1181, Mantia din 1133, Dalmatica cu vulturi, atelier german de pe la 1350, pe matase chinezească, brodată cu vulturi, mănuși (Sicilia)  din 1220, pantofi, ultimile cu influențe bizantine. Toate parcă sunt rupte dintr-un basm, căci pe cât de spectaculoase și de opulente sunt, pe atât de vechi și totuși atât de bine conservate. Privindu-le, nu poate să nu fugă mintea cu multe secole în urmă, în epoca Cruciadelor, a cavalerilor, a împăraților Europei.
Mânușile au fost confecţionate în 1120 la Palermo și au semnificaţie simbolică. Sunt Mănuşi Pontificale, asemănătoare cu cele purtate de Papii catolici. Cuvântul pontifex înseamnă „cel care face o punte”, adică simbolic: punte de legătură de la om la om; de la om la Dumnezeu; de la religie la religie. In acest caz împăraţii se aflau la egalitate cu Papii. Aceste mănuşi păstrate în condiţii impecabile, sunt artistic şi minuţios lucrate de ţesătorii greci-bizantini, cu broderii, aplicaţii de email şi pietre preţioase. Se recunoaşte pregnant influenţa artei arabe.
Sandalele și ciorapii încoronării au fost veșminte folosite pentru prima oară de regele Roger II al Siciliei (1095-1154), care a primit încuvinţarea Papei să poarte Mitră şi sandalele pe care le purtau doar înalţii prelaţi, astfel că acestea au fost incluse în ceremonialul încoronării. Sandaua era făcută fără formă precisă, de abia din sec.al 17-lea s-au făcut pantofii corespunzători fiecărui picior.  Ciorapii încoronării au fost confecționați în Palermo, la începutul sec.al 12-lea. La fel ca toate celelalte obiecte obligatorii la ritualul încoronării, sunt făcuţi din mătase roşie-purpură, cu bogate broderii din fir de aur. Obiectele de îmbrăcăminte de culoare roşie-purpură puteau să fie purtate doar de către regi și împărați.
O extraordinară miniatură din veacul al 12-lea reprezintă încoronarea la Roma a împăratului Heinrich VI.
Se vede cum autorul Documentului, Papa Coelestin III, în persoană, îl încoronează pe Heinrich VI. ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. (desculț !). Autor: Petrus de Ebulo 1196.
Se observă cum viitorul Impărat vine călare, este întâmpinat lângă Porțile Romei (distinct de Vatican !) de un trimis al papei, cel cu steagul cu cruce...apoi la ușile Bisericii Sfântul Petru este întâmpinat de Papa Coelestin III., intră în Ecclesia Beati Petri, Biserica Sfântul Petru a Vaticanului....
Apoi apare in imagine desculț, în veșmânt-de-sac, după ziua de post și noaptea de veghere și rugaciune...I se spală mainile de către papa și este uns primus mani...întâi mainile cu Ulei-Sfânt, cu mir..postea brachia, apoi brațele...și așa mai departe..apoi primeste spada-cruce pe care se bănuiește că o sarută, și depune jurămâtul pe ea. Dar aici nu arată totul, ...de fapt papa trebuia să-i mai lege și pintenii, înainte de spada-cruce..ceea ce ar fi presupus că viitorul Impărat se încălțase cumva între timp..apoi, deja îmbrăcat cu Mantia-de-Investitură, primeste sceptrul... apoi anulus, inelul..apoi ultima coronă...
Din tezaurul de la Aachen se remarcă Desaga Sfântului Ștefan, de fapt un relicvariu (Stephansbursa) în formă de desagă de pelerin. Este o raclă ce contine se zice, pământ de la Ierusalim îmbibat cu sângele Mântuitorului. Este extrem de vechi obiectul, probabil o lucrare carolingiană din veacul al 9-lea.
De asemenea, deosebit de interesanta e sabia de tip asiatic, zisa "a lui Carol cel Mare". Ornamentele mânerului, gărzii și tecii sunt foarte asemănătoare cu cele descoperite pe diverse artefacte ale maghiarilor arpadieni, ornamente de sorginte iranian-persană. In secolele 10-11-lea maghiarii au realizat multe raiduri devastatoare în Austria și Germania. Nu se cunoaște în ce condiții această sabie a ajuns in tezaurul de la Aachen.
Pe fondul unei instabilități politice provocată de razboaiele napoleoniene, atât piesele de la Aachen, cât și cele din Nurenberg au ajuns într-un final (intre 1798-1801) să fie duse la Viena, pentru o mai bună protecție. In 1806 Sfântul Imperiu este dizolvat. Din diverse motive, repatrierea tezaurelor către Aachen, respectiv Nuremberg nu s-a produs, deși au existat încercari permanente. Astfel, Insemnele Imperiale Germane au rămas la Viena...
Pentru exponatele tezaurului legate de Sfântul Imperiu roman de națiune germană, au existat și continuă să existe și astăzi controverse între Austria şi Germania, deoarece ambele țări îşi revendică ponderea şi întâietate istorică, fiecare considerând că de fapt şi de drept acest tezaur o reprezintă, deci îi aparține. 
Dacă astăzi inestimabilul tezaur se află expus în clădirea Hofburgului, se datorează doar unei conjuncturi fericite. În august 1938, din ordinul lui Hitler, toate însemnele Sfântului Imperiu roman au fost transportate la Nürnberg cu un tren special păzit de trupe SS. Pentru a se evita orice reacție posibilă a populației, lucru a fost făcut cunoscut de abia o lună mai târziu când s-a dat publicității faptul că: „ orașul Nürnberg – unde a a avut loc întotdeauna încoronarea împăraților Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană – a reîntrat în posesia obiectelor istorice, însemne ale suveranității vechilor regi și împărați germani, ce-i aparțin de drept”.
Odată cu începerea războiului, tezaurul austriac, alături de alte valori din Germania, a fost protejat într-o bunker special construit într-o peşteră cu intrarea zidită ulterior, bunker amenajat cu aer condiționat aşa încât păstrarea să se facă în condiții perfecte. La sfârşitul războiului, în oraşul distrus de bombardamente, americanii au descoperit bunkerul ce cuprindea valori de artă inestimabile. La cererea guvernului austriac de a se returna tezaurul coroanei, s-a făcut inventarierea, dar, spre surpriza generală, cele mai importante şi valoroase piese lipseau, adică, coroana Sfântului Imperiu, Globul Imperial, Sceptrul, Sabia împăratului şi Sabia de ceremonie. Toate investigaţiile făcute n-au avut nici un succes, se credea că piesele tezaurului au fost definitiv pierdute.
Cercetându-se mai departe, s-a găsit în Arhiva Națională din Washington fotografia uluitoare a locotenentului Richard Swenson în postură de Împărat al Sfântului Imperiu roman, adică având coroana, sceptrul, globul şi cele două săbii, şi mergându-se pe fir s-a descoperit că de fapt obiectele „pierdute” se aflau în „custodia” americanilor. În 1946, într-un cadru festiv la care a participat întregul guvern austriac, la cartierul general al armatei americane din Viena, tezaurul a fost predat președintelui Republicii Karl Renner. Piesele erau intacte, nu lipsea nici o singură piatră prețioasă.
Mai dificilă a fost alegerea modului elegant în care să fie refuzați amabilii americani de a proteja și asigura tezaurul în pivnițele comandamentului lor general. Preţioasele obiecte au fost depuse în tezaurul băncii Postsparkasse, aflate exclusiv sub conducere şi control austriac. Doar după 15 mai 1955, când după semnarea Tratatului de Stat de la Palatul Belvedere Austria şi-a recâştigat independenţa şi după ce ultimul soldat aliat a părăsit ţara, preţiosul tezaur al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, a fost expus în clădirea Hofburgului.

Muzeul Leopold
Muzeul Leopold, din MuseumsQuartier, situat în apropierea Hofburg-ului, prezintă sute de capodopere ale modernismului austriac. Acestea au fost colecţionate de pasionatul iubitor de artă, Dr. Rudolf Leopold.
Rudolf Leopold (împreună cu soția sa) a reușit să strângă de-a lungul a 5 decenii peste 5000 de lucrări pentru fundația sa (estimate la 575 milioane de euro)
Muzeul Leopold este o colecţie unică de comori ale Jugendstilului vienez, ale Atelierului Vienez şi ale expresionismului. Cea mai vizitată instituție din cel mai faimos lăcaș de cultură al orașului, MuseumsQuartier, adăpostește cea mai mare colecție din lume a lucrărilor lui Egon Schiele şi capodopere ale fondatorului Secesiunii, Gustav Klimt (Moartea și viața). Cu cele 41 de lucrări transpuse pe pânză și cele 188 lucrări pe hârtie. 
In aceeaşi clădire sunt expuse lucrări fascinante de Oskar Kokoschka, Richard Gerstl, Albin Egger-Lienz, Anton Kolig, Herbert Boeckl şi Alfred Kubin.
Dincolo de acestea Muzeul Leopold prezintă piese unicat, create în Atelierul Vienez de artişti de la Josef Hofmann până la Koloman Moser, opere de artă unice ale istoriei internaționale a designului.
Arhitectura muzeului formează un contrast bizar cu ansamblul Grajdurilor Imperiale de odinioară. Se prezintă sub formă de cub din calcar cochilifer alb, scăldat în lumină. Ferestrele panoramice ale muzeului oferă o priveliște superbă asupra centrului istoric al Vienei cu Piața Maria Theresia și Hofburg. Pe lângă expoziția permanentă, în clădirea nouă din calcar cochilifer alb (suprafață expozițională de 5 400 m², pe patru etaje) sunt prezentate în permanență expoziții speciale.
Anul 1918 a fost unul nefast pentru arta austriacă: s-au stins din viață Gustav Klimt, Otto Wagner, Koloman Moser, Egon Schiele.

Muzeul Albertina
Muzeul Albertina tronează într-un mare palat habsburgic, la extremitatea sudică a Hofburgului, pe unul dintre ultimele bastioane ale zidului Vienei.
Muzeul Albertina deține în prezent peste 65.000 de desene și aproximativ un milion de lucrări de grafică, de la marii maeștri din trecut la artiștii moderni (in special cei austrieci) ai sec.al 20-lea. In muzeul Albertina pot fi văzute lucrările artiștilor Albrecht Durer, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rembrandt, Rubens, Claude Lorrain, Eugene Delacroix, Edouard Manet, Paul Cezanne, Egon Schiele, Gustav Klimt și Oskar Kokoschka.
Albertina nu deţine numai una dintre cele mai mari şi valoroase colecţii grafice din lume cu opere ca „Iepurele de câmp" al lui Dürer şi studiile de femei ale lui Klimt. Noua colecţie pentru public prezintă capodopere ale modernismului şi captivează pornind de la Monet, incluzându-l pe Picasso și ajungând până la Baselitz. 
Opere renumite, ca „Iepurele de câmp" al lui Dürer sau ale sale "Mâini în rugăciune", studiile de copii ale lui Rubens, dar şi capodoperele lui Schiele, Cézanne, Klimt, Kokoschka, Picasso şi Rauschenberg sunt expuse în cadrul expozițiilor temporare.
In galeria de artă Albertina sunt prezenți artiștii români Ignat Bednarik, cu desene și acuarele, și Nicolae Brana, cu gravuri.
Muzeul prezintă în permanenţă, în noua sa colecție pentru public, cele mai fascinante direcţii artistice ale ultimilor 130 de ani: de la impresionismul francez, la expresionismul german, de la avangarda rusească şi până în prezent. „Lacul cu nuferi" al lui Monet, „Dansatoarele" lui Degas şi „Portretul de fată" al lui Renoir captivează atenţia în aceeaşi măsură cu picturile lui Beckmann, Macke, Chagall, Malewitsch, Rothko, Rainer şi Katz.
In plus, Albertina deţine şi o colecţie de arhitectură şi una de fotografie (printre alţii, Helmut Newton, Lisette Model), ale căror lucrări sunt prezentate în expoziţii speciale.
Sunt prezente și însemnele heraldice ale Mariei Christine de Austria (fiica împărătesei Maria Therezia) și Albert de Saxonia, Duci de Teschen.
După cum s-a amintit anterior, Palatul Albertina a fost ridicat pe o porțiune din vechile fortificații rămase ale Vienei, Bastionul Augustian.
Peste vechiul bastion, la mijlocul sec.al 17-lea, a fost construit Hofbauamt (Oficiul de constructii al Curții Imperiale). In anul 1744, Hofbauamt a fost renovat de directorul Hofbauamt, nobilul portughez Emanuel Teles de Silva Conde Tarouca (1696-1771), pentru a deveni palatul său, cunoscut sub numele de Palatul Tarouca.
Mai târziu, această clădire a devenit proprietatea Ducelui Albert de Saxen-Teschen. Ducele a extins palatul și l-a transformat în reședință personală aducând de la Bruxelles , unde fusese guvernator al Habsburgilor, colecția lui de grafică. Numai două treimi din colecție a supraviețuit transportului, deoarece una dintre navele care o transporta s-a scufundat.
Colectia inițială a fost creată de Ducele Albert împreună cu ambasadorul Austriei la Veneția, contele Giacomo Durazzo (fratele lui Marcello Durazzo, Dogele Genovei).
In anul 1776, contele a prezentat Ducelui Albert și sotiei lui, Christina Maria, peste 1000 de piese de artă, spunând că "a dorit să creeze pentru posteritate o colecție unică, care să servească celor mai înalte scopuri de educație și moralitate".
In anul 1798, a murit de tifos, la varsta de 56 de ani, Christina Maria, soția Ducelui Albert. După acest eveniment nefericit, ducele a trăit numai pentru colecția sa de artă. El a lăsat moștenire colecția fiului său adoptiv, Arhiducele Carol de Austria, nepotul soției lui.
Colecția a fost extinsă de succesorii Ducelui Albert de Saxen-Teschen.
In anul 1919, dreptul de propietate, atât asupra palatului cât și a colecției de artă, a trecut de la suveranii habsburgi la noua Republică Austria.
In anul 1920, colectia de gravuri și desene s-a unit cu colectia bibliotecii imperiale. iar in anul 1921, palatul a primit numele de Albertina.
In anul 1945, Albertina a fost puternic afectată de bombardamentele trupelor aliate. Intre anii 1998-2003, palatul a fost complet renovat si modernizat, iar colectia de grafică s-a redeschis în 2008.
In palatul Alberina se mai pot admira cele 21 de camere ale suveranilor Habsburgi, răspândite pe două nivele ale palatului:
• Sala Muzelor
• Cabinetul de studiu și Cabinetul de aur. Cabinetul de aur este decorat cu un aliaj compus din aur de 23 carate, argint de 1/2 carate si cupru de 1/2 carate.
• Salonul de "ceai", Camera de "biliard"
• Camera de primire și Sala de audiențe
• Camera rococo
• Cabinetul Wedgwood, placat cu paneluri de lemn
• Apartamentele spaniole
• Cabinetul Oval si camera in care a murit arhiducele Carl, în anul 1847
• Mobila de la fabrica Danhauser din Viena
Incăperile de lux ale acestui mare palat habsburgic au fost locuite odinioară de fiica favorită a împărătesei Maria Teresia, arhiducesa Maria Christina, apoi, mai târziu, de fiul ei adoptiv, arhiducele Karl, câştigătorul bătăliei de la Aspern, împotriva lui Napoleon. Incăperile de lux, în galben luminos, verde şi turcoaz, dotate parţial cu mobilierul original transpun vizitatorii în epoca locuitorilor acestora. Atât sculpturile placate cu aur dintr-un aliaj deosebit „Albertina Gold", cât şi parchetul artistic cu inserţii din lemn de trandafir şi abanos sunt demne de privit.
In fața palatului peisajul citadin este complectat de statuia ecvestră a Arhiducelui Albrecht, statuie al cărei soclu este plastă la înălțime pe o platformă cu fântână și nișe înalte cu partea superioară rotunjită.

Kirche am Hof 
Kirche am Hof este o biserică aflată pe una dintre laturile pieței Am Hof, în Innerstadt, nu departe de Stephanplatz, centrul Vienei. Este o biserică cu destule elemente bizare, o construcție gotică cu fațada în stil baroc, fără clopotniță și fără vreun alt turn. Biserica are o vechime de peste 600 de ani, fiind ridicată de către ordinul Carmelit între anii 1386 – 1403. Se pare că pe locul unei vechi capele în stil romanic, atașată palatului conților de Babenberg, primii stăpânitori medievali ai Vienei. Carmeliții au folosit un proiect tipic german, o "Hallenkirche", adică o biserică gotică tip hală, cu 3 nave principale. In 1554, Kirche am Hof a trecut în proprietatea ordinului Iezuiților. Fațada bisericii a fost remodelată la cererea Eleonorei Gonzaga, vaduva împăratului Ferdinand III, în 1662. 
Noua fațadă a fost realizată în stil baroc timpuriu, având drept element notabil extensia balconului deasupra intrării. După dizolvarea ordinului iezuit, în 1773, Kirche am Hof a devenit biserica garnizoanei militare a orașului.
Un eveniment istoric major, legat de Kirche am Hof a fost momentul anunțului destrămării definitive a Sfântului Imperiu Romano-German. Sub presiunea lui Napoleon și drept consecință a unei serii parcă nesfârșite de înfrângeri în fața armatelor franceze, împaratul Franz II a fost nevoit să accepte dizolvarea vechii structuri imperiale. După aceea s-a proclamat imediat împărat al Imperiului Austriac, sensibil mai restrâns, dar mai unitar, decât predecesorul sau. Există aici o dispută privind momentul oficial al acestui anunț (pașii legali pentru dizolvarea vechii structuri au durat câțiva ani), fiind mentionat fie anul 1804, fie 1806, însă istoria consemnează cu certitudine că anunțul oficial a fost făcut din balconul bisericii numite de vienezi Kirche am Hof.
Cea mai importantă operă de artă care a existat în Kirche am Hof a fost altarul realizat în 1437, așa numitul "Albrechtsaltar". După momentul dizolvării Ordinului Iezuit, altarul a fost secționat în mai multe piese, care au ajuns la mănăstirea Klosterneuburg. Până în 1962 piesele altarului au fost expuse la muzeul mănăstirii, după care s-a reușit restaurarea ansamblului și mutarea acestuia în biserica abației. Altarul este considerat a fi o capodoperă, cea mai importantă exemplificare a realismului gotic din Austria.
In prezent, Kirche am Hof este pricipala biserică a comunității croate din Viena.

Karlskirche
Karlskirche, este o biserică devenită un exceptional obiectiv al capitalei austriece, un exemplu de capodoperă desăvârșită pentru unii, o încununare a voinței și tenacității de ctitor a unui împărat austriac. Karlskirche, este recunoscută drept cea mai impresionantă și remarcabilă biserică în stil baroc a Vienei, ceea ce nu este puțin lucru pentru un oraș marcat de acest stil arhitectonic. Este situată în piața omonimă, Karlsplatz, la relativ mică distanță de Ring. Karlsplatz este însă o piață vastă, iar poziționarea sa oferă o ambianță oarecum liniștită, departe de agitația din apropiere, de pe Ringstrasse. Spre finalul anilor '80, Karlsplatz a beneficiat de o restaurare amplă, în urma careia celebra biserică a fost și mai bine pusă în evidență
Povestea edificiului începe în 1713 și este legată de ultima mare epidemie de ciumă care a lovit Austria. Imparatul Carol al VI-lea a făcut atunci un legamânt (lucru obisnuit pentru monarhi în astfel de împrejurari, însă ei chiar își respectau promisiunile făcute Divinității), că dacă rugamințile privind încetarea epidemiei vor fi ascultate, va ridica o biserică deosebită în Viena. Drept patron al bisericii a fost ales un sfânt relativ obscur, venerat în special în Austria, un episcop italian din sec.al 16-lea, Carol Borromeo, cunoscut pentru devotamentul său în îngrijirea bolnavilor atinși de teribilul flagel și pentru puterea slujbelor și rugăciunilor sale, care îndepărtau (conform legendei) epidemia de locurile în care acesta predica. Istoricii spun însă voalat ca probabil alegerea acestui patron spiritual este legată și de faptul că vorbim despre un omonim al împaratului, care dorea, și pe această cale, să-și sporească notorietatea și să-și asigure un statut mai special în paginile de istorie. Că este așa sau nu, probabil nu se va știi niciodată. Insă cu certitudine Carol VI este o figură absolut remarcabilă a istoriei austriece, atât prin domnia sa destul de lungă ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, prin faptul ca a fost tatăl celei mai celebre împărătese - Maria Therezia - care a influențat în bine și decisiv statul austriac, prin implicarea sa în așa numitul Război de Succesiune spaniolă si, nu în ultimul rând, prin bijuteria pe care a reusit să o daruiască Vienei și Austriei - Karlskirche.
Pentru biserica dorită de Carol VI s-a lansat un concurs de proiecte, câstigat de Johann Bernhard Fischer von Erlach, în fața altor nume remarcabile de arhitecți, precum Galli-Bibiena, sau Johann Lukas von Hildebrandt. Constructia a început efectiv în 1716, însă Bernhard Fischer von Erlach a murit în 1723. Din fericire acest eveniment nu a influențat proiectul, care a putut continua sub îndrumarea fiului marelui arhitect, Joseph Emanuel Fischer von Erlach. Construcția a fost finalizată în 1737 (unele surse indică chiar anul 1739 pentru finalizarea completă), ceea ce înseamnă ca împăratul a apucat să-și vadă capodopera terminată (Carol VI a murit în 1740). 
Karlskirche este o construcție absolut specială atât la exterior, cât și la interior. Multe detalii, multe elemente definitorii ale unei constructii, ale unui monument remarcabil se pot pierde în timp din memoria turistului, dar această biserică este bine reținută, cel puțin prin ineditul dat de cele două coloane care străjuiesc intrarea. Johann Bernhard Fischer von Erlach a integrat în acest proiect într-o manieră extrem de interesantă o serie aparent neomogenă de elemente arhitectonice. Intrarea în biserică sugerează cadrul unui templu antic grecesc. Cele două impozante coloane laterale sunt create după modelul Coloanei lui Traian de la Roma. Lângă ele, cele două pavilioane și turnuri laterale se spune că arată influența Barocului italian și mai precis a celui roman (Bernini și Borromini). Cladirea este încununată de un dom eliptic alungit, modificat de tânărul arhitect după moartea tatalui său.
Această îmbinare de stiluri și elemente arhitectonice diferite, din vechea Grecie, din Roma antică, din Roma renascentistă și din Viena perioadei contemporane respective, a avut parte atât de aprecieri, cât si de contestări. Istoria a consemnat Karlskirche drept o curiozitate a arhitecturii europene. Dac se  încearcă să se înțeleagă contextul epocii, se va avea o imagine mai apropiată de realitate privind ce a însemnat pentru vienezi construcția acestui obiectiv. Karlskirche a devenit al doilea pol sacru al Vienei, o contrapondere pentru Stephansdom, și totodată un centru spiritual major al capitalei imperiale pentru o lungă perioada de timp.
La fel ca mai toate operele de artă arhitecturale și Karlskirche conține o simbolistică specială. Ctitorul si arhitectul sau au dorit să transmită posterității un mesaj, un mesaj conținut în cheia simbolurilor arhitectonice folosite. Insăși alegerea drept patron a acelui episcop italian nu a fost întâmplatoare. In 1713, pacea de la Utrecht punea capăt Războiului de Succesiune Spaniolă. Deși pretențiile Austriei la tronul Spaniei primeau o puternică lovitură, totuși monarhia austriacă primea compensații extinse în nordul Italiei, iar decizia de a omagia pe Carol Borromeo era menită sa câstige influență în aceste noi teritorii. Proiectul superbei biserici era menit să afirme rolul Vienei de Noua Romă, în acea epocă (rol pe care îl aroga și Moscova), și să dea semnificație reală titlului de care Carol VI era atât de mândru, acela de Imperator Romanus. Se spune ca domul de la Karlsirche este o trimitere clară catre domul catedralei Sfântul Petru de la Roma, porticulul de intrare simbolizează Pantheon-ul, iar cele două coloane laterale au corespondență în Coloana lui Traian și în Coloana lui Marcus Aurelius.
Legat de cele două coloane menționate, se știe că Bernini a sugerat papei Alexandru al VII-lea relocarea Columnei lui Traian în Piazza Colonna, alături de cealaltă coloană. Ideea plasării în aceeași locație a celor două coloane de la Roma a fost dezbatută extensiv în epocă, fără vreo concretizare, iar prin cele doua coloane ale Karlskirche arhitectul Fischer von Erlach a dorit să sugereze că Viena a realizat cu ușurință ceea ce Roma nu reușise să facă.
Intrarea în Karlskirche este gratuită, însă cei care doresc să urce la cupolă, pe platforma superioară, trebuie să achite biletul pentru ascensorul interior. In biserică se află o structură metalică oarecum ciudată ce este destul de inestetică, deși probabil era singura posibilitate de a ajunge la înaltimea domului. Se poate urca cu un lift pe o platforma superioară unde apropierea de frescele de pe tavan creează o senzație extraordinară, iar de acolo se poate continua pe o scară îngustă până la punctul superior extrem al cupolei.
Interiorul Karlskirche este superb, bogat decorat cu ornamente de stucatură albă sau aurie. Urmând exemplul lui Bernini la catedrala Sfântul Petru de la Roma, Fischer von Erlach a plasat un cerc de îngerași și razele unui disc solar în fața unei surse de lumină deasupra altarului principal. Unele păreri ale criticilor care spun că decorațiunile în stil baroc de la Karlskirche sunt cele mai elaborate din tot ceea ce poate fi întâlnit în creațiile arhitecților von Erlach. 
Cel mai special element de la Karlskirche pare a fi pictura domului, frescele realizate de Johann Michael Rottmayr. In esență, fresca înfățișează pe Carol Borromeo implorând Sfânta Treime să pună capăt epidemiei și conține detalii extrem de interesante, cum ar fi un înger care incendiază cartea sfântă a lui Martin Luther (respingerea curentului reformei de catre biserica catolică). Senzația de apropiere de picturile de pe tavanul domului, posibilitatea de a observa clar și de aproape culorile vibrante, detaliile frescei crează un sentiment unic. Liftul interior este absolut inestetic, dar Karlskirche oferă o experiență unică printre bisericile vieneze.
Controversată sau nu, agreată de vizitatori sau nu (există și această posibilitate), Karlskirche este o capodoperă, un monument arhitectonic absolut remarcabil al Vienei, dar incomparabil cu cele din Roma. Se spune că aici se găsește un mix baroc de calitate atât de bună, încât pentru a găsi ceva superior trebuie mers în Italia (sau cel puțin până la Salzburg, după alte păreri...). 
In piața din fața bisericii, la oarecare distanță este plasată o sculptură supramodernistă din cupru emailat în negru, creație a unui sculptor englez, Henry Moore, care este considerat unul dintre cei mai activi animatori ai sculpturii moderne, dar greu de înțeles.

Naschmarkt
Naschmarkt este cea mai populară piață din Viena, un punct de atracție menționat în mai toate ghidurile turistice referitoare la capitala austriacă. Este amplasată pe artera rutieră Wienzeile și se întinde practic de Karlsplatz, pe o lungime de circa 1,5 km spre ieșirea din oraș în direcția Salzburg prin fața palatului Schonbrunn.
La Viena, chiar și piața are o tradiție și o istorie a ei. Se pare că Naschmarkt exista încă din sec.al 16-lea, când a fost menționată în documente vânzarea aici a laptelui proaspăt în recipiente din lemn de frasin, fapt de care se leaga probabil și numele acestui loc: "Asch" - frasin, din care a derivat "Aschenmarkt", etc. Incepând din 1793, în acest loc se comercializau produsele vegetale aduse pe cale terestră la Viena (comertul cu marfuri sosite pe Dunare avea altă locatie).
Astăzi, se spune că la Naschmarkt se pote găsi aproape orice dorește vizitatorul în materie de legume, fructe, mirodenii, ierburi exotice, brânzeturi, carne, pește, preparate, etc. Naschmarkt-ul prezintă o dispunere paralelă a două secțiuni, una alocată comercianților și cealaltă ocupată de restaurante mai mici sau mai mari, terase, fast-food-uri, cafenele, etc. Și aici varietatea ofertei este imensă și se spune că dorințele pot face ocolul gastronomic al Terrei nu în 80 de zile, ci ... într-o singură piață. 
Atmosfera, farmecul specific,  forfota tumultuosă din Naschmarkt atrag mulți turisti sosiți la Viena. Sectorul comercial nu este chiar iesit din comun, deși formează convingerea că dacă s-ar căuta ceva specific, vreo anumită raritate culinară, sunt șanse foarte mari să poată fi găsită. Alegerea unui loc în care să se servească masa este o sarcină mai dificilă, opțiunile fiind extrem de variate și tentante.
In Naschmarkt este părăsită în mare parte sobrietatea vieneză, iar pe deasupra în fiecare sâmbătă, în continuarea pieței tradiționale se întinde o piață de vechituri, antichități și alte produse de ocazie. Și aceasta este căutată de turiști, ei fiind convinși că au ocazia să cumpere ieftin unele suveniruri. 

Stadtpark
Un obiectiv deosebit, al urbanismului verde, aflat chiar pe Ringstrasse, destul de intens frecventat de localnici și de turiști, este Stadtpark (Parcul municipal). După demolarea zidurilor orașului în sec.al 19-lea și crearea faimosului bulevard circular, primarul vienez din acea vreme - Andreas Zelinka - a dorit neapărat să includă pe circumferința noii artere a capitalei imperiale un parc public. Proiectat în stil de gradină engleză de catre arhitectul Joseph Selleny, Stadtpark a devenit în august 1862 primul parc deschis publicului la Viena. Intre 1903-1907 s-a realizat regularizarea cursului râului Viena, care traversează parcul în drumul său spre Dunăre.
Pe malul sudic al râului Viena, a fost creat așa-numitul Kinderpark (parc pentru copii) în 1863, parc care este folosit și în present în prezent ca un loc de joacă și pentru sport. Karolinenbrücke (Podul Carolina), care a fost construit în 1857 (din 1918, este cunoscut sub numele de Stadtparkbrücke – Podul parcului municipal) unește partea de sud cu cea de nord a parcului la Stadtpark, peste râu.
După reglarea cursului râului Viena, întreaga zonă a fost reamenajată de Friedrich Ohmann și Josef Hackhofer între 1903 și 1907, cu o poartă prin care curge râul, cu pavilioane și scări. Arhitectura, împreună cu stația de U-Bahn realizată de Otto Wagner, se numără printre obiectivele turistice ale parcului.
Stadtpark are o suprafață de circa 65.000 mp (suprafață remarcabilă pentru un spațiu verde în zona centrală a unei capitale). Cu straturi de flori frumos aranjate, cu arbori aduși din depărtare și adaptabili la clima orașului, cu peluze impecabile și ochiuri limpezi de apă, cu mulțime de rațe sălbatice maronii, parcul este o veritabilă oază de verdeață situată practic în zona centrală a Vienei. Totodată parcul este incontestabil spațiul cel mai bogat în monumente și sculpturi din oraș. (cel puțin ca densitate).
Se remarcă în parc o cladire masivă, greoaie, construită între 1865-1867 într-un stil apropiat renașterii italiene. Este vorba despre Kursalon, o clădire devenită celebră pentru concertele susținute aici de membrii familiei Strauss. Primul concert, susținut la Kursalon de Johann Strauss Jr. a avut loc în octombrie 1868. Renovată complet, clădirea Kursalon găzduiește în prezent concerte (în special de valsuri vieneze), baluri, dar și manifestări expoziționale sau congrese. In interior funcționează o cafenea-restaurant, iar în față are o terasă spre parc.
Cu siguranță unul dintre cele mai fotografiate locuri din Viena este monumentul lui Johann Strauss. Nici nu se putea altfel în capitala valsului, care și-a omagiat compozitorul său adorat prin acest monument devenit celebru, Strauss Denkmal, amplasat în acest parc. Monumentul datează din 26 iunie 1921 și cuprinde statuia din bronz aurit a marelui compozitor, încadrată de un arc din marmură cu  reprezentări sculptate, realizat de Edmund Hellmer. Aurirea a fost îndepărtată în 1935 și refăcută în 1991. Este fără îndoială punctul de atracție cel mai căutat din Stadtpark, o imagine devenită oarecum simbol în Viena, o imagine care apare în majoritatea fotografiilor comerciale făcute vizitatorilor la intrarea în obiective turistice importante (la Riesenrad, Donauturm, etc), pe care apoi vizitatorul le cumpără sau nu. Probabil datorită acestei căutări a monumentului de către amatorii de fotografii, s-a născut și legenda care spune ca dacă te fotografiezi lângă monumentul Strauss, cu siguranță vei reveni în viitor la Viena.
Dintre multele opere sculpturale ale parcului se pot aminti cele ale muzicienilor Franz Schubert, Franz Lehár, Robert Stolz, Hans Makart și Franz Lehar. Un monument a fost dedicat și Primarului inițiator al parcului, Andreas Zelinka.


Biserica Sfântul Rupert (Rupertskirche)
Biserica Sfântul Rupert (germană: Ruprechtskirche) este o biserică construită în stil romanic. In mod tradițional considerată a fi cea mai veche biserică din oraș, Biserica Sf. Rupert este dedicată Sfântului Rupert din Salzburg, patronul negustorilor de sare din Viena. Biserica este situată într-una dintre cele mai vechi părți ale orașului, în secțiunea orașului roman Vindobona romane ale orașului.
In prezent, există în dezbatere dacă Ruprechtskirche este cu adevărat cea mai veche biserică din Viena. Descoperiri de fundații vechi sub Biserica Sfântul Petru și de morminte vechi sub Catedrala Sfântul Ștefan au menirea de a se contesta certitudinea acestei etichete.
Conform legendei lăcașul a fost fondat de Cunald și Gisalrich, tovarășii lui Rupert pe timpul când acesta era episcop al orașului Salzburg. Pentru că Salzburg a avut o influență asupra problemelor religioase din Viena, între anii 796 și 829, este foarte probabil ca prima biserică de pe acest loc să fi fost fondată în acea perioadă.
Prima referință documentară s-a găsit într-un document din 1200, când ducele Heinrich al II-lea Jasomirgott a descris un cadou pentru biserica Schottenstift. Documentul a menționat și faptul că Ruprechtskirche, era marcată drept cel mai vechi edificiu religios din oraș.
După distrugerea așezării romane, partea centrală a orașului a crescut în zona din apropierea bisericii. Acesta a fost sediul administrației religioase înainte ca  această funcție să fie transferată la Stephansdom, în 1147.
In evul mediu, biserica a fost sediul Oficiului de sare (Salzamt), care distribuia sare cumpărătorilor individuali și asigura calitatea acesteia. Biserica are vedere spre fostul debarcader al negustorilor de sare de pe canalul Dunăre.
Biserica acoperită cu iederă a fost reconstruită și modificată de multe ori în istoria sa. In 1276, acesta a fost deteriorat de foc și modificată. Corul datează din sec.al 13-lea, în timp ce partea sudică a naosului datează din sec.al 15-lea. In 1622, a fost redecorată în stil baroc. Biserica venerabilă a fost afectată pe timpul celui de al doilea război mondial de tir de artilerie. A mai fost afectată și de demolarea ruinelor unei alte clădiri din apropiere. In mijlocul absidei, există două vitralii romanice.
In evul mediu, biserica a fost sediul Oficiului de sare (Salzamt), care distribuia sare cumpărătorilor individuali și asigura calitatea acesteia. Biserica are vedere spre fostul debarcader al negustorilor de sare de pe canalul Dunăre.
Biserica acoperită cu iederă a fost reconstruită și modificată de multe ori în istoria sa. In 1276, acesta a fost deteriorat de foc și modificată. Corul datează din sec.al 13-lea, în timp ce partea sudică a naosului datează din sec.al 15-lea. In 1622, a fost redecorată în stil baroc. Biserica venerabilă a fost afectată pe timpul celui de al doilea război mondial de tir de artilerie. A mai fost afectată și de demolarea ruinelor unei alte clădiri din apropiere. In mijlocul absidei, există două vitralii romanice.
Cele mai vechi clopote din Viena se găsesc la această biserică și datează din jurul anului 1280. Deasemeni cele mai vechi geamuri din sticlă, care datează aproximativ din 1370, se găsesc tot în acest lăcaș. Ele prezintă un Hristos răstignit și o Madonă cu pruncul. O statuie Saint Rupert este situat în partea de nord a turnului principal.
Arcul de pe galeria de vest are o placă cu inscripția "AEIOU 1439", un motto al împăratului Frederick III. Placa a fost concepută pentru a comemora intrarea împăratului în Viena, la 06 decembrie 1439.
Biserica adăpostește o relicvă a sarcofagului Sfântului Vitalis. Se pretinde că relicva conține rămășițele unei victime creștine din catacombele romane. In apropiere, spre nord există un Memorial de victimizare care are o semnificație specială în timpurile moderne, deoarece sediul central al Gestapo-ului, care a fost utilizat pentru tortură și organizarea deportărilor evreiești, a fost situat în apropiere în piața Morzinplatz.

Biserica Iezuită
Biserica iezuită (Jesuitenkirche) mai este cunoscută și sub numele de Biserica Universității (germană: Universitätskirche). Este o biserică cu două etaje și două turnuri laterale la fațadă. Construită după principii baroce timpurii, biserica a fost remodelată de Andrea Pozzo între 1703 și 1705. Biserica Iezuiților este situat în Piața Dr. Ignaz Seipel, adiacentă clădirii vechii Universități din Viena.
Biserica iezuită a fost construită între anii 1623 și 1627 pe locul unei capele anterioare, în momentul în care iezuiții au fuzionat propriul lor colegiu cu  facultatea de filozofie și teologie din din Universitatea laică. Impăratul a acordat teren, atât pentru colegiu cât și pentru biserică. Biserica s-a dedicat Sfinților Ignatius de Loyola și Francis Xavier.
In 1703, fratele Andrea Pozzo, arhitect, pictor, sculptor și un maestru în quadratură, a fost solicitat de către împăratul Leopold I să redecoreze biserica. El a adăugat turnurile gemene și refăcut fațada în stil baroc timpuriu, cu secțiuni orizontale și verticale înguste. Concepția ferestrelor, a nișelor înguste (cu statui), și mica parte centrală mică a fațadei se abat de la stilul baroc al turnurilor. Pozzo a murit în mod neașteptat în 1709, chiar înainte ca el să se mute la Veneția, și a fost îngropat în biserică.
După finalizarea lucrării, biserica a fost rededicată Adormirii Maicii Domnului.
In ciuda exteriorului relativ auster, interiorul este remarcabil de opulent, cu stâlpi din marmură, cu ornamente aurite și o serie de fresce alegorice. Plafonul sub formă de boltă semicirculară a fost împărțit în patru travee cu picturi în perspectivă, folosind tehnici iluzorii. Executată de Andrea Pozzo în 1703, remarcabila pictură de pe o parte plană a tavanului, este o adevărată capodoperă.
Imediat alăturată se găsește aula Universității în care Beethoven a prezentat în premieră Simfonia a șaptea. 

Muzikverein
Wiener Musikverein, respectiv Asociația Muzicală Vieneză, cu denumire prescurtată de obicei cu numele Musikverein, este o sală de concerte din districtul Innere Stadt, districtul central al Vienei. Ea este sediul orchestrei Filarmonicii din Viena.
Asociaţia Muzicală Vieneză, Musikverein, este cel mai renumit centru al muzicii clasice din Viena. Un spectator al unui concert în acest loc înseamnă să cunoască oraşul muzicii, Viena, la cel mai înalt nivel de calitate. Aici concertează marile nume ale muzicii şi Filarmonica din Viena.
Milioane de melomani din întreaga lume cunosc Asociaţia Muzicală Vieneză, Musikverein, ca pe una dintre cele mai bogate case de concerte ca tradiţie, în care au acces pe scenă numai artişti de prima clasă.
Datorită acusticii sale, "Sala Mare" (în germană Grosser Saal) este considerată una dintre cele mai bune săli de concerte din lume, privind acustica, alături de Konzerthaus din Berlin, Concertgebouw din Amsterdam, Symphony Hall din Boston și Teatro Colón din Buenos Aires. Nici una din aceste săli nu au fost construite în epoca modernă. Pornind de la analiza acusticii lor, și, cu excepția parțială a Teatrului Colón, cu o formă de potcoavă, toate au o formă lungă, înaltă și îngustă.
Această clădire este situată Dumbastrasse/Bösendorferstrasse, în spatele Hotelului Imperial, lângă bulevardul Ringstrasse și râul Viena, între Bösendorferstrasse și întinsa piață Karlsplatz. Cu toate acestea, ținând cont de faptul că Bösendorferstrasse este o stradă relativ mică, clădirea este mai bine cunoscută ca fiind situată între Karlsplatz și Kärntner Ring (o parte a buclei Ringstrasse).
Ea a fost construită ca sală nouă de concerte de către Gesellschaft der Musikfreunde (Societatea Prtietenii Muzicii), pe un teren pus la dispoziție în, 1863, de către împăratul Franz Joseph I al Austriei.
Proiectul clădirii a fost realizat de către Theophil Hansen în stilul neoclasic al unui templu grecesc antic, cu coloane, frontoane și reliefuri. Edificiul cuprindea o sală de concerte și o sală mai mică pentru muzică de cameră. Clădirea a fost inaugurată la 6 ianuarie 1870. Un donator important a fost Nikolaus Dumba, al cărui nume a fost dat de către guvernul austriac uneia dintre străzile din jurul clădirii Musikverein. Acest donator a participat și la renovarea primei biserici grecești din cartierul acestora, pe strada Fleischmarkt,
Goldener Saal (Sala de Aur)
Sala Mare de concerte de la Musikverein, cunoscută şi ca „Sala de Aur" este renumită pentru ornamentaţiile sale splendide. Plafonul atrage privirile cu reprezentări ale lui Apollo şi ale muzelor, iar pe coloane sunt sculptate figuri feminine din Antichitate (cariatide). Incomparabilă este și acustica spaţiului deoarece experienţele senzoriale de percepere a sunetelor sunt unice în lume. 
Grosser Musikvereinsaal sau Goldener Saal (Sala de Aur) are aproximativ 49 m lungime, 19 metri lățime și 18 metri înălțime. Ea dispune de 1.744 de locuri pe scaune și 300 de locuri în picioare.
In fiecare an, din Sala de Aur se transmite la televiziunile din întreaga lume, Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena pentru un public ce numără milioane de ascultători. Şi în cele 364 de zile rămase din an, Asociaţia Muzicală Vieneză, Musikverein oferă concerte de top. De mult timp nu mai este doar un templu al muzicii clasice.
Acustica sa plină de viață se bazează în primul rând pe intuiția lui Hansen deoarece el nu a putut să se bazeze pe studii privind acustica arhitecturală. Forma dreptunghiulară și proporțiile sălii, precum și sculpturile, permit reflectarea numeroaselor sunete. Echipamentul original a cuprins o orgă istorică cu tuburi construită de Friedrich Ladegast, iar primul recital de orgă a fost realizat de Anton Bruckner în 1872. Orga actuală a fost instalată inițial de către firma austriacă Rieger Orgelbau în 1907, foarte stimată de muzicieni ca Franz Schmidt sau Marcel Dupré, și recondiționată în 2011.
Începând cu anul 2001, clădirea a fost renovată și au fost amenajate mai multe săli noi de repetiție la subsol.
Din anul 2004, în Musikverein există noi patru săli: Sala de Sticlă, Sala de Metal, Sala de Piatră şi Sala de Lemn. In aceste săli, atenţia se concentrează pe programe de prezentare a artiştilor tineri. 
Jazz-ul este la fel de obişnuit în cele patru săli ale Asociaţiei Muzicale, Musikverein, ca şi discursurile rostite de actori, scriitori şi muzicieni, care citesc din propriile opere, povestesc sau lansează discuţii pe teme muzicale. Chiar şi publicul tânăr îşi găseşte un loc agreabil în noile săli, unde se pot asculta cu entuziasm, un număr de peste 220 de concerte susţinute de copii şi tineri.
In afară de Asociaţia Muzicală Vieneză, Musikverein, la Viena există foarte multe săli de un gust desăvârşit pentru evenimente muzicale. Cea mai notabilă dintre acestea este Wiener Konzerthaus (Casa de Concerte din Viena).
De foarte mulți ani ascultasem , cu Carmen, în prima zi a anului Concertul de Anul Nou de la Viena, pe televizoarele noastre alb-negru. Acest concert constituia o raritate pentru România socialistă în ceea ce privea preluarea unor transmisii din străinătatea capitalistă. Pentru români constituia un eveniment major muzical, o legătură cu lumea din afară inaccesibilă (desigur că din restricțiile de transmisiuni nu făceau parte meciurile de fotbal ale echipelor române și sporturile de iarnă la care dominau sovieticii, mai ales prin patinaj). 
Ascultam cu evlavie acele concerte unice și admiram visători sala de spectacole grandioasă și luxoasă, deși filmată în alb-negru. Nu puteam visa în anii socialismului că am putea ajunge vreodată acolo și mai ales că vom fi și spectatori. Destinul a fost de partea noastră.
Am ajuns la clădirea Muzikverein într-un început de vară prin anii de început 1990. Cu multă viclenie  și tupeu am reușit să ne strecurăm înăuntru prin ușile laterale, de nord, ale clădirii, opuse pieței Karlsplatz, uși care serveau numai pe muzicienii ce veneau la repetiții, sau pe slujbașii acelei catedrale a muzicii. Am trecut neobservați de oamenii de pază, sau i-am indus în eroare prin siguranța cu care am pășit pe primele scări ce ne-au ieșit în față. Cineva atent ar fi remarcat ușor că aveam ținute lejere  și dezordonate de turiști.
Am ajuns repede în sala noastră de vis, undeva la etaj, de unde aveam o perspectivă divină asupra tuturor amănuntelor arhitectonice încărcate de roșul tapiseriilor și aurul ce acoperea ornamentele de pe pereți și de pe tavanul casetat. După ce am admirat îndelung ceea ce ne oferea poziția noastră de la balconul central, am dorit să ajungem și la parterul sălii. Pentru asta am comentat faptul că nu cunoșteam un eventual traseu. 
Spre surprinderea noastră, un tânăr țigan, care nu ne dăduse nicio atenție până atunci și se ocupa cu măturatul, s-a oferit să ne conducă el. Era un salariat al instituției de doi ani cu sarcini de curățenie. Nu ne-am fi așteptat să auzim vorbindu-se românește în acel sanctuar al muzicii, dar ne-am folosit de ajutorul lui cu mare plăcere. Abia după mulți ani am avut plăcerea de a ne așeza oficial în mirifica sală, împodobită cu cascade de flori. 

Konzerthaus 
Konzerthaus este o sală de concerte din Viena, care s-a deschis în anul 1913. Se află în al treilea district chiar la marginea primului cartier al orașului. Din momentul fondării aici s-a încercat consecvent să promoveze atât muzica tradițională, cât și stiluri muzicale inovatoare.
In 1890, au apărut primele idei pentru realizarea unei Case pentru festivaluri de muzică (Haus für Musikfeste). Ideea noii clădiri multi-scop a fost de a fi mai interesantă pentru un public mai larg decât cel tradițional de la Viena Musikverein. In plus față de sala de concert, primele desene ale lui Ludwig Baumann pentru Olympion au inclus o zonă pentru patinaj și un club pentru biciclete. Se miza că într-o zonă așezată în aer liber, ar fi putut să participle la evenimente până la 40.000 de vizitatori. Proiectele nu au fost acceptate. Cu toate acestea, mai târziu au învins. Astăzi o zonă de patinaj este situată chiar lângă clădire.
Konzerthaus a fost construită, în cele din urmă, între 1911 și 1913. Arhitecții au fost Fellner & Helmer. Lucrarea a fost făcută în colaborare cu Ludwig Baumann.
Imobilul are o suprafață cu laturile de aproximativ 70 × 40 de metri și a avut inițial trei săli, în care puteau fi susținute concerte simultane, deoarece sălile sunt izolate fonic. Clădirea originală stil Art Nouveau, a fost parțial distrusă în timpul adaptării și renovării, dar clădirea a fost reconstruită după schițele originale în anii 1970. O orgă istorică a fost instalată în Konzerthaus de către firma austriacă Rieger, în 1913. Intre 1997 și 2000 clădirea a fost complet renovată.
Grosser Saal, cu 1.840 de locuri
Mozartsaal, cu 704 de locuri
Schubertsaal, cu 336 de locuri
Berio Saal s-a adăugat în timpul ultimelor renovări cu circa 400 de locuri.
Wiener Konzerthausgesellschaft conduce, de asemenea, mai multe festivaluri în timpul anului:
• Festivalul de Muzică Veche Resonanzen în ianuarie
• Wiener Frühlingsfestival Viena Festivalul de primăvară în aprilie și mai
• Internationale Musikfest în mai și iunie
• Wien Modern in toamna
Concertul de istoric în beneficiul văduvelor și orfanilor soldaților austrieci și maghiari a avut loc la Konzerthaus la 12 ianuarie 1918. Patronii săi au fost înpăratul Carol și împărăteasa Zita, cu afișe create de Josef Divéky.

Winterpalais, sau Stadtpalais
Palatul de Iarnă al Prințului Eugen de Savoia (germană: Winterpalais Prinz Eugen), cunoscut și sub numele de Palatul orașului,sau Palatul din oraș (germană: Stadtpalais), este un palat mare baroc din districtul central al orașului, Innere Stadt, din Viena. Situat pe o stradă îngustă, Himmelpfortgasse 8, palatul a fost folosit ca reședință de iarnă a prințului Eugen de Savoia, care a petrecut verile la palatul Belvedere. Palatul de Iarnă a fost proiectat și construit de Johann Bernhard Fischer von Erlach între1695 și 1700, și de Johann Lukas von Hildebrandt între 1702 și 1724, urmând planurile predecesorului său.
După moartea prințului, palatul a fost achiziționat prin licitație de către împărăteasa Maria Terezia pentru curtea imperială, din 1738, alături de multe alte clădiri ale prințului. In 1752, palatul a fost transformat prin Nicolò Pacassi în sediul unor diferite instituții de stat. Palatul a găzduit Ministerul Finanțelor al Imperiului Austriac între 1848-1918, până la desființarea Imperiului Habsburgic. Din 1919, palatul a găzduit Ministerul Federal al Finanțelor. Din 2007 până în 2013, palatul a fost renovat extensiv. Palatul de Iarnă al Prințului Eugen este considerat "unul dintre edificiile baroce cele mai magnifice din Viena".
In 1694 și 1695, prințul Eugeniu de Savoia a cumpărat mai multe case vechi de pe Himmelpfortgasse din Viena, inclusiv un teatru baroc timpuriu. In 1695, Johann Bernhard Fischer von Erlach a câștigat contractul prestigios și profitabil pentru a construi un palat în această locație pentru prinț. Fischer von Erlach a început construcția palatului și din 1698, pictorii au început deja lucrul la frescele de pe tavan. Conducătorul construcției proiectate de Fischer von Erlach a fost Andrea Simone Carove. Pietrăria, a fost realizată de către maestrul vienez Johann Thomas Schilck. Marele portal ce avea pe lateral reliefări privind pe Hercules în luptă cu gigantul Antaeus, pe stânga, și pe Enea salvând pe tatăl său de la incendierea Troiei, pe partea dreaptă a fost sculptat de Lorenzo Mattielli. In timpul acestei prime faze de construcție, a fost finalizată scara remarcabilă împreună cu figurile lui Atlas. Sculpturile din piatră de la scară au fost executate de Giovanni Giuliani. Livrările de materiale au fost realizate de către maestrul Reichardt din Moenchhof Fux.
In 1702, proiectul a fost preluat de Johann Lukas von Hildebrandt. In timpul acestei faze de construcție, au fost finalizate unele dintre săli, în special cabinetul de aur cu picturi în ulei. Ca urmare a achiziției proprietăților dinspre est, fațada a fost extinsă în 1708 cu 12 metri. Zidăria pentru această lucrare a fost furnizată de către Giovanni Battista Passerini și Elias Hill. In anul 1710, s-au adăugat capela și o galerie. Punctul focal central al salonului albastru cu fresce ale lui  Marcantonio Chiarini datează din această perioadă. In 1719, palatul a fost extins prin achiziționarea a zonei de vest. Construcția a fost asigurată de Elias Hill. Lorenzo Mattielli a executat lucrări artizanale, printer care reliefurile de la intrare și fântânile din curte.
La moartea prințului Eugene, în 1736, nepoata lui Anna Viktoria de Savoia a moștenit proprietatea prințului. După ce căsătoria ei cu Joseph Friedrich von Sachsen-Hildburghausen pe 17 aprilie 1738, un comandant militar și administrator al Habsburgilor, a supus toate proprietățile Prințului Eugen la licitație. Palatul a fost achiziționat de către împărăteasa Maria Terezia pentru curtea imperială chiar în 1738, alături de cele mai multe alte clădiri și proprietăți ale prințului. In 1752, palatul a fost transformat prin Nicolò Pacassi în sediul unor diferite instituții de stat. Palatul a găzduit Ministerul Finanțelor al Imperiului Austriac între 1848-1918, până la desființarea Imperiului Habsburgic. Din 1919, palatul a găzduit Ministerul Federal al Finanțelor al republicii.
In timpul celui de al doilea război mondial, Palatul de Iarnă al prințului nu a scăpat intact. Duminică, 08 aprilie 1945 la ora 2:00, în cursul unui raid bombardament al sovieticilor, o bombă a spulberat acoperișul palatului și o altă bombă a explodat în pod. Pictura plafon de pictorul francez Ludovico Dorigny a fost deteriorată, dar în cele din urmă a fost restaurată de către experții de la Academia de Arte Frumoase din Viena. Din 2007 până în 2013, palatul a fost supus unei renovări ample. La data de 18 octombrie 2013, încăperile principale ale palatului de Iarnă au devenit accesibile publicului ca noul loc de expoziție ce aparține de muzeul Belvedere.
Palatul de Iarnă al prințului de Savoia are o fațadă în stil baroc plat cu două etaje și cu trei portaluri, fiecare cu console duble, care susțin un balcon decorat cu balustradă. In loc de coloane standard sau stâlpi, Fischer von Erlach a proiectat basoreliefuri reprezentând scene militare din vechea mitologie. Așa cum s-a amintit, este vorba de Hercules în luptă cu gigantul Antaeus, pe stânga, și Enea salvând pe tatăl său Anchises de la arderea Troiei, pe dreapta. Aceste imagini din lumea clasică sunt menite să invoce realizările militare glorioase ale Prințului Eugen de Savoia. Deasupra fiecărui portal sunt ferestre înalte distincte față de celelalte ferestre cu cartouches intercalare. Fațada este împărțită de pilaștri colossali cu capiteluri compozite plate, care se extind pe înălțimea totală a clădirii până la cornișă.

Hoher Markt și Ankeruhr
Ankeruhr este un ceas frumos în partea de nord a centrului orașului interior în piața Hoher Markt care înseamnă o piață importantă. A fost, un timp, cea mai importantă piață din Viena.
Pe aceste locuri s-au aflat vechi clădiri oficiale romane din așezarea militară romană Vindobona. După al doilea război mondial sub piață s-au descoperit fundații ale castrului roman, unde a murit împăratul roman Marcus Aurelius în anul 180 e.N. Ruinele constituie astăzi o atracșie turistică.
In muzeul, Römermuseum (Muzeul roman), din această piață, sunt expuse numeroase piese antice și se pot obține mai multe informații despre acea perioadă îndepărtată cu două milenii. In evul mediu zona era centrul burghez pentru comerțul cu textile, pește și alte produse alimentare. Dar tot aici a existat și locul de execuții cu spânzurători, cu stîlpul infamiei, casa de judecată și o capelă. De la începutul sec. al 18-lea piața a devenit locul de desfășurare al proceselor.
Cele mai splendide locuințe vechi și palate care au înconjurat piața de-a lungul timpului au fost distruse în al doilea război mondial de bombe de aviație. Din păcate, ruinele nu au fost reconstruite, dar au fost înlocuite cu clădiri funcționale și tipice ale perioadei de după război, care înconjoară acum fostul frumos loc cu vechime, Hoher Markt.
Fântâna din centrul pieței, Vermählungsbrunnen, care a fost construită de Johann Emanuel Fischer von Erlach, a fost inaugurată în stil baroc, în 1732. Mai este numită Fântâna lui Joseph, sau Fântâna nupțială și a fost inițiată de împăratul Leopold I. Se compune, în principal, din marmură și bronz și este dedicată nunții părinților lui Iisus Christos, Maria și Iosif. Statuile ce reprezintă pe Maria și pe Iosif și pe marele preot se află în centrul monumentului pe o bază și sunt înconjurate de patru îngeri. Statuile de marmură au fost realizate de către sculptorul venețian Antonio Corradini.
In piață există o foarte utilă construcție stil Art Nouveau. Este o toaletă publică, care este construită în subteran.
Dar, din fericire există un obiectiv atrăgător și special care a supraviețuit bombardamentelor războiului. Acesta este ceasul numit Ankeruhr din Viena. Acest obiectiv neobișnuit aparține stilului constructiv Art Nouveau și a fost creat de Franz von Matsch în perioada dintre anii 1911 la 1914. Mecanismul ceasului a fost opera ceasornicarului Franz Morawetz.
Ankeruhr are aprox. 10 m lățime și cca. 7 metri de înălțime. Ceasul leagă ambele părți ale clădirilor Ankerhof, clădiri ale unei societăți de asigurări numită Anker (ancoră). Diametrul ceasului in sine are aprox. 4 metri. Ca un tribut adus personalităților istorice populare există figurini ce cupru care se perindă pe un circuit circular în fața ceasului.
Fiecare oră,  de la 1 la 12, este semnalizată de o figurină care reprezintă o personalitate din istoria acestor meleaguri, începând cu Marcus Aurelius (ora 1) și continuând cu un șir în care se află Carol cel Mare, Regele Rudolf al doilea, prințul Eugeniu de Savoia, împărăteasa Maria Terezia și soțul ei și, în final, compozitorul Joseph Haydn, (ora 12). La începutul orei 12, la prânz, toate aceste figurine defilează lent, în acordurile unei muzici care se schimbă pentru fiecare. 

Palatul Schwarzenberg 
Palatul Schwarzenberg este unul dintre cele mai importante palate stil baroc din Viena.
Palatul a fost comandat în 1697 lui Johann Lukas von Hildebrandt de către Heinrich Obersthofmarschall Franz, contel von Mansfeld și Prinț von Fondi ca palat Mansfeld-Fondi. Lucrarea a fost finalizată în 1704.
Palatul și grădina sa magnifică se află alăturat Palatului Belvedere, care a fost, de asemenea, construit de Johann Lukas von Hildebrandt pentru Prințul Eugen de Savoia. Contele von Mansfeld a murit în timpul construcției Palatului Mansfeld-Fondi. Proprietatea neterminată a fost în cele din urmă cumpărată, în 1716, de Adam Franz Karl Prinț de Schwarzenberg. Pentru completarea palatului, prințul a angajat pe arhitecții Johann Bernhard Fischer von Erlach și Joseph Emanuel Fischer von Erlach. Fresca cupolei centrale a fost creat de Daniel Gran. în 1726. Finalizarea totală a avut loc în 1728. Construcția a fost condusă de maestrul-constructor Anton Erhard Martinelli.
Din palatul bogat oernamentat cea mai admirată este Galeria de marmură (Marmorgalerie).
In 1751-1752 s-a adăugat o școala de echitație a fost construită de către inginerul Andrea Altomonte (revizuită de Karl Wilhelm Schmidt în anii 1927-1929). Concomitent s-a adăugat și o Orangerie.
In timpul celui de al doilea război mondial, Palatul Schwarzenberg a fost puternic afectat de bombardamente, dar a fost pe deplin reconstruit după sfârșitul războiului.
Un Palat Schwarzenberg există și în Praga, în apropierea catedralei de pe punctul cel mai înalt al orașului și castelul Hradcany.
Intre 1982 și 1984, clădirea a fost renovată de arhitectul ceh Hermann.
Grădina palatului a fost creată ca o grădină în terase italiano-franceză stil baroc din 1697, și a fost coproiectată de Hildebrandt și Erlach. Se asemăna cu Belvederegarten (Grădina Belvedere) învecinată, după moda timpului în conceperea de grădini. Spre deosebire de grădina vecină a păstrat unele caracteristici de bază. In afară de fântâni rotunde și de axa de mijloc obișnuită a grădinii, au apărut un grup de raptus și patru sezoane de Lorenzo Matielli (după 1712), vase de gradină datorate lui J. B. V. Erlach, și altele. Folosirea unei pompe de pompieri de către J.E.V.Erlach pentru exploatarea jocurilor de apă din  grădină a fost considerată ca fiind cea mai importantă atracție tehnică din Viena, în secolul al 18-lea.
Mica zonă de parcare în jurul Hochstrahlbrunnen, care a fost situat în fața palatului, a fost construită pe un loc care inițial nu făcea parte din castel, în 1873. In al doilea război mondial, grădina a fost afectată grav, așa cum a fost și palatul, dar a fost revitalizată în perioada de după război, ca un parc cu elemente franceze.
In ciuda renovării și unei reformări, gradina face parte din cele mai importante monumente de arhitectură peisagistică din Austria și se află sub protecția monumentelor. Un copac mamut (Giganteum Sequoiadendron) aflat în grădină, este cotat drept un monument al naturii.
Palatul este încă deținut de familia Schwarzenberg, și de fundația familiei. Palatul este alăturat pe cale laterală de fosta școală de echitație a prințului Eugen de Savoia, de Ambasada Elveției, și Departamentul consular al Elveției.
Până în ianuarie 2006, Palatul a fost folosit parțial ca hotel de 5 stele cu restaurant. Din august 2006, părți ale proprietății, inclusiv parcul poate fi folosit pentru evenimente.
 In 2007, fundația familiei Schwarzenberg a închiriat proprietatea pentru 60 de ani, la o filială a băncii Volksbanken. Mohamed Bin Issa Al Jaber a fost beneficiarul efectiv. Potrivit noului operatoru s-a planificat transformarea palatului într-un "hotel de lux de 6-stele". S-a decis ca deschiderea să aibă loc în 2011, dar nu a avut loc. In februarie 2011, s-a anunțat că proiectul va eșua dacă Al Jaber nu va oferi 20 de milioane de euro pentru finalizare până la sfârșitul lunii martie. Deoarece nu s-a făcut plata de așteptată, contractul cu grupul Al Jabers a fost reziliat de grupul Volksbank la 4 aprilie. Ca urmare, s-a încheiat un contract între Grupul Volksbanken și Fundația de familie Schwarzenberg.
In consultare cu fundația familiei Schwarzenberg, o companie de cazinouri din Baden in Aargau, Elveția, a acceptat invitația de participare la o licitație pentru noile licențe de cazino în Viena, în vara anului 2013. Grand Casino Wien va cuprinde în palat două cazinouri și un restaurant. Fundaţia de familie Schwarzenberg, a anunțat că va face parcul palatului accesibil publicului, în cazul în care a fost obținută aici licența. La 27 iunie 2014, s-a atribuit licența consorțiului Kasinol.

Schwarzenbergplatz (Piața Schwarzenberg)
Schwarzenbergplatz este o piață vastă situată în apropiere de Ringstrasse . Există mai multe obiective turistice atrăgătoare în piață, printre care o fântână, un monument sovietic și o statuie a prințului, de la al cărui nume s-a numit piața.
Din păcate, marea piață este intersectată de șinele de tramvai și drumuri aglomerate împărțind-o în mod ineficient într-un număr de insule de trafic neatractive.
Cu toate acestea, piața este plină de vizitatori care merg de-a lungul traseului dinspre centrul orașului spre Palatul Belvedere . Pe parcursul sec.al 19-lea, Schwarzenbergplatz a fost una dintre cele mai prestigioase adrese din oraș și aristocrații au ridicat o mulțime de clădiri impunătoare în jurul ei.
Schwarzenbergplatz este deschisă în zona Kärntner Ring din Ringstrasse. In piață se ridică pe un soclu înalt o mare statuie ecvestră de bronz a feldmareșalului austriac Karl Philipp, prinț de Schwarzenberg, care a luptat cu distincție în războaiele napoleoniene. 
Piața este numită după prințul Karl Philipp Schwarzenberg, un descendent al unuia dintre cele mai puternice familii aristocratice din Boemia și Europa Centrală în general. In calitate de comandant suprem al armatei aliate, Karl Philipp a contribuit la înfrângerea armatei lui Napoleon în bătălia de la Leipzig, în 1813, și chiar au reușit să pătrundă în Paris , în anul următor, ceea ce a dus la abdicarea lui Napoleon I. 
Eroul austriac a fost onorat cu Monumentul Schwarzenberg, o statuie ecvestră la nordul pieței, instalată aici, în 1867. Statuia este dominantă în peisajul urban al pieței.
Până la mijlocul sec.al 19-lea, cea mai mare parte din zona pieței Schwarzenberg de astăzi a fost ocupată de zidurile orașului Viena. După demolarea zidurilor orașului din anii 1858-1863, aceste zone au rămas disponibile pentru construcții și, similar cu impunătoarele clădiri și palate de pe Ringstrasse, au ridicate aici clădiri magnifice în a doua jumătate a sec.al 19-lea.
In 1861, împăratul Franz Joseph I a ordonat construirea monumentului Schwarzenberg pentru a comemora pe comandantul victorios în 1813 în bătălia de la Leipzig, Karl Philipp, Prințul Schwarzenberg. Statuia a fost creată de Ernst Hähnel și finalizat în octombrie 1867.
Una dintre principalele atracții a pieții este fântâna monumentală, Hochstrahlbrunnen, situată la capătul sudic al Schwarzenbergplatz. 
Numele de Hochstrahlbrunnen înseamnă fântână cu jet mare. Ea a fost construită în 1873 pentru a sărbători finalizarea sistemului de alimentare cu apă din Viena. Anton Gabrielli, șeful companiei responsabile pentru proiect a finanțat personal construirea fântânii. 
Trei sute șaizeci și cinci de jeturi mici la marginea bazinului, reprezintă fiecare zilele anului.Ele înconjoară șapte insule cu jeturi care simbolizează cele șapte zile ale săptămânii. Doăsprezece jeturi mai mari reprezintă lunile anului, alte   douăzeci și patru de jeturi reprezintă orele zilei și treizeci de alte jetiauri se referă la zilele unei luni calendaristice. Jetul central, cel mai mare, reprezintă anul. 
Fântâna este deosebit de frumoasă pe timp de noapte, atunci când este iluminată cu proiectoare, instalate pentru prima dată în 1906.
In luna august 1945, imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial, Armata Roșie a construit Memorialul Armatei Roșii (numit acum popular  Monumentul rusesc), în spatele fântânii Hochstahlbrunnen. Până în 1955, un tanc sovietic T-34 a fost plasat acolo, ca simbol al armatei cuceritoare. In timpul ocupației, partea de sud a pieței a fost redenumită Piața Stalin, la 12 aprilie 1946. Acest nou nume a fost oficial în vigoare până la 18 iulie 1956.
 "Haus der Industrie" (Casa Industriei), de la No. 4 Piața Stalin, a fost sediul Consiliului Aliat al celor patru puteri ocupante până în 1955.
Memorialul constă dintr-o colonada semi-circulară, de douăzeci de metri, o coloană centrală mai mare împodobită cu o statuie monumentală de doisprezece metri inalțime a unui soldat sovietic. Acesta este conceput în stilul tipic rigid și solemn, care a fost folosit în mod obișnuit de către armata sovietică. Monumentul este foarte similar cu alte monumente comemorative ridicate în epoca respectivă de către armata sovietică cuceritoare, în orașe precum Berlin și Budapesta.
In 2003 și 2004, Piața Schwarzenberg a fost reproiectată de arhitectul spaniol Alfredo Arribas și echipată cu elemente de iluminat reprezentând diferite efecte de lumină. In cursul restructurării, puținele spatii verzi care au existat până atunci s-au îndepărtat, o chestiune care a provocat multe critici publice. A existat opoziție deosebit de puternică pentru înlocuirea stâlpilor de lumină subțiri, existenți din 1904, cu stâlpi și corpuri de iluminat noi care au fost percepute de către critici ca stîngace și greoaie.
Pe sub Piața Schwarzenberg a fost dirijat râul Viena și linia de metrou U4, și s-a realizat, de asemenea, locația pentru "Zwingburg", un adăpost pentru persoanele fără adăpost care s-au retras în canalizările vieneze.
Printre clădirile remarcabile din piață se pot enumera următoarele 17, privind dispre Ringstrasse și în sensul mișcării acelor de ceasrnic. Fiecare dintre ele au istorii și evoluții interesante.
1- Palatul Erzherzog Ludwig Viktor
2- Palatul Wiener von Welten
3 - Fosta Direcție de stat a companiei de căi ferate
4 - Casa Industriilor (Haus der Industrie)
5 - Clădirea ce a înlocuit fostul palat Pollak-Parnau al unui industriaș în textile
6 - Palatul Fanto - clădire a monopolului austriac de alcool
7 - Stadtkino - deființat în 2013
8 - Palais Schwarzenberg
9 - Hochstrahlbrunnen und Heldendenkmal (o fântână inaugurată în 1873 și momentul ostașilor sovitici - 17.000)
10 - Agenția pentru drepturi fundamentale
11 - Ambasada franceză (Französische Botschaft)
12 - Haus der Kaufmannschaft (casa negustorilor)
13 - Georg-Raphael-Donner-Denkmal (Monumentul lui Donner) - sculptor prolific
14 - Palatul Ofebheim
15 - Palatul Wertheim
La sud de Piața se află frumosul Palat Schwarzenberg în stil baroc, construit între anii 1697 și 1714 după un proiect Johann Lukas von Hildebrandt. Palatul este acum ocupat de un hotel și un restaurant, iar ambasada Elveției este găzduită într-una din aripile palatului. 
Atât palatul și grădinile Palatului Scharzenberg, care mărginesc grădina Belvedere, sunt închise pentru public.
Una dintre cele mai interesante clădiri din Schwarzenbergplatz este Ambasada Franței, construită între 1904 și 1912 după planurile arhitectului francez Georges Chedanne, care este mai bine cunoscut pentru proiecul său de la Galeriile Lafayette din Paris . Clădirea, concepută în stil Art Nouveau, diferită de orice altă clădire văzută în Viena. Ea a fost comparată cu o clădire orientală și condos la zvonul că francezii au folosit în mod accidental o lucrare de proiectare pentru ambasada din Istanbul.

Biserica Augustinilor (Augustinerkirche)
Biserica Augustinilor (germană: Augustinerkirche) din Viena este o biserică parohială situată în imediata apropiere de Josefsplatz (Piața Joseph), lângă Școala de călărie și Hofburg, astăzi pe Augustinerstrasse. A fost construită inițial în sec.al 14-lea ca biserică parohială a curții imperiale a Habsburgilor, cu un interior gotic armonios la care s-au adăugat elemente baroce ulterior. In 1724  decorațiunea barocă a fost înlăturată și i s-a restituit aspectul gotic.
Ducele Frederick cel Frumos a fondat această biserică în 1327 pentru o mănăstire a călugărilor augustinieni.
In 1634, Biserica augustiniană a devenit biserica parohială a familiei imperiale. Fiind biserică imperială, a adăpostit multe nunți habsburgice. In ea au avut loc, nunta lui Arhiducesei (și viitoarea împărăteasă) Maria Terezia, în 1736, cu ducele Francisc de Lorena, nunta arhiducesei Marie Louise, în 1810, cu împăratului Napoleon Bonaparte al Franței, precum și nunta Impăratului Franz Joseph, în 1854,  cu ducesa Elisabeta din Bavaria (Sisi).
O mănăstirea funcționează cu numai șase călugări augustinieni îmbrăcați în robe negre, singurii care deservesc nevoile parohiei.
Biserica este gotică are 85 de metri  lungime și 20 de metri lățime. 
Corpul înalt și subțire a fost construit de către arhitectul Dietrich Landtner, între anii 1330-1339, dar lăcașul, în sine, nu a fost consacrat până la 1 noiembrie 1349. Deoarece palatal Hofburg din apropiere s-a extins treptat, Augustinerkirche a fost cuprinsă de el, astfel că astăzi constituie o parte a complexului imperial. Exteriorul nu prezintă un aspect atrăgător,  fiind foarte simplist. In schimb interiorul s-a bucurat de mai multă atenție și este frumos. In timpul domniei împăratului Iosif al II-lea, 18 altare laterale de nuanță barocă au fost îndepărtate, în 1784. Atunci biserica a fost restaurată în stil gotic. Un nou altar s-a adăugat în 2004, dedicat împăratului Karl I al Austriei (1887-1922), care este pe cale de a fi recunoscut ca sfânt de către Biserica Romano-Catolică.
Biserica Augustiniană adăpostește Herzgruft (camera inimilor), care este o cameră mortuară destinată să protejeze 54 de urne de argint conținând inimile membrilor Casei de Habsburg. Cripta se află în spatele Capelei Loreto, în dreapta altarului. După cum s-a amintit, Biserica Augustiniană se află în cadrul complexului Palatului Hofburg.
Prima inimă depusă aici, în Herzgruft, la 10 iulie 1654, a aparținut regelui Ferdinand IV, conform dorințelor sale. Ultima inimă, aparținând lui Karl Franz de Austria, s-a depus în criptă la 8 martie 1878. Toate trupurile și trei dintre inimi se află în Cripta Imperială de sub Biserica Capucinilor, deci la o oarecare distanță, dar tot centrul orașului.
Capela Loreto, aflată spre dreapta altarului principal, deține urnele din argint cu inimile conducătoriilor habsburgi, în timp ce corpurile lor sunt ținute în cripta imperială. Herzgruft (Cripta inimilor).

Cripta Capucinilor - Kapuzinergruft
Cripta Capucinilor din Viena (în germană Kapuzinergruft), cunoscută și drept Cripta Imperială (în germană Kaisergruft), este, începând cu anul 1633, principalul loc de înmormântare al dinastiei de Habsburg (împărați ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, ulterior împărați ai Austriei) și ai descendenților lor. Cripta a folosit acestui scop mai mult de trei secole. 
Biserica  fost construită între 1619 și 1632. O statuie dintr-o nișă de la fațadă, reprezintă pe capucinul Marco d'Aviano, legat al papei pe lângă armata lui Carol de Lorena, cel care a celebrat mesa în vârful colinei Kahlemberg în dimineața bătăliei finale contra turcilor asediatori.
Cripta se află în centrul Vienei, sub biserica și mănăstirea călugărilor capucini, în piața Neuer Markt din apropierea palatului Hofburg.
Este compusă din 10 camere tombale, interconectate prin tuneluri, construite în funcție de necesități
In criptă au fost înhumate trupurile a 142 de personalități, precum și urnele cu cenușă a altor 4 persoane din afara dinastiei, deci un total de 146 de aristocrați își au aici locul de veci. Între aceștia se numără 12 împărați și 19 împărătese și regine. Aristocrații înmormântați aici au deținut cel puțin titlul de arhiduci sau arhiducese de Habsburg. Inimile dinaștilor - 54 - se găsesc în biserica Augustilor, alipită de Hofburg și viscerele în catacombele catedralei Sântul Ștefan. Aici s-a păstrat și sarcofagul de bronz al regelui Romei, ducele de Reichstadt, fiul lui Npoleon I și al Mariei-Louisa. Rămășițele regelui Romei au transferate la Paris la 15 decembrie 1940, exact după 100 de ani de la funeraliile naționale ale tatălui său.
Un singur sarcofag din cele aflate în Cripta Caucinilor un aparține unei personalităși din familia Habsburgilor, cel al contesei Fuchs, care a crescut-o pe Maria Teresia și pentru care împărăteasa avea sentimente deosebite.
Impărăteasa Maria Teresia și soțul său Francisc de Lorena ocupă un sarcofag dublu, lucrat de Balthazar Moll, ca și sarcofagul lui Crol al VI-lea, tatăl suveranei, încoronate de busturile defuncților plasate simbolic vis-a-vis  și de un înger care cântă la trompetă pentru ziua ultimei Judecăți.
Se pot vizita 103 sarcofage și 5 urne pentru depunerea inimilor, realizate într-o varietate de stiluri, de la puritan auster până la rococo exuberant. Doar sarcofagul Francisc Iosif I este din piatră, toate celelalte sunt din metal.
Somptuosul sarcofag dublu creat pentru Maria Theresia şi pentru consortul ei, Împăratul Franz I, Stephan von Lothringen este opera lui Balthasar Ferdinand Moll.
Faţă de acesta, sicriul simplu al fiului lor, Impăratul Joseph II. formează un contrast puternic. Ultimul împărat care şi-a găsit aici locul de veci a fost Franz Joseph I. (1916). In această criptă îngrijită de călugării capucini se găsesc şi sarcofagele Împărătesei Elisabeth şi a Prinţului Moştenitor Rudolf. Între anii 1654 şi 1878 inimile Habsburgilor au fost îngropate în Cripta Inimilor (Herzgruft) din Biserica Augustinerkirche.
Prima înhumare a avut loc în anul 1633, când au fost aduse aici sarcofagele împăratului Matthias și ale soției sale, împărăteasa Anna. 
In noua criptă, amenajată în 1961, se remarcă sarcofagele Mriei-Louisa, împărăteasa francezilor, al lui Maximilian, împăratul Mexicului, al împăratului Franz Jseph, al soției sale, împărăteasa Elisabeta (Sisi), asasinată la Geneva în 1898 și al fiului lor, arhiducele Rudolf, mort la Mayerling (sinucidere).
Arhiducele Francisc Fedinand și soția sa, arhiducesa Sophia, victimile atentatului de la Sarajevo, din 1914, nu sunt înhumați la Viena ci la castelul Artstetten, în Austria de Jos.
În 1989 a fost înmormântată aici împărăteasa Zita de Bourbon-Parma, soția ultimului împărat al Austriei, Carol I. Ultimul împărat al imperiului Austro-ungar, Carol I, a murit în 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie în exilul impus de Consiliul Antantei pe insula Madeira (Portugalia) unde și răposează.
Ultima înmormântare a avut loc la 12 ianuarie 2008, când a fost depus corpul neînsuflețit al lui Karl Ludwig von Habsburg, fiul cel mai tânăr al împăratului Carol I al Austriei, frate cu Otto von Habsburg.
In Cripta Capucinilor au loc înmormântări până în zilele noastre. Aici a fost îngropată în anul 1989 Zita, ultima Împărăteasă a Austriei. Şi tot aici și-a găsit locul de veci la 16 iulie 2011 primul ei fiu, fostul Prinț Moștenitor și politicianul european, Otto Habsburg, împreună cu soția lui, Regina.
Cripta a fost renovată și restaurată de mai multe ori, în 1960 având loc transferul a 26 sarcofage într-o nouă cameră tombală, an în care au început eforturile pentru eliminarea umidității.
În anul 2003 s-a făcut o remodelare a porțiunii de acces, ruta actuală a vizitatorilor ducând pe la toate sarcofagele în ordine cronologică. Tot atunci s-a introdus aer condiționat pentru controlul umidității.
De la început, până în zilele noastre, a fost îngrijită și administrată de călugării capucini.
Deși funebră și tristă Cripta Capucinilor (cripta imperială) este una dintre marile atracții turistice ale Vienei.

Neuer Plaz (Piața cea nouă)
Noua piață (Neuer Plaz) este una dintre cele mai vechi piețe din Viena. Acesta este situată la vest de strada Carinthia în centrul Vienei (Inner Stadt) și are o formă alungită, aproape dreptunghiulară. In centrul pieței se află Donnerbrunnen (Fântâna Donner). Cladirile au caracter de locuințe cu imagini diverse și reprezentative. Din 2015, locul a fost reproiectat și s-a interzis circulația auto.
La un moment dat, în evul mediu Hohe Markt nu a mai fost suficientă pentru cerințele populației vieneze, așa că s-a născut Neuer Markt menționată la început drept Forum Novum, în 1234. Incepând cu secolul al 19-lea, s-au  comercializat aici cereale și făină, iar piața a purtat un timp numele neoficial de Mehlmarkt, nume care a dăinuit până în sec.al 20-lea. In cel de al doilea război mondial, piața a fost puternic deteriorată, astfel că după război unele clădiri au fost înlocuite de clădiri moderne.
In prima jumătate a secolului 20, exista o stație de tramvai se afla în această piață, iar în 1942, aici se găsea punctul terminus al liniei 58. După 1948 secțiunea de tramvai din Neuer Markt a fost îndepărtată cu avantaje privind zgomotul stradal.
In urma unui studio din  2012 printre locuitori, s-a realizat un garaj subteran  sub piață până la sfârșitul anului 2015, iar în întreaga zonă și pe străzile din jur s-a reproiectat circulația. Noua piață a fost eliberată de circulația auto, iar pe străzile secundare s-a redus traficul.
Fântâna din centrul pieței, a fost creată, în 1739, de către sculptorul prolific Georg Raphael Donner. Numele real al fântânii este Providentiabrunnen, dar mai este cunoscută și sub numele de fântâna pieței de făină. Sculpturile de bronz sunt copii, iar originalele sunt păstrate în Galeria austriacă Belvedere. După numele sculptorului s-a numit strada care face legătura între Neuer Markt și Kärntnerstrasse.
Clădirea cea mai faimoasă pe Neuer Markt este biserica Capucinilor, finalizată în 1632. Sub aceasta se găsește Cripta Imperială (cripta Capucinilor).
La adresa Neuer Markt 2 se afla legendarul hotel Meissl & Schadn, construit în 1897, unde, în 1919, Friedrich Adler l-a înpușcat pe prim-ministrul Karl Stürgkh. Clădirea a fost grav avariată pe timpul ultimului război mondial, așa că a fost demolată și înlocuită cu o nouă clădire.
Hotelul Ambasador din Neuer Markt 5, a  fost construit în 1897 după proiectele arhitecților Kupka și Orgmeister. In evul mediu, pe locul său s-a aflat depozitul municipal de făină, așa-numita mină de făină în termini populari.
La capătul sudic al Neuer Markt s-a început un Palat Schwarzenberg la începutul sec.al 18-lea după planurile lui Joseph Emanuel Fischer von Erlach. In 1894, palatul a fost demolat și înlocuit prin case cu randament ridicat de interes.
La adresa Neuer Markt 10-11 s-a ridicat o clădire în stilul Renașterii germane în 1897, având ca architect pe Arnold Heymann pentru firma  este Wild Brothers (Frații Wild), unde se prepara o fostă delicatețe tradițională. Arhitectul Arnold Heymann a construit clădirea cu o fațadă din "perioada veche germană". Clădirea a fost admirată la timpul său drept cea mai frumoasă operă a sa. Intr-o perioadă ulterioară la parter s-a amenajat un restaurant, cu schimbare a  proprietarilor, în locul magazinului de delicatese ce dăinuise mai mulți ani.
Așa-numita casa Mayseder de la nr. 15 Neuer Markt s-a construit în 1548 și este una dintre cele mai vechi case din piață. In ea își desfășoară activitatea bijuteria tradițională A. E. Köchert.
De inspirație barocă, casa Herrenhuter, ridicată pe timpul curentului Secesiunii vieneze, în anii 1900-1901, a avut drept constructori pe Karl și Julius Mayreder. Ea a primit numele de la magazinul de pânză, magazin care a fost stabilit aici din 1797 și numit "la Domnul". O statuie a unui domn cu pălărie este semnul care sprijină numele afacerii. Compania de îmbrăcăminte Fürnkranz a preluat locația, până a fost renovat interiorul, în 2009. Din anul 2010 spațiul a fost ocupat un magazine Billa Corso, numit magazin pilot al lanțului alimentar Billa.

Muzeele Quartier - Museums Quartier
Complexul Muzeele Quartier a devenit unul dintre primele 10 complexe culturale din lume și reunește într-un spaţiu de 60.000 m² peste 40 de instituţii cărora le oferă un spațiu dedicat artei moderne și contemporane, precum și proiectelor culturale.
Complexul Muzeele Quartier este situat în fosta Messepalast, care servise înainte imperiului drept Grajduri Imperiale. Se desfăşoară în faţa ochilor o realizare barocă splendidă, având ornamente cu cai la majoritatea porţilor.
Arhitectura contemporană care permite adoptarea clădirilor istorice noilor scopuri, a fost proiectată de Laurdis şi Manfred Ortner.
Lucrările au început în aprilie 1998, şi după 3 ani Muzeele Quartier au fost deschise. Este cel mai vast spaţiu de expunere a artei moderne.
Scopul iniţial al clădirilor a fost să servească drept grajduri naţionale pentru Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane, sau Imperiului Austriac.
In 1713, împăratul Karl VI a angajat pe cel mai bun arhitect, Johann Bernhard von Erlach să proiecteze grajdurile. Lucrarea a fost terminată de fiul său Emanuel Fischer von Erlach, în 1725.
In anii 1850 sau făcut extinderi şi s-a curăţat faţada clădirilor, în timpul domniei împăratului Franz Joseph I. După destrămarea imperiului, în 1919, majoritatea clădirilor au fost vândute.
In 1921, clădirile au fost folosite ca săli de întruniri şi târguri (iarmaroace). In următorii ani, până în 1960, s-au făcut diverse modificări şi restaurări. Astfel, fostele grajduri au devenit cunoscute ca "Messepalast"
In 1985, a servit drept loc de desfăşurare a festivalului de muzică Wiener Festwochen.
Din multele propuneri cu privire la felul în care să fie folosite fostele Grajduri Imperiale, câteva s-au referit la folosirea lor ca loc pentru câteva muzee dedicate artei moderne. La acestea s-au mai adăugat şi suplimentarea muzeului de artă modernă cu instituţii pentru arta filmului, video, computer şi biblioteca multi-media.
Au fost prezentate 88 de proiecte în competiţie pentru rezolvarea problemelor arhitecturale. S-a ales și MQ s-a deschis în 2001, fiind al 10-lea din lume ca spaţiu dedicat muzeului, şi se află în vecinătatea Muzeului de Istorie (Kunsthistorisches) şi a celui de Istorie Naturală (Naturhistorisches), închizând spre sud perspectiva Pieței Maria Teresia (Theresia). După ce veti trece de portile aripii Fisher von Erlach (fostele grajduri), o curte mare se deschide spre două cladiri modere proiectate de firma de arhitectură Ortner & Ortner.
Cuburile moderne, care au fost inaugurate cu mare fast în 2001 și găzduiesc două muzee de artă modernă, oferă un contrast puternic cu grajdurile care au fost construite în 1725. Contrastul oferă o combinație surprinzatoare și curtea în sine, cunoscută sub numele de Haupthof, este și ea foarte interesantă.
Muzeul Leopold
Principala atracție turistică din cadrul Cartierului Muzeelor este Muzeul Leopold, gazduit într-un cub mare și alb placat cu piatra de var. Baza colecției acestui muzeu a fost pusă de Rudolf Leopold, care a strâns un număr impresionant de opere de artă din secolele al 19-lea și al 20-lea. Acesta a preferat opere ale unor artiști vienezi cum ar fi Klimt, Kokoschka, sau Schiele. Rezultatul a fost cea mai mare colecție a operelor lui Egon Schiele.
MUMOK din Viena
Museum Moderner Kunst Stiftung Ludwig Wien este cel mai important muzeu de arta modernă și contemporană din Austria, cu una dintre cele mai mari colecții din Europa. Este găzduit de o clădire modernă din bazalt gri închis situată în partea opusă față de Muzeul Leopold. Colecția sa mare și foarte des imbogățită se intinde pe cinci etaje dintre care două se afla în subsol. Printre cele mai importante expoziții se numară Wiener Aktionismus, o mișcare artistică vieneză din anii 1960 și alte mișcări artistice moderne cum ar fi Fluxus, Nouveau Realisme și Pop Art.
Există peste 20 de instituții culturale răspândite prin acest vast complex muzeal, dar și o serie de restaurante, cafenele și magazine. Un punct bun de start în vizitarea Cartierului Muzeelor este centrul turistic din aripa Fischer von Erlach de unde doritorii pot găsi programul tuturor activităților din Cartierul Muzeelor.
O parte dintre instituții au ca țintă diverse categorii de public, cu ar fi Quartier 21, care găzduiește expozitii temporare ale tinerilor artiști aflați în ascensiune. Alte expoziții temporare sunt găzduite în Kunsthalle Wien, unde se găsesc expoziții de artă modernă internatională. In Halle E+G, fosta Winterreitschule, se organizează o serie de concerte și spectacole. Există și un centru arhitectonic (Az W), un centru de dans (Tanzquartier), un muzeu pentru copii (muzeul Zoom), un teatru pentru tineri (Dschungel Wien) și chiar un centru pentru matematică. Pe lângă toate acestea, Cartierul Muzeelor mai are și multe alte atracții care pot fi descoperite la fața locului de cei care aleg să facă o vizită aici.
Complexul Quartier cuprinde 3 muzee majore
Complexul este dotat și cu restaurante, cafenele, magazine care atrag peste 2 milioane de vizitatori pe an.

Muzeul memorial Sigmund Freud
Timp de aproape o jumătate de secol (1891-1938) fondatorul psihanalizei a trăit pe strada Berggasse 19. Freud a fost forțat să emigreze în 1938, după ce Austria a fost anexată de Germania nazistă (Anschluss Österreichs). Și-a petrecut ultimul an din viață în Marea Britanie.
Berggasse 19 este probabil una dintre adresele interesante din Viena. Sigmund Freud a trait aici timp de 47 de ani. Din acesta casă a plecat în exil în Anglia cu familia sa, la 4 iunie 1938, pentru a scăpa de național-socialiști. Fuga sa a dovedit inspirație.
Acum, fostul apartament și cabinetul lui Sigmund Freud au fost amenajate ca muzeu memorial.
Muzeul a fost deschis în 1971, cu ajutorul Annei Freud, cea mai tânără fiică a lui Sigmund Freud. Turiștii pot vedea mobilierul original, inclusiv sala de așteptare și o selecție din colecția privată de antichități, autografe și primele ediții ale operelor lui Freud. Colecția oferă o perspectivă asupra biografiei lui Freud, asupra preocupărilor sale culturale și începuturile psihanalizei. Vizitatorii vor vedea, de asemenea, filme istorice din viața privată a lui Freud și a familiei sale, compilate și comentate de Anna Freud. Sunt secvențe de film unice despre familia Freud, din anii 1930, comentate de Anna Freud. Acestea sunt prezentate într-o cameră special amenajată pentru vizitatori.
Intrând în  holul apartamentului de la etajul întâi, pot fi văzute, parcă  pregătite pentru plecare,  o servietă din piele cu inițialele SF, un baston și o bască pe care doctorul o folosea când pleca la consultații la domiciliul clienților săi.
Urmează  sala de așteptare mobilată simplu şi funcțional. Pereții sunt acoperiți cu fotografii și diplome acordate doctorului Freud de diferite organizații sau universități. Prin fereastra sălii de așteptare, în curtea interioară a clădirii, se poate vedea un castan înalt care străjuia acolo și pe când Sigmund Freud locuia în clădire, în primele patru decenii ale secolului 20.
Mobilierul memorialului este  original, inclusiv în sala de așteptare, iar muzeul cuprinde circa 80 de piese din colecția lui Freud de antichități şi câteva dintre obiectele sale personale, copii semnate și primele ediții ale operelor sale care oferă o privire de ansamblu asupra biografiei  lui. 
Tot aici, în această casă, Sigmund Freud a finalizat una dintre lucrările sale importante -„Interpretarea viselor”, publicată la Viena în anul 1900.
Se poate vedea aici unul dintre ziarele care anunțau moartea lui  Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, la Londra,  pe 23 septembrie 1939, la trei dimineața, răpus în final de cancer.
„Moartea lui Freud a căpătat forma controversată a unei sinucideri asistate: el a decis, cu părere de rău, că suferința sa a atins punctul de unde nu mai avea rost să continue, iar medicul său i-a administrat o doză de morfină ce i-a indus un somn liniștit, din care Freud nu s-a mai trezit niciodată.” 
Austriecii regretă că majoritatea lucrurilor lui Freud se află însă în Anglia, la casa din Maresfield Gardens, 20 din Hampstead, Londra, chiar dacă acolo a locuit doar un an, iar la Viena întreaga viață.
„Arta de a trăi constă în capacitatea de decizie care ne permite a alege când se cuvine să ne dominăm pasiunile și să ne înclinăm în fața realității și când se cuvine să ne lăsăm în voia pasiunilor, răzvrătindu-ne împotriva realității” , scria Sigmund Freud în cartea „Viața mea și psihanaliza”, (1928).

Muzeul de Istorie Militară
Muzeul de Istorie Militară din Viena, este unul din cele mai importante muzee de istorie din lume cu această dedicație. A fost construit după planurile lui Ludwig Foerster și Theophil Hansen între anii 1850 și 1856, fiind cel mai vechi muzeu din Viena.
Planurile au prevăzut un Complex arhitectural impresionant, lung de 235 de metri, cu secțiuni transversale și cu turnuri de colț. Complexul este prevăzut și cu un segment constructiv central cu turn în secțiune pătrată, încununat cu o cupolă, cu o înălțime totală de 43 metri. Din arhitectura istorică, Theophil Hansen a ales ca model Arsenalul venețian, construit după 1104. El a împrumutat elemente de stil bizantin, adăugând câteva elemente gotice. Ceea ce într-adevăr iese în evidență și reprezintă o caracteristică a complexului este structura din zidărie de cărămidă. Zidăria, formată din cărămizi cu două tonuri, este decorată cu ornamente din teracotă și croșete din fier forjat, iar segmentarea fațadei este realizată cu piatră naturală, iar mediana este bogată în elemente decorative, cum ar fi cele trei ferestre rotunde din fața aripilor laterale. Crenelarea în coadă de rândunică este întreruptă de turnulețe la axele aripilor laterale și la colțurile părții centrale a clădirii, cu sculpturi din teracotă trofeu poziționate în interiorul unor nișe.Sunt reprezentări alegorice ale virtuților militare din gresie prezentate pe fațadă. Acestea sunt create de Hans Gasser, unul dintre cei mai influenți sculptori ai epocii sale. Chiar sub ferestrele rotunde, prezențele de sex feminin (de la stânga la dreapta) reprezintă puterea, vigilența, evlavia și înțelepciunea. Lângă cele trei deschideri există patru figuri masculine, ce reprezintă curajul, loialitatea față de pavilion, sacrificiul de sine, și de informațiile militare.
Clădirea muzeului este elementul central al Arsenalului din Viena, un complex militar imens constând anterior dintr-un total de 72 de clădiri ridicate în urma revoluției 1848-1849. Arsenalul a fost cel mai mare proiect de construcție al tânărului împărat Franz Joseph I, în primii ani de domnie, și a servit pentru a consolida poziția neo-absolutistă de putere și a contracara Viena revoluționară de la 1848. Obiectivul a fost proiectat de arhitectul danez Theophil Hansen. Complexul Arsenal, cu muzeul său, a fost finalizat la 8 mai 1856 doar șase ani după începerea construcției (15 aprilie 1850), aici fiind cea mai veche clădire de muzeu - planificată și executată ca atare - în Austria. La momentul construcției sale, Arsenal a fost localizat în afara inelului exterior de fortificații. Cu toate acestea, în 1850 zona a fost încorporată în Viena.
Ideea amenajării acestui complex militar de clădiri a luat naștere în urma evenimentelor din 1848 de la Viena, când revoluționarii au jefuit vchiul Arsenal cu tot armamentul deținut și au alungat temporar trupele imperiale de la Arsenal și din Viena. Experiența înspăimântătoare din timpul revoluției a condos la planul de construirea unei baze strategic avantajoase, poziționată atunci în afara limitelor orașului, pentru a se putea combate eventuale alte tulburări ale populației. De la începerea lucrărilor  și până la terminarea lor s-au scurs numai șapte ani. Din 1856, Arsenalul a cuprins atelierele de producerea armamentului pentru armată, depozitele pentru material de război, cazărmi și un muzeu propriu.
Clădirea muzeului se află în centrul Arsenalului și este o capodoperă arhitectonică ce a cuprins peste 177 de milioane de cărămizi. Prin colecția de peste 1.2 milioane de exponate pe care o deține, este unul dintre cele mai inseminate muzee de istorie militară din lume. Complexul noului Arsenal a uimit nu numai prin arhitectura sa bizantină, maură, gotică, elemente baroce recente, dar și prin funcția sa muzeală.
Inventarul istoric din depozit a fost separat și ordonat pentru prima oară, după criterii muzeale până în 1872. Deja în 1869, înainte ca lucrările de amenajare să fie terminate, s-a deschis Muzeul imperial al armelor.
In afară de colecțiile de arme, s-a deschis în vestibulul muzeului o sală fastuoasă a comandanților de armate imperiale, sală ce cuprinde 56 de statui de marmură. Sala Gloriei, de la etajul întâi impresionează prin aranjamentul artistic și prin frescele de pe pereți și de pe tavan. Ele reprezintă cele mai importante momente din istoria militară a Austriei. Amenajarea inițială a muzeului. ca o colecție de arme și trofee provenite din arsenalul Curții imperiale a fost terminată în 1888, până atunci acele exponate aflându-se la Kunsthistorishes Museum. Din acel moment viitorul Muzeu al Istoriei Militare era destinat să păstreze exclusiv trecutul armatei începând cu Războiul de 30 de ani (1618-1648) până la revoluția din 1848. Inventarul de exponate s-a îmbogățit prin donații ale unităților militare prin achiziții din bugetul consiliului de administrație, sub președenția prințului moștenitor Rudolf (cel care s-a sinucis la Mayerling). La 25 mai 1891 împăratul Franz Joseph a inaugurat noul Muzeu Imperial al Armatei din Arsenal. 
Primul Război Mondial a adus sporirea semnificativă a colecțiilor cu exponate autentice din timpul luptelor, de pe fronturi. După redeschiderea sa în 1921, muzeul s-a dedicat mai mult prezentării muzeografice a Primului Război Mondial. Odată cu anexarea Austriei de către Reichul  german. în 1938, expozițiile muzeului militar au fost manipulate pentru a servi propagandei naziste.
Complexul Arsenal și colecțiile muzeale au avut de suferit mult în ultimii ani ai celui de al Doilea Război Mondial după bombardamente și jafuri. Muzeul a putut fi redeschis cu noi exponate, în 1955.
Astăzi este un muzeu modern, organizat tematic. In interiorul său sunt expuse aproape exclusiv piese originale de o inegalabilă valoare istoric-militară. Colecțiile au fost sporite cu exponate din timpul Primei Republici (1918-1934) și din al Doilea Război Mondial, astfel că s-a extins perioada sa de cuprindere.
Istoria marinei  militare imperiale (Kaiserliche und Konigliche Kriegsmarine) ocupă un loc de cinste în muzeu într-o sală proprie.
Obiectele prezentate amintesc atât de victoriile armatei imperiale, cât și de înfrângeri, sau de momente punctuale precum atentatul de la Sarajevo contra Arhiducelui Franz Ferdinand. In muzeu se păstrează Graf und Stift, automobilul în care au fost împușcați prințul moștenitor al Austro-Ungariei și soția sa, precum și veșminte cu urme de sânge și de gloanțe. Muzeul este bogat în uniforme militare din diverse epoci, păstrând și echipamente militare imperiale bogate în decorațiuni. Domină exponatele pur militare autentice și distructive cu care s-a scris istorie și suferință, inclusiv aviaone și tractorul "Ost" cu ajutorul căruia s-a transportat tezaurul artistic austriac în minele de la Altaussee. Fiecare exponat aflat în patrimoniul muzeului este interesant pentru vizitatori, chiar pentru cei mai puțin avizați.
Secțiunile muzeului dezvăluie istoria imperiului Habsburgic de la sfârșitul sec.al 16-lea până în 1918, dar și soarta Austriei după abolirea monarhiei, până în 1945. Expozițiile permanente din Muzeul de Istorie Militară sunt:
-Războiul de 30 de ani
-Al doilea asediu al turcilor asupra Vienei
-Printul Eugen de Savoia și Maria Teresia
-Războaiele Napoleoniene
-Franz Joseph
-Primul Razboi Mondial
-Forța Navală
-Republica și dictatura

Academia de Arte Frumoase – Galeria de picturi
Galeria de picturi a Academiei de Arte Frumoase se află în apropiere de Opera din Viena, în Schillerplatz nr.3. Aceasta pinacotecă deține una din cele mai mari colecții de picturi realizate de vechi maeștri precum: Hieronymus Bosch (cu Triptic al ultimei judecăți), Titian, Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Murillo, Tiepolo.
Galeria a luat ființă în 1822 când Contele Lamber-Sprinzenstein, un diplomat al Curții Habsburg, a lasat prin testament intreaga sa colecție de tablouri (800) Academiei de Arte Frumoase din Viena. Singura condiție a fost ca aceste tablouri sa fie accesibile publicului, și astfel Galeria de picturi a devenit primul muzeu de artă aflat într-o instituție publică în Viena.
Ulterior, colecțiile muzeului s-au îmbogățit prin achiziții ale statului, dar și prin donații făcute de aristocrați, sau oameni de rând, iar în prezent aici există în jur de 1.600 de lucrări de artă, din care numai 180 sunt etalate în expoziție permanentă. Printre acestea se află: „Judecata de Apoi” de Hieronymus Bosch, „St. Cecilia” de Paul Peter Rubens, sau „Reuniune de familie intr-o curte din Delft” de Pieter de Hooch. Academia cuprinde și o colecție mare de peste 60 000 de gravuri în cupru.
Academia a fost înființată în 1692, dar astăzi se află într-o clădire construită în stitlul Renascentist la sfarsitul sec.al 19-lea.
Academia de Arte Frumoase din Viena a fost înființată (1692) ca o școală privată, similară Academiei din San Luca (Accademia di San Luca) și a Academiei Regale de Pictură și Sculptură din Paris (Académie royale de peinture et de sculpture) avându-l ca fondator pe pictorul Peter Strudel care ulterior a căpătat titlul de Praefectus Academiae nostrae. In anul 1701, Peter Strudel a fost înnobilat cu titlul de baron al imperiului de către împăratul Iosif I. La moartea sa petrecută în anul 1714, Academia de Arte Frumoase din Viena s-a închis temporar.
Impăratul Carol al VI-lea l-a numit pe francezul Jacob va Schuppen ca prefect și director al Academiei în data de 20 ianuarie 1725. Acesta a reînființat institutul de învățământ cu numele de Academia Imperială și Regală de pictori, sculptori și arhitecți (der kk Hofakademie Maler, Bildhauer und Baukunst). După moartea lui Carol al VI-lea din 1740, activitatea Academiei a suferit o diminuare importantă a activității, pentru ca o dată cu venirea la putere a Mariei Teresia să primească un nou statut reformat, în anul 1751. Prestigiul Academiei a crecut în mod constant sub conducerea lui Michelangelo Unterberger și Paul Troger. In anul 1767 arhiducesele Maria Anna și Maria Carolina devin primii membrii de onoare și ca urmare s-au făcut reforme structural-organizatorice importante începând cu anul 1772. Astfel, cancelarul Wenzel Anton von Kaunitz a integrat toate școlile de artă existente în nou înființata Academie Imperială și Regală Unificată de Arte Frumoase (KK vereinigten Akademie der Künste bildenden). Ulterior s-a renunțat la cuvântul unificat (vereinigten). In anul 1822, Anton Franz de Paula Graf Lamberg-Sprinzenstein ce deținea titlul de membru de onoare al Academiei și-a donat întreaga sa colecție de artă Pinacotecii Academiei de Arte Frumoase din Viena. Colecția sa formează și astăzi coloana vertebrală a Pinacotecii, ea înglobând o mulțime de lucrări de pictură a unor mari maeștri.
Impăratul Franz Joseph al Austriei a emis în anul 1872 o lege prin care a făcut din Academia de Arte Frumoase din Viena autoritatea supremă a imperiului în domeniul artelor. S-a construit o nouă clădire după planurile concepute de către Theophil Hansen pe bulevardul Ringstrasse. Actuala clădire a Academiei din Schillerplatz, din cartierul vechi Inner Stadt al Vienei, a fost inaugurată la data de 3 aprilie 1877, lucrările interioare și frescele de pe tavan fiind realizate de către Anselm Feuerbach până în anul 1892.
In perioada Anexării Austriei de către Germania Nazistă din perioada 1933-1945, Academia de Arte a fost forțată să reducă drasctic numărul personalului evreiesc. După al doilea război mondial, Academia s-a reînființat în anul 1955 și autonmia sa a fost reconfirmată. Ea a avut statut de universitate din anul 1998 dar și-a păstrat numele original. Aceasta este în prezent singura universitate din Austria care nu are cuvântul universitate în numele său.
Academia are în componența sa următoarele institute:
- Institutul de Arte Frumoase, care adaposteste treisprezece departamente: Pictură abstractă; Artă și Digital Media; Artă și Fotografie; Artă și de cercetare; Arta conceptuală; Pictură contextuală; Pictură figurativă; Arte grafice si Tehnici de Grafică; Sculptură; Artă performativă - Sculptură; Video și Video-instalare
- Institutul de Teoria Artei și Studii culturale (teoria artei, filozofie, istorie);
- Institutul pentru Conservare si Restaurare;
- Institutul de Științe naturale și Tehnologii în Artă;
- Institutul de Artă și Arhitectură.
Academia are în prezent aproximativ 900 de studenți, dintre care aproape un sfert sunt studenți străini. Biblioteca academiei conține aproximativ 110.000 de volume și în "cabinetul de gravură" (Kupferstichkabinett) are aproximativ 150.000 de desene. Colecția este una dintre cele mai mari din Austria, și este folosită pentru scopuri academice, deși unele exponate sunt deschise publicului larg.

Biserica Ordinului Teutonic
Biserica ordinului teutonic (Deutschordenskirche), este cunoscută și sub numele de Biserica Sfânta Elisabeta a Ungariei (Elisabeth von Ungarn) și este biserica mamă a ordinului teutonic, ordin militar-religios format la sfârșitul sec.al 12-lea. Situată în Viena, în apropiere de Stephansdom (Stingerstrasse 7), acesta este sediul actual al Marelui Maestru al Ordinului. Se remarcă un triptic fin din Flandra realizat în 1520, iar pereții sunt acoperiți cu stemele diferiților cavaleri care s-au alăturat Ordinului, care este numit în mod oficial Ordinul Cavalerilor Teutoni de la Spitalul Sfânta Maria din Ierusalim.
Această biserică gotică, cu adaosuri baroce ulterioare, a fost construită în secolul al 14-lea (1326-1375) și consacrată Sfintei Elisabeta a Ungariei. O parte din lucrarea în stuc a fost realizată de artiștii italieni Simone Allio, în 1697, și Girolamo Alfieri, în 1700. Biserica a fost remodelată în stil baroc în jurul anului 1720 de către arhitectul Anton Erhard Martinelli, în timp ce contele Guido von Starhemberg a fost comandantul Ordinului. Alfieri a lucrat din nou în această biserică, în perioada 1720-1725, precum și sculptorul Giovanni Antonio Canevale. Cu toate acestea, biserica și-a păstrat o parte din originile sale gotice, cum ar fi arcadele ascuțite de la ferestre. Are o singură navă cu lungimea de 25 de matri și lățimea de 10 metri.
Pereții sunt decorați cu rânduri de numeroase steme ale Ordinului Cavalerilor Teutoni și mai multe pietre comemorative, cum ar fi piatra funerară a lui Siegfried Grafen Sarau, cu reliefuri de Giovanni Stanetti și a judecătorului reprezentant Jobst von Wetzhausen (1524), de Loy Hering.
De un interes deosebit este tripticul flamand cu aripi, un altar policromatic din 1520 cu sculptori necunoscuți. Policromia a fost realizată și semnată de Jan van Wavere, un pictor din Mechelen. El reprezintă în sculpturi de lemn scene vii din Patimile lui Hristos.
Tezaurul al ordinului teutonic
In 1807, Napoleon, pe când s-a abătut asupra statelor germane, a abolit Ordinul, care s-a mutat la Viena. Din acel moment, comoara Ordinului Cavalerilor Teutoni a fost primită și păstrată la Viena. 
Biserica este încorporată în Deutschordenshaus, sediul Ordinului. Pe lângă curtea interioară pavată se află Schatzkammer (Camera Tesaurului), o adevărată comoară bisericească, care a fost transformată într-un muzeu, format din cinci camere de la etajul al doilea. Diferitele colecții au fost constituite de către Marii Maeștri succesivi ai Ordinului pe parcursul a opt secole. Ele constituie una dintre cele mai vechi colecții de comori din Viena, care au darul să acopere perioadele de gotic, renascentist și baroc. Adevăratul început al Schatzkammer poate fi datat la 1525, când Marele Maestru Albert al Prusiei convertit la lutheranism și a declarat colecțiile drept proprietățile sale private. Muzeul a fost redeschis la 22 aprilie 2006, după o renovare extinsă.
Prima camera afișează monede gotice, medalii, sigilii, cruci, și un inel de incoronare din sec.al 13-lea.
A doua cameră prezintă potiruri cu filigram argintiu, dar, de și unele cu caracteristici mai extravagante. Există un arbore solniță, realizat din coral roșu, agățători cu dinții de rechini. In vremuri medievale acestea au fost considerate a fi fost fosilizări de limbi de viperă, capabil să detecteze produsele alimentare otrăvite. De asemenea, sunt remarcabile o serie de vase realizate din coji de nucă de cocos, din care una din Goa, cu suporturi de argint și alta în stil chinezesc. De asemenea, notabil este un lant de argint (c.c.a anul 1500) pentru sabia purtată de către membrii Ordinului. El poartă o agățătoare ilustrând Fecioara cu Pruncul și însemnele Ordinului. Un ceas prețios de masă este împodobit cu granate și turcoaze și înconjurat cu o ghirlandă de frunze aurite.
Celelalte camere conțin o colectie de arme orientale, cum ar fi un kris cu o lamă Sumatra ondulată și un pumnal cu mâner de corn de rinocer, sculptat în formă de Buddha, cu pietre prețioase. O altă valoare a colecției este carta emisă de Papa Grigore al IX-lea din 1235, declarând Sfântă pe Elisabeta Turingia. In cele din urmă, există mai multe picturi gotice și o sculptură în lemn carintian prezentând pe Sfântul Gheorghe și Dragonul. Comoara cuprinde si obiecte prețioase din secolele XVII - XVIII, servicii de masa și tacâmuri din cristal.
Timp de câteva săptămâni, în anul 1781, Wolfgang Amadeus Mozart a locuit în Casa Ordinului Cavalerilor Teutoni. De aici ar fi fost dat afară de contele Arco, fapt care a dus la demisia lui Mozart din slujba Prințului-Arhiepiscop al Salzburgului.
Micul muzeu teutonic este puțin cunoscut și vizitat de turiști, pentru că și biserica se pierde ușor vederii în apropierea marelui Stephansdom.

Muzeul Mozart
Muzeul Mozart reprezintă, de fapt, una dintre reședințele lui Mozart din Viena.
Deși Mozart a locuit la 12 adrese diferite în Viena, singurul apartament care a supraviețuit până în zilele noastre este cel din Strada Domgasse Nr 5. Marele compozitor a locuit la aceasta adresă trei ani, între 1784 si 1787. Locuința artistului se afla la etajul I al unei clădiri vieneze ce a fost renovată în anul 2006, când s-au împlinit 250 de ani de la nașterea artistului.
Etajul al treilea al clădirii evocă viața vieneză din epoca în care a trăit Mozart, iar etajul al doilea este dedicat operei artistului.
Atmosfera din timpul vieții artistului este recreată încă din holurile muzeului, prin tablouri și schițe sugestive cu clădiri ce aveau o arhitectură deosebită și lume îmbrăcată în haine de epocă. Se mai pot vedea costume, cărți, alte obiecte și dezvăluiri despre activitatea lui legată de francmasonerie, dar și despre pasiunea lui pentru femei și jocurile de noroc.
De altfel, muzeul prezintă cu predilecție astfel de imagini, deși vizitatorul speră să vadă mai degrabă ceva mobilier și alte lucruri interesante, dar fiecare încăpere este aproape goală.
Muzeul invită ca vizitatorul să-și imagineze cum a fost viața artistului, ce activități preferate avea, ce împărtășea prietenilor, sau cum se desfășura fiecare zi din viața acestuia.
Mozart vorbește prin citatele prezentate: «Poate că nu sunt un conte, dar poate am mai multă onoare în mine decât toți conții», "Inima inobilează oamenii".
Aflat la etajul întâi, apartamentul era spațios, cu patru camere mari, două mai mici și o bucătărie spațioasă, în care se găsesc două birouri, o vitrină, o măsuță și atât. Doar un tapet de pe perete reconstituie o încăpere de odinioară. 
In camera de oaspeți musafirii stăteau cu lunile. Tot aici, Mozart dădea lecții de pian cursanților, preferatul artistului fiind Johann Hummel din Bratislava, venit aici la vârsta de șapte ani și pe care acesta îl trata ca pe un fiu.
Cea mai frumoasă încăpere este decorată de Albert Camesina, un zugrav al Curții Vieneze.
In muzeu se pot urmări și filme de epocă, dar și scene animate de sex, prin câteva vizoare, știut fiind cât de mult iubea Mozart erotismul !
Wolfgang Amadeus probabil că și-a petrecut cei mai fericiți ani din viață aici. Bineînțeles, nimeni nu poate ști cu exactitate acest lucru, însă compozitorul a trăit aici mai mult decât în orice alt apartament al său. In plus, perioada a coincis cu perioada în care Mozart a devenit celebru, avea un cerc ilustru de prieteni și a fost rugat să dea nenumărate concerte la locuințele nobilimii.
In muzeu se pot urmări și filme de epocă, dar și scene animate de sex, prin câteva vizoare, știut fiind cât de mult iubea Mozart erotismul !
Totodată, din acest apartament, Mozart a compus și cele mai bune compoziții ale sale, inclusiv "Nunta lui Figaro", probabil cea mai cunoscută dintre ele. Muzeul, în sine, nu se ridică la valoarea așteptată de vizitator.
Trebui amintit, ca o curiozitate, că Timp de câteva săptămâni, în anul 1781, Wolfgang Amadeus Mozart a locuit în Casa Ordinului Cavalerilor Teutoni. De aici ar fi fost dat afară de contele Arco, fapt care a dus la demisia lui Mozart din slujba Prințului-Arhiepiscop al Salzburgului.

Muzeul Beethoven
Ludwig van Beethoven, compozitor german, a fost considerat unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. După prima tinerețe și-a petrecut tot restul vieții la Viena. Este unul dintre primii mari oameni de artă ai sec.al 19-lea, primul dintre romantici, care prin opera sa a dus la o benefică presiune a domeniului culturii, printr-o mai larga si receptiva deschidere față de viață. La 30 de ani, el a fost recunoscut drept maestrul muzical al Vienei.
Intre 1795 și 1802, între 25 și 32 de ani, Beethoven a publicat 19 sonate, 13 cicluri de variațiuni și 3 concerte pentru pian, 2 simfonii, 43 de dansuri pentru diferite ansambluri, 6 cvartete, 5 triouri, 5 sonate pentru vioară și pian și un balet.
"Pasqualatihaus" (Casa Pasqualati) este o clădire identificată după numele proprietarului său, Josef Benedikt Baron Pasqualati, care a fost construită în sec.al 18-lea, fiind situată pe Mölker Bastei, o parte din rămășițele fortificațiilor orașului vechi, pe Ringstrasse, vis-a-vis de Universitate..
In total, Ludwig van Beethoven a locuit și lucrat la Viena timp de treizeci și cinci de ani. El a petrecut opt ani în acest apartament la etajul al patrulea, în două perioade, 1804-1808 și 1810-1814. Pe timpul vieții compozitorului, clădirea avea o poziție și o perspectivă spectaculoasă spre suburbiile de nord și nord-vest ale Vienei, aflându-se într-o zonă puțin dezvoltată a orașului.
Aici a lucrat la simfoniile 4, 5, 7 și 8. Tot aici a creat și opera "Fidelio". Pe lângă numeroasele documente care ilustrează viața și opera lui Beethoven, există în muzeu și celebrul portret al lui executat de Willibrord Joseph Mahler, executat în 1804-1805. Se mai pot vedea și multe obiecte personale deținute de compozitor.
In Viena se află un număr record de locuri legate, într-un fel sau altul, de persoana celebrului Beethoven. Compozitorul a locuit aici timp de 35 de ani, schimbându-și locuința de 60 de ori.

Monumentul Liebenberg - Liebenberg Denkmal
In fața Casei Pasqualati, pe planul inferior de la nivelul arterei Ringstrasse, se află o mică piațetă în centrul căreia se ridică monumentul Liebenberg sub forma unui obelisc ce are în vârf un înger aurit. Liebenberg a fost primarul Vienei între 1680-1683, pe timpul memorabilului asediu al turcilor. Vis-a-vis de de monument și de casa în care a locuit Bethoven se află Universitate din Viena.
Ludwig van Beethoven avea să moară din cauza unei ciroze hepatice în locuința lui mizeră, într-o dezordine de nedescris.

Dreimäderlhaus - Casa cu trei fete
In spatele Casei Pasqualati, pe străduța în pantă ce coboară de pe fostul Mölker Bastei se mai află trei case foarte vehi și totuși cochete. In cea de a treia a locuit Schubert în primăvara anului 1826, împreună cu alți doi colegi. In acea casă locuiau și trei fete ale unui sticlar al Palatului, pe nume Christian Tschöll. In final două dintre fete s-au căsătorit cu colegii lui Schubert, iar cu cea de a treia, Hannerl, a înfiripat o idilă însuși Schubert. Cei doi fiind prea timizi nu și-au devoalat sentimentele și, în final, fata s-a măritat cu un baron ce vizita casa. De atunci acea casă a rămas în amintirea vienezilor sub numele de Casa cu trei fete, Dreimäderlhaus.

Kohlmarkt și Demel
Kohlmarkt este o stradă centrală a Vienei cu character commercial de lux. Este situată în Innere Stadt. Ea se extinde din fața intrării în Hofburg din Michaelerplatz până la marea arteră Graben. Ca urmare a situării de-a lungul ei a unui mare număr de magazine de bijutierii și de articole vestimentare și de încălțăminte ale marilor creatori din domeniu, este considerată una din străzile cumpărăturilor de lux din Viena și un traseu mult circulat de turiști. Istoria străzii Kohlmarkt datează încă din timpurile existenței castrului roman Vindobona, a cărui poartă de sud-vest, viitoarea Peilertor, ar fi fost situată pe locul unde se întinde astăzi Kohlmarkt. In 1255 și 1304 ea a fost menționată ca Witmarkt, apoi în 1314 și 1352 sub numele de Kohlenmarkt. Numele provine de la utilizarea sa inițială ca un spațiu de vânzare a cărbunilor. După construirea Palatului Imperial Hofburg, situarea Kohlmarkt în apropierea reședinței imperiale a favorizat stabilirea acolo a meșteșugarilor de produse de lux. Intrucât punerea în aplicare a planurilor de amenajare în stil baroc a aripii Michaelertrakt a palatului, Kohlmarkt a devenit o arteră principală a centrului orașului.
Kohlmarkt este strada celor mai multe magazine exclusiviste și a foștilor furnizori ai curții imperiale precum Demel, Tabakgeschäft Mohilla, Manz’sche Verlags- und Universitätsbuchhandlung și compania cartografică Freytag & Berndt (aceasta din urmă în Artaria-Haus). Odată cu sfârșitul monarhiei, creșterea concurenței și chiriile mari au determinat multe companii tradiționale să-și închidă magazinele, cum ar fi producătorul de ceasuri de perete Franz Morawetz și cel de bijuterii C. F. Rothe & Neffe, în ianuarie 2005. In locul lor, au fost deschise magazinele unor companii internaționale precum Chanel sau Louis Vuitton. Kohlmarkt, împreună cu arterele Graben și Kärntner Strasse, formează așa-numitul „Goldene U” al străzilor comerciale tradiționale din centrul orașului, care dispun de o ofertă superioară și sunt proiectate ca zone pietonale.
Demel
Demel este un magazin de patiserie și ciocolaterie (cofetărie) celebru inaugurat în 1786. Compania poartă titlul de furnizor al Curții Regale și Imperiale (k.u.k. Hofzuckerbäcker) până astăzi.
Interior
Imobilul este amplasat în centrul districtului Stadt pe artera Innere Kohlmarkt 14 aproape de Palatul Hofburg, de intrarea nordică, prin Michaelerplatz și Michaelerthor. Interiorul a fost proiectat de Portois și Fix, decoratori într-un stil neo-baroc. Chelnerițele alb-aproned - Demelinerinnen – se adresează, de obicei cliențiilor la persoana a treia într-un stil onorific tradițional "Haben Schon gewählt?" sau "wollen etwas zu sich nehmen, wenn belieben?".
Demel a avut temporar o locație suplimentară în Salzburg, care a fost închisă în martie 2012. Compania a avut anterior o mică cafenea în New York City, dar această locație s-a închis, dar se continuă căutarea unei noi locații pentru a opera în New York.
Istoricul
K.K. Hofzuckerbäckerei magazinul de produse de patiserie a fost fondat în Michaelerplatz de Ludwig Dehne, un cofetar din Württemberg. După moartea sa timpurie în 1799, afacerea a fost continuată de văduva lui pentru fiul lor minor August Dehne. In 1813, a cumpărat casa de pe Michaelerplatz 14, iar August Dehne a moștenit compania în 1832 și a gestionat-o cu success. Cu toate acestea, el a urmat o carieră academică și a vândut compania asociatului său Christoph Demel, în 1857.
Redenumind socitatea drept Ch. Söhne Demel, din 1867, fiii lui Christoph Demel, Iosif și Karl au continuat activitatea și au obținut titlul de furnizor al Curții imperiale de la împăratul Franz Joseph I al Austriei, în 1874. Atunci când, în 1888, vechiul Burgtheater din Michaelerplatz a fost demolat, odată cu renovarea generală a întregului spațiu, cofetăria s-a apropiat de colțul dintre Kohlmarkt și Michaelerplatz, astfel că societatea este încă situată astăzi în clădirea originală. La apogeul monarhiei austro-ungare, clienții notabili au inclus pe împărăteasa Elisabeta (Sisi), pe Prințesa Pauline von Metternich și pe actrița Katharina Schratt. Pe timpul Anschluss-ului la Germania nazistă, între 1938-1945,  Gauleiter-ul Vienei Baldur von Schirach și soția lui, Henriette, au fost obisnuiții selectului local.
Compania a fost condusă de către moștenitorii lui Demel până în 1972, când antreprenorul Udo Proksch a cumpărat clădirea și a stabilit Club 45 la primul etaj, un loc popular al societății de elită din Viena. După ce a fost arestat Proksch pentru implicarea sa în afacerea Lucona, în 1989, Raiffeisen Bank a devenit proprietarul faimoasei companii. In 2002, Compania Do & Co de restaurante și catering a preluat Demel.
Sachertorte
In primele decenii ale sec.al 20-lea, s-a dus o bătălie juridică asupra utilizării etichetei "The Original Sacher Torte" (Originalul Tort Sacher), bătălie purtată între Hotelul Sacher și Cofetăria Demel. Eduard Sacher, fiul lui Franz Sacher, inventatorul Sachertorte, a completat propria sa rețetă de tort a tatălui său la Demel, care a fost prima unitate ce putea oferi tort "Original". După moartea văduvei lui Eduard, Anna, în 1930, și falimentul Hotelului Sacher, în 1934, fiul lui Eduard Sacher (numit de asemenea, Eduard Sacher), a găsit loc de muncă la Demel și a adus acolo dreptul de distribuție unic pentru Eduard Sacher-Torte.
Primele diferențe de opinie au apărut în 1938, când noii proprietari ai Hotelului Sacher au început să vândă Sacher sub numele de marcă înregistrată "The Original Sacher Torte". După întreruperea adusă de al Doilea Război Mondial și ocupația aliată care a urmat, proprietarii hotelului au dat în judecată cofetăria Demel, în anul 1954, hotelul afirmând drepturile sale de marcă și produse de panificație susținând că a dezvoltat și a cumpărat titlul "Original Sacher Torte".
De-a lungul următorilor șapte ani, ambele părți au purtat un război legal intens peste câteva dintre caracteristicile specifice desertului, inclusiv schimbarea numelui, al doilea strat de blocaj în mijlocul tortului și substituirea margarinei în loc de unt la coacerea tortului. Autorul Friedrich Torberg, care a fost un oaspete frecvent la ambele unități, a servit ca martor în timpul acestui proces și a mărturisit că, în timpul vieții lui Anna Sacher, tortul nu a fost niciodată acoperit cu marmeladă sau tăiat la mijloc. In 1963, ambele părți au convenit asupra unei soluționări în afara instanței care a dat Hotelului Sacher dreptul la expresia "The Original Sachertorte" și a dat Cofetăriei Demel drepturile de a decora torturile sale cu un sigiliu triunghiular pe care se citește Eduard-Sacher-Torte.

Muzeul Ceasului -  Uhrenmuseum
Muzeul Ceasului din Viena se află într-una din cele mai vechi clădiri din oraş, în spatele absidei bisericii numită Kirche am Hof. Clădirea are în față o piațetă mică de formă dreptunghiulară neregulată. Piațeta este străbătută în diagonală, pe lângă muzeu, de strâduța Seitzergasse pe care se perindă agale trăsuri cu turiști. Zgomotul copitelor și ecoul lor printre casele vechi, amintesc de secole trecute. 
Muzeul este o cronică a dezvoltării ceasului din sec.15 până azi și are o colecţie de 3500 de pendule, orologii şi ceasuri diverse, dintre care 1200 sunt exponate ce pot fi admirate:
- ceasuri din perioada Biedermeier (un ceas lanternă austriac)
- ceasuri regionale (ceasuri cu cuc)
- ceasuri bogat decorate pentru a ţine pasul cu bogăţia şi prosperitatea epocii Habsburgice
- ceasuri de buzunar,ceasuri de masă, ceasuri turn
- diferite tipuri de ceasuri de mână
- ceas computer din 1992
- ceasuri astronomice, care arată diferitele faze ale lunii
- ceasuri ilustrate
- ceasuri electrice
- ceasuri cu pietre preţioase
- ceasuri speciale folosite în tranşee în timpul Primului Război Mondial.
Muzeul are mai mult de 15 săli în partea superioară a clădirii, fiecare sală pentru un anumit tip de ceasuri:
Sala 1: ceasuri turn
sala 3: ceasuri de perete, masă, călătorie
sala 4: ceasuri pe piedestal, o pendulă de Louis Monet din 1752
sala 5: celebrul ceas astronomic vienez din 1810, mai conţine parte din colecţia Mariei von Ebner-Eschenbach
sala 8: ceasuri de birou şi cu diferite forme de figuri
sala 9: pendul Empire
sala 11: cronometre Biedermeier în casete de lemn
sala 12: ceasuri de perete şi un ceas astronomic din1863
sala 16: 270 ceasuri de buzunar şi peste 170 ceasuri de mână începând din 1850 şi până azi două magazinașe de ceasornicar minuscule
sala 17: ceasuri jucărie
sala 18: ceasuri făcute din instrumente muzicale (orgă, harpă, flaut), etc.
Muzeul este o bijuterie unică în inima orașului, într-un loc destul de retras. Muzeul Ceasului păstrează una dintre cele mai importante colecții de piese de acest timp din Europa. Se întinde pe trei etaje și cele etalate spun o poveste de progrese științifice și tehnologice de precizie, dar vorbăște și de tendințele de transformare și de proiectare socială în domeniul artelor decorative. Ceasuri cu imagini jucăușe, cu cadrane ascunse, ceasuri astronomice fascinante, ceasuri inserate în bijuterii de lux, în pandantive, ceasuri viclene ale epocii Biedermeier și ale epocii numite Belle Époque, toate acestea constituie doar o parte din caleidoscopul de ceasuri la vedere.
Ceasuri somptuoase care să troneze pe o  Comodă, ornamentate cu amănunte stilistice unice, atestă statutul social al proprietarilor lor. Printre specialitățile rafinate din perioada Biedermeier vienez se numără celebrele "Laterndluhren" (ceasuri pendul de perete), împreună cu miniatura "Zappler" ceasuri de masă, unele suficient de mici pentru a se potrivi sub un degetar. In contrast, mecanismul ceasului inițial instalat în turnul de sud al Catedralei Sfântului Ștefan din 1699 cântărește aproape o tonă.
Printre cele mai importante momente ale vizitei la Muzeul Ceasului este "ceasul Cajetano", un ceas astronomic proiectat și elaborate în sec.al 18-lea de către călugărul David Sancto Cajetano. O sută și cincizeci roți dințate se angrenează împreună, în precizie splendidă, pentru a arăta nu numai timpul zilei în locuri diferite, dar, totodată, și mișcarea planetelor și chiar eclipsele solare și lunare.

Colecția originală datează din 1917, și provine, în mare parte, din două colecții particulare. Prima a fost acumulată de Rudolf Kaftan, un profesor de gimnaziu și primul director al muzeului. Scriitorul von Ebner-Marie Eschenbach a adunat minuțios a doua avere a muzeului, o colecție de ceasuri de buzunar prețioase.
Ca o curiozitate surprinzătoare și atrăgătoare, în fața muzeului și între trei contraforturi ale absidei bisericii Kirche am Hof, aflată foarte aproape, sunt plasate două magazinașe de ceasornicar minuscule, ca niște căsuțe din povești.

Ghiuleaua turcească 
După ce se parcurge străduța Seitzergasse, foarte îngustă și strâmtă dintre Muzeul Ceasului și absida bisericii Kirche am Hof, străduță pe care totuși se strecoară trăsurile cu turiști, se cotește la stănga pe Steindlgasse, stradă de mică circulație întinsă pe direcția centrului orașului. La numai câțiva zeci de metri, pe partea stângă a străzii se găsește un local vechi, un restaurant-cârciumă. După ce se trece de antreul încadrat de uși și pereți din lemn închis la culoare și sticlă, se intră sala de mese a localului. De la intrare, în antreu și în sală, atmosfera este întunecată, cu lumina puțină de la ferestre absorbită în plus de mobilierul și lambriul de lemn maro închis, spre negru.
Atmosfera generală este marcată de vechime și de miros de bucătărie astfel că locul are menirea să poarte pe vizitator spre o lume trecută cu bucurii și momente teribile. Deasupra sălii de mese, pe zidul dinspre stradă se află înfiptă până la jumătate în zid o ghilea sferică de tun medieval. Este o ghiulea trimisă de un tun turcesc la asediul din 1683. Nu se poate ști dacă cârciuma exista în acele timpuri, dar zidul care a păstrat amintirea asediului a existat și amintește acum de un război memorabil, război care a constituit momentul de la care a început declinului Imperiului Otoman.

Biserica Sfântul Petru - Peterskirche
Peterskirche se află pe latura de nord a arterei Graben retrasă de pe aliniament la capătul unei străduțe scurte, dar este vizibilă și ușor de recunoscut și din Stephansplatz, grație cupolei sale tipic barocă, colorată în verde datorită patinei acoperișului din tablă de cupru. Nu este nici cea mai mare, nici cea mai veche și nici cea mai nouă biserică din Viena, nu a fost legată de familia imperială și totuși, Peterskirche este un obiectiv foarte interesant. Inghesuita într-un spațiu strâmt, într-o piață numită, cum altfel decât Petersplatz, Biserica Sfântul Petru este considerată a fi cea mai somptuos decorată în stil baroc din oraș. In majoritatea surselor de informații se menționează că Peterskirche este cel mai bun exemplu de arhitectură religioasă barocă din Viena.
Peterskirche este considerată, de unii autori, drept al doilea așezământ religios, ca vechime, al Vienei (după Ruprechtskirche), dar există și studii care sugerează ca ea ar deține întâietatea. Din prima construcție de pe acest amplasament, care se crede ca a fost ridicată pe locul unei tabere romane în sec.al 4-lea, nu a mai rămas nimic vizibil publicului astăzi. Aceasta a fost înlocuită apoi cu o biserică în stil romanic, cu o singură navă și două abside în anul 792 d.H., cu aproximație, despre care legenda spune că ar fi fost ctitorită de însuși Chalemagne (Carol cel Mare), fapt greu de dovedit. Deși nu există dovezi în acest sens, o placă din marmură plasată la exteriorul bisericii invocă această poveste, bună pentru turiștii încrezători. O biserică a Sfântului Petru a fost menționată, pentru prima dată documentar la Viena, în 1137. Ceea ce se cunoaște cu certitudine este că acea biserică a ars aproape complet în 1661, iar decizia de reconstrucție a unei biserici noi, actuala Peterskirche, este legată de numele împăratului Leopold I (ca si Coloana ciumei – Pestsaule).
Membru al Ordinului Fraternității Sfintei Treimi, împăratul Leopold I a făcut un jurământ că va reconstrui această biserică atunci când Viena a fost devastată de epidemia de ciumă, în anii 1679-1680. Construcția a început în 1701, iar aspectul a fost inspirat de cel al bazilicii Sfântul Petru de la Vatican. Acest lăcaș a fost prima structură cu cupole în stil baroc din Viena. Turnulețele de la intrare par a fi inspirate de corturile turcești folosite la asediul Vienei în anul 1683. Datorită spațiului limitat de care dispunea (nu se făceau demolări inutile) biserica a fost concepută într-o forma foarte compactă, cu interior oval și atașamente dreptunghiulare. Cu toate acestea a rezultat un spațiu interior surprinzător de mare. Cupola are 54 de metri înălțime, însă ceea ce impresionează decisiv vizitatorii este interiorul fabulos decorat, o feerie bazată pe ornamente din stucatură, sculpturi armonioase, jocuri de marmură divers colorată, fresce superbe și multe alte amănunte de ornament.
Vizitatorul poate fi realmente fascinat de ceea ce descoperă în interiorul bisericii. Nimic din exteriorul clasic, aproape banal, crem-pal, nu lasă să se anticipeze dezlănțuirea artistică din interior. Interiorul crează o senzație absolut incredibilă.. Pur și simplu sunt situații în care cuvintele pălesc și pot fi insuficiente, unde doar imaginile pot avea ceva de spus. Este și cazul interiorului de la Peterskirche. Sunt greu de găsit cuvinte potrivite în fața unei asemenea manifestări de frumos, unde orice detaliu îl face pe privitor să exclame de uimire. Combinațiile de marmură, sculpturile ireal de perfecte, decorațiunile aurite de stucatură, cupola și picturile minunate, orga, amvonul, sau Marele Altar - toate încântă, înalță și strivesc pe privitor prin măreția lor. 
Arhitectura bisericilor catolice diferă mult de a celor ortodoxe. Există și aici un altar principal, în capătul opus intrării, dar nu este separat printr-un iconostas, ci este deschis, foarte frumos ornamentat de obicei. O deosebire principală o constituie multele capele laterale, ca niște nișe, prezente pe ambele laturi ale bisericilor catolice, fiecare dedicată propriului simbol religios și fiecare o mini-opera de artă în sine. Printre elementele arhitecturale deosebite și mai importante la bisericile catolice sunt orga și amvonul. Orga, alături de calitatea sculpturilor și frescelor, arată adesea "puterea" parohiei respective. Iar în ceea ce privește amvonul, este el însuși o manifestare artistică absolut specială.
Marele Altar portretizează Vindecarea Schiopului de către Sf.Petru și Sf.Ioan în Ierusalim, pictura aparținând lui Antonio Bibiena, iar mica reprezentare a Neprihanitei Zamisliri de deasupra este de dată mai recentă, din sec.al 19-lea (artist austriac - Kupelwieser). In capelele laterale, dedicate Sfintei Familii și Sfântului Mihail, există moaște sfinte donate de cardinalul Kollowitz în 1733, învesmântate în straie din aceeași perioadă și expuse în sicrie de sticlă.
Magnifica reprezentare a Sfintei Treimi din partea superioară a amvonului, învelită în foiță de aur, este realizată de Matthias Steinl, în 1726. Același artist a creat multe dintre decorațiunile interioare, dar și stranele cu capetele lor heruvimice fabuloase. In jurul cupolei sunt portrete ale celor patru evangheliști si părinți ai Bisericii. Se poate observa în biseric stema împăratului Leopold I.
Primul arhitect al acestei veritabile capodopere, cel care a început construcția, în 1701, a fost Gabriele Montani, înlocuit în 1703 cu Johann Lukas von Hildebrandt, cel care a și finalizat-o, în 1732. Acesta din urmă a fost totodată și arhitectul care a realizat celebrul Palat Belvedere.
Biserica, veritabilă capodoperă a artei baroce, impresionează oricum pe vizitator, însă totul este altfel receptat când se cunosc amanunte privind construcția, mesajul frescelor, ideile avute de proiectanți.
Peterskirche aparține în prezent ordinului Opus Dei (cel din Codul lui da Vinci), fiind transferată către acesta, în 1970, de către Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Franz Konig. 
Există și alte biserici construite în stil baroc în Viena, astfel că barocul uneori asfixiază. Dar se poate spune, cu siguranță, că Peterskirche are ceva unic. Deține un interior absolut remarcabil, o poveste despre artă, religie, fast, splendoare și este una dintre cele mai frumoase lecții de baroc. Și asta în ciuda unui exterior care nu tradează aproape prin nimic adevăratele comori ascunse în interior.

Muzeul Liechtenstein -  Kunstmuseum Liechtenstein
Muzeul Liechtenstein conţine una din cele mai importante colecţii private din lume în termenii calităţii artistice şi varietăţii şi se îmbogăţeşte permanent prin noi achiziţii. Colecţia imensă a familiei a fost deschisă publicului la palatul din Viena şi în parcurile întinse din districtul Rossau al Vienei, între 1805 și 1938.
Palatul din Bankgasse este una din bijuteriile arhitecturale ale Familiei Princiare. Se mândreşte cu o scară monumentală cu statui de Giovanni Giuliani și camerele Second Rococo, care lasă fără suflare pe contemporani. Clădirea a prins acum din nou viaţă prin folosirea unei părţi a ei ca muzeu.
Palais Garden din districtul Rossau, Viena, a fost construit în timpul domniei prinţului Johann Adam Andreas I de Liechtenstein (1657-1712).
Prin renovarea lui, care a început în 2001, şi care s-a terminat după patru ani, o mare parte din Colecţiile Princiare de artă de la Vaduz, s-au reîntors la palat, în Viena, odată cu deschiderea Muzeului Liechtenstein, la 28 martie 2004.
Prinţul Johann Adam Andreas I, care a construit Garten Palais, visa să-şi decoreze întreaga clădire cu un şir de fresce făcute de artişti din Bologna. L-a ales pe Marccantonoio Franceschini (1648-1729), dar acesta nu a putut fi convins să vină la Viena. In schimb a fost convins să facă toate picturile în ulei cerute de palat. Stucatura din palat s-a păstrat admirabil. A fost lucrată de Santino Bussi (1664-1736), care şi-a pus semnătura pe zgarda unui câine ce purta un trofeu vânătoresc şi care se află la parter. Este cel mai frumos decor de interior baroc în stucatură al Vienei. In aprilie 2006 au fost restaurate scările palatului de vară al Casei Liechtenstein. In timpul lucrărilor de restaurare s-au descoperit, la cele două şiruri de scări, frescele lui J. Michael Rottmayr, care au fost restaurate, iar părţile lipsă refăcute.
Colecţiile Princiare au fost culese pentru galeria barocă din Majoratshaus pentru a împodobi diferitele palate ale Casei Liechtenstein. Prezentarea lor la Muzeul Liechtenstein a fost menită să reunească colecţia. Pictura, sculptura şi arta decorativă sunt aduse laolaltă într-un gesamtkunstwerk în care interiorul palatului, mobilierul, piesele de colecţie transformă clădirea într-un templu clasic al muzelor. Tavanele cu decoraţia în stucatură şi frescele, pereţii zugrăviţi în culori intense, picturile, multe din ele cu ramele originale sau cu rame grele ale galeriilor sec.19, mobila şi în deosebi sculpturile readuc atmosfera care a fost odată experimentată de vizitatori până în 1938.
De mare importanţă este Biblioteca Liechtenstein, o adevărată fereastră spre lumea artei. Biblioteca nu este asaltată de tehnologia modernă. Lumina pentru citit este dată de lămpi mici cu abajur de mătase şi candelabre imense clasice. Toate sculpturile de aici s-au păstrat și s-au restaurat, iar fresca tavanului, executată de J. Michael Rottmayr, strălucește în toată splendoarea ei.
Muzica, lectura, grădinile şi deliciile culinare la restaurantul din faţa palatului sunt elemente inextricabile, ce nu pot fi separate, de conceptul Muzeului Liechtenstein. Concerte minunate în galerii şi în Sala Hercules vin să îmbine muzica şi artele vizuale pentru a crea o puternică trăire artistică.
Expoziţia permanentă a Muzeului Liechtenstein cuprinde:
- Biblioteca
- Galeria IV cu Arta  Religioasă a Goticului şi Renaşterii Italiene (sec. 14-16).Pictura religioasă italiană de la începutul sec.14: Sienese Naddo Ceccharelli, Giovanni Baronzio.
- Galeria V cu Portretul Goticului Târziu şi al Renaşterii. Diaogul între Nordul şi Sudul Europei cu portrete din sec. 15-16. Este perioada când au avut loc numeroase schimburi de idei artistice între nord şi sud. Realismul celor din nord a întâlnit coloristica celor din sud. Raffael întâlneşte pe Carnach. Portretele expuse sunt o adevărată oglindă a societăţii vremii (conducători, nobili, orăşeni, învăţaţi, artişti) Prezentarea lor porneşte de la simple busturi la imagini ale întregii figuri. La fel şi în sculptură, operele se bazează pe acelaşi principiu pornind de la portrete ecvestre la descrieri idealizate.
- Galeria VI cu Şcoala Majoră a Barocului Italian. Barocul italian s-a dezvoltat în două direcţii care diferă în ceea ce priveşte relaţia dintre natură şi artă. Maniera clasică tinde spre o formă stilizată, idealizată a descrierii, o imitare a naturii. A fost folosită de Annibale Carracci, Pietro da Cortona. Tendinţa naturalistă plasează realismul deasupra oricărui ideal de frumuseţe şi portretizează adesea scene dramatice cu o folosire teatrală a luminii. Fondatorul acestui stil a fost Michelangelo Merisi da Caravaggio, iar artiştii care au folosit acest stil s.au numit Caravaggişti (Valentin de Boulogne, Gerrit van Honthorst, ş.a.)
- Galeria VII cu Peter Paul Rubens, Adrian De Fries şi Massimiliano Soldani Benzi. Seriile victoriei şi morţii consulului roman Decius Mus au fost pictate de P.P.Rubens. In cultura antichităţii această poveste este prezentată ca un exemplu de fapte de virtute excepţională. Rubens a prezentat sacrificiul consulului roman ca martirajul unui sfânt. Seriile lui Rubens au fost prezentate împreună cu figurile de bronz aproape în mărime naturală ale lui Adrian De Fries, contemporan cu Rubens.
- Galeria VIII cu Pictura Flamandă şi Dezvoltarea Artistică a lui Peter Paul Rubens. Picturile lui Rubens din perioada timpurie a creaţiei sale (1602-1627). Rubens a stat în Italia o perioadă de timp şi s-a întors în 1608. Compoziţiile sale monumentale cu figuri puternice, tridimensionale au rezultat din studiul atent al artei clasice, iar culorile puternice şi noua tehnică în pictură au fost rezultatul studiului picturii italiene. Operele expuse în această sală au subiecte predominant religioase.
- Galeria IX cu P. P. Rubens ca pictor şi portretist istoric şi cel mai important colaborator al său, Anthonis van Dyck. Pe lângă cele 33 de picturi autografe pe care prinţii de Liechtenstein le-au adunat într-o perioadă de 3 secole, există posibilitatea de familiarizare cu un context artistic mai mare în care lucra Rubens. Unul din predecesorii lui Rubens a fost Maerten de Vos, cu „Inălţarea lui Lazarus”. In sală sunt prezente portrete de Anthonis van Dyck pictate în aceeaşi perioadă cu portretele pictate de Rubens, ceea ce fac evident paralelele şi diferenţele între cei doi artişti.
- Galeria X cu Scrinul Badminton şi Arta lui Pietre Dure. Panourile pictoriale bogate, cu pietre semi-preţioase, precum şi decoraţia excepţională a acestui scrin îl fac cea mai importantă piesă de artă decorativă din ultimii 300 de ani. Această piesă magnifică de mobilă este înconjurată de obiecte unice din materiale preţioase ca reliefuri de fildeş (Ignaz Elhafen), o vază mare ornamentată (Dionysio Miserony) şi splendide naturi moarte.
In sinteză, din primăvara anului 2004, după cum s-a amintit, colecţiile prinţului de Liechtenstein pot să fie văzute din nou în Viena, locul unde aceste colecţii au luat, de fapt, fiinţă.
Palatul Liechtenstein dispune pe o suprafaţă de 2.300 metri pătraţi peste 200 de picturi, sculpturi şi obiecte de artă. Printre altele, adăposteşte una dintre cele mai mari colecţii Rubens, lucrările cele mai reprezentative ale lui van Dyck, Lucas Cranach şi Raffael – precum şi lucrări de Rembrandt, van Ruysdael şi Hamilton.
Ca urmare, această colecţie de artă dă o privire de ansamblu a peste 400 de ani de istorie de artă europeană. Se mai pot vedea, arme, porţelanuri, o colecţie bogată de bronzuri, tapiţerii şi una dintre cele mai frumoase şi extravagante trăsuri franceze încă foarte bine întreţinută.
O notă deosebită a muzeului privat este dată de conceptul de ansamblu în stil baroc căruia îi aparţine parcul, arhitectura, dotările interioare precum şi picturile de pe tavan de la parter şi din casa scărilor care aparţin lui Johann Michael Rottmayr, cel care a pictat şi frescele din cupola bisericii Karlskirche.
După redeschiderea muzeului, pe lângă colecţiile de artă care au fost duse în primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial la Liechtenstein (Castelul Vaduz) că să fie în siguranţă, mai pot să fie văzute şi alte încăperi ale palatului care înainte nu au fost deschise publicului printre care se numără şi biblioteca.

Palatul Liechtenstein
Palatul Liechtenstein a fost construit în secolul al XVIII-lea cu destinația de palat de vară pentru familia Liechtenstein. Astăzi acesta este sediul Muzeului Liechtenstein, care afișează o colecție privată de picturi și sculpturi într-un decor baroc somptuos.
Casa nobiliară Liechtenstein a fost una dintre cele mai bogate familii aristocratice din Viena. In secolul al XVII-lea înaintașii familiei au construit două palate în oraș, unul din Bankgasse în centrul orașului (cunoscut sub numele de Stadtpalais Liechtenstein) și un gartenpalais în Alsergrund, în într-o zonă rurală de nord a orașului. Grădina celui de al doilea palat, cel din afara Vienei a fost folosită de familie în timpul verii, în timp ce pe timpul iernii familia a locuit în Stadtpalais (palatul din oraș).
Terenul Palatului Liechtenstein cu grădină a fost dobândit, în 1687, de prinţul Johann Adam Andreas I din Liechtenstein în zona Rossau de atunci.
In 1688, a fost deschisă o licitaţie pentru construcţie, al cărei proiect a fost însă conceput în mare de prinţ. Licitaţia a fost câştigată de Domenico Egidio Rossi, care a fost însă înlocuit mai târziu cu  Domenico Martinelli.
A fost construită o combinaţie între o clădire de oraş şi una rustică, un palat combinat cu o mare vilă care să corespundă gustului conservator al prinţului. Palatul a fost finalizat în 1709. Domenico Martinelli a fost, după aceea, responsabil și pentru Stadtpalais Liechtenstein în Bankgasse. 
Exteriorul palatului de vara este sobru, inspirat de la modelele clasice de vile romane. Interiorul este mai elaborat, cu un design baroc și numeroase fresce pline de viață și picturi. 
Construcţia este compactă se ridică pe 3 etaje, după dorinţa tatălui lui Johann Adam Andreas, Karl Eusebius.
In 1700 s-a terminat construcţia în roşu. Pentru zugrăvelile şi picturile interioare  a fost angajat iniţial Marcantonio Franceschini din Bolognia, de la care provin şi picturile de pe tavanul de la etajul 1. Acesta i-a părut, însă, prinţului că lucrează prea încet şi de aceea a fost înlocuit cu Antonio Belucci din Veneţia care a pictat restul etajelor.
Picturile de pe tavanul din marea sală festivă, Herkulessaal, au fost realizate de Andrea Pozzo, dar pentru că acesta, sau a murit sau s-a reîntors în Italia, prinţul nu a mai avut pictor pentru parter.
După lungi căutări a fost angajat într-un final Johann Michael Rottmayr, ca o soluţie de compromis pentru că prinţul a fost de părere că doar pictorii italieni au “buon gusto d’invenzione”. Pentru că Rottmayr nu a participat la planul iniţial, zugrăvelile sale nu s-au potrivit pe deplin cu stucatura.
Parcul a fost creat ca o grădină baroc clasică. Vazele şi statuile au fost realizate de Giovanni Giuliani după planurile lui Giuseppe Mazz. In 1820, parcul a fost transformat după planurile lui Joseph Kornhäusel într-un parc neo-clasic de inspirație engleză.
Grădina din spatele palatului a fost concepută inițial într-un stil baroc. In sec.al 18-lea grădina a suferit o restilizare ca grădină cu peisaj englezesc.
Grădina de astăzi a fost creată, în 2003, de către Cordula Loidl-Reisch și este un amestec al celor două stiluri istorice: o secțiune oficială în apropierea palatului, urmată de o grădină amenajată cu verdeață.
In spatele grădinii s-a amenajat o clădire Belvedere, proiectată de Johann Bernhard Fischer von Erlach. Structura a fost demolată în 1872 pentru a face loc pentru noul palat de vară (Neue Sommerpalais). Acest nou palat a fost construit de arhitectul austriac Heinrich von Ferstel.
Muzeul Lichtenstein din cartierul 9 al Vienei (Alsergrund), numit aşa până în 2011, şi care din anul 2012 este numit simplu Palatul Lichtenstein, sau Gartenpalais Liechtenstein, adăposteşte colecţia privată a casei princiare de Lichtenstein, care este una dintre cele mari colecții private de artă din lume. Colecția a fost readusă la Viena în primăvara anului 2004, după ce fusese dusă la Vaduz în 1938, pentru a fi protejată de ocupația germană nazistă
Familia Liechtenstein a deschis colecția sa privată de artă pentru public în 1805. dar muzeul s-a desființat, după cum s-a spus, în al doilea război mondial. In 1979, Palatul Liechtenstein a devenit sediul unui muzeu de artă modernă, astfel că până în 2001 colecția sa a fost mutată la noul muzeu deschis, MuseumsQuartier .
După o renovare extinsă, Muzeul Liechtenstein s-a redeschis în 2004, cu colecția privată originală a familiei Liechtenstein. Galeriile afișează opera de artă din stilurile gotic, renascentist și baroc, cu un accent special pe picturi semnate de artistul flamand Pieter Paul Rubens - reprezentat cu nu mai puțin de treizeci de picturi - și compatriotul său, Anthony Van Dyck. 
Clădirea muzeului merită o vizită independentă, deoarece este decorată cu stucaturi frumos restaurate și fresce magnifice ale pictorului baroc austriac Johann Michael Rottmayr. Este de notat Sala Terrana, cu scările sale grandioase și fresce frumoase, dar și marele Herculessaal, un hol baroc căptușit cu pilaștri din marmură roșie și o impresionantă frescă pe plafon - admiterea lui Hercules în Olympus - de pictorul baroc italian Andrea Pozzi.


Sezonul balurilor la Viena
Balurile vieneze reprezintă unul din cele mai vechi și renumite evenimente care au loc în capitala Austriei. Acestea se desfășoară anual în timpul Fasching-ului (între Crăciun și Postul Paștelui). In această perioadă aici domnește o atmosferă de basm și eleganță.
In fiecare an, în Viena au loc peste 450 de baluri. In ianuarie şi februarie, oraşul valsului sărbătoreşte Carnavalul cu un entuziasm fervent. Ritmurile moderne completează măsura de trei timpi, oferind plăcerea dansului pentru orice gust.
Sezonul de baluri din Viena culminează în ianuarie şi februarie. Vechea tradiţie a balurilor carnavalului trăieşte şi astăzi în oraş. Se dansează în ritm de vals, în măsură de trei timpi, dar doritorii pot opta şi pentru discobeatul care răsună din spaţiile învecinate.
Balul Crucii Roşii Vieneze deschide sezonul balurilor, la Primărie, odată cu începutul oficial al Carnavalului. de Revelion. 
In noaptea dintre ani se dansează în ambianţa extraordinară a Balului de Revelion de la Hofburg. Kaiserball (Balul Imperial) are loc în data de 31 decembrie la impunătorul Palat Imperial Hofburg, unde se desfășoară de asemenea și Juristenball (Balul Juristilor), unul dintre balurile înaltei societăți și Gala der Wiener Wirtschaft (Gala Industriei Vieneze).
La Hofburg se desfăşoară şi numeroase alte baluri faimoase: Balul Vânătorilor, Balul Medicilor şi Balul Juriştilor. O experienţă de neuitat oferă Balul Cafegiilor. Anual, evenimentul atrage în jur de 6.000 de vizitatori în palatul imperial Hofburg de la Viena şi în sălile Redutei.
De un renume internațional se bucură şi Balul Operei organizat la Opera de Stat vieneză. Opernball (Balul Operei) care are ca loc de desfasurare Opera de Stat din Viena (Staatsoper) este unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen. Aici participă crema societății austriece. Primul bal de acest gen a fost organizat în 1956. Opernball se desfășoară în fiecare an în ultima joi a Fasching-ului. 
Există unica ocazie pentru omul de rând de a nu privi din fundul sălii, ci să se amestece  și să fie înconjurat de celebrităţi din lumea muzicală.
Membrii Filarmonicii din Viena invită la balul lor la Uniunea Muzicienilor din Viena. Muzicienii acestei orchestre de renume mondial cântă la instrumente numai la deschiderea balului. La urma urmei chiar și membrii Filarmonicii din Viena doresc să-și sărbătorească balul dansând. Ball der Wiener Philharmoniker (Balul Filarmonicii Vieneze) reprezintă un eveniment caracterizat printr-o eleganță aparte, desfășurat în cladirea Musikverein.
Cel mai dulce bal este Balul Bomboanelor de la Wiener Konzerthaus. Balul este renumit pentru atmosfera sa veselă, informală. Odinioară, la Kursalon Wien, Fraţii Strauss îşi sărbătoreau cele mai răsunătoare succese, iar acum, aici se dansează pe ritmuri de vals la Balul Johann Strauss. Cunoscutul Bal Johann Strauss are loc anual în luna februarie. Evenimentul, care încearcă sa reînvie atmosfera acelei perioade, are loc în vestitul Kursalon din Stadtpark. Aici Johann Strauss a avut succese răsunatoare pe vremea când conducea orchestra vieneză.
La Balul Corului de Băieţi din Viena nu se dansează numai valsuri, ci în ton cu ţara-gazdă din anul respectiv, se dansează şi pe ritmuri de Samba şi Bossa Nova. Şi bineînţeles, Corul de Băieţi din Viena își va face apariţia la debutul balului.
La Balul Florilor clădirea primăriei se transformă într-o neasemuită mare de flori. De asemenea are loc și Balul ştiinţelor din Viena, care adună întreaga şcoală vieneză universitară și de cercetare în diversitatea și internaţionalitatea sa.

Ministerului de Război (Regierungsgebaude)
După ce traversează un braț al Dunării pe podul Aspernbrucke se pătrunde pe capătul dinspre nord-est al grandioasei artere curbe ce ocolește vechiul centru al Vienei, arteră plină de glorie și numită Ringstrasse (porțiune numită Stubenring). Imediat spre stânga, adică pe latura de răsărit a arterei cu multe benzi de circulație, se înalță înaltă, greoaie și dominatoare fosta clădire a Ministerului de Război (Regierungsgebaude), clădire remarcabilă ridicată între anii 1909 -1913. Acum este o clădire guvernamentală cu mai multe destinații.
Clădirea, lungă de 200 de metri, este în present una dintre cele mai mari cladiri de birouri din Viena. A fost dotată cu 3.000 de ferestre. Zidurile au fost construite din beton armat. Costul a fost exact 12.726 milioane de coroane și au fost implicate la construcție 238 de companii. Inființarea Ministerului de Război a fost una din sarcinile arhiducelui Franz Ferdinand (cel asasinat la Sarajevo în 1914), care a fost numit de împărat ca inspector general al forțelor armate întregi la 17 august 1913 și al problemelor speciale ale Marinei.
Chiar și înainte de finalizarea clădirii au fost emise critici usturătoare la adresa ei, mai ales referitor la aspectul simplist al frontului. Pe de altă parte, managementul construcției militare a fost confruntat cu o serie de solicitări speciale, printer care reutilizarea ușilor, sobelor, unor panouri de perete și a altor tipuri de mobilier din vechiul Minister din piața Am Hof. Dar, desigur că s-au amenajat și camere bine dotate.
Ornamentațiile artistice ale clădirii au fost încredințate lui Hans amar (reliefurile sculpturi ale frontoanele "lupta și" victorie ") și lui Emanuel Pendl (Vulturul cu trofee ce încununează frontonul, realizat din cupru). O caracteristică specială a fațadei clădirii o reprezintă capetele de soldați din jurul clădirii. Acestea sunt așa-numitele capete cheie de boltă, realizate de Wilhelm Hejda. Acele ornamente ar fi trebuit să reprezinte diversitatea uniformelor armatei pe timpul istoric glorios. Deși inițial s-au realizat numai 23 de capete, înfrumusețarea a continuat prin completarea a încă 48 de capete pe fațadă. Numai 23 au fost create așa cum s-a ordonat, unele dintre capetele s-au realizat în două sau trei exemplare. Capetele sunt caracterizate prin expresii faciale deosebit de pronunțate. Artistul nu a ezitat aici să reprezinte, de asemenea, morți, răniți țipând, sau cu fețele îndurerate.
Arhiducele Franz Ferdinand a procurat 40 de tone de bronz pentru vulturul cu două capete și cu o anvergură a aripilor de 16 metri, sculptură gigantică ce a fost plasată în mijlocul clădirii. Pentru acest ornament de excepție s-a amenajat special o zonă de pod. Pe deasupra s-a realizat și o replică a supradimensionată a coroanei imperiale. Sub vultur s-a plasat inscripția  "si vis pacem" ( "Dacă vrei pace, pregăteștete pentru război"). Coroana și inscripția au fost îndepărtate în 1918, sub noua republică ce a luat locul imperiului.
Inaugurarea Ministerului de Război a avut loc la data de 8 iunie 1913 în prezența împăratului. Ludwig Baumann a creat această clădire, Kriegsministerialgebäude, una dintre clădirile cele mai moderne ale timpului său.
In acele vremuri ce purtau amenințări latente de război, clădirea ministerului a fost echipată pentru transmisiuni Radio, Telefon și Telegraf, ca mijloace importante de comunicare pentru armată. Sistemul de telefonie a fost realizat de  compania Siemens & Halske și a condus ulterior la instituirea unui centru de radiotelecomunicații (Radiotelegraphieanlag), necesar atât forțelor terestre dar și Marinei . Sub tencuială a fost întinsă pe toate fațadele exterioare o rețea densă de sârmă de bronz cu siliciu. Acest sistem era destinat să mențină fără dificultate legătura cu toate navele de război. De la 25 noiembrie 1918 /1 februarie 1919 statia a fost în cadrul Ministerului de război singurul Telegrafiesender operațional în Austria.
Inainte de finalizaarea noii clădiri ministeriale de pe Stubenring s-a plasat în fața ei monumentul Radetzky în 1912. Pe ambele părți ale clădirii s-au construit fântâni ornamentale.
După 1920 clădirea a adăpostit un centru național de radio dar și momente de confruntare între forțele politice republican-democratice și cele naziste, în creștere. In 936 clădirea a devenit sediu a trei ministere: Ministerul Agriculturii, Ministerul Comerțului și Transporturilor și Ministerul Apărării.
După 1938 clădirea a revenit Ministerului de Război, dar și utilizată de diverse formațiuni ale Wehrmachttlui și Gestapoului Viena -  Gestapoleitstelle Viena și SS, în timpul Operațiunii Valkyria.
In 1945, clădirea a fost grav avariată. Imediat după război, clădirea a fost armatei, respectiv Departamentului de Apărare. Se presupune că a fost prea mare pentru nevoile forțelor armate, prin urmare, achiziția a fost respinsă. După restaurarea "clădirii guvernului", aceasta a fost luată de Ministerul Federal al Muncii și Afacerilor Sociale, Agricultură, Silvicultură, Construcții și tehnologie, Comerț, Comerț și Industrie, precum Sănătatea și Protecția Mediului (22 octombrie 1951).
Astăzi, conține următoarele ministere:
Ministerul Federal al Științei, Cercetării și Economie (BMWFW)
Ministerul Federal al Muncii, Afacerilor Sociale și Protecției Consumatorului (BMASK)
Ministerul Federal al Agriculturii, Pădurilor, Mediului și Gospodăririi Apelor (BMLFUW)
Ministerul austriac al Transporturilor, Inovării și Tehnologiei (BMVIT).

Monumentul Radetzki (Radetzki Denkmal)
Monumentul Radetzky (Jozef Radetzky) aflat în fața clădirii guvernului pe Stubenring 1, fostă clădirea Ministerului de Război, este o statuie ecvestră realizată în 1892 pentru unul dintre cei mai importanți lideri militari ai imperiul austriac , feldmareșalul Josef Radetzky.
O inițiativă de ridicarea unui monument Radetzky în 1859, la un an după moartea aceluia, nu a avut succes din cauza războiului din Sardinia. La 27 iunie anul 1886 s-a afirmat o nouă inițiativă de ridicarea unui monument care să-l comemoreze pe feldmareșal.
In același an, 1886, cel mai important sculptor monumental al perioadei Ringstrasse, Kaspar Clemens Eduard Zumbusch, a fost desemnat să realizeze monumentul, fără licitație de competiție. El a fost autorul și altor opere publice care s-au bucurat de multă admirație, precum Monumentul Beethoven, Monumentul Maria Teresia, statuia ecvestră a lui arhiducelui Albrecht. Comitetul de atribuire a avut  ca președinte pe arhiducele Albrecht
Pentru prezentarea momumentului s-au purtat discuții și au fost luate în calcul 21 de locații. Printre altele, s-a propus o locație în fața Palatului de Justiție (astăzi Schmerlingplatz) și în fața Bisericii Votive . In cele din urmă s-a decis amplasarea în fața fostei clădiri a Ministerului de Război al Reich-ului, în piața Am Hof. Acolo s-a dezvelit monumentul ecvestru Radetzki la 24 aprilie 1892.
In 1912 monumentul a fost mutat în locația actuală din fața noului Minister de război construit pe Stubenring și dezvelit la 27 iulie 1912, unde dăinuie de peste o sută de ani.
Kaspar Clemens Eduard Zumbusch a creat următoarele opere sculpturale (Selecție):
- Bust de marmură al lui  Georg Egestorffs (1857) 
- Monumentul lui Otto de Freising (1858)
- Monumentul lui Jakob Heart din Erlangen (1875, distrus 1933)
- Beethoven -Denkmal pe Beethovenplatz la Viena (1880)
- Statuia colosală a împăratului Franz Joseph la scara magnifică a Universității din Viena (1883)
- Maria Theresia Memorial din piața Maria Teresia (1888)
- Statuia ecvestră a lui feldmareșalul Radetzky în fața clădirii guvernului pe Stubenring la Viena (între 1892-1912 pătrată în ppiața Am Hof )
- Monumentul Impăratul Wilhelm (1892-1896)
- Statuia ecvestră a arhiducelui Albrecht pe Albrechtsrampe din Viena (1899)
- Monumentul lui Dr. med. Johann Lukas Schonlein (1793-1864) în Bamberg în 1874
- Maxmonument la Munchen (1875)
- Monumentul Victoriei din Augsburg (1876)
- Monumentul prietenului Bernhard al II-lea. Erich Duce de Saxa-Meiningen (1903)
- Busturi în curtea Universității din VienaAnton Hye de Glunek , Adolf Mussafia , Julius Glaser , Leopold von Hasner Artha , Josef Unger , Ernst Ludwig , Leopold von Schrötter (bas) , Rudolf von Eitelberger și Theodor Billroth .
- Bustul lui Adolf Wilbrandt la 1884, Burgtheater, nördl. Feststiege.

Monumentul Mozart
Monumentul Mozart în onoarea compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) din Viena se află din 1953 în grădina castelului, în primul district Inner City. Monumentul se află în mod direct la intrarea opusă Eschenbachgasse și este în mod clar vizibil din inelul castel.
Monumentul cu o înălțime de 7,5 metri a fost creat de arhitectul Karl König (1841-1915) și sculptorul Viktor Tilgner (1844-1896) și la 21 aprilie anul 1896, la cinci zile după moartea  lui Tilgner, s-a dezvelit pe piața Albrecht (azi piața Albertina). Viktor Tilgner semnătură a fost adăugată la data decesului artistului.
Sculpturile albe ale monumentului sunt realizate din marmură de la Laaser (Vinschgau, Tirolul de Sud), iar treptele de bază din diorit întunecat. Compozitorul este prezentat în poziție verticală relaxată pe un piedestal, care este decorat cu ornamente, măști și ghirlande și este încadrat pe la spate de o balustradă în semicerc joasă și robustă din marmură de Stenzinger (Tirolul de Sud). Incepând de la bază spre partea superioară a soclului, de o parte și de alta sunt reprezentați îngerași care reprezintă puterea muzicii lui Mozart. Interpretarea stilistică a monumentului anunță viitorul stil ce va fi numit Jugendstil. Un basorelief pe partea din față a soclului prezintă două scene din opera Don Giovanni, iar pe partea din spate a soclului este prezentată, tot în basorelief, o scenă cu Mozart la vârsta de șase ani, cu tatăl și sora lui, după un desen al lui Louis Carmontelle folosit ca șablon.
Atât alegerea site-ului, cât și proiectarea monumentului a ridicat probleme. S-a optat pentru plasarea lui în Rathauspark, Stadtpark și Albrechtplatz, algându-se ultima variantă. S-au organizat două concursuri de artiști. Proiectul lui Viktor Tilgner a fost plasat de juriu, la început, pe al doilea loc. La început Comitetul de aprobare a Memorialului Mozart a ales pe primul loc proiectul lui Edmund von Hellmer, dar, în final, lucrarea a fost încredințată lui Tilgner.
La un raid aerian din 12 martie 1945, monumentul a fost deteriorat și a fost restaurat la 5 iunie 1953 și plasat în locația actuală dinn grădina palatului, grădină numită Burggarten.
In anul 1992 orașul Viena a donat o copie a monumentului orașului Tokyo.

Piața Am Hof și Mariensaule
Am Hof ​​este cea mai mare piață din orașul interior Viena, cuprinsă între zidurile de apărare ce vechi. Piața este dominată de fațada albă barocă a Kirche am Hof, o biserică inițial gotică din secolul al XIV-lea.
Istoria pieței se duce înapoi la epoca romană, când a fost construită aici o garnizoana a imperiului. In sec.al 12-lea ducele Babenberg, Henric al II-lea Jasomirgott, a construit un castel pe fundațiile romane. Castelul a fost reședința ducilor de Austria din 1156 până în 1220. Piața din fața castelului a fost folosită pentru prima dată pentru turniruri, iar mai târziu a devenit o suprafață de piață.
Biserica Kirche am Hof a fost înființată în anul 1386 prin ordinul Carmelitelor. 
Fațada bisericii gotice a fost reconstruită în anul 1662 de către arhitectul italian Carlo Carlone. 
In 1806, după ce Napoleon a ocupat Viena, sfârșitul Sfântului Imperiu Roman de națiune germană a fost declarat de la balconul acestei biserici.
In fața bisericii se află (coloana Maria) Mariensäule. Coloana a fost comandată de Sfântul Impărat Roman, Ferdinand al III-lea, să îi mulțumească Fecioarei Maria pentru că a ajutat la respingerea forțelor suedeze în timpul Războiului de treizeci de ani. 
Coloana a fost construită între anii 1664 și 1667 după un proiect de Carlo Carlone. Coloana neagră, acoperit cu o statuie a Fecioarei Maria, este înconjurată de patru heruvimi îmbrăcați în armură și în luptă împotriva unui leu, unui șarpe, unui dragon și unui bazilisc (o creatură legendară), alegorii ce reprezintă războiul, erezia, foametea și ciuma.
Vis-a-vis de Kirche am Hof ​​se găsește Feuerwehr Zentrale (statiunea centrală a pompierilor), unde sunt păstrate echipamente contra incendiilor. Edificiul a fost construit inițial, în 1530, ca un arsenal. Fațada în stil baroc a fost adăugată în 1732. Acesta este bogat decorată și prezintă scutul Habsburgic și figurile alegorice create de sculptorul italian Lorenzo Mattielli.

Piața Freyung
Freyung este o piață relative mică și alungită în centrul istoric vestic al Vienei. Numele îi provine de la numele mănăstirii Schottenstift, unde fugarii erau imuni față de jurisdicția conducătorilor Habsburgi. Din Ringstrasse, din fața Universității, se poate ajunge în această piață, pe un parcurs scurt, pe diverse străduțe aterale spre nord, adică spre orașul vechi.
Vis-a-vis de Schottenkirche - biserica mănăstirii – piața este mărginită de mai multe palate. In centrul său se află Austriabrunnen, un izvor amenajat în sec.al 19-lea.
In 1155 un grup de călugări irlandezi au fondat Schottenstift (Mânăstirea scoțiană) la cererea ducelui Henric al II-lea Jasomirgott. Mănăstirea a fost o oprire importantă pentru mulți cruciați pe drumul spre Țara Sfântă. In momentul respectiv Irlanda a fost cunoscută sub numele de "Scoția Maior", de unde și numele mănăstirii și numele cartierului, Schottenviertel.
Călugării benedictini au avut, de asemenea, o influență privind numele pieței. Acesta a fost mai întâi cunoscută sub numele de "Bei den Schotten" (la scoțieni), iar numele actual provine din vechiul cuvant german Frey, adică liber. 
Jasomirgott a dat mănăstirii dreptul de a acorda azil persoanelor fugare de lage și care intrate erau în siguranță aici. De la acest fapt a provenit și numele locului. La sfârșitul sec.al 18-lea, împărăteasa Maria Theresia a revocat aceste drepturi.
Fântâna din centrul pieței Freyung este cunoscută sub numele de Austriabrunnen (Fântâna Austria). Fântâna a fost proiectată de sculptorul german Ludwig Schwanthaler și, în 1846,  s-au instalat aici statui plasate deasupra bazinului. Ele sunt reprezentări alegorice ale celor patru râuri principale ale imperiului habsburgic: Elba, Vistula, Dunărea și Po. Statuia din partea superioară simbolizează Austria.
Complexul Schottenstift, inclusiv biserica acestuia - Schottenkirche - a fost inițial construit între 1155 și 1200 și a fost situat chiar în afara zidurilor orașului. 
Acestei structuri romanice i-a rămas puțin din epoca romanică, deoarece  a fost reconstruită și extinsă de mai multe ori de-a lungul secolelor. Aspectul său actual baroc este rezultatul unei extinderi din sec.al 17-lea. O parte din opera de artă a mănăstirii poate fi văzută în Muzeul im Schottenstift, chiar lângă biserică. Aici se poate admira un altar din sec.al 15-lea, care a fost creat pentru Schottenkirche.
In jurul Pieșei Freyung există mai multe palate. La nr. 3 este unul dintre cele mai vechi palate din Viena, Palatul Porcia. Adiacent se află Palatul Kinsky, construit între 1713-1716 după un proiect de Johann Lukas von Hildebrandt. Vis-a-vis de Schottenkirche se înalță Palatul Harrach, construit în anul 1690. Cel mai faimos palat piață este Palatul Ferstel, construit în 1860 după un proiect al lui Heinrich von Ferstel. Este cel mai bine cunoscut sub numele de Casa Café Central, o casă populară pentru servit cafea. Este străbătut de Pasajul Freyung, un frumos tunnel cu arcade, garnisit cu magazine de cumpărături.
 Este de notat și intrarea Kunstforum, proiectată de arhitectul vienez Gustav Peichl. Este decorată cu o sferă de aur, folosit adesea de monarhia habsburgică, ca un simbol al puterii ei. Kunstforum organizează în mod regulat expoziții de artă excelente.

Goethe Denkmal (Monumentul Goethe)
Pentru a comemora 50 de ani de la moartea poetului Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Laube, din Viena, a emis un apel pentru stabilirea unui monument Goethe.
Această inițiativă a fost o răsplată târzie pentru Goethe, fiind materializată abia la 15 decembrie 1900, când i-a fost dezvelit monumentul.
Prietenul său, poetul Friedrich Schiller, beneficiase, la Viena, de un monument cu aproape un sfert de secol mai devreme pe un socu de vis-à-vis, tot pe Ringstrasse.
Motivul pentru întârziere a fost lipsa fondurilor. Inființat, în 1878, Clubul Goethe nu dispunea de fondurile necesare. După zece ani, se strânseseră doar o treime din banii necesari.
In cele din urmă a fost organizat un concurs, în 1889, concurs ce a avut loc în martie 1890. Proiectele au fost expuse la Künstlerhaus.
Comisia nu a adoptat nicio decizie, ci a dat doar o recomandare pentru Viktor Tilgner, care a fost clasat ca primul, iar Edmund von Hellmer pe locul doi.
Trei ani mai târziu, un sub-comitet a invitat pe cei doi sulptori să-și prezinte  modelele.
In cele din urmă a fost organizat un concurs, în 1889, concurs ce a avut loc în martie 1890. Proiectele au fost expuse la Künstlerhaus.
Comisia nu a adoptat nicio decizie, ci a dat doar o recomandare pentru Viktor Tilgner, care a fost clasat ca primul, iar Edmund von Hellmer pe locul doi.
Trei ani mai târziu, un sub-comitet a invitat pe cei doi sulptori să-și prezinte  modelele.
Competiția între cei doi artiști, Tilgner și Hellmer, sa încheiat în favoarea celui din urmă, fapt ce a prdus un scandal între ei și urmașii lor, scandal care a găsit un ecou puternic în rândul publicului larg. Hellmer a devenit câștigătorul din motive pur tehnice. Tilgner nu a respectat proporțiile prescrise de către Comisie pentru monument și, prin urmare, a trebuit să fie exclus din "motive tehnice".
Au existat păreri de a se crea un veritabil memorial dublu, Schiller – Goethe, în Schillerplatz. Pe de altă parte, arhitectul Hasenauer a optat pentru așezarea monumentului într-o piață din afara grădinii națiunii vis-a-vis de Burgtheater.
In cele din  parte urmă, s-a convenit asupra site-ul actual: monumentele Goethe și Schiller se află pe o singură axă unul în raport cu cealălalt, separate de Ringstrasse.
Ei bine cunoscut este zicala: "Schiller a fost cel mai tânăr dintre cei doi: el trebuie să stea în picioare - Goethe, cel mai bătrân, dintre ei, a fost lăsat să se așeze confortabil în fotoliu." (Schiller a fost cu 10 ani mai tânăr decât Goethe, dar Goethe a supraviețuit lui Schiller timp de 27 de ani).
Monumentul Goethe a fost profilat pe verdele a trei arbori plantați în spatele său și pe vegetația din Burggarten, formând un ansamblu coloristic plăcut cu statuia de bronz înnegrit și cu soclul de culoare roșu vișiniu.

Karlsplatz - Piața Carol
Karlsplatz este una dintre cele mai mari piețe din Viena, deschisă către partea est a orașului. Acesta este dominată de biserica magnifică în stil baroc, numită Karlskirche, și mai multe instituții culturale - cum ar fi Musikverein și Künstlerhaus.
Jumatatea de vest a Karlsplatz este definită de traficul auto dens și prezintă interes numai pentru Clădirea Secession din apropiere și de Naschmarkt , cea mai populară piață comercială din Viena. 
Jumătatea de est a Karlsplatz este ocupată de Resselpark, un parc cu arbori verzi, presărat cu statui ale unor austrieci celebri. Parcul este adesea aglomerat deoarece conduce la marea stație de metrou Karlsplatz.
Cea mai mare atracție din parc este cuplul de pavilioane, care a au servit la intrarea la stadtbahn, fosta versiune a rețelei de metrou din Viena. 
Cele două pavilioane au fost create în anii 1898-1899 de Otto Wagner. Acestea au fost inițial amplasate în apropiere, pe Akademiestrasse, dar s-au mutat aici, în 1960. Unul dintre pavilioane este acum o cafenea, iar celălalt este folosit pentru expozitii.
Design-ul delicat al pavilioanelor era menit să fie în armonie cu apropiata biserică Karlskirche. Sunt realizate din dale de marmură într-un cadru de fier forjat vopsit în verde. In plus sunt decorate cu flori de floarea-soarelui aurii și alte garnituri aurite.
Cu vedere Resselpark se profilează magnifica Karlskirche, o biserică în stil baroc comandată în 1713 de împăratul Carol al VI-lea. 
Biserica a fost construită între 1716 și 1737 după un proiect de Johann Bernhard Fischer von Erlach, care a fost în mod clar influențat de călătoria sa la Roma . Cele două coloane triumfale au fost inspirate de Columna lui Traian . Reliefurile de pe coloane descriu scene din viața Sfântului Carol Borromeo, căruia i sa dedicat biserica.
Un iaz din fața bisericii este decorat cu o sculptură mare modernă, creată de sculptorul Henry Moore, care a donat-o orașului Viena, în 1978.
La sud, Resselpark este mărginită de Technische Hochschule (Politehnică), o școală găzduită într-o clădire impunătoare cu o fațadă în stil neoclassic, decorată cu sculpturi de mari dimensiuni.
Două instituții culturale vieneze bine, cunoscute și în străinătate, sunt așezate pe partea de nord: Musikverein și Künstlerhaus. Musikverein este o sală de concert, sediu al Wiener Philharmoniker (Filarmonica din Viena). 
Clădirea în stil neoclasic a fost proiectată de Theophil von Hansen și finalizată în 1869. Adiacent edificiului Musikverein se află Künstlerhaus, o sală de expoziție, care a fost deschisă pentru prima dată în 1868.
Historisches Museum der Stadt Wien (Muzeul de Istorie al orașului Viena) este găzduit într-o clădire insipidă de după război, pe latura de est a pieței, în apropiere de Karlskirche. Aici se găsește o colecție de descoperiri arheologice din epoca romană, elemente otomane obținute în timpul asediului Vienei, în 1683, precum și multe picturi, modele la scară, cărți poștale și fotografii care descriu Viena de-a lungul veacurilor.
Unele săli ale muzeuluyi includ vitralii gotice de la Stephansdom - salvate de la un incendiul din 1945 - și apartamentele reconstruite ale celebrului vienez, arhitectul Adolf Loos, cel care a ridicat o clădire modernistă și mult controversată în Michaelerplatz. 
Muzeul are și o colecție de artă, inclusiv lucrări de la artiști celebri la Viena, printre  care Gustav Klimt și Egon Schiele.
Mai multe lucrări ale acestor artiști pot fi găsite în clădirea Secession, situată în apropiere de latura de vest a Karlsplatz, spre Naschmarkt . Această clădire a fost remarcabil proiectat de Joseph Maria Olbrich în stil Jugendstil, versiunea locală a Art Nouveau. Aceasta a fost construită în 1898, ca sediu al Secesiunii, o mișcare de artă, care dorea să rupă legăturile cu arta clasică. 
Propagatorul cel mai faimos al mișcări a fost Gustav Klimt, de la care pot fi găsite multe opera de ată în interiorul clădirii Secession. Structura este încununată cu o sferă mare aurită peste care se împletesc frunze de dafin, motive florale și mici sculpturi, In rest clădirea cubistă este vopsită în alb strălucitor. In imediata vecinătate a clădirii Secession se găsește monumental masiv care-l prezintă pe Marcus Antonius tolănit într-un car de luptă tras de lei, așa cum se zice că s-ar fi plimbat prin Roma pet imp ce era cel mai puternic triumvir de după moartea lui Caesar.

Kustlerhaus
Künstlerhaus este o clădire pentru expoziții de artă din Viena. Acesta este situată în piața Karlsplatz, în apropiere de Ringstrasse și lângă Musikverein.
A fost construită între 1865 și a servit de atunci ca un centru expozitional pentru pictură, sculptură, arhitectură și artă aplicată. Din 1947 ea are și un cinematograf, care este folosit ca unul dintre locurile de prezentare de filme la festivalul anual de film Viena.
Societatea cea veche de artiști legată de această locație își are rădăcinile în suburbia Laimgrube, acum parte a Mariahilferstrasse. Aici, pe locul unei pensiuni, Leopold Ernst a avut o sală de festival neo-gotic construită în 1847. Sala a devenit locul de întâlnire al Societății tinerilor artiști și a cadrelor universitare, societate care a fost fondată în 1851 și care a fost redenumită m,ai târziu Societatea Albrecht Durer.
In 1861 acea societate a fuzionat cu o altă societate pentru artiști, Eintracht, pentru a forma o nouă asociație care reprezenta pictorii vienezi, sculptori și arhitecți, Societatea artiștilor din Viena. In 1868 societatea sa mutat în sediul său actual. In 1897 un număr de artiști moderni s-au separat de Künstlerhaus și au fondat Viena Secession.
In 1972, societatea s-a deschis și spre practicanții de artă aplicată, iar în 1976 a fost redenumit "Societatea Artiștilor austrieci, Künstlerhaus". Din anul 1983 societatea a inclus regizori și artiști audio-vizuali. Societatea (Künstlerhaus-Ges. m. b. H.), fondată în 1985, organizează expoziții atât pentru Künstlerhaus cât și pentru alte muzee și instituții.
Arhitectul clădirii a fost august Weber (1836-1903). S-au folosit mai multe tipuri de piatră austriacă, furnizate de firma vienez Anton Wasserburger. Impăratul Franz Joseph I a pus cheia de boltă.
Deschisă la 1 septembrie, anul 1868, ca unul dintre cele mai vechi clădiri de pe Ringstrasse, a fost proiectată în stilul unei vile renascentiste italiene, model al lui Jacopo Sansovino. La acea vreme, ea stătea lângă malurile râului Viena, care curgea încă în mod deschis prin oraș. Clădirea a fost extinsă în mod semnificativ încă din 1882, cu o pereche de aripi laterale. Acestea au fost folosite mai târziu pentru a găzdui un cinematograf (din 1949) și un teatru (din 1974). De asemenea, în 1882, Societatea a fost gazda "Expoziției de Arta First International în Künstlerhaus". Grădina interioară a fost acoperită în 1888.
In secolul 20, observatorii imobiliari au speculat faptul că societatea se afla sub presiunea de a demola cladirea în favoarea uneia ceva mai mare, deoarece era considerată neobișnuit de mică pentru zona Ringstrasse. De exemplu, "Hetmanek Kaym Plan", la începutul anilor 1930, a propus înlocuirea pavilionului istoric, cu blocuri de apartamente cu opt etaje. Recomandările unui concurs de planificare arhitecturală pentru Karlsplatz, în 1946, a arătat că orașul Viena trebuie să păstreze clădirea Künstlerhaus, precum și pe cea a Oficiului Transporturilor. In 1956-1957, după eliberarea de Alianții ocupanți, Societatea a modernizat sala Stiftersaal.
In 1966, Karl Schwanzer a propus un plan de a construi birouri mari pentru IBM pe site-ul Künstlerhaus, dar s-a întâlnit cu obiecțiunile pe scară largă din rândul rezidenților și mass-media. In anul precedent, s-au organizat proteste împotriva deciziei de a dărâma vechea Florianikirche. Societatea a păstrat Künstlerhaus.
In secolul 21, au fost discutate planuri noi pentru a extinde și a reconstrui Künstlerhaus, astfel încât să o integreze mai îndeaproape în "cluster-ul muzeului" pe Karlsplatz. De exemplu, în iulie 2010, arhitectul Beppo Mauhart a propus adăugarea a două clădiri noi la această clădire.
Douăsprezece statui de personalități marcante ale evului mediu ornamentează fațada și laturile clădirii, fapt ce îi mărește mult valoarea.

Staatsoper - Opera de Stat din Viena
Amplasată în partea sudică a Ring-ului, clădirea Operei face parte din seria uluitoare de edificii inițiate de împăratul Franz Joseph (1848-1916) în cadrul proiectului său de modernizare a Vienei. Vizionarul monarh a ordonat demolarea vechilor fortificații medievale și locul acestora a fost luat de marea arteră numită Ringstrasse, unul dintre cele mai frumoase bulevarde din Europa. Ring-ul înconjoară orașul vechi ca pe o bijuterie, ca un colier pe care se înșirau nestematele, în cazul de față toate acele edificii senzaționale ale statului, realizate în  a doua jumătate a sec.al 19-lea sub împaratul austriac, astăzi printre principalele atracții turistice ale orașului. 
   Proiectul Operei vieneze a fost rezultatul unei colaborări între arhitectul August Sicard von Sicardsburg (pentru partea de structură, în special) și decoratorul Eduard van der Null (căruia i se datorează realizarea interiorului), între anii 1861-1869. Istoria consemnează că niciunul dintre aceștia nu a apucat să participe la inaugurarea oficială, care a avut loc pe 25 mai 1869, cu spectacolul Don Juan, de Mozart, în prezenta cuplului imperial. Instituția s-a dezvoltat în timp, iar prestigiul sau a crescut permanent sub conducerea unor directori deosebiți, între care s-a remarcat în special Gustav Mahler. Ea tronează într-un piață largă la confluența dintre Kartnerstrasse și Ringstrasse.
Opera de Stat din Viena (Wiener Staatsoper), alături de Teatro alla Scala (Milano), Metropolitan Opera (New York), Teatrul Bolșoi (Moscova) și Royal Opera (Londra), este una dintre cele mai importante companii de operă din lume.
In fiecare an, pune în scena aproximativ 200 de reprezentații - un spectacol în fiecare zi a anului, timp de zece luni. Aproape totdeauna spectacolul dintr-o zi este diferit de cel din ziua precedentă.
Cea mai grea perioadă a istoriei Operei vieneze corespunde celui de-al  doilea război mondial, o mare parte a construcției fiind afectată masiv de bombardamentul din 12 martie 1945. La doar două săptămâni de la încheierea războiului se anunța oficial începerea lucrărilor de reconstrucție a parții afectate din clădire, proces ce a durat peste 10 ani, până în noiembrie 1955, când redeschiderea Operei (cu spectacolul Fidelio de Beethoven) a marcat revenirea la o viața muzicală normală a unei țări ce tocmai își recăpătase independența de sub ocupația sovietică, secondată de ceilalți Aliați, dar mult mai puțin opresivi. Sala de spectacol a fost complet remodelată în cadrul acestui proces, care a pus la dispoziția instituției cele mai moderne tehnologii disponibile în acel moment. 
In prezent Opera din Viena se numară printre cele mai importante și prestigioase instituții de profil din lume, și este recunoscută oficial ca având cel mai larg repertoriu permanent.
Din exterior, edificiul arată impozant, dar mai degrabă greoi și masiv. Este în nota construcțiilor similare clasice din alte capitale europene, dar nu se poate spune ca nu are anumite elemente decorative care dau o notă artistică aparte clădirii. Fațadele sunt decorate cu arcade în stil renascentist. Cele două statui ecvestre situate deasupra fațadei principale au fost adăugate în 1876. Ele reprezintă cei doi cai înaripați ai lui Erato, conduși de muzele Poeziei si Armoniei. Dimensiunile sălii de spectacol, auditorium-ul, pot fi ușor sesizate și din exterior, având ca reper cea mai înaltă și mai masivă cupolă a acoperișului. Cu toate că Opera impresionează din afară la prima vedere, adevărata "comoară" se află în interior. Și de acel interior sunt atrași cu cea mai mare putere vizitatorii. Turul interiorului se face numai ghidat și la ore strict stabilite.
O bună parte din cladirea Operei nu a fost afectată de bombardamentul din 1945. Este vorba despre intare și fațada principală, de lobby-ul de la parter, de scările principale, de Schwind Foyer și veranda acestuia, precum și de minunatul Salon de Ceai. Toate aceste elemente sunt păstrate din construcția originală (evident restaurate). 
  Interiorul Operei vieneze impresionează încă de la primii pași după intrare. Sculpturi, basoreliefuri, ornamente aurite, picturi murale, teme alegorice - creează o ambianță încântatoare, o desfătare a ochilor, o poezie, o manifestare de exceptie a unui summum artistic în "casa" uneia dintre cele mai frumoase și mai apreciate arte, muzica. La finalul turului se constată că, deși utilitatea a fost pusă în prim plan de proiectant, edificiul este o capodoperă arhitectonică veritabilă, nu un conglomerat de elemente adunate fară noimă, pentru a etala lux, ci o construcție coerentă, cu un mesaj limpede, o exprimare spirituală de excepție.
  Lobby-ul este frumos, agreabil, dar ceea ce impresionează teribil vizitatorul este spațiul scărilor principale (la fel ca în multe alte edificii vieneze, cum ar fi cele două muzee gemene KHM și NHM, sau excepționalul muzeu de la Neue Burg). Scările principale oferă arhitecților un spațiu amplu, inclusiv pe a treia dimensiune, cea verticală, și poate din acest motiv reprezintă un teren potrivit pentru manifestări artistice sublime, neîngrădite. Marmura, candelabrele aurite, cristalul, sculpturile neoclasice extraordinar de expresive, frescele de pe tavan sau de pe pereți, ornamentele fastuoase - toate au rolul de crea un cadru superb, al unui altar, sau templu, dedicat artelor. Pictura de pe tavan înfățișează "Zeița Fortuna împraștiind daruri" (autor Franz Dobyaschofsky), iar pe pereți, în trei arcade, se regăsesc reprezentari ale baletului, operei comice și operei tragice. Spațiul scărilor principale este dominat și totodata străjuit de șapte statui alegorice, datorate lui Joseph Gasser, care personifică cele șapte arte liberale: arhitectura, sculptura, pictura, poezia, muzica, dansul și arta dramatică. Urcând scările, privirea se îndreaptă în sus spre aceste muze imaculate din marmura albă, dar este totodata atrasă de culorile vii ale frescelor și lovită de reflexele strălucitoare ale luminii pe ornamentele aurite. Nu poate spune altceva decât că se dezvoltă senzația că pur și simplu se pătrunde într-un sanctuar al artelor.
După ce se urcă scările se merge spre Salonul de Ceai (fostul Salon Imperial, numit și Salonul de Aur), în care nu se intra, fiind vizionat doar din cadrul ușii. Plasat între scări și lojele centrale, Salonul de Ceai era dedicat monarhului si invitaților săi, pentru pauzele dintre acte, sau pentru întâlniri private la finalul reprezentațiilor cu artiștii. Incăperea este și ea o bijuterie, este opulentă, cu ornamente alambicate acoperite cu foiță de aur, dar păstrând un bun gust artistic desăvârșit. Pictura de pe tavan, "Muzica pe aripile vântului" de Karl Madjera, se încadrează tematic în specificul locului și reprezintă de o parte și de alta muzica lirică și muzica tragică. Decorațiunile cuprind sculpturi de August La Ligne, broderii italiene de la manufacturile Giani și tapiserii murale. Elementul comun al acestora, pe alocuri foarte discret, este ca toate conțin înglobate inițialele lui Franz Joseph (totuși ușor de recunoscut după forma amplă rotunjită a "J"-ului). Salonul de Ceai poate fi închiriat pentru evenimente private cu o sumă în jur de 2.000 eur/30 min).
Oricâtă încântare ar fi produs scara principală, sau Salonul de Ceai, vizitatorul așteaptă nerăbdător să vadă chintesența unei Opere, sala de spectacole, sau Auditorium-ul, cum mai este denumită sala. Sala trebuie văzută din locul care oferă cea mai spectaculoasă perspectivă, din loja principală (loja prezidențială astăzi, sau loja imperială în vremea monarhiei). Sala a fost complet reproiectată și refăcută la reconstrucția de după al doilea razboi mondial (bombardamentul a distrus practic complet aceasta secțiune a Operei în 1945). Se spune ca proiectul a acordat o mare atenție realizării unei acustici cât mai bune (Opera din Viena este recunoscută ca fiind printre primele în lume și la acest capitol) și că majoritatea elementelor din beton ale construcției, legate de sala de spectacol, sunt de fapt îmbracate în lemn. Auditorium-ul are forma de potcoavă și este înconjurat de cinci paliere pe verticală, trei alocate lojelor (palierele inferioare, cu casete) și două (cele superioare, balconul și galeria) deschise, necompartimentate. Capacitatea prezentă a sălii este de 2.284 spectatori, dintre care 1.709 cu locuri pe scaune, 567 în picioare și 8 alocate persoanelor cu dizabilități. Capacitatea originală a sălii era de 2.881 spectatori și a fost redusă în momentul reconstrucției pentru a fi conformă cu noile norme privind prevenirea incendiilor. Oricum, este de retinut că Opera vieneză aduna la un spectacol aproape 3.000 de spectatori și în sec.al 19-lea.
Auditorium-ul este decorat în nuanțe clasice: roșu, auriu și fildeș. Eleganța, fără a fi opulentă, sala conferă spectatorului un sentiment de căldură, de destindere și apropiere de artiștii ce performează pe scenă. Cupola oferă o soluție interesantă și originală pentru iluminare. Din rațiuni de securitate s-a renunțat la un candelabru masiv, unic, și s-a preferat soluția unui inel compus din elemente de cristal. Structura inelară are un diametru de peste 7 metri, cântărește circa 3.000 kg și conține peste 1.100 sfere fațetate. Lămpile amplasate la nivelul palierelor de loje respectă același stil, fiind compuse tot din elemente sferice fațetate din cristal.
Cortina Operei din Viena este și ea legată de o poveste interesantă. Concepută în momentul reconstrucției de Rudolf Eisenmenger, ea înfățișa o scenă din opera lui Gluck, "Orfeu și Eurydice". Din 1998 conducerea Operei a luat o decizie importantă, aceea ca fiecare sezon nou să aducă și o nouă cortină. Condiția este să se respecte tema imaginii lui Eisenmenger, dar sunt permise tehnici ale artei moderne contemporane. Spațiul alocat orchestrei măsoară 125 mp și adună, de obicei, circa 110 muzicieni. Orchestra Staatsoper se bucură de o mare faimă și prestigiu la nivel mondial și este, de obicei, izvorul de talente de unde își recrutează membrii Filarmonica din Viena.
Pe parcursul turului, vizitatorii au ocazia sa admire Auditorium-ul atât din loja principală, cât și de la nivelul parterului, din mijlocul sălii. 
Staatsoper are un numar foarte mare de angajați pentru manipularea decorurilor și lucrări curente. Este opera cu cel mai larg repertoriu permanent din lume și se mândrește de asemenea ca fiind instituția unde niciodată nu se regăsesc pe afiș două reprezentații consecutive ale aceluiași spectacol. Efortul este imens și presupune degajarea scenei în fiecare noapte după spectacolul din seara respectivă, introducerea decorului pentru repetițiile de a doua zi, apoi eliminarea acestora și pregatirea scenei pentru următorul spectacol oficial, fapt care se repetă practic în fiecare zi a stagiunii. Cheltuielile sunt departe de a fi optimizate, dar Opera din Viena consideră acest mod de lucru o tradiție și ia în calcul beneficiile legate de imaginea instituției, ca find cea care oferă cel mai larg repertoriu permanent.
Este de așteptat ca sala de spectacol să cea care să impresioneze în mod deosebit, însă surpriza vine cu adevarat când se pătrunde în culise și când se putut vedea ce se ascunde de fapt în spatele cortinei. Sala de spectacol este mică dimensional comparativ cu ce este în spate. Fără exagerare în spatele cortinei se deschide un spatiu mai mare decât lungimea unei jumatati de teren de fotbal, cu multe extinderi și în lateral, adevarate hangare. La începutul anilor '90 funcționarea Operei vieneze era aproape sufocată de constrângerile legate de operațiunile din spatele scenei, așa că s-a inițiat un proiect complex de remodelare. Lucrarile s-au desfășurat în pauzele de vară din anii 1991-1993 și apoi, în 1994, Opera a fost pur si simplu închisă pentru 6 luni, pentru a se finaliza procesul. S-au refăcut sursele de alimentare cu energie, s-a remodelat și automatizat toată zona din spatele scenei, așa că s-as putut vedea o adevarată atmosferă de uzină, cu platforme și lifturi acționate hydraulic, sau electromecanic, cu șine de transport, căi de rulare pe care se deplasează decorurile, enorme componente ale unor sisteme de ventilație, climatizare, etc. Modernizari suplimentare au făcut ca aproape toate operațiunile din culise să fie conduse computerizat, totul este automatizat. Marile T.I.R.-uri care aduc zilnic immense decoruri se strecoară în spații immense subterane, cu deschidere în pantă pe latura de vest a clădirii. 
Probabil ca prea puțini dintre turiștii obișnuiți, vor avea vreodată șansa de a ajunge acolo la evenimentul despre care se va vorbiîn continuare, dar toți pot viziona imagini și pot visa...Este vorba de un eveniment ce are loc odată pe an și este un eveniment celebru, chiar la nivel mondial. Evenimentul este Opernball, sau Balul Operei ... Este vorba de ceva absolut special ce se poate viziona ulterior în filmulețe de pe Youtube, pentru a întelege mai bine fenomenul. Odată pe an Opera vieneza se transformă complet, devine cea mai fastuoasă sală de bal din lume și găzduiește Balul Operei. Toate scaunele de la parter din sala de spectacol sunt demontate, scena este practic eliminată, se face joncțiunea între Auditorium și zona de culise, așa că suprafața devine mai mult decât dublă - pregatită pentru marele Bal. Sute de perechi, domnișoare debutante în rochii vaporoase, cu tentă de epocă, baieți în costumații clasice impecabile, un decor al sălii excepțional - acestea sunt elemente care transpun participanții într-un alt timp, într-o altă epocă, atât de apropiată de spiritul Vienei. Trebuie imaginate zecile, sutele de perechi care valseaza elegant pe muzica celebrilor compozitori austrieci, în acustica perfectă a sălii, sub privirile familiilor din lojele arhipline. Debutantele își fac astfel intrarea în societate... Pare ireal că o societate care se ocupă de cotidian, creează și trăiește astfel de evenimente. Este o noapte de neuitat, o noapte unică, doar odată pe an, dar este cu siguranta un eveniment care marcheaza vieți, poate chiar destine, una din acele trăiri pe care se păstrează probabil în suflet pentru totdeauna. Dimensiunea evenimentului se poate comensora și prin faptul că rezervarea unei loje costa chiar și 18.500 euro și asta doar pentru câteva ore la un bal, pentru mai puțin de o noapte... Dar, cu siguranta pentru cei participanti, e mult mai mult decât atât.... Balul Operei are loc de obicei în prima parte a anului.Partea finală a turului Operei conduce prin alte trei săli importante: Mahlersaal, Marmorsaal si Schwind Foyer. 
Este vorba de trei saloane, trei spații complet diferite din punct de vedere al concepției și decorului, folosite pentru diverse ocazii și manifestări, care pot fi, de asemenea, închiriate în scopuri private, la fel ca și Salonul de Ceai. In planul clădirii, ele încadrează oarecum Auditorium-ul pe trei laturi, cele doua sali pe lateral si Schwind Foyer frontal, deasupra zonei intrării principale.
Mahlersaal este un spațiu amenajat în 1997, cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la debutul lui Gustav Mahler la Opera din Viena. Pe lângă tapiserii excepționale, vizitatorii pot vedea un pian al compozitorului, biroul de lucru al acestuia si mai multe portrete. Incăperea este luminoasă, cu linii mai degrabă simple și candelabre deosebite.
Un alt stil este propus, pe latura opusă a construcției, de Marmorsaal. 
Deschisă spectatorilor în pauza dintre actele spectacolelor, la fel ca și sala Mahlersaal, Marmorsaal propune un stil modernist, avangardist. Reprezentările de pe pereți înfățișează scene alegorice legate de arta dramatică și sunt realizate integral doar din fragmente de marmură de diferite nuanțe, sortimente ce provin doar de pe teritoriul Austriei. Sala de Marmură a fost creata în 1955.
Schwind Foyer, spațiu conservat în forma sa originală (nu a fost afectat major de bombardamentul din 1945) este o excepțională încăpere realizată în stilul istoricismului romantic. Picturile murale în medalioane, sau în arcade, ornamentele aurii, marmură viu colorată folosită, decorațiunile alambicate - creează un cadru menit a pune în valoare busturile unei suite de compozitori celebri. Aceștia par că veghează cu îngăduință asupra sălii de la înalțimea amplasamentului lor și sunt reuniți într-un fel de memorial închinat personalităților marcante pentru istoria operei. O încântare pentru ochi, o desfatare arhitectonică, Schwind Foyer își datorează numele artistului Moritz von Schwind, deoarece se găsesc în această sală 16 picturi în ulei realizate de acesta.
In ultimii ani, pe când ne întorceam spre Pensinea Susanne, la care locuiam cu predilecție, am avut plăcerea de a petrece un timp special de plăcut pe latura estică a Operei. Pentru aceasta trebuia să traversăm de la capătul bogatei kärntner strasse, în Piața Karajan, așa se numește piața din răsăritul Operei. In piață se aflau, de obicei, o mulțime de melomani, deoarece pe ecrane mari atașate de zidul lăcașului dedicat muzicii cantabile se filmau operele ce aveau loc în interior. Aceste pauze muzicale, reușeau, în majoritate, să ne încânte și să ne crească buna dispoziție de seară. Spectacolul stradal oferit gratuit de Operă este, totuși, jenat sonor de zgomotul specific al fluxului de mașini ce ocolesc edificiul. Am aflat ulterior că oferta de muzică durează din martie până în iunie și, apoi, în septembrie, după reluarea stagiunii. Trecătorii se pot bucura de spectacole de top în aer liber. Din Piața Karajan până la pensiunea noastră extracentrală nu aveam de parcurs decât cu puțin mai mult de un minut.  Atunci când noi ne retrăgeam în pensiune era o liniște desăvârșită, dar ca fiecare locatar aveam o cheie de la intrare și una de la cameră.
De vineri de la ora 15 și până luni la ora 7 parcarea este gratuită în toată Viena, așa că de multe ori am avut mașina parcată în imediata apropiere. Nimeni nu vroia să-și piardă locul ocupat și gratuit așa că trei nopți domnea o liniște desăvârșită.

Curiozități despre Viena
- Palatul Schonbrunn, palatul de vară a habsburgilor, are 1441 de camere.
- Viena are renumele de "Centrul Muzical al Europei".
- Grădina Zoologică Schönbrunn din Viena este cea mai veche gradină zoologică din lume, înființată în anul 1752.
- Cimitirul central din Viena – Zentralfriedhof – are peste 2,5 milioane de morminte (mai mult decât populația vie a orașului), printre care și cele ale lui Beethoven, Schubert, Schoenberg, Brahms și Strauss.
- Cel mai mare emerald din lume (2860 carate) este expus in Palatul Imperial Hofburg din Viena.
- Fondat în anul 803, Haslauer este cel mai vechi han/restaurant din lume încă în funcțiune și cea mai veche companie din lume.
- In Viena locuiește un sfert din populația Austriei.
- Cel mai înalt carusel cu lanţuri din lume se află in Viena şi are o înălţime de 117 metri.
- In Viena se țin peste 10 târguri de Crăciun în perioada sărbatorilor de iarnă.
- Viena are în jur de 1000 de km de piste pentru bicicliști.
- In Viena se organizează peste 300 de baluri anual.
- Viena este cotată printre primele orașe din lume, în ceea ce privește calitatea vieții.
- Viena este împarțită in 23 de districte, districtul 1 fiind Centrul Vechi, înconjurat de Ringstrasse.
- In Viena exista 90 de restaurante cu stele Michelin.
- Cea mai mică stradă din Viena se numește Irisgasse și are doar 17 metri lungime, fiind situată in Centrul Istoric.
- Centrul Istoric al Vienei este declarat Patrimoniu Mondial UNESCO.
- Viena a fost numită 7 ani la rând cel mai potrivit oraș din lume în care poți trăi, de către Mercer, cea mai mare firma de consultanță umană din lume. Anual aceasta ia în considerare factorii politici, sociali, economici, medicali, etc și aleg câștigătorul dintre sute de orașe.
- Ei bine, dacă cineva urează, în Viena, ca interlocutorul să ia tramvaiul “71” asta poate însemna mai mult decât o simplă indicație rutieră. Tramvaiul este principala linie de legătură către Zentralfriedhof (“Cimitirul Central”), acolo unde se odihnesc peste 2,5 milioane de oameni – cu mult peste populația de astăzi a orașului. Așa că trebuie avut grijă în ce direcție se ia tramvaiul 71 dacă totuși este nevoie să se urce în el. 
- Trebuie încercat tradiționalul “Wiener Schnitzel” și cu siguranță consumatorul va avea parte de o experiență autentică. Legea austriacă interzice ca celebrul “Șnițel Vienez” să fie făcut din altă carne decât cea consacrată deja, cea de vițel.
- Oare șnițel-ul vienez le place mai mult bărbaților? Peste 50% dintre bărbații austrieci au peste greutatea normală (cea mai mare rată din UE). In schimb, doar 20% dintre femeile austriece sunt peste greutatea normală (de data aceasta, cea mai scăzută rată din UE).
- Datorită lui Sigmund Freud, primul psycho-analist din lume ce și-a trăit aici cea mai mare parte din viață, Viena este numită și “Orașul Visurilor”. Un lucru este cert: cu atâtea genii ce și-au lăsat amprenta asupra orașului, cu greu se poate decide dacă Viena este orașul muzicii, al balurilor,sau al visurilor.

Târgurile de Crăciun din Viena (“Christkindlmärkte”)
De la palate imperiale, nobiliare, muzee, galerii, artere elegante și până la cafenele celebre, Viena are nemărginite atuuri pentru a-și ține turistii animați pe tot parcursul anului. Dar în timpul sărbătorilor de iarnă Viena este cu adevarat în elementul sau debordant de optimism și de veselie.
De la palate imperiale, nobiliare, muzee, galerii, artere elegante și până la cafenele celebre, Viena are nemărginite atuuri pentru a-și ține turistii animați pe tot parcursul anului. Dar în timpul sărbătorilor de iarna Viena este cu adevarat în elementul sau debordant de optimism și de veselie.
Cele mai fregventate și atractive locuri din Viena se transformă în perioada Crăciunului în magice pieţe de Crăciun, unde vizitatorii sunt întâmpinați cu aroma prăjiturilor specifice sărbătorilor de iarnă, iar mirosul de vin fiert fierbinte se împrăștie într-o atmosferă cu totul specială.
Cel mai frumos cadou de Crăciun pentru cineva iubit ar putea fi tocmai o vizită la magicele târguri de Crăciun din Viena. Și nu sunt puține. Pentru că în Viena nu se organizează un singur târg de Crăciun, într-un singur loc, cum se obisnuiește în alte orașe mari, sau pe la noi. In Viena, cam fiecare piață mai mare din oras și unele colțuri tradiționale se transformă în târg de Crăciun. In anul 2011 erau “doar” 11.
In fiecare an târgurile arată altfel, decorațiunile sunt altele, surprizele sunt mai multe și mai plăcute. In plus, de fiecare dată, instalațiile luminoase, aroma prajiturilor și a punciului fierbinte și mirajul standurilor tradiționale și al atelierelor meșteșugărești cu sutele și miile de produse specifice Crăciunului fac ca atmosfera din Viena să fie mereu una magică. Asta fără a aminti de patinoarele în aer liber, de concertele în direct, sau de instalațiile de joacă pentru copii.
Este o plăcere să se amintească cele mai mari, mai tradiționale, mai atractive și, de ce nu, cele mai fascinante târguri ale acestei mari sărbători creștine:
1. Visul Crăciunului din Piața de Crăciun – Piața Primăriei
2. Satul de Crăciun din Piața Maria Teresia
3. Piata de Crăciun și târgul cultural din fața Palatului Schönbrunn
4. Târgul de Iarnă de la Riesenradplatz – Parcul Prater
5. Piața de Crăciun de la Stephansplatz
6. Satul de Crăciun de la Palatul Belvedere
7. Satul de Crăciun Altes AKH
8. Piața de Crăciun din Orașul Vechi - Freyung
9. Piața de Advent Am Hof
10. Târgul Art Advent – Arta & artizanat pe Karlsplatz
11. Piața de Crăciun de la Spittelberg
De la mijlocul lui noiembrie și până în seara de Crăciun târgurile de Crăciun (sau piețele de Crăciun), o tradiție care s-a păstrat și s-a dezvoltat încă din secolul 17, devin punctul de atracție principal din Viena.
Cel mai mare târg de Crăciun din Viena se organizează în fața clădirii mărețe a Primariei (“Rathaus”), un scenariu superb pentru unul dintre cele mai frumoase târguri de Crăciun din Europa.
Peste 140 de standuri, care vând preparatele din toate timpurile, cum ar fi vata de zahăr, castane prajite, “wursts” (carnați tradiționali),  borcane cu murături, sau turtă dulce în cele mai căutate și inspirate forme, dar și globulețe, lumânări și o multitudine de jucării din lemn sau pluș, atrag un numar fabulos de 3 milioane de vizitatori în fiecare an. Mirosul mirodeniilor și al vinului fiert (“gluhwein”) îmbie peste tot, iar luminile multicolore care atârnă deasupra pieței Rathausplatz transformă totul într-un tărâm magic al Crăciunului.  Dacă se dorește o amintire de neuitat, se face o poză sub “copacul inimilor”, “copacul cu foci” sau “copacul cu marionete”.
Atmosfera din fața Primăriei se însuflețeste odată cu căderea întunericului. Toată lumea se îndrepta spre Piața de Crăciun de la Primarie, ca atrasă de un magnet nevăzut.
In perioada sărbatorilor Primăria este deschisă seara până târziu, nu se respectă un anumit program. Și nu numai că este deschisă dar oferă publicului numeroase surprize.
Prima surpriză se întâlnește la parterul Primăriei unde sunt organizate mini ateliere pentru copii, loc unde aceștia sunt învățați să confecționeze tot felul de obiecte draguțe. Cu unele dintre acestea este decorat un brad expus în văzul tuturor celor ce vizitează Primaria. Copiii lucrează nestingheriti sub supraveherea profesorilor lor, în timp ce sute de oameni îi admiră.
Cei mai măricei au deja un laborator unde prepară sub privirile publicului, produse de patiserie ce sunt vândute imediat ce sunt scoase din cuptor.
După atelierele copiilor urmează Cafeneua Primariei. Aici se poate savura o prajitură și o cafea vieneză numai că trebuie să existe răbdare ca să se prindă o masă liberă căci aglomerația este mare. Oricum, atmosfera vieneză este tare plăcută conform tradiției.
Copacii care înconjoară Parcul Primăriei sunt împodobiţi cu luminițe de-a lungul bulevardului Ringstrasse
In ultimii ani, pentru vizitatori au fost amenajate încă două patinoare, iar separat de patinoarul cel mare, de 4.500 m², se poate face și curling.
De asemenea, în Satul de Crăciun de pe Maria-Theresien-Platz se pot găsi aproximativ 70 de standuri cu obiecte tradiţionale de artizanat şi idei originale pentru cadouri.
O alta locație din Viena unde se găsește un târg de Crăciun este Spittelberg: un labirint de straduțe înguste și pavate cu piatră, aflat între Burggasse și Siebensterngasse. Târgul de Crăciun din Spittelberg este mai mic și mai puțin aglomerat cu turiști decât cel de la Rathausplatz, însă păstrează cel puțin la fel de bine atmosfera Crăciunului. Se găsesc aici obiecte tradiționale și originale, confecționate de mână. Toată lumea se bucură de berea “festivă” și de vinul fiert nelipsit.
Trebuie recomandat cu multă căldură tîrgul de Crăciun de la Palatul Schonbrunn, fosta resedință de vară a familiei imperiale. Modul în care este iluminat palatul și curtea sa fac din acest scenariu unul de vis. Aproape in fiecare zi se țin aici concerte care introduc și mai emoțional în spiritul Crăciunului.
Atmosfera din Ajunul Crăciunului este asigurată de corurile de muzică Gospel şi de formaţii de o mulțime de alte formații muzicale. Pe 27 decembrie, Satul de Crăciun se transformă în Satul de Revelion. Şi romanticul Sat de Crăciun din Altes AKH este un loc de întâlnire preferat în perioada din Ajunul Crăciunului. Satul de Crăciun din Altes AKH este foarte îndrăgit şi de familii, pentru trenuleţul său pentru copii şi caruselul nostalgiilor. În plus vă stau la dispoziţie două piste de gheaţă”, explică organizatorii.
Târgul tradiţional de Crăciun de pe Freyung, din centru, este dedicat activităţilor tradiţionale, de unde se pot cumpăra obiecte de artizanat, decoraţiuni din sticlă, iesle şi ceramică tradiţională. Obiecte de artizanat de mare valoare se găsesc, de asemenea și la Târgul de Advent  de pe piața Am Hof.
Un impresionant decor baroc este oferit şi de Satul de Crăciun de la Palatul Belvedere. Parcul palatului princiar pune la dispoziţie un spaţiu pentru un frumos târg de Crăciun cu obiecte deosebite de artizanat şi delicatese culinare.
Până pe 8 ianuarie, la târgul de Crăciun din Riesenradplatz au loc călătorii de vis pentru copii și concerte live care acoperă o paletă vastă de muzică. 
Spiritul calm al sărbătorilor şi tradiţia marchează și târgul de Crăciun de la Stephansplatz, unde sunt amenajate circa 30 de standuri care oferă produse de calitate din Austria.
Ne-am dorit mulți ani să petrecem câteva zile de iarnă la Viena. Insă nu ne-a răbdat inima să plecăm de acasă chiar în preajma Crăciunului, sărbătoare cu caracter mistic și intim familial pentru toți, dar mai ales pentru familia noastră care avea tradiția păstrată de aproape cincizeci ani. Deși târgurile de Crăciun se dizolvă imediat după marea sărbătoare, Viena păstrează o atmosferă încântătoare până la Revelion pe toată întinderea centrului său istoric și chiar în cartiere mai mărginașe.
In 2009 am făcut o excapadă la Viena de numai trei zile, la început de decembrie, numai pentru plăcerea de a vedea pitoreștile piețe de Crăciun. A fost un contact halucinant cu o lume care știe cum să se distreze și să aștepte o mare sărbătoare. După numai doi ani, în 2011, am sărbătorit Crăciunul acasă cu întreaga familie și am fugit cu trenul, în vagon lit, spre orașul sărbătorilor de iarnă, care reușise să ne fascineze anterior. Vroiam să petrecem, pentru prima dată, un Revelion în stradă, dar nu oriunde ci în orașul renumit prin veselie, prin baie de lumini și de artificii.
Am ajuns într-o dimineață însorită și eram odihniți. Ca urmare, am decis să nu apelăm la un mijloc de transport și am pornit agale de la Westbanhof, pe lunga și pitoreasca arteră comercială Mariahilfersreasse. Srada atât de renumită mai ales pentru turiste ne-a dus spre centru, mai precis spre Operă, unde ne aștepta Pensiunea Susanne. La ora aceea matinală era multă agitație a celor ce își pregăteau ziua de muncă prin interiorul și prin afara magazinelor mari, sau mici, iar reclamele luminoase încă nu se stinseseră. Strada aștepta parcă să ne convingă că orașul era încă în sărbătoare.
După tecerea Crăciunului piețele tradiționale se închiseseră, dar piețele încă scânteiau de luminile Primăriei. Toată lumea comercială a orașului se afla încă într-o trepidată efervescență. Capitala făcea cu greu față mulțimii de vizitatori europeni și, mai ales, asiatici, ce formau un imens mușuroi uman în continuă agitație. Noi am profitat din plin de atmosfera optimstă, dar am și speculat acele cinci zile pentru a revedea, sau a vedea o mulțime de muzee și colțuri pitorești ale orașului. Majoritatea celor ce invadaseră Viena nu aveau chemare spre vizionări muzeale sau spre investigații arhitecturale.
Am ales Viena pentru Revelionul din stradă pentru că este un oraș perfect pentru a-ti petrece sărbătorile de iarnă în mijlocul unei lumi civilizate. Atmosfera impresionanta si aerul de sarbatoare găsit în orașul austriac, te pot atrage oricând pentru câteva zile de iarnă de poveste. In plus, de revelion muzeele sunt mai goale de vizitatori astfel că plăcerea de a parcurge sălile este mai mare.
După ce am bifat suficiente muzee și străzi festive ne-am dorit și altceva. Am putut alege unul dintre concertele care au loc în acest spectaculos oraș al muzicii. Opera din Viena, sau diverse alte săli de concerte, organizează aproape in fiecare zi diverse spectacole încântătoare. Oricare ar fi concertul ales, este indicat să se cumpere biletul din timp, deoarece locurile se ocupă foarte repede. Este bine să te orientezi spre concertele clasice care au loc în biserici, cum ar fi catedrala Sfântul Stefan sau micuța bisericuță barocă Anna. Un concert ce are loc într-o biserică va umple de emoție pe cei sensibili. Din experiență pot spune că și la Viena sunt mulți întreprinzători care oferă bilete la ultima oră, desigur cu un oarecare câștig. Tot așa, pot aminti că se obișnuiesc unele concerte la care în costul biletului se include și o gustare de seară, probabil un obicei împrumutat de la italieni. Noi am profitat de două astfel de ocazii cu mare satisfacție.
Iarna se pot descoperi alte imagini ale unor clădiri sau cartiere seculare deja cunoscute, ale unor farmacii foarte vechi sau unele cafenele extrem de mici. Fiecare dintre acestea își aduce aportul la farmecul pe care îl are orașul. De sărbători, farmecul este cu mult mai impresionant și fiecare loc descoperit va fi unul de poveste. Noi am petrecut câteva zile de neuitat.

Griechenbeisl Inn.
Griechenbeisl, adică "Hanul Grecesc" a fost menționat pentru prima dată în registrul orașului Viena, în 1447, și este unul dintre cele mai vechi restaurante ale orașului.
Acesta este situat în fostul "cartier grecesc" pe strada actuală Fleischmarkt. Cartierul a fost numit astfel deoarece la mijlocul sec.al 17-lea numeroși meseriași din Grecia și Levant s-au stabilit în jurul zonei acesteia.
In zonă s-a născut celebra baladă "Der Lieber Augustin” și a fost  loc iubit de personalități de statura celebrității lui Beethoven, Schubert, Wagner, Strauss, Brahms, de pictorii Waldmüller, Schwind, Egon Schiele, de cântărețul de operă Schaljapin (Șaliapin), de scriitorii Mark Twain, Grillparzer și Nestroy și de personalități politice, precum Karl Lueger și Graf Zeppelin. Toți au apreciat bucătăria tradițională vieneză din acest restaurant și ambientul confortabil. Autografele aplicate pe pereții faimoasei săli Mark Twain asigură pe actualii vizitatori că acele somități au trecut și au petrecut clipe plăcute acolo.
Ingustele străduțe și micile case din preajma Hanului Grecesc (Griechenbeisel) au fost un loc popular de întâlnire pentru comunitatea mică, dar relativ privilegiată al negustorilor greci. In imediata apropiere a hanului se află și  celebra Biserică Ortodoxă Greacă, dedicată Trinității, dar și scaunul episcopiei. Aceasta a fost singura lucrare bisericească a lui Theophil von Hansen, arhitect al Parlamentului austriac, pe care a finalizat-o în 1861. Aceasta este una dintre cele două biserici grecești istorice din vecinătate, cealaltă fiind Griechenkirche (biserica greacă) Stântul Gheorghe. In jurul acestei date hanul a adoptat denumirea "Griechenbeisl".
La această stradă se poate ajunge pornind din piața Stephanplz spre nord, adică spre Canalul Dunăre, pe strada Rotenturmstrasse. Se trece de intersecția cu spațiul Hoher Markt cu renumitul ceas Ankeruhr, la stânga și de de spațiul statuii Gutemberg, la dreapta, o intersecție foarte atrăgătoare. Mai departe, continuând o ușoară coborâre, se ajunge la intersecția cu strada Fleischmarkt, strada ce conduce la Griechenbeisl și la biserica grecească de lângă ea. De lângă străvechiul han se despart niște străduțe foarte pitorești și înguste cu aspectul lor medieval. Am cercetat acest colț din vechiul oraș de mai multe ori, atrași de aspectul său deosebit, de teleportarea într-o altă lume, dar și de faptul că spre începutul străzii se află un magazin atrăgător de comerț cu timbre, cu o vitrină ce m-a tras cu un interes de nestăvilit. Am intrat numai odată și după unele conversații mi-am pierdut elanul. Austria nu emite multe timbre anual, dar aproape toate au în vedere istoria și valorile culturale ale țării, nu ca cele emise de România. Faptul că sunt emise în tiraje relativ mici, face ca timbrele austriece să fie mai scumpe, pentru filateliști, decât cele ale altor țări. Cu ajutorul foarte ordonat și culant al lui Tante Hilda, eu mă pot lăuda cu o colecție austriacă foarte bogată și complectă care acoperă peste circa 130 de ani, cu unele lipsuri ce îmi provoacă dureri spirituale de filatelist înrăit.



Biserica Maria am Gestade
Maria am Gestade este o biserică în stil gotic din Viena. Una dintre cele mai vechi biserici din oraș, împreună cu Biserica Sf.ântul Petru și Sfântul Rupert Biserica-este una dintre puținele exemple de supraviețuire ale arhitecturii gotice din Viena. Situat în Innere Stadt, Salvatorgasse 12, în apropiere de Donaukanal, biserica a fost folosită în mod tradițional de marinarii ce circulau pe Dunăre. Numele reflectă locația fostei biserici pe terasa fluvială a unui braț al Dunării, înainte de reglementarea scurgerii acesteia.
Din cauza scărilor din jurul ei, biserica a luat numele popular Maria Stiegen.
Se spune că pe locul actualei biserici a existat o biserică de lemn, în secolul al 9-lea, dar aceată afirmație este contestată. Se afirmă totuși că bisericuța de lemn  a servit ca loc de cult pentru pescari și marinari. Biserica este menționată pentru prima dată în documente din 1158 și că edificiul actual s-a ridicat între 1394 și 1414 în stil gotic. Prima referință despre lăcaș a apărut în 1137, în mod indirect, și mai explicit în 1200.
Proprietatea asupra terenului are un istoric obscur, trecând în mod succesiv în posesia Diecezei de Passau din Bavaria, din apropiere Schottenstift, și apoi în posesia unor familii vieneze. Din 1302, biserica a fost deținută de Herren von Greif. Intre 1330 și 1355 un nou cor a fost construit și probabil a fost conceput ca suprafață de înmormantare de familie. In 1409, biserica a devenit o parte permanentă a eparhiei Passau, dând numele incintei înconjurătoare (Passauer Platz) și a rămas o enclavă după ce Arhiepiscopia din Viena, a fost înființată în 1469.
Biserica a fost desacralizată în 1786 și, treptat, a devenit o ruină, iar părți din ea au fost rupte. Acesta a fost folosită ca arsenal și sediu militar în timpul ocupației lui Napoleon la Viena, în 1809. In 1812, biserica a fost renovată și repede consacrată, venind în posesia ordinului Redemptorist. Ferestrele gotice ale corului au fost duse la Laxenburg, în Austria Inferioară, și instalate în castelul Franzenburg. Biserica a fost restaurată în continuare, în 1900, și din nou în 1930, în principal, zonele care au implicat suprafața porticului.
Biserica este asociată cu comunitatea cehă din Viena.
Caracteristica cea mai izbitoare a bisericii este marele turn înalt și deschis de 56 de metri, construit între 1419-1428 în stil gotic. Este ușor de recunoscut de la o distanță mare și este reprezentat pe cele mai vechi imagini ale orașului.
Corul, a cărui construcție a fost începută în același timp, ca și turnul, în jurul anului 1330, conține două panouri gotice inalte (1460). Ferestrele de contin fragmente care au supraviețuit din epoca medievală
Naosul este mai îngust decât corul din cauza spațiului limitat. Din cauza cursului Dunării brațul naosului este ușor îndoit. Construcția a început în 1400, și se spune că Ducele Albrecht III a participat la construcție.
Constructor al corului și al turnului a fost Michael Knab, cel care a proiectat planul (modificat ulterior) pentru turnurile catedralei Sfântul Ștefan, și a fost urmat de Peter Prachatitz, tot un constructor maestru.
Biserica are trei porticuri, care sunt decorate cu reliefuri și figuri. Ușa de la cor prezintă o Fecioară a Mizericordiei și Incoronarea Fecioarei. Ambele datează din jurul anului 1350, așa cum s-a dedus de la Portalul Mijlociu, care are reprezentări realiste de îngeri în joc cu instrumente muzicale.
Pe portalul principal de pe fațada de vest copertina este încoronată în relief de doi Sfinți Ioan (Botezătorul și Evanghelistul), din jurul anului 1410 într-un stil remarcat la catedrala din Praga și o serie de decorațiuni cu sculpturi și mosaic care datează din sec.al 20-lea.
O Bună Vestire, în naosul bisericii datează din aproximativ 1360 și este atribuită Meister der Minoritenwerkstatt a cărui lucrare apare și în Minoritenkirche din Viena. Dezangajarea parțială Fecioarei de pe perete și independența spațială a gesturilor ei sunt considerate a face din această lucrare o piesă de tranziție importantă spre goticul târziu.

Monumentul lui Franz Schubert
Viena nu a pirdut niciodată ocazia să scoată în evidență moștenirea sa de muzică clasică. Și așa este și cu compozitorul Franz Schubert (1797-1828), un fiu al orașului, al cărui nume împodobește mai multe străzi și parcuri.
In 1872, lui Schubert i s-a ridicat o statuie memorială în Stadtpark, statuie finanțată de către Male Voice Choir - o instituție care continuă și astăzi activitatea.
Proiectul Statuii a fost realizat de sculptorul Carl Kundmann și îl prezintă pe compzitor stând meditativ, gata să pună jos notițe făcute pe hârtie și în așteptare de a le adăuga altele care să consemneze inspirația corectă. Având în vedere el a scris sute de compoziții se presupune că nu a trebuit să aștepte mult timp.
Soclul statuii este prevăzut cu trei reliefuri, dedicate unor teme principale, imaginația muzicală, muzica instrumentală și cea vocală.
In Stadtpark Schubert se află într-o companie ilustră de personalități transpuse în monumente: este vorba de monumentele comemorative ale lui Franz Lehar, Anton Bruckner, Robert Stolz, Hans Canon, Emil Jacob Schindler și alte monumente ale unor personalități nelegate de muzică Dar, toate acestea sunt umbrite de extrem de populara statuie aurită a lui Johann Strauss Jr.
Parcul în sine este un loc liniștit altfel cu pomi ornamentali, pajiști deschise și chiar și cu un râuleț care trece prin el. Este chiar pe marginea centrului orașului: un capăt se învecinează Schubertring parte a bulevardului gigant, care înconjoară orașul vechi.

Imagine similară
Hofburg