Vladimir Rosulescu - Geografie: VIENA

Hofburg - Colecția imperială de argintărie și porțelanuri - (Silberkammer)

După căderea monarhiei, în anul 1918, au fost deschise publicului larg mai multe compartimente ale uriașului inventar casnic inclus în “Camera de argint şi în Camera meselor“ iar, din 1923, s-au adăugat colecțiile de porțelanuri, patiserie și obiecte din crama imperială și din garderoba imperială. Colecția imperială de argintărie oferă o dovadă și o priveliște fabuloasă a splendorii curții.

Acest Muzeu, sau Colecție, se află la parterul palatului, înainte de a se trece în Muzeul Sisi și în Apartamentele imperiale. Parcursul începe cu o selecție de căzi de cupru, cazane, oale și forme care redau o perspectivă asupra volumului și diversității activităților bucătăriei imperiale: ciuberele cu peşti, cazanele cu apă, butoiașele cu sparanghel, putinele pentru ulei, grătarele, în care cărbunii încinși din capacele adânci asigurau „supraîncălzirea“. Toate acestea probează efortul enorm presupus de cele peste 5000 de persoane de la Curtea imperială. Formele de cupru erau folosite pentru nenumăratele feluri de jeleuri, piftii, biscuiţi, creme, halvițe și, binențeles, checul Gugelhupf imperial. Formele oferă o incursiune în arta cofetăriei imperiale și a produselor făinoase. Cuprul reprezenta la acea vreme un material al ustențilelor de gătit foarte uzual în gospodăriile nobiliare și în cele burgheze. Acesta prezenta avantajul transmiterii căldurii iar dezavantajul consta în oxidul verde nociv care se infiltra în bucate. Din acest motiv, tacâmul trebuia zincat și verificat periodic pentru a se depista eventuale deficiențe.

In prima încăpere a vechii Camere de argint și a camerei de mese, în care mai sunt prezente vitrinele de stejar din timpul monarhiei, se văd piese unicat, sau exponate vechi vieneze, servicii ungureşti, sau din Boemia, precum și alte exemple de porţelanuri sanitare din Boemia.
Porțelanul și-a făcut loc relativ târziu la masa imperială, fiind considerat mult timp un material prea umil pentru pretențiile curții. Anterior războaielor napoleoniene, toate felurile din meniu (si existau minim 5 feluri de mâncare la masa, dar de obicei mai mult de șapte) cu excepția supei și desertului se serveau în vase de argint. Suita de războaie dintre 1789 - 1815 si mai ales înfrângerile repetate au necesitat sacrificii mari financiare din partea nobililor si chiar a familiei imperiale, pentru refacerea succesiva a armatei. In aceste conditii s-a ajuns la topirea celei mai mari părți a vaselor și tacâmurilor de argint și transformarea în monede, ocazie cu care serviciile de porțelan au ajuns sa intre în inventarul curții imperiale.
Se remarcă colecțiile de pahare cu diferite versiuni de şlefuire aparţinând Casei Lobmeyr / Viena. Paharele verzi au fost utilizate pentru consumul vinului renan. In vitrina din mijlocul încăperii este expus tacâmul imperial care mai este utilizat şi astăzi pentru vizite de stat. Prima mare garnitură a fost oferită de Stephan Mayerhofer înainte de 1837, ulterior această misiune revenind firmei Mayerhofer şi Klinkosch şi, în cele din urmă, distribuitorului imperial Joseph Karl Klinkosch. O particularitate o reprezintă zincarea pe părţile laterale ale tacâmului, sub forma modelului “Fiedel şi Faden”, lucru îndrăgit până în ziua de astăzi.

In vitrina din mijloc sunt expuse obiecte din lenjeria imperială.
Până în 1872 albiturile Curţii imperiale au fost marcate cu diferite ștampile şi culoare galbenă. Ulterior, au fost aplicate monograme şi coroane în albituri. Lenjeria de baie şi cea de pat erau realizate exclusiv din cea mai fină pânză de in. De la sfârşitul veacului al 19-lea au fost introduse prosoape piquée şi cele din material englezesc frottee. Diferitele servicii de porţelan din dulapurile-vitrină oferă o imagine asupra modificării gusturilor de-a lungul timpului. La începutul veacului al XIX-lea tacâmul zilnic specific împăraţilor Francisc I. şi Ferdinand I. a rămas relativ neschimbat la exterior. Porțelanul alb, neted cu margine fină aurită marcat de rotiţele imperiale care trădează moda timpului și semnătura pictorului. In vitrina din camera următoare aflată în stânga holului se observă deja piese din „serviciul pentru vizite de stat“ care a fost utilizat până de curând la dineurile oficiale. Se va reveni mai târziu asupra acestui aspect. In cadrul monarhiei se vorbea despre o așa-numită „formă imperială“ și se utiliza în cadrul dineurilor familiei imperiale.

Inainte ca Elisabeta (Sisi), membru al familiei imperiale, să ordone, în 1876, construirea în premieră a unei băi moderne, nu a existat o astfel de accepțiune în societatea austriacă. Chiar și după acest moment, cei mai mulți membri ai Curții imperiale au fost nevoiți să utilizeze garnituri sanitare formate din lighene, căni pentru apă, cădițe pentru picioare, vase pentru epilat, suporturi pentru săpun, oale de noapte și altele similare. Garniturile nu erau uniforme; cea mai mare parte a lor era din porțelan alb, marginile fiind aurite.

O notă aparte este dată de seviciul englezesc primit în dar de către împăratul Francisc Iosif de la împărăteasa Elisabeta pentru castelul de vânătoare Offensee. Exemplarul din 1870 provine de la William Coleman şi prezintă în mod naturalist insecte, păsări, vietăţi marine şi plante.

Unul din cele mai importante servicii ale Camerei imperiale de argint îl reprezintă, fără îndoială, Grand Vermeil. Această capodoperă a artei de giuvaergie franceză conţinea iniţial obiecte pentru 40 de tacâmuri. Colecţia a fost îmbogăţită în jurul anului 1850 cu alte 140 de tacâmuri. Astăzi, fastuosul serviciu este format din 4500 de piese și cântăreşte peste o tonă. Materialul este din argint aurit de unde și denumirea franceză „vermeil“. Deosebit de interesantă este și istoria acestuia care are legătură cu ascensiunea și decăderea lui Napoleon. Beneficiarul serviciului de lux, în anul 1808, era Eugène de Beauharnais, fiul vitreg al lui Napoleon. Execuţia acestui minunat exponat a revenit giuvaergiului parizian Martin-Guillaume Biennais şi celui milanez Eugenio Brusa. Cu siguranţă că destinaţia acestui serviciu era reşedinţa din Milano, unde Beauharnais a fost vicerege între 1805 și 1814/15. Odată executat, serviciul a ajuns la Milano de unde a fost preluat de către austrieci după înfrângerea lui Napoleon și ocuparea regatului lombardo-veneţian. In urma deciziilor Congresului de la Viena împăratul Franz a fost nevoit să cumpere serviciul de la Eugène de Beauharnais. Cu ocazia celei de-a patra căsătorii cu Caroline Auguste împăratul a ordonat, în 1816, aducerea acestuia la Viena. Stema gravată a lui Napoleon în calitate de conducător al Italiei a fost înlocuită cu stema împăratului Franz I.

In cadrul fostei Camere de argint sunt prezentate în vitrina din centru farfurii argintate, platouri, vase, caserole şi terrine care oferă o perspectivă asupra volumului de garnituri de masă utilizate la Curtea imperială. Tacâmul din argint masiv este imprimat cu stema imperială şi impresionează prin eleganța sa fină și discretă. Marea cantitate de tacâmuri argintate se explică prin utilizarea exclusivă a tacâmurilor de argint şi de aur la Curtea vieneză. O perioadă îndelungată de timp după iniţierea producerii porţelanului în Europa, după 1710, acesta a fost utilizat numai pentru supă şi desert. Pentru toate celelalte mâncăruri se utilizau farfuriile de argint. Abia în veacul al 19-lea s-au impus serviciile de porţelan în mediul privat. In vitrinele speciale laterale sunt păstrate ornamentele de masă aurite. Tamburii pentru dulciuri și girandolele din bronz aurit provin dintr-un set de masă neofrancez.

Tacâmul oficial, cunoscut sub denumirea de „forma imperială“, provine din manufactura de porțelanuri vieneză și a fost utilizat pentru banchete oficiale mult timp după căderea monarhiei, respectiv până în anul 2000. Farfuriile de argint folosite la Curte au fost degradate în timpul Republicii la simple farfurii de masă. La vremea respectivă mesele erau servite cu „serviciul pentru vizite oficiale“ amintit, executat din porțelan. Acesta este alb cu o bordură aurită, un decor punctat, precum și un vultur bicefal negru-roșu-auriu. Specificul său tehnic este dat de o nouă imprimare litografică a aurului și a culorilor, metodă descoperită în 1855, prin care decorul era imprimat pe porțelan. Pictura de mână era astfel înlocuită de producţia de serie raţionalizată. Tacâmul argintat a lui Josef Carl Klinkosch şi paharele de la Fabrica Josef & Ludwig Lobmeyr completează tacâmul oficial. Incoronarea tacâmului o constituie şerveţelul aranjat artistic sub forma « pliurilor imperiale » în care în fiecare nişă este introdusă o prăjitură. Această împăturire se putea folosi doar la mesele de la curte, în prezența împăratului și era un secret bine păstrat, care se transmitea doar pe cale orală, unor persoane dinainte alese. Chiar și astăzi, această împăturire nu se folosește decât în cazul unor vizite oficiale ale capetelor încoronate sau preşedinților și doar două persoane cunosc secretul împăturirii şi îl păzesc.

Pentru călătoria la vila „Achilleion“ care a fost construită pentru ea, în insula Corfu, împărăteasa Elisabeta obişnuia să folosească vasul « Miramare ». Pe acest yaht se afla un serviciu de masă și tacâmuri special fabricate, de alpaca, adică produse din metal argintat. Forma serviciului provine de la oferta din 1890 a fabricii de produse din metal Arthur Krupp din Berndorf. Singurul indiciu al utilizării de către persoane înalte este blazonul gravat cu delfinul încoronat cu coroana imperială. In spatele vitrinei din aceeași încăpere se pot vedea alte obiecte, ornate cu renumitul delfin, care era „logo-ul“ pentru toate obiectele destinate folosinţei de către împărăteasă în timpul șederii în Grecia, la Corfu. Tacâmul de argint realizat special de către un argintar din Triest a fost destinat utilizării pe Achilleion.

Cu ocazia încoronării regelui Ferdinand în regatul lombardo-veneţian, în anul 1838, s-a comandat excepţionalul Set de masă milanez. Acesta este cel mai voluminos ansamblu din Camera de argint şi poate ajunge la o lungime de 30 de metri prin alăturarea platourilor pe care le conţine. La piesa centrală se pot observa figurile alegorice ale Lombardiei, cu coroană murală și un corn al abundenței, și ale Veneţiei cu boneta de doge şi leii lui Sfântului Marcu; pe marginea platoului alternează îngeri dansând cu lampadare. In faţa acestui set de masă se vede imaginea vie a luxului garniturilor imperiale, a buchetelor de flori fastuoase, precum și a fructelor care ornau masa. Prezența figurilor clasice se explică prin tradiția decoraţiunilor în stil baroc în care, în funcţie de ocazie, erau introduse elemente ale împărăţiei cereşti, ale artei războiului sau ale dragostei.

La Curte exista o tradiție veche de sute de ani în care împăratul și împărăteasa spălau în Joia Mare picioarele a 12 bărbaţi şi ale altor 12 femei. Acest lucru era o rememorare a spălării picioarelor Apostolilor de către Hristos. Ceremonia era completată prin prezența unor oameni foarte nevoiași care, după o analiză medicală atentă și o igienizare adecvată, erau aduși la Curte. După derularea efectivă a spălării picioarelor și o masă cu bucate tradiționale, persoanele selectate primeau în dar o halbă cu capac plină cu vin alb, o cupă de argint cu vulturul bicefal imprimată cu anul în curs, o pungă cu 30 de monede de argint, o analogie la arginții trădătorului Iuda. Ambele garnituri de spălat au fost realizate de cei mai buni argintari ai Augsburg-ului veacului al 18-lea. Acestea erau utilizate la botezul Habsburgilor, la ceremonialul de spălare în cadrul meselor publice şi la spălarea tradiţională de Sf. Paşti.

Serviciul de desert denumit în trecut „Laxenburger Service“ a fost comandat în 1824 la manufactura vieneză cu ocazia căsătoriei prinţului Franz Carl cu Sofia de Bavaria, părinţii viitorului împărat Franz Jozeph. La sfârşitul sec.al 18-lea împăratul Franz I, părintele mirelui, a comandat construirea unei reședinţe de vară Franzenburg în Laxenburg, în apropiere de Viena. Clădirea era gândită ca un monument care să amintească de dinastia Habsburgilor. Istoria familiei era ilustrată de sculpturi în mărime naturală, de steme și ferestre de sticlă. Ideea dinastică a prins contur, după cum se observă, şi pe tacâmul de masă. În afara stemelor şi a portretelor iluştrilor predecesori și a soțiilor acestora, aspectul romantic al setului este completat și de cele 60 de „farfurii cu ruine“ pe care sunt reprezentate imagini ale cetăţlor și castelelor monarhiei dunărene. Nu întâmplător, formele neogotice ale setului amintesc de urnele cu moaște, de potirurile pentru liturghie și de alte instrumente liturgice. După dispariția Sfântului Imperiu Romano-German, în 1806, împăratul Franz s-a străduit să compenseze pierderea demnității sacrale a monarhiei germane şi să legitimeze componenta divină și continuitatea dinastiei habsburgice în noua construcție monarhică austriacă. Din acest motiv și tacâmul de masă a fost decorat cu portrete ale strămoşilor care au conferit acestuia un caracter liturgic.

Serviciul de masă pentru prinţul Ferdinand Max a fost transferat de la Viena în castelul Miramare din Triest, fosta reşedinţă a prinţului Ferdinand Max, viitorul împărat Maximilian de Mexic. Prinţul era fratele mai tânăr al împăratului Franz Joseph. In 1854 a devenit comandant al flotei imperiale. In 1864 a preluat demnitatea imperială în Mexic însă nu a reușit să se impună în noul său imperiu. A fost luat prizonier de către republicanul Benito Juarez care a ordonat, în 1867, împușcarea acestuia.

Serviciul de masă este un produs al fabricii de porţelan Herend din Ungaria care era specializată inițial în copierea produselor chinezeşti. Impăratul Maximilian a comandat acest serviciu în 1865 pentru reşedința sa din Chapultepek. Moritz Fischer, proprietarul manufacturii, a primit permisiunea să prezinte serviciul în cadrul expoziţiei mondiale de la Paris din 1867 drept reclamă de produs pentru Herend. La sfârşitul expoziţiei Maximilian fusese deja ucis, motiv pentru care serviciul n-a ajuns niciodată în Mexic.

Serviciul alb-auriu, Thun, a fost cumpărat în 1851 pentru împăratul Ferdinand. Monarhul, denumit de popor „cel Bun“, a renunțat la tron în timpul revoluţiei burgheze din 1848 în favoarea nepotului său mai tânăr Franz Joseph și s-a retras în cetatea din Praga unde a rămas până la moartea sa, în anul 1875. Pentru redecorarea reşedinței pragheze a fost comandat servicul alb-auriu la fabrica de porțelanuri Thun din Klösterle, Boemia. Serviciul comandat era realizat în spiritul vremii. Afinităţile vremii Der allgemeine Geschmack s-au modificat la mijlocul veacului. Liniile clare, sobre de tipul Biedermeier sunt înlocuite de un limbaj al formelor mai atenuat, mai cursiv. Decorul auriu bogat reflectă necesitatea afişării luxului feudal, prezent și la Curtea imperială vieneză.

Una din primele achiziţii ale tânărului împărat Franz Joseph a fost aşa-numitul „set de masă neofrancez“, comandat la Paris în 1850/51. Decoraţiunile de masă din bronz aurit depăşesc cu mult alte seturi de masă similare prin opulenţă şi decor. Girandolele uriaşe, decorate cu motive naturale şi rocaille, sunt însuflețite de scene cu îngeri jucându-se, animale sărind şi păsări fluturând. Un astfel de set de masă devenise o necesitate pentru că tânărul monarh Franz Joseph obișnuia să-şi invite la masă consilierii și miniștrii. Sub influența prințesei Sofia, mama sa, s-au introdus forme de baroc și rococo, în special în mobilarea apartamentelor. Instrumentarul pentru masă nu a făcut o excepţie de la această refeudalizare.

Serviciul de bucate și desert cu benzi verzi (Sevres) a fost un cadou excepţional al regelui francez Ludovic al XV-lea către împărăteasa Maria Teresia, soacra sa. Acesta reprezenta un simbol al apropierii dintre Austria și Franța după sângeroasele conflicte dinastice. Ornamentul principal al pieselor setului îl constituie benzile verzi suprapuse care se orientează prin forma lor după lucrările giuvaergiilor din epoca barocului. Scene rococo inspirate din picturile lui François Boucher completează ornamentația setului. Ele prezintă alegorii ale dragostei, poeziei, muzicii, picturii și sculpturii sau conțin reproduceri din literatura universală, de la Homer până la Moliere.

Serviciul este un exemplu reprezentativ pentru produsele extrem de elegante ale manufacturii regale de porțelanuri înființată la 1738 în Sèvres. Piesele sunt realizate dintr-o masă specială de porțelan fritte, uşor casabilă, dar care, datorită temperaturii joase de ardere prezintă o strălucire deosebită a culorilor. Verdele strălucitor al acestui serviciu fusese de puţin timp descoperit. Acesta a fost utilizat o singură dată în cadoul pentru Maria Tereza sub forma motivului de bandă dublă.

In anul 1777 împăratul Iosif al II-lea și-a vizitat sora, regina Franţei, Maria Antoneta. La întoarcere a luat cu sine 500 de obiecte de porțelan de la Sèvres printre care se afla şi serviciul de bucate verde și patru terrine opulente. Trei dintre acestea s-au păstrat în Camera de argint. Terrinele „olio“ rotunde – destinate supelor – şi ambele terrine pentru supe cu patru picioare sunt așezate pe suporturi. Ornamentul aurit din snop de spice, precum şi fructele pictate în medalion, produsele tradiţionale, florile, ouăle, fructele de mare, ustensile de grădinărit și de prelucrare a pământului amintesc de rodnicia şi munca în aer liber.

Plierea artistică a şervețelelor constituie o artă veche care, din păcate, este pe cale de dispariţie. Creațiile complicate sub forma ramurilor, a peştilor, scoicilor, lebedelor, raţelor sau florilor au fost utilizate ca elemente decorative în timpul barocului incipient. Crearea unor astfel de modele presupune existenţa unui material din in foarte fin şi a unei anumite mărimi. Şervețelul imperial are formatul 1 x 1 m. Există încă o sumedenie de modele din veacul al 17-lea pentru aceste creații artistice.

Serviciul de aur este serviciul de porţelan cel mai luxos al Curţii imperiale. Toate piesele pentru cele 12 persoane sunt poleite cu aur, parțial și în interior și pe verso. Ornamentele fine, din aur mat, se inspiră din frezele ornamentale antice. Serviciul de aur este o lucrare de excepție a manufacturii de porțelanuri vieneză şi a fost realizată în 1814. Deşi execuția era una necesară, tacâmurile de aur au fost topite şi transformate în monede în timpul războiului contra lui Napoleon. In timpul domniei împăratului Francisc, în 1814, s-a stabilit ca un congres al marilor puteri să se desfășoare la Viena ceea ce a determinat comandarea acestui serviciu la manufactura vieneză. Astfel, se putea realiza măcar vizual o compensaţie pentru serviciul de aur ce fusese topit.

In Meissen a fost fondată în 1710 prima, mult timp şi singura, manufactură de porţelanuri din Europa. Serviciul Meissen ,,realizat în 1775,, este dominat de pictura florală spectaculoasă. Formele reprezintă un exemplu bun pentru pentru „clasicismul barocului“. In timp ce terrinele rotunde cu capiteluri de fructe par a aparţine încă de perioada barocului, coşuleţul de fructe poate fi plasat în perioada clasicimului prin înclinaţia sa către bogăţia de forme specifică Antichităţii.

Setul de masă vechi francez a fost comandat la Paris, în 1833, cu ocazia încoronării împăratului Ferdinand drept rege lombardo-veneţian la Milano. Producătorul nu este cunoscut. La Curtea imperială se obişnuia ca marile comenzi în străinătate să fie făcute în secret, sau prin intermediul maestrului Curţii pentru a evita conflictele cu producătorii de artizanat vienezi. Setul este realizat din bronz aurit. Platouri oglindă patrulatere reflectă noaptea lumina lumânărilor girandolelor. Ornamentația figurală și mlădițele fragede transmit impresia unui fast elegant.

La Viena a fost înființată, în 1718, a doua manufactură de porțelanuri din Europa. Porțelanul era la vremea respectivă un obiect de colecție foarte apreciat și scump, motiv pentru care la masa imperială era prezent doar la desert. In jurul anului 1800 a pătruns și la Curte datorită transformării în monede a tacâmului de argint din timpul conflictelor militare. In 1803 împăratul Francisc a comandat pentru garnitura imperială un serviciu complet de porțelan din 120 de piese din care 60 de farfurii-tablou pentru desert și 24 de farfurii de calitatea “farfuriilor-panoramă” drept farfurii pentru supe. Motivele alese erau patriotice și romantice în acelaşi timp. Printre bordurile de aur oaspeţii puteau întrezări vulcani activi, peisaje glaciare sau monumente arhitectonice vieneze. Pe fiecare farfurie erau prezentate trei vederi din Austria, Elveţia şi Italia, după modelul vechi al celor mai buni pictori de porțelanuri. Prelucrarea acestora a durat cinci ani.

In atrium se observă „tamburii“, seturi de masă din bronz aurit care ornau masa imperială. Ele aparţin setului de masă neo-francez al tânărului împărat Franz Joseph.

Camera argintie datorează princepelui Carol Alexandru al Lotringiei o colecţie interesantă şi voluminoasă de porţelanuri est-asiatice din jurul anului 1700. Carol Alexandru a fost fratele mai tânăr al împăratului Francisc Stephan, soțul Mariei Teresia. El s-a căsătorit, în 1744, cu singura soră a acesteia Maria Anna. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat la Bruxelles, unde Carol Alexandru a devenit guvernator al Olandei. Acesta a desfăşurat o amplă activitate de colecționare care l-a îndatorat. După moartea sa, nepotul său, împăratul Iosif al II-lea a devenit executor testamentar. Acesta a aprobat licitarea unei părți importnate din colecţie la Bruxelles. Valorosul porţelan imari a ajuns astfel la Curtea imperială vieneză. Câteva piese care au rezistat timpului reflectă o interesantă simbioză între cultura orientală şi cea europeană. Obiecte de porțelan din Japonia și China au fost adaptate de către giuvaergii europeni pentru uzul imperial. Intre acestea se numără şi farfuriile şi vasele cu montură de argint. Culorile albastru, roșu și auriu reflectă nuanțele carcateristice porțelanului japonez al epocii denumit Imari după numele portului de plecare. Setul de masă sub forma peisajului stâncos reprezintă foarte probabil o lucrare a giuvaergiilor vienezi. Prin intermediul orificiilor din bolul argintat s-a putut efectua infuzia de fum aromat. Chiar şi fructele din emailul chinezesc emană esenţe aromatice.

Tacâmul Mariei Teresia reprezintă o ustensilă foarte personală aparținând Mariei Teresia. Acesta a fost singurul tacâm realizat pentru ea și care a fost prezent în toate locațiile vizitate de aceasta. El este compus dintr-un cuțit, o furculiță, o furculiţă de servire și o lingură, la care se adaugă un mic suport pentru ouă, o lingură de ouă cu marcaj și o solniță. Tacâmul a fost realizat din aur pur la mijlocul sec.al 18-lea. Abia la sfârșitul veacului al 18-lea s-au creat tacâmuri de masă închise care conțineau garnituri pentru 12, 24, 36 etc. persoane. Numărul derivă din numărul Apostolilor. Garniturile de tacâmuri identice înlocuiesc tacâmul personalizat, individual al familiei imperiale.

Faptul că nu a existat din epocile anterioare nici un set de masă argintat aparținînd Curţii se datorează următoarelor motive: pe de o parte, setul de masă argintat a fost topit şi reprelucrat în cazul în care a fost uzat intens sau nu mai era la modă, iar pe de altă parte în situaţia în care proprietarul nu mai dispunea de resurse financiare suficiente. Cauza principală a monetizării de la sfârșitul veacului al 18-lea rezidă în războaiele cu Napoleon, a căror finațare a generat topirea aproape a tuturor obiectelor de argint din Austria. Setul de masă argintat aparținând Curţii imperiale nu a făcut o excepție de la aceasta și a fost sacrificat din același motiv. Tacâmurile de argint au fost înlocuite de serviciile de porțelan ale manufacturii vieneze. Incepând cu anii 1830-35 s-a reluat activitatea de producere a tacâmurilor argintate. Sarcina a revenit lui Stefan Mayerhofer, ulterior Mayerhofer & Klinkosch, respectiv J. C. Klinkosch. Aceștia au completat şi multiplicat serviciul care a dobândit o deosebită popularitate după căsătoria împăratului Franz Joseph cu prinţesa Elisabeta a Bavariei, din anul 1854.

Acest serviciu pentru desert al manufacturii britanice Minton a reprezentat o piesă de lux în cadrul expoziției universale de la Londra din anul 1851. Serviciul de porţelan din 116 piese a fost premiat cu cea mai mare distincţie pentru execuţia sa estetică. Regina Angliei, a cumpărat serviciul și a trimis o parte din acesta drept cadou împăratului Franz Joseph. Serviciul fragil cu figuri-biscuit și mici cupe pentru crema englezească din ouă nu a fost niciodată utilizat la Curtea austriacă. Fragilitatea materialului a făcut acest produs de lux inutilizabil. Nu trebuie uitate trei piese remarcabile, trei terine opulente, pentru servit supa, așezate pe suporturi, achiziționate în 1777 de împăratul Iosif al -II-lea, cu ocazia unei vizite facute surorii sale, Maria Antoaneta, în Franța. Produse ale manufacturii de Sevres, aceste piese sunt adevărate capodopere și se disting prin ornamentele aurite sub forma spicelor de grâu și prin motivele florale pictate manual.
Ca o concluzie, se poate spune despre Silberkammer că este un loc cu adevărat surprinzator și încântător.

Numai imaginile au darul de a dovedi cu mult mai mult arta și opulența pe care o etalează exponatele.
Aripa Cancelariatului Imperial din palatul Hofburg găzduieşte azi Argintăria Curţii şi Sala de mese, o colecţie unică de obiecte necesare pentru funcţionarea gospodăriei imperiale. Etalarea acestor obiecte îi permite vizitatorului o introspecţie în cultura meselor de la curte. Până în sec.al 15-lea, Camera Argintăriei de la curtea Habsburgică a fost condusă de Maestrul Camerei Argintăriei care era responsabil cu administrarea fructelor, pâinii, argintăriei, veselei şi tacâmurilor. In decursul timpului Camera Argintăriei a câştigat o tot mai mare importanţă. Responsabilităţile diverse au fost împărţite între Bucătăria Curţii, Cofetăria Curţii, Camera Pânzeturilor Curţii, Pivniţele Curţii, Argintăria Curţii, Sala de servit masa, Magazia de alimente a Curţii, Lemnele de foc, Magazia de cărbune şi Camera Luminoasă a Curţii, adică, birourile care coordonau gospodăria imperială. După căderea Imperiului Habsburgic în 1918 gospodăria Curţii a fost dizolvată şi proprietăţile imperiale au trecut în proprietatea statului, a Republicii Austriece. In timp ce un număr de articole au fost vândute, majoritatea au rămas în Camera Argintăriei şi în Sala de servit masa. Din acestea, o parte au rămas pentru a fi folosite la banchetele oficiale ale statului şi a dineurilor date de republică, în timp ce altele au fost expuse publicului în fostele birouri ale Camerei Argintăriei începând din 1923. După renovarea completă şi adaptarea camerelor învecinate care cândva găzduiseră Manufactura de Goblin Imperial, Camera Argintăriei a fost redeschisă în 1995 sub forma Colecţiei de Argint Imperială. Azi, în jur de 7.000 de articole, din totalul de 150.000 de articole ale colecţiei, sunt expuse pe o suprafaţă de 1.300 m².