VIENA - BISERICA MINORIȚILOR (MINORITENKIRCHE)

Minoritenkirche (Biserica Minoriților)

In apropierea palatului Hofburg, spre apus, într-o piață străveche, ce poartă numele bisercii din centrul ei, se înalță cu masivitate și soliditate, Biserica Minoriților. Minoriții au fost călugări franciscani, care făceau parte din subordinul călugăresc al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum) fondat de San Francesco d’ Assisi (1181/1182-1226). Călugării Minoriți (frates minores) s-au stabilit la Viena în anul 1224. Biserica lor este una foarte veche și a fost una dintre primele biserici gotice din arealul est-austriac. Este sigur că pe locul de astăzi s-a construit pentru început un lăcaș foarte modest, probabil din lemn, în Innere Stadt (Orașul Vechi).
Cu timpul, și destul de târziu, suprafața înconjurătoare a primit numele de Minoritenplatz (Piața Minoriților), după numele bisericii, Minoritenkirche..

După mai mult de șase secole biserica gotică care a urmat primei așezări de cult a primit accidental și numele de Chiesa della torre decapitata (Biserica cu turn decapitat), deoarece turnul ei gotic ascuțit a fost de două ori secționat de artileria turcă la asediile din 1529 și 1683. După prima distrugere turnul a fost reconstruit în 1633. După a doua distrugere turnul nu a mai fost înălțat cu vârf ci a fost protejat de un acoperiș piramidal aproape plat, așa cum se vede și astăzi. 

Minoritenkirche mai poartă și numele formal de Italienische Nationalkirche Maria Schnee (Biserica Natională Italiană a Maicii Domnului a Zăpezii).

Unele precizări privind organizarea franciscană sunt necesare pentru cultura genarală. Astfel, la sfârșitul sec.al 19-lea, din 1897, principalele familii franciscane au fost reunite în Ordo Fratrum Minorum (OFM). Au rămas distincte ramurile: minoriții (Ordo Fratrum Minorum Conventualum - OFMConv), capucinii (Ordo Fratrum Minorum Cappucinorum - OFMCap), terțiarii franciscani (Ordo Franciscanum Secularum - OFS) și familia franciscană feminină, numite Clarisele.

Franciscanii poartă rasa monahală simplă, de culoare maro, capucinii poartă rasa monahală maro cu glugă - de la care li s-a tras și numele. Minoriții poartă rasa monahală neagră.

Un număr mic de călugări minoriți s-au aflat la Viena încă din primii ani ai sec.al 13-lea. Ducele austriac Leopold al VI-lea (supranumit cel Glorios) (1176-1230), s-a întors din Cruciada a III-a de pe Pământul Sfânt, în anul 1219. Pe parcurs a poposit în Italia, la Assisi, unde l-a întâlnit pe Sfântul Francisc de Assisi. Sfântul l-a rugat pe duce să acorde ajutor unor frați călugări ai Ordinului său aflați în Viena.

Ajuns la Viena, ducele Leopold al VI-lea a dispus construirea unei biserici pe locul unde se află astăzi Minoritenkirche. Este vorba de primul lăcaș modest, preponderent din lemn al minoriților.

Deoarece numărul călugărilor minoriți din Viena a continuat să se mărească, dar și pentru prestigiu, a devenit necesară construirea unei noi biserici.

In 1275, Viena a suferit un mare icendiu, astfel că piatra de temelie pentru noua biserică a fost pusă de Ottokar al II-lea Přemysl, în 1276. De asemena, el a promis scutirea de taxe pentru toți aceia care vor ajuta la construirea bisericii. După moartea lui în bătălia de pe Marchfeld , el a fost expus aici timp de treizeci de săptămâni.

Ottokar al II-lea Přemysl (1233-1278), supranumit Rege de fier și Aur, a domnit din 1253 până în 1278 ca rege al Boemiei și a mai deținut titlul de duce de Austria din 1251, duce de Styria din 1260, precum și duce de Carintia și Margrav de Carniola din 1269. Prin acest rege luptător familia Premysl a atins apogeul puterii sale în Sfântul Imperiu Roman, dar așteptările sale privind coroana imperiului nu au fost atinse.

In anul 1278, regele Premysl Otakar II a murit în batalia de la Marchfeld și astfel construcția bisericii a fost întârziată.

In anul 1782, politica religioasă a împăratului Joseph II (1741–1790) a determinat închiderea bisericii.

După aceea perioadă biserica a fost redenumită "Biserica Națională Italiană a Mariei de zăpadă" (sau Santa Maria Maggiore) Aceast nume mai este folosit încă și astăzi. In cursul timpului, Ordinul Minoriților a adus la Viena o cruce a sa prevăzută cu o imagine a lui  Christos pentru fi așezată peste altar. După evacuarea la Wimpassing, a fost readusă după câțiva zeci de ani mai târziu înapoi la Viena De atunci a fost numită "crucea Wimpassinger." O copie a acesteia atârnă astăzi în catedrala Stephansdom.

Intre anii 1317-1328 a avut loc a doua etapă de constructie. Blanche de Valois, sotia ducelui Rudolf al III-lea alocat o sumă foarte mare de bani pentru construcția unei capele pentru bunicul ei, regele Louis cel Sânt al Frantei. Această capelă,, complet separată de naos, s-a construit în nordul bisericii și avea intrare separată.

Intre 1339-1400 a avut loc a treia etapă de construcție, perioadă în care biserica a fost extinsă. S-a construit sala cu trei naosuri și turnul bisericii. Turnul a fost realizat din două parti. Prima parte, până la înalțimea naosului, a fost construită din blocuri de piatră., Iar partea superioară, de formă hexagonală, a fost construită din zidărie.

In primul asediu otoman al Vienei, din anul 1529, vârful turnului a fost distrus. A fost reconstruit în jurul anului 1633. In al doilea asediu otoman, din anul 1683, întregul turn a fost distrus. La reconstruire, vârful distrus al turnului a fost înlocuit cu un acoperiș plat (după cum s-a mai amintit).

Biserica a fost numită Santa Maria Maggiore (Sfanta Maria cea Mare) după basilica papală Santa Maria Maggiore din Roma.

Din 3 iunie 1784, Minoritenkirche a devenit definitiv proprietatea Congregației Italiene. După numai doi ani, la 16 aprilie 1786, biserica a fost consacrată, find denumită și biserica Madonna della Neve (biserica Maicii Domnului a Zăpezii) sau Biserica Națională Italiană a Maicii Domnului a Zăpezii, denumire care s-a păstrat până în prezent.

Anii războaielor napoleoniene au constituit o perioada dificilă pentru biserică. Astfel, lăcașul sfânt a fost folosit ca depozit de fân, de diferite echipamente și depozit de mâncare.

Două treimi din podea a fost spartă de rostogolirea butoaielor și de roțile caruțelor. In mijlocul bisericii s-a format o groapă foarte mare, asemănătoare unui șanț.

Pe 18 aprilie 1810 biserica a fost înapoiată minoriților.

Ultimele modificări majore au avut loc în jurul anului 1900, când piețele Minoritenplatz, Ballhausplatz (din fața aripii Amalienhof din Hofburg) și Heldenplatz au fost reamenajate. Atunci au fost create anexele neo-gotice care sunt spațiile Congregației Italiene.

Vizitatorul poate să admire un număr de lucrări de artă ce au îmbogățit interiorul bisericii de-a lungul timpului. Printre acestea se pot enumera:

- Mozaicul "Cina cea de taină", care este o copie după pictura murală a lui Leonardo da Vinci (1452–1519) și se află situat pe peretele de nord al bisericii. Mozaicul a fost realizat de artistul roman Giacomo Raffaelli, la cerea lui Napoleon, în anul 1809. Mozaicul a fost terminat după detronarea lui Napoleon. A fost realizat pe 12 plăci. Are o lungime de peste 9 metri și o înălțime de aproape 4,5 metri, cântărind 20 tone și a fost realizat în opt ani.

Impăratul Francisc al II-lea al Austriei l-a cumpărat, dorind să-l instaleze în palatul Belvedere din Viena. Dar, mozaicul a fost prea mare pentru a putea fi montat în acel palat. Ca urmare, el a fost instalat pe peretele de nord al bisericii, loc unde poate fi admirat și în prezent. Lucrarea, executată minuțios și în culori vii atrage privirile de la primii pași făcuți în marea navă a bisericii.

Cina cea de Taină, pictată, între 1495-1497, pe peretele reflectoriului mănăstirii dominicane Santa Maria della Grazie, din Milano, a fost încă de la început un punct de referință pentru pictura Renașterii, sursă de inspirație pentru alți pictori încă din timpul vieții maestrului.

- Monumentul lui Pietro Metastasio a fost realizat în anul 1855 de Lucardi. Pietro Antonio Domenico Trapassi, cunoscut sub pseudonimul Metastasio, (1698–1782) a fost un poet si libretist italian, fiind considerat cel mai important scriitor de operă seria libretti. Pe monument, în relieful central, este reprezentat papa Pius al VI-lea binecuvântându-l pe poetul Metastasio aflat pe moarte. In spate se află compozitorul Salieri, urmat de Mozart, în timp ce Haydn privește către papă.

- Madonna -  sculptura din marmură de Carrara realizată de Antonio Gamberelli (1427 – c. 1478/1481), numit și Antonio Rossellino după culoarea părului său.

- Canonizarea Sfântului Ioan Nepomuck, pictură realizată de Bartolomeo Altomonte

- Fundarea mănăstirii Klosteneuburg, pictură realizată de Martino Altomonte

- Figura Sfântului Francisc din Assisi, realizată de un pictor necunoscut din sec.al 16-lea.

- Sfânta Familie, pictură realizată de Hautzinger

- Tragedia de ciumă, pictură realizată de Steiner

- Sfântul Benedict și Miracolul de Sfântului Nicolae, pictură realizată de Daniel Gran

La exterior, întreaga clădire urmează modelul arhitecturii franceze de Catedraleă . Maeștrii constructori sunt necunoscuți. Cu toate acestea, este atribuită cu nesiguranță lui Jacobus Parisiensis, Fra Giacomo din Paris, care a fost confesorul ducelui Albrecht al II-lea. Portalul urmează un model francez, rar pentru Austria, iar  timpanul este împărțit de impacturi de cerc în trei domenii, prin care în câmpul din mijloc, este reprezentat Christos pe o cruce ramură. Pe partea stângă, este reprezentată Maria Magdalena și alte figuri feminine. Pe dreapta, Ioan Evanghelistul, Longinus soldat, și alte figuri masculine. Se disting ultraperiferic figuri feminine și masculine care ar putea reprezenta pe ducele Albrecht al II-lea și soția lui Johanna de Pfirt, mai ales din moment ce figura de sex masculin pare să poarte o pălărie ducală. Figurile sunt foarte elegante și fin reprezentate. Poate fi, probabil, o influență franceză, și, în același timp, o caracteristică importantă de stil al Minoritenwerkstatt, care datează până în jur de 1360.

In cursul noii dedicări s-au făcut numeroase modificări de către Johann Ferdinand von Hetzendorf Hohenberg , care au avut ca scop în special îndepărtarea adaosurilor de baroc pe interior. Cu toate acestea, nu s-a atins rezultatul final "Regotisierung", așa cum acest lucru a fost numit mai frecvent, din moment ce unele elemente ale clădirii gothice au fost eliminate, în special, corul Ludwig.

In următoarele secole, biserica a rămas într-o mare măsură neschimbată, în afară de faptul în diferite războaie, turnul a suferit pagube de mai multe ori. Pe la 1900, au avut loc ultimele modificări majore, în special, construcția cortului împărtășaniei Sakramentshäuschens. In cursul construirii metroului subteran, la sfârșitul anilor 1980, s-au găsit zidurile de fundație ale capelei Ludwig, care sunt stabilite acum printr-un traseu pe locul unde s-au găsit.

In interior, ca în cazul tuturor bisericilor medievale și la Minoritenkirche s-au operat schimbări importante pe timpul primelor domnii ale Habsburgilor. Una a fost capela construită de Blanche de Valois, în 1328, bunicului său Ludovic cel Sfânt al Franței, capelă de care s-a amintit. Situația sa exterioară a fost schimbată în jurul anului 1340. O altă schimbare a vizat combinarea capelei Ludwig cu nava într-o sală de biserică cu două coruri. In naos, au fost adăugate coloane noi, iar un nou portal au fost construit în vest.

Capela Sfântul Anton de Padova a fost realizată cu un altar baroc din marmură policromă și o fereastră de sticlă din sec.al 17-lea.

Zidurile au fost acoperite cu fresce ce evocă stemele familiilor aristocratice austriece care fie au contribuit la construcția bisericii, sau au avut membri îngropați aici..

Altarul neo-gotic a fost realizat de Ferdinand Hohenberg. Este o inspirație a  altarului dela Madonna Neve (Madona de zăpadă), venerat în Biserica Santa Maria Maggiore din Roma (copie de Christoph Unterberger). Acesta este înconjurat, la stânga, de statuile lui Ottokar al II-lea de Boemia și Sfântul Ioan Botezătorul și, la dreapta, de statuile Sfântul Ioan Evanghelistul și Leopold Slăvitul.

Biserica a fost subiectul unei acuarele pictate de  Adolf Hitler în 1910.

Minoritenkirche - vedere dinspre absidă

Minoritenkirche - vedere dinspre absidă

Minoritenkirche - portal

Minoritenkirche - intrare vestică

Minoritenkirche - interior

Minoritenkirche - interior

Minoritenkirche - latura sudică

Minoritenkirche - mozaic cu Cina cea de taină

Minoritenkirche - portalul gotic din vest

Minoritenkirche - detaliu portal

Minoritenkirche - altar

Minoritenkirche - portic ogival sud

Minoritenkirche - Mormântul lui P.Metastasio

Minoritenkirche - galerie sudică

Minoritenkirche - Portal

VIENA - STRADA GRABEN

Strada Graben

In centrul Vienei, una dintre cele mai populate și elegante străzi se numește Graben. Este o stradă străveche, cu rădăcini medievale, de mare lărgime (cu aspect de piață prelungă), care are un capăt în piața de la marea catedrală Stephansdom, numită Stephanplatz și se termină în dreptul pieței Michaelerplatz, în strada Kohlmarkt. Din Graben se ajunge prin strada Kohlmarkt la palatul imperial Hofburg, respectiv la intrarea magnifică Michaelertor. Kohlmarkt este una dintre cele mai vechi străzi vieneze, astăzi o arteră comercială unde branduri renumite își vând produsele. Tot pe această stradă se găsește, pe latura de vest, cofetăria Demel, furnizoarea Casei imperiale. La capătul de sud al strazii Kohlmarkt se află Michaelerplatz și palatul Hofburg. Piața, realizată în stil baroc, are forma de stea, iar în 1927 a fost trasformată în primul sens giratoriu austriac. 

La sfârșitul sec.al 12-lea, seniorii din familia Babenberg au extins orașul grație răscumpărării plătite pentru eliberarea lui Richard Inimă de Leu.

Strada Der Graben care înseamnă Șanțul în limba germană, datează din perioada amplasamentului militar roman Vindobona și a fost prima stradă iluminată cu lămpi de neon din Viena, în 1950. In fața zidului de odinioară al Vienei medievale se afla amenajat de romani un șanț, în germană “graben”, șant care a rămas în fața zidurilor construite de noii stăpâni germanici. 

In 1220, șanțul a fost astupat și nivelat, devenind prima strada realizata după extinderea orașului. Dacă la începuturi această stradă era mărginită de case modeste, ridicate din lemn, după incendiul din 1327, în care toate au ars până la temelii. Strada Kohlmarkt ce ducea spre Hofburg a fost cuprinsă de flăcări și focul s-a extins în întregul cartier. In acele condiții, Graben nu a fost încă locul privilegiat al nobilimii, numai rudele de șvabi ale familiei lui Rudolf I locuiau acolo

Zona a început a fi reconstruită treptat sub directa supraveghere a regelui Frederick cel Frumos, care s-a alăturat echipei de salvare. O singură clădire a scăpat incendiului și care există și astăzi, casa Freisingerhof. 
In secolele 13-14 strada Graben a fost opturată de construcțiile de case de la fiecare capăt. Astfel, în nord-vest apare Paternostergässchen, o prelungire a Naglergasse, în sud-est apar Grabengasse și mica Schlossergässchen foarte îngustă, străduța lăcătușilor. Aici s-au stabilit și alți meșteșugari printre care și fierarii. Schlossergässchen este atât de îngustă încât a fost adesea criticată că este un obstacol în calea traficului rutier. Incepând de la realizarea acestor construcții noi, Graben devine mai degrabă o piață și nu o stradă. Cu toate acestea, acest spațiu nu este încă o adresă exclusivă, pârâiașul Morung circula prin canalizare și emana un miros puternic. Personalitățile orașului au început totuși să se stabilească aici, în special burghezii bogați.

Extinderea orașului Viena s-a manifestat prin urbanizarea inegală pe ambele părți ale Graben-ului. Pe latura de nord, clădirile sunt încă neregularizate și astăzi și nu există decât un mic pasaj către Biserica Sf. Petru, Jungferngässchen. Pe latura de sud, cinci străzi sunt construite într-un mod regularizat încă din sec.al 13-lea: Obere Bräunerstrasse (azi Habsburgergasse), Untere Bräunerstrasse (Bräunerstrasse), Färberstrasse (Dorotheergasse), Laderstrasse (Spiegelgasse) și Reifstrasse (Seilergasse). Cea mai mare parte a laturii sudice a fost în acea epocă încă un teren viran, dar acest lucru se va schimba rapid.

In epoca barocului structura străzii Graben se schimbă puțin, dar nu se întâmplă același lucru și cu caracterul său. Arkadenhof ("Curtea cu arcade"), o clădire în stil renascentist, domină strada până în 1873, atunci când se începe construcția Grabenhof. Graben devine locul unde se organizează mai multe festivități. Proprietarii de case încep apoi să-și transforme casele și să realizeze fațade bogat decorate. Vechea biserică Sfântul Petru a fost distrus în 1701 și reconstruită în 1708 într-un stil baroc.

În cursul secolului al XVIII-lea, Graben își pierde importanța sa ca loc de piață, vânzătorii de zarzavaturi pleacă în 1753, piața de Crăciun se stabilește altundeva în 1772. Graben devine scena principală a vieții urbane și loc de promenadă, iar dezvoltarea antreprenorilor este la apogeu în timpul construcției Trattnerhof de către Thomas von Trattner. Apar, de asemenea, și prostituatele, celebrele Grabennymphen ("nimfele de pe Graben").

Demnitarii orașului au început să își construiască reședintele pe această stradă încă din sec.al 18-lea, unde aristocrația vieneză ieșea la promenadă ca să își etaleze toaletele. In sec.al 19-lea deja se deschiseseră primele magazine de lux, iar în 1855 s-a deschis Sparkasse (prima bancă de economii din Austria), a cărei clădire se poate vedea și astăzi. 

Graben a cunoscut o perioadă prosperă la începutul secolului al XIX-lea. Au fost înființate atunci magazine de lux, cu însemne bogat decorate și artistice.

Circulația rutieră a crescut, iar clădirile care au închis Graben din cele două părți au început să fie percepute din ce în ce mai mult ca un obstacol. Prima casă de economii din Austria a demolat în 1835 casele din colțul dinspre Tuchlauben pentru a construi o clădire principală ce există și în zilele noastre. În 1840, clădirile din capătul de nord-vest au fost demolate și ele. Între 1860 și 1866, casele situate între Grabengasse și Schlossergasse au fost distruse, și Graben a fost legată direct de Stock-im-Eisen-Platz și Stephansplatz. Alte case de pe Graben au dispărut, cu excepția Palatului Bartolotti-Partenfeld. Jungferngässchen a fost extinsă pentru a permite un acces mai bun către Biserica Sfântul Petru. Trattnerhof a dispărut și a fost înlocuită în 1911 cu o nouă construcție.

Pe aceasta stradă s-au ridicat multe obiective turistice care merită să fie vizitate:

·   - cladirea Freisingerhof – cea mai veche clădire construită pe strada Graben, menționată din anul 1273;

·   - cladirea Tratternhof - ridicată în 1776 pentru nobilul Johann Thomas Trattner;

    - casa Anker – proiectată de Otto Wagner și unde a locuit Friedensreich Hundertwasser;

·   - Palatul baronilor Bartolotti von Partenfeld, singura cladire barocă de pe strada Graben;

· -Cladirea Grabenhof, sau Thieenemannhof, proiectată de Otto Wagner și Otto Thienemannhof, destinată activitățlor culturale;

·   - Cladirea Generalihof construită în 1794 și cumpărată de Assicurazione Generali o suta de ani mai tarziu;
     - Erste Osterreichische Sparkasse, prima banca de economii;

   - Pestsaule sau statuia ciumei – monument baroc închinat Sfintei Treimi și celor peste 76.000 de decedați;

    - Fântânile Josefbrunnen (odinioară Lowenbrunnen, sau Fântâna Leilor)  – situată în nord-vestul străzii, decorată cu patru capete de leu și Leopoldsbrunnen- amplasată în sud-estul străzii.
Se spune că arhivele orașului consemnează încă de la 1455 cheltuieli legate de fântâna amplasată la capătul de nord-vest al străzii. Este denumită Lowenbrunnen (Fântâna Leilor), de la capetele de leu care o împodobesc. A doua fântână a fost ridicată cu circa 100 de ani mai târziu, în 1561. Istoria consemnează faptul că ambele fântâni au fost refăcute în 1638, apoi la ordinul împăratului Leopold I au fost împodobite cu sculpturi superbe ale sfinților Joseph și Leopold, executate de Johann Fruhwirt. Peste ani, acestea au fost înlocuite cu reprezentari de plumb realizate de Johann Martin Fischer, iar statuilor originale li s-a pierdut urma.
De pe strada Graben se ajunge foarte repede la Palatul Imperial Hofburg sau la Stephandom. Stock im Eisen, copacul breslelor, este situat la colțul străzilor Kartner și Graben, într-o nișă din colțul palatului Equitable. In acest ciot sunt înfipte sute de cuie încă din Evul mediu și este protejat cu o banda de fier, ferecată cu un lacăt mare. Cea mai veche mențiune scrisă datează din 1533.

Odată cu dezvoltarea transportului auto, Graben devine o stradă cu trafic intens. Cu toate acestea, această circulație a fost limitată în partea de sud a străzii Graben. La 4 decembrie 1950, Graben a devenit prima stradă din Viena cu un sistem de iluminare cu neon.

Au fost făcute mai multe propuneri de organizare a străzii Graben, două dintre ele atrăgând o atenție specială. La 22 noiembrie 1974, Graben a devenit prima zonă pietonală din Viena. In timpul construcției metroului, au fost făcute mai multe modificări consecutive, iar zona pietonală este extinsă. În acest context, cinci arhitecți sau grupuri de arhitecți sunt chemați să propună amendamente. O propunere destul de contestată a fost cea a grupului « Gruppe M » care proiecta construirea unei copertine.

Astăzi, Graben rămâne una dintre străzile de promenadă cele mai importante din Viena. La Stephanplatz Graben-ul se intersectează cu la fel de atrăgătoarea și luxoasa arteră Kartnerstrasse, cea care conduce direct spre Ring pe lângă Operă. Impreună, străzile Kartner și Graben și Kohlmarkt sunt străzile cele mai importante pentru promenadă și cumpărături de lux din Viena.

In cele cinci zile petrecute de noi la Revelionul pentru anul 2012 ne-am obișnuit să mâncăm prânzul și cina la restaurantul cu un nume curios,"Chattanooga". aflat nu departe de Stephanplatz pe latura nordică a Graben-ului. Avea un meniu foarte bun și divers și o servire deosebit de promptă. Se intră într-o sală cu atmosferă imperială, decorată cu lambriuri de lemn și cu multe bare metalice metalizate auriu, bare care despart diverse separeuri, toate așezate pe partea dreaptă și ceva mai sus de podeaua de circulație a consumatorilor și a chelnerilor. Sala este îngustă și mereu aglomerată. La capătul terminal se unește cu un alt tronson de sală în unghi drept spre stânga. Din această sală, mult mai scurtă, se poate ieși într-o stradă secundară ce pornește din Grabe. In verile următoare am constatat că restaurantul are drptul la o terasă largă și îngrădită cochet pe trotuarul străzii. Pe cea terasă se servesc, însă, numai cafele, răcoritoare și imense cupe cu o înghețată delicioasă. De altfel în toată Viena înghețata este preparată după renumita rețetă italiană.

Cu alte ocazii, am mâncat unele din cele mai mari șnițele din lume și lăudate de ofertanți ca fiind cele mai bune snițele vieneze. Unul l-am savurat la restaurantul Figlmüller, un restaurant aflat foarte aproape de Stephansdom, pe care l-am văzut plin an de an de fiecare dată când am ajuns în Viena, în sezon sau în extrasezon. Un al doilea astfel de șnițel renumit l-am mâncat la  Plachutta –  Gasthaus zur Oper, lângă Operă. Trebuie să amintesc că mai totdeauna am locuit la pensiunea Susanne la cel mult 150 de metri de Operă, adică în buricul orașului. 

Un alt loc unde bucătăria este combinată și cu altă plăcere și surprindere este Griechenbeisl Inn. Pe pereții acestui restaurant considerat ca fiind cel mai vechi din Viena, într-o clădire din 1447, descoperi copiile semnăturilor unor personalități carte au trecut pe acolo, respectiv Mozart, Brahms, Strauss, Beethoven, Wagner, Mark Twain, Johnny Cash, Einstein, cântărețul Șaliapin, pictorii Egon Schiele, Waldmüller, Schwind și scriitorii Grillparzer și Nestroy și alte personalități politice austriece și străine.

Și pentru că am atins aici problema modului în care să-ți găsești locul plăcut pentru astâmpăratea apetitului trebuie să amintesc și de faptul că poți Să mănânci o porţie zdravănă şi savuroasă de cârnaţi la un chioşc de pe stradă, după ce ieşi de la Operă. Chiar dacă nu vii de la Operă, trebuie să ştii că lumea bună, îmbrăcată la costum și tocuri înalte, iese de la un spectacol sau concert şi se îndreaptă fie către Café Sacher, fie către un renumit chioşc cu cârnaţi, Bitzinger sausage stands, fără să-şi facă vreo problemă. Cine eşti tu aşadar, un turist, să nu te laşi tentat de carnea suculentă sfârâind chiar sub nasul tău, picantă sau nu, cu sau fără brânză, dar neapărat cu pâine neagră şi muştar.
Am povestit mai înainte că în seara dinainte de Anul Nou am fost la un concert minunat de valsuri în sala Festsaal din Hofburg. Dar timpul s-a scurs și după multe ore de la cina luată în restaurantul preferat, "Chattanooga", foamea ne-a dat târcoale din nou. Am apelat cu foarte mare plăcere la o gheretă din marginea luxoasei Kärntner strasse. S-a adăugat și o cană cu vin fiert, care a încins sângele. Cert ! Vienezii vând cârnați prăjiți de-a dreptul savuroși.

Ajuns la aceste mărunte mănunte ale experiențelor din periplurile prin Viena, nu pot să trectnepăsător pe lângă o pățanie jenantă și ilară. In dimineața zilei de 31 decembrie 2011, obosiți după un periplu lung, am decis să nu mai străbatem Kärntner strasse până la restaurantul nostru, ci să mâncăm ceva în apropiere de pensiunea noastră. In apropiere de Operă, la un colț de străduță cu Kärntner strasse am ochit un chioșc cu multe oferte calde, dar în special cu cârnați prăjiși. Pe străduța aceea, însă, bătea un vânt nesuferit, în rafale, deși soarele strălucea orbitor. Ne-am alăturat de o măsuță înaltă ca de bar (nu erau scaune) cu spatele la direcția vântului și ținând bine de tăvițele de carton în care se odihneau cârnații și muștarul. In spatele nostru, la altă măsuță, s-a postat o doamnă tânără și elrgantă. La un moment dat s-a produs un vârtej al vântului care mi-a smuls din mână tăvița ușurată de cârnatul mâncat și a zburat-o peste umăr direct pe fața doamnei din spate. Tăvița buclucașă s-a oprit ferm peste fața doamnei, purtând încă pe ea o apreciabilă cantitate de muștar neconsumat. In clipa următoare doamna arăta ca ieșită din canalizare. Scuzele au devenit deprisos, deși le-am adresat cu mare părere de rău ajutat de Carmen. am și ajutat-o să-și îndepărteze urmele de muștar și zoaie de cârnat, dar rezultat nu s-a dovedit saltar. Ne-am îndepărtat apoi cât s-a putut de jenați și fără a gusta ridicolul situației, ridicol asemănător cu cele din filmele mute.

Graben - în prim plan Fânâna Leilor

Graben - Fântâna Leilor și, în spate, Coloana Ciumei - vedere

spre Stephanplatz

Graben - în prim plan Fântâna Leilor

Graben - vedere spre intersecția cu strada Kohlmarkt -

în dreapta Fântâna Leilor

Graben - în prim plan Coloana Ciumei - vedere spre Stephanplatz

Graben - Fântâna Leilor

Graben se deschide prin stânga clădirii Haas cu pereți de sticlă.

VIENA - PESTSAULE - COLOANA CIUMEI

Coloana Ciumei

In centrul Vienei, una dintre cele mai populate și elegante străzi se numește Graben. Este o stradă străveche, cu rădăcini medievale, de mare lărgime, care are un capăt în piața de la marea catedrală Stephansdom, numită Stephanplatz și se termină în dreptul pieței Michaelerplatz, în strada Kohlmarkt. Din Graben, prin capătul opus pieței Stephanspltz, se ajunge prin strada Kohlmarkt la palatul imperial Hofburg, respectiv la intrarea magnifică numită Michaelertor.

Coloana este una dintre cele mai cunoscute și importante monumente statuare din oraș și a fost inaugurată în anul 1693, la zece ani de la eliberarea Vienei de asediul otoman (1683). Ea mai este denumită Pestsaule.

Programul artistic al monumentului evocă pioșenia împăratului Leopold I și sugerează faptul că eliberarea Vienei se datorează evlaviei și rugăciunilor monarhului. Monumentul constituie prototipul coloanelor ciumei amplasate în Imperiul Austriac.

In 1679, în Viena a fost victima uneia dintre ultimele epidemii mari de ciumă. Atunci au pierit peste 76.000 de oameni. S-a dus o luptă foarte grea de eradicarea epidemiei și Viena a fost îngenunchiată în acel timp, deși s-au creat numeroase spitale pentru tratarea bolii. Părăsind orașul, împăratul Leopold I a promis să ridice o coloană a milei divine, dacă epidemia se va termina. In același an a fost inaugurată o coloană provizorie din lemn, realizată de Johann Frühwirth, pe care Sfânta Treime a fost reprezentată pe o coloană corintică, împreună cu nouă îngeri sculptați (pentru cele nouă coruri de îngeri). In 1683, Matthias Rauchmiller a primit comanda execuției unei coloane din marmură, dar a murit în 1686 și a lăsat doar câțiva îngeri sculptați. Au fost realizate apoi noi proiecte, printre proiectanți aflându-se și Johann Bernhard Fischer von Erlach, care a proiectat sculpturile de la baza coloanei. În cele din urmă, realizarea proiectului i-a fost atribuită lui Paul Strudel, care și-a bazat opera pe ideile inginerului Lodovico Burnacini. Sub reprezentarea Sfintei Treimi, Burnacini a imaginat o piramidă din îngeri sculptați, precum și pe împăratul Leopold îngenuncheat, rugându-se cu credință. Printre alții, și sculptorii Tobias Kracker și Johann Bendel au contribuit la realizarea coloanei. Coloana a fost inaugurată în anul 1693, realizarea ei durând nouă ani.

In ciuda modificărilor numeroase ale proiectului și a faptului că realizarea a implicat mai mulți sculptori, monumentul apare ca fiind omogen și reprezintă astăzi un punct de atracție pentru toti turiștii amatori de fotografii-souvenir. Interesant este faptul ca proiectul Pestsaule s-a transformat de la inițiere până la finalizare de la o coloana memorială conservatoare la o scenă în stil pur baroc, care narează o poveste într-o formă teatrală. Pestsaule marchează, astfel, trecerea către stilul high-baroc la Viena, curent ce va marca decisiv orașul în următorul secol. Mai trebuie spus ca monumentul a impresionat atât de puternic acele vremuri, încât construcții asemanatoare ca stil s-au ridicat ulterior în toate regiunile austriece, astazi regăsind acest tip de monument în toate orașele importante din Austria (foarte cunoscute sunt coloanele din Linz, Innsbruck, Graz), dar și în multe localități mai mici.

VIENA - VOTIVKIRCHE - BISERICA VOTIVĂ

Votivkirche

Votivkirche, adică biserica Votivă din Viena este o biserică neogotică din centrul Vienei, situată în imediata vecinătate a Universitățij, dar nu pe traseul Ring-ului, ci mai retrasă, pe aliniamentul Primăriei. După clădirea monumentală și prelungă a Universității, bulevardul curbat al Ring-ului cotește puternic spre nord și cuprinde un important nod de circulație auto și de tramvaie. Biserica Votiv este retrasă la circa două sute de metri față de marele boulevard, lăsând loc unui parc întins, parc care are o suprafață triunghiulară neregulată, cu o latură spre clădirea Universității și cu alta, sudică, spre fațada bisericii. Grădina se numește Sigmund Freud și este unul din parcurile citadine centrale, foarte apreciat de cei ce vor să se destindă pe peluze. In timpul verii. In fiecare dimineață sunt aduse aici 100 de șezlonguri commode (care se retrag la ora 21), care stau gratuity pentru cei ce vor să se întindă pe ele. Dar pentru tineret și iarba este bună. La barul Relax & Refresh se poate obține zilnic apă de izvor gratuity între orele 11-20.

La o oarecare distanță, în parcul Bruno Kreisky doritorii se pot relaxa în hamace din mai până în octombrie.

După arhitectura acestei biserici au fost realizate proiectele pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus din Elisabetin, cartier al Timișoarei și pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus din Ditrău,.din Ardeal.

Biserica are lungimea de 85 de metri, lățimea de 55 de metri și lățimea navei de 30 de metri. Înălțimea edificiului, prin cele două turnuri, este de 99 de metri.

Originea bisericii provine de la atacul cu un cuțit asupra împăratului Franz Joseph săvârșit la 18 februarie 1853 de către naționalistul ungar János Libényi. Impăratul se plimba pe unul dintre bastioanele orașului cu unul dintre ofițerii săi, contele Maximilian Karl Lamoral O'Donnell von Tyrconnell, atunci când criminalul s-a apropiat prin spate de el și l-a înjunghiat în gât pe împărat. Din fericire, Franz Joseph purta aproape întotdeauna o uniformă cu un guler înalt, care era realizată dintr-un material foarte robust și era închisă aproape complet la gât. Chiar dacă Franz Joseph a fost rănit și sângera, acest guler i-a salvat viața. Contele O'Donnell l-a lovit pe atacator cu sabia. O'Donnell, care era până atunci conte numai prin proveniența sa din nobilimea irlandeză, a fost făcut apoi conte al Imperiului Habsburgic și a primit Crucea de Comandor al Ordinul Regal Leopold. La blazonul lui O'Donnell au fost adăugate inițialele și stema Casei ducale din Austria și, de asemenea, vulturul bicefal al Imperiului. Acest blazon este reprezentat pe porticul casei din Mirabel Platz nr. 2 din Salzburg, unde O'Donnell și-a construit mai târziu reședința. Un alt martor, care s-a întâmplat să fie prin apropiere, măcelarul Joseph Ettenreich, l-a doborât rapid pe criminal. Pentru fapta sa, el a fost ulterior înnobilat de Franz Joseph și a devenit Joseph von Ettenreich. Libényi a fost ulterior judecat și condamnat la moarte pentru tentativă de regicid. El a fost executat pe Simmeringer Heide.

După atacul nereușit de la 18 februarie 1853, fratele lui Franz Joseph, Ferdinand Maximilian Joseph, viitorul împărat al Mexicului, a invitat comunitatea locală să facă donații pentru o nouă biserică în apropierea locului atentatului. Biserica urma să fie o ofrandă votivă pentru salvarea lui Franz Joseph și "un monument al patriotismului și al devotamentului oamenilor față de Casa Imperială".

Planurile de biserici au fost elaborate în urma unui concurs din aprilie 1854, la care au participat mai mulți arhitecți. Au fost trimise 75 de proiecte provenind din Imperiul Austriac, landurile germane, Anglia și Franța. Inițial, planurile urmăreau să includă Allgemeines Krankenhaus și să creeze un campus modelat după planurile universităților de la Oxford și Cambridge. Un alt plan a fost acela de a crea o catedrală națională pentru toți supușii imperiului. Cu toate acestea, din cauza costurilor în creștere și a schimbării situației politice, acest plan a trebuit să fie reanalizat. Juriul a ales proiectul lui Heinrich von Ferstel (1828-1883), care avea pe atunci doar 26 de ani. El a decis să construiască catedrala în stil neo-gotic, împrumutând foarte multe elemente de la arhitectura catedralelor gotice franceze. Din cauza acestui concept, multe persoane confundă această biserică cu o biserică gotică originală. Cu toate acestea, Biserica Votivă nu este o simplă imitație a unei catedrale gotice franceze, ci mai degrabă întruchipează un concept de design nou și individual. În plus, Biserica Votivă a fost construită cu un singur arhitect supraveghetor al lucrărilor și nu de mai multe generații, așa cum au fost construite catedralele din Evul Mediu.

Construcția bisericii a început în 1856, iar lăcașul de cult a fost sfințit 26 de ani mai târziu, în 24 aprilie 1879, cu ocazia jubileului de argint a cuplului imperial.

Biserica a fost una dintre primele clădiri care a fost construită pe Ringstrasse, deși, cum am spus nu se încadrează pe circuitul de bază al bulevardului.. Din cauza faptului că zidurile orașului existau încă în acel moment, biserica nu a avut inițial enoriași. Ea era menită să fie o biserică de garnizoană, urmând să fie folosită de militarii care au venit la Viena, după Revoluția din 1848. După cum s-a prezentat, biserica nu este situată direct pe bulevard, ci are în fața sa o piață largă (Sigmund Freud Park). Este confecționată din gresie albă, la fel cu Domul Sfântul Ștefan, și, prin urmare, trebuie să fie în mod constant renovată și protejată de poluarea aerului și de ploaia acidă care îi erodează piatra moale.

Biserica a suferit renovări extinse după ce a fost grav avariată în timpul celui de-al doilea război mondial.

Deoarece stilul arhitectural este similar cu cel al Domului Sfântului Ștefan, cele două biserici sunt confundate de multe ori de către turiști. În realitate, cele două biserici au o diferență de vârstă mai mare de 700 de ani.

Designul acestei biserici a fost strâns imitat de Gedächtniskirche din Speyer (Germania) și Sint-Petrus-en-Pauluskerk din Oostende (Belgia).

Votivkirche are componența tipică a unei catedrale gotice:

- o fațadă cu două turnuri și trei Slimline frontoane portaluri cu arhivolte si o galerie cu statui de mai sus portaluri,

- portal central de două ori mai mare ca și portalurile laterale

- o fereastră trandafir (circulară cu ornamentație din piatră), încoronată de frontonul acoperișului navei

- clopotnițe și transept  cu turlă tip lanternă

- contraforturi, bonturi și arcuri butante

Interiorul este format dintr-un naos central amplu și două nave laterale, totul traversat de un transept. Transeptul are aceeași înălțime ca și naosul, în timp ce navele laterale au  doar jumătate din înălțimea și jumătate din lățimea navei principale. Lateralele transeptului sunt la fel de înalte și de late ca și navele laterale. Corul este înconjurat de un ambulator cu apsidiole și o capelă Lady.

Această biserică impunătoare constituie un ansamblu armonios prin proporțiile, aranjamentul, spațialitatea și unitatea de stil a tuturor elementelor.

Fereastra Împăratului, donată de orașul Viena, înfățișa salvarea Împăratului, dar această temă originală a fost pierdută atunci când ferestrele au fost distruse în timpul al doilea război mondial. Fereastra cu care s-a înlocuit s-a realizat tot pe cheltuiala orașului Viena, în 1964, deși modificat pentru a reflecta schimbarea guvernării țării. Detaliul real al eliberării împăratului s-a pierdut, și, deși imaginea a rămas fidelă celei originale, cea nouă a căpătat luat un ton mai puțin monarhic și mai religios.

Altarul impresionant captează privirea cu retablul aurit  și un ciborium elaborat minuțios deasupra. Artistul Joseph Glasser s-a inspirat pentru ciborium din exemple în stil gotic italiane, cum ar fi Bazilica San Giovanni in Laterano și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.

Altarul de marmură este decorat cu panouri cu mozaic cu incrustații și este susținut de șase coloane de alabastru.

Retablul aurit stă deasupra altarului. In partea de jos, cortul este flancat de panouri emailate care prezintă două scene din Vechiul Testament: Sacrificiul lui Isaac și visul lui Iosif . Deasupra cortului este o nișă cu un crucifix. Nișele din jurul cortului conțin diferite statui de îngeri și sfinți. Acestea sunt: pe partea stângă, statui ale sfintilor patroni ai bisericii, Carol Borromeo , și al fondatorului, Maximilian de Lorch ;pe partea dreaptă, Hilary din Poitiers și Bernard de Clairvaux .

Ciborium este sprijinit de patru coloane masive de granit rosu. Se deschide în patru arcade ascuțite, încununat cu frontoane și flancat de piscuri cu statui de sfinți în nișele lor. Bolta în cruce este pictată cu reprezentări alegorice ale celor patru virtuți cardinale , în timp ce Duhul Sfânt este prezentat sub forma unui porumbel. In peretii exteriori de pe partea din față, se poate vedea un mozaic al Sfintei Fecioare Maria însemnând drept Neprihănita Zămislire , calcă în picioare pe un șarpe. Acesta a fost un dar al Papei Pius al IX . In turla din partea de sus a ciborium-ului, Hristos stă înconjurat de patru îngeri.

Cele patru capele din transept sunt la fel de înalte și late ca și navele laterale: capela Rozariului, Capela Crucii, Capela episcopilor și a Baptisteriului. Ele formează culoarel laterale în transept, dând impresia ciudată că transeptul este compus din trei nave. Fiecare dintre aceste patru capele din transept afișază pe stâlpii lor de perete patru statui ale sfinților. Celebrul policrom Anvers altar în stil-gotic târziu (cca 1530) s-a aflat în capela Rozariului până în 1986, dar acum este situat în Muzeul. Renascentist  Sarcofagul lui Nicholas, Graf von Salm (apărător al Vienei în timpul asediului turcesc din 1529) , se află în baptisteriu. 

Hexagonala neo-gotică a amvonului se află așezată pe șase stâlpi de marmură. Panourile din față arată în mijloc pe Hristos predicând, flancat pe ambele părți de către Părinții Bisericii : Sfântul Augustin , Sfântul Grigorie , Sfântul Ieronim și Sfântul Ambrozius . Este vorba de jumătăți de reliefuri în interiorul unor medalioane retrase cu un fundal de mozaic aurit. Patru piloni de sprijin placa de sunet de lemn și pe deasupra o turla cu o statuie a lui Ioan Botezătorul . Și , la fel ca sculptor al Stephansdom a fost descris sub amvonul acelei biserici, arhitectul Votivkirche, Heinrich Ferstel, a fost descris în cadrul acestui amvon de Viktor Tilgner.

Biserica bogat ornamentată și la interior primește lumina zilei prin vitalii cu suprafețe mari și viu colorate.

VIENA - UNIVERSITATEA

Universitatea din Viena

In partea de apus a marelui parc al Primăriei urmează clădirea impozantă a Universității din Viena, clădire masivă și largă ce are pe centru o turlă în formă de trunchi de piramidă cu laturi curbate. Clădirea este aliniată pe latura de sud a Ring-ului și are o intrare centrală pe mijloc, cu trei arcade înalte ce protejează un portic avansat puțin spre trotuar și la care se ajunge pe calea a două rampe prelungi și curbate sau pe trepte centrale. Deasupra, la etaj, peste portic se află o loggie ce urmează același desen cu trei arcade, încheiată cu un fronton triunghiular plat cu basoreliefuri. Intrarea, loggia și turla formează structura centrală a clădirii și partea ei ornamentală cea mai importantă. Aripile clădirii sunt decorate de acoperișuri cu câte două domuri mici spre părțile terminale și cu balustrade scunde pe care se înalță un țir des de statui. Zidăria de sub cele patru domuri mici este și ea avansată ca și cea de la intrarea centrală, nu mult, dar și ornamentată. Clădirea are trei nivele, un demisol și două etaje. Etajul al doilea este ornamentat de ferestre înalte și rotunjite în partea superioară. In ansamblu, clădirea Univesității este monumentală, dar nu excesiv de ornamentată la fațadă. Dincolo de corpul de la stradă se întinde o curte dreptunghiulară generoasă. Clădirea are un amestec de stil baroc cu ceva elemente clasice.
In holul de la intrarea centrală este așezat un cap sculptural, care prezintă, pe un soclu alb, un profil de tânăr întins pe spate, jumătate secționat, puțin înclinat spre înainte și executat dintr-o rocă vișinie. Probabil că acea sculptură dorește să reprezinte privirea tineretului spre viitor și înălțimi. Ceea ce surprinde, însă, pe un vizitator român este faptul că acel profil se aseamănă perfect cu cel al lui Mihail Eminescu în tinerețe când purta un păr ceva mai lung.

Universitatea din Viena a fost înființată în urmă cu mai mult de 650 de ani și la început s-a luptat cu diverse dificultăți, provocate de papă și de moartea timpurie a ducelui Rudolf al IV-lea, fondatorul instituției. . In ordinea vechimii este a doua universitate din spațiul Sfântului Imperiu Roman, după Universitatea Carolină din Praga, fondată în 1348 de împăratul Carol al IV-lea din dinastia de Luxemburg.

Abia 20 de ani mai târziu, după Marea Schismă și despărțirea bisericilor a luat avânt dezvoltarea universității și au început să vină la Viena atât profesori, cât și studenți din alte orașe.

Înființarea acestei şcoli superioare la Viena a fost considerată un obiect de prestigiu în timpurile de atunci, deoarece doar împărații și regii aveau dreptul de a pune bazele unei instituții superioare. Intemeierea universităţii a fost semnată în data de 12 martie 1365 de arhiducele Rudolf al IV-lea şi de fraţii săi, Albrecht al III-lea şi Leopold al III-lea, toţi trei descendenţi din dinastia de Habsburg.

Vindobona a fost numele antic roman al Vienei, nume care provine de la lagărul militar de apărare roman așezat exact în centrul vechi al orașului actual, cu urme descoperite în Michaelerplz.

Exemplul a fost luat pe de-o parte de la Universitatea din Praga, înființată de socrul lui Rudolf, Karl al IV-lea, în 1348 și pe de altă parte de la Universitatea din Paris, Sorbona, al cărui rector și  întemeietor s-a și mutat la Viena.

Ca și Sorbona, Universitatea din Viena a fost împărțită în patru facultăți, Teologie, Drept, Medicină și Arte Libere (Facultatea artiștilor care era gândită ca o facultate de pregătire pentru celelalte 3 facultăți), care mai târziu a devenit Facultatea de Filozofie.

Refuzul recunoașterii unei Facultăți teologice de Papa Urban al V-lea, în iunie 1365, a fost o mare lovitură pentru Universitatea din Viena.

Puţin mai târziu, în 27 iulie 1365, Rudolf moare și o dată cu el și planurile acestuia ca întregul areal între Burg și Schottenstift să fie cesionat și să fie despărțit prin ziduri de restul Vienei. După moartea lui, urmașii acestuia, Albrecht al III-lea și Leopold al III-lea nu s-au mai simțit responsabili să finanţeze universitatea și funcționarea ei a fost finanțată de orașul Viena, dar ceva mai restrâns.

Salvarea a venit de la despărțirea bisericilor în 1378, când mulţi profesori și studenţi au fost alungați din Universitățile lor si au venit la Viena. Aceasta l-a convins pe Albrecht să folosească șansa ivită pentru Universitatea din Viena.

După ce și noul papă Urban al VI-lea a aprobat deschiderea Facultăţii de Teologie, ducele a băgat mâna adânc în buzunar și a donat banii pentru construirea unui complex de clădiri vis a vis de mănăstirea Dominicană, astăzi, Postgasse, pentru plasarea unui colegiu (Collegium ducale), una dintre corporațiile Universității, formată din 12 magistrați ai Facultății de Artă și 2 doctori în teologie.

In anii care au urmat, respectiv în deceniile următoare, datorită numărului în creștere de studenți a mai urmat o casă a juriștilor (“Juristenhaus”) în Schulerstrasse în 1385) și o casă a doctorilor (“Haus der Ärzte”), în 1419, pe actuala Weihburggasse.

Universitatea s-a bucurat de o mulțime de privilegii și de drepturi speciale. A fost independentă și de sine stătătoare vis a vis de instanţele bisericești sau orășenești. Aparținătorii ei erau scutiți de taxe sau de satisfacerea serviciului militar.

Toți cei înscriși în foaia matricolă a universității se subordonau jurisdicției rectorului și senatului format de decani precum și comitetelor de conducere a națiunilor academiei (Austria, Ungaria, Saxonia și regiunea Rinului).

Avântul a luat sfârșit în sec. al XVI-lea o dată cu începerea reformării bisericii, când universitatea a fost considerată ca instituție papală și mai apoi la ocupația turcă din 1529. Epidemiile și incendiul din 1525 precum și concurenţa crescută a celorlalte universități i-au adus mari pierderi.

Numărul studenților din Evul Mediu poate să fie doar estimat. In jurul anului 1400, anual, studiau cam 300 de studenți în Viena. In anul Revoluției de la 1848 erau deja 1800.  In 1980, studiau 40.000 de persoane, iar în anul 2015, 92.000.

Marea împărăteasă a Austriei, Maria Teresia, care a domnit între 1740-1780, a reformat sistemul universitar.

In primul rând, ea a scos afară Ordinul Iezuit, care de 150 de ani, avea o poziție dominată în Universitate. Maria Terezia a avut viziuni clare a ceea ce trebuia să însemne Universitatea.

Ea a adus în prim plan formarea profesională a medicilor și a funcționarilor publici și întregul corp de profesori și examinatori a trebuit să se subordoneze unui control sever din partea statului.

Arhitectul clădirii principale, care se afla pe Ring, a fost Heinrich von Fersel (1883). Pe culoarele ei au trecut și Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și Ioan Slavici. Alți absolvenți români celebri au fost Lucian Blaga, Sextil Pușcariu și Alexandru Vaida Voievad..

In anul jubiliar 2015, Universitatea din Viena și-a deschis porțile pentru a prezenta tuturor celor interesați varietatea studiilor, a cercetării, pentru a privi în trecut și mai ales în viitor.

Pe lângă  conferințe, simpozioane, expoziții, concerte și festivități de tot felul mai sunt programate și evenimente dedicate istoriei universității și modernizării ei în sec.al 20-lea, a faptului că, timp de 530 de ani, femeilor le-a fost interzis studiul. Prima femeie a promovat medicina abia în anul 1897.

Primelor femei care au început să studieze, colegii le puneau pe locurile lor în sălile de studiu gheme de lână cu ace de tricotat înfipte în ele ca să le amintească care este adevărata lor atribuție.

Astăzi, Universitatea din Viena are 15 facultăți, 40 de centre și mai mult de 40 de biblioteci de specialitate, un observator astronomic, o grădină botanică.

In anul 2014, 12.000 de studenți au primit o diplomă de absolvire.

Universitatea din Viena are, în total, 92.000 de studenți și 9.500 de angajați, din care 6.900 de cercetători, fiind cea mai mare şcoală superioară din Austria și din ținuturile de limba germană. Inființată în 1365, ea este și cea mai veche universitate de limba germană.

In anul 2002, printr-o lege universitară, Facultatea de medicină a fost desprinsă de Universitate și a fost transformată, din 2004, în universitate de  sine stătătoare – Universitatea de medicină Viena (Medizinische Universität Wien).

Cu toate acestea, la ora actuală, Universitatea oferă 187 de specialităţi de studiu.

In mod curent, clădirea universității de pe Universitätsring 1 este denumită ca “Universitate principală” (Hauptuni) spre deosebire de celelalte locații în care sunt amplasate facultățile de specialitate cu clădiri mai mici. Organizatoric și juridic nu se face însă nicio diferență între facultăți.
Vis-a-vis de Universitate, dincolo de Ringstrasse se află o mică piațetă care are în centru monumentul Liebenberg (Liebenberg Denkmal) și pe o înălțime, mai în spate Casa Pasqualati în care a locuit un timp Beethoven. Liebenberg a fost primarul Vienei între 1680-1683 pe timpul marelui asediu al turcilor otomani. Monumentul său are forma unui obelisc cu un înger aurit în vârf. In spatele Casei Pasqualati se află o casă cochetă și veche numită popular "Casa cu trei fete" (Dreimäderlhaus).